Religia in lumea contemporana

În opinia mea, religia a avut ca punct de plecare speranta, oamenii aveau

nevoie de ceva în care să creadă pentru a-și crea o orânduire socială și mai
important una spirituală.
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja
creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în
lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută
relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o
importanță politică crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii cu care a
păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și, deci, un nou pol al
dezvoltării creștinismului.
Religia organizată a apărut ca un mijloc de menținere a păcii între indivizii
fără legături de rudenie. Grupurile de oameni și triburile constau într-un număr
mic de indivizi relaționați. Totuși statele și națiunile sunt compuse din mii sau
milioane de indivizi nerelaționați. Jared Diamond susține că religia organizată
servea pentru a oferi o legătură între indivizii neînrudiți care altfel ar fi fost mai
predispuși la dușmănie. El susține că principala cauză de deces printre societățile
de vânători și culegători este crima.
La început, oamenii erau foarte apropiați de divinitate, exprimând asta mai
mult sau mai puțin corect, fie care după știința lui, nu foarte dezvoltată la acea
vreme.
Din păcate pe măsură ce știința a evoluat subiectul religiei s-a cufundat într-un
întuneric tot mai dens, rămânând din ea doar o amintire.Vorbim despre prezent,
în care religia nu mai reprezintă o verigă importantă din sufletele și viețile
noastre. Apropierea de Dumnezeu s-a destabilizat profund, religia depărtându-se
în timp asemenea unui manuscris vechi.
Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre a existat critica
religioasă. Ea are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia
antică, cu Diagoras „ateul” din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu „De Rerum
Natura” scrisă de Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu
afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam
Harris, Daniel C. Dennett, Richard Dawkins, Victor J. Stenger și Christopher
Hitchens. Alternativ, „critica religioasă” a fost utilizată de criticul literar Harold
Bloom pentru a descrie tipul discuției religioase care este secular sau separat de
religie, dar nu este inerent anti-religie.
Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului
(îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință, circumcizia), dăunătoare
societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică
progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge,
discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor).
Chiar și așa în mod incontestabil, religia constituie o parte esențială a
existenței noastre. Credința va fi mereu un deschizător de drumuri în labirintul
minții fiecăruia. Astfel, îți creezi noi idealuri și știi că acolo sus e cineva care te va
lumina mereu atunci când simți că întunericul îți corupe sufletul. Știința e nimic
fără speranța în ceva măreț. Până la urmă, cum poți urca muntele fără credință?
În concluzie, religia nu este un subiect, o învățătură sau o carte, reprezintă
spiritul fiecăruia. Este cutia sufletească a fiecărei ființe, unde își strânge ce are mai
bun și își modelează viitorul. Astfel, nu abandona religia ca să nu te abandonezi pe
tine însuți.