GEOGRAFIA

CUATERNARULUI

Tutore curs:

Conf. univ. dr. Marian ENE

 DEFINIREA
TEMPORALĂ
ŞI
STRUCTURALĂ
A
CUATERNARULUI
 o răcire climatică majoră în urmă cu circa 2 mil. ani
 acumulări imense de gheaţă
 fenomen repetabil de-a lungul istoriei geologice
 fenomen cu importanţă deosebită în definitivarea
structurii fizico-geografice a Terrei
 fenomenul glaciar – manifestat direct sau indirect la
nivelul Terrei
 alternanţele de faze – consecinţe asupra
componentelor de mediu
 Cuaternarul – apariţia OMULUI
Principalele evenimente din timpul Cuaternarului
şi importanţa lor în definirea structurală şi
regională a spaţiului geografic actual
 răcirea generală a climei:
 instalarea glaciaţiunii;
 modificarea regională a florei şi faunei;
 schimbări în circulaţia maselor de aer;
 schimbări în circulaţia curenţilor oceanici.
 Suprafaţa afectată de gheaţă – circa 50 mil kmp (1/3 din suprafaţa
uscatului)
 dezvoltare preponderentă în emisfera boreală;
 fluctuaţiile (extinderi, retrageri) impun dezechilibre morfoclimatice
succesive
 fenomenele glaciare – desfăşurări “rapide”
 glaciaţiunile cuaternare – bogate în consecinţe (o treime din relieful
actual al Terrei modelat direct de gheţari, restul afectat indirect)
 înmagazinarea apei în calote – scădere glacio-eustatică a nivelul
oceanului, exondarea platformelor continentale şi extinderea uscatului cu
circa 25 mil. kmp
 oscilaţiile – formarea teraselor fluviatile şi a teraselor marine
 transferul de apă în şi dinspre ocean – mişcări izostatice pe mari
suprafeţe ale uscatului (Scandinavia, arh. arctice şi antarctice, nordul
Canadei ş.a.)
 fluctuaţii ale formaţiunilor vegetale şi animale
 fluctuaţiile au generat migraţii şi chiar extincţii
diferenţe glaciar / interglaciar – 5 grade (oceane), 10 grade (continente)
 migrarea latitudinală a principalelor zone geografice
 semne de umanizare a Australopitecilor
 desprinderea de dependenţa de natură acum circa 7.000 ani
 după ultima retragere a calotelor – definitivarea structurii, zonalităţii şi
etajării mediului şi peisajului geografic actual
CUATERNARUL este definit ca intervalul de timp caracterizat prin
desăvârşirea evoluţiei hominidelor şi perfecţionarea industriilor umane, prin
manifestarea celor mai întinse calote glaciare şi prin definitivarea structurală şi
regională a mediilor naturale. Ca timp, reprezintă cam 3% din durata Neozoicului
şi numai aproximativ 0,04% din durata istoriei evoluţiei Pământului (tabelul 1.1.).
 1823 ─ W. Buckland, în lucrarea “Reliquiae Diluvianae”, foloseşte pentru definirea depozitelor
superficiale termenii: DILUVIU ─ pietrişuri corespunzătoare “Potopului”, ALLUVIUM - mâlurile şi
turba ce acoperă pietrişurile; convingându-se de prezenţa gheţarilor în Anglia, în anul 1838 renunţă la
aceşti termeni biblici;
1829 ─ J. Desnoyers separă în Bazinul Parisului “depozite mai noi decât Terţiarul” (ele includeau
însă şi depozite care s-au dovedit ulterior a fi neogene);
1833 ─ H. Reboul include în “depozitele mai noi decât cele terţiare ”acele formaţiuni care conţin
resturi de faună şi floră încă în viaţă;
1837 ─ K. Schimper şi L. Agassiz, în lucrări separate, acceptă existenţa unei EPOCI GLACIARE în
Germania şi, respectiv, în Elveţia;
1839 ─ Ch. Lyell, apropiat clasificării paleontologice, introduce termenul de PLEISTOCEN, pentru
depozitele care conţin mai mult de 70% specii de moluşte reprezentate în fauna actuală;
1846 ─ Ed. Forbes consideră că pleistocenul, interpretat paleontologic de Ch. Lyell, ar fi echivalent
cu “Epoca glaciară”, dovedită stratigrafic şi morfologic de K. Schimper şi L. Agassiz, iar timpul
postglaciar este definit ca RECENT;
1846 ─ H.B. Geinitz introduce pentru prima dată termenul de CUATERNAR, dar cu rang de eră,
pentru a denumi timpul când s-au depus formaţiunile Postterţiare separate de J. Desnoyers;
1867 ─ P. Gervais foloseşte termenul de HOLOCEN în locul celui de RECENT (Aluvium);
1885 ─ Congresul Internaţional de Geologie de la Berlin atribuie Cuaternarului valoarea de perioadă
în cadrul erei Neozoice şi stabileşte ca subdiviziuni ale acestuia Pleistocenul şi Holocenul; nu defineşte
clar limita dintre Neogen şi Cuaternar;
1910 ─ M. Ginoux defineşte etajul marin CALABRIAN, pe baza stratotipului de la Le Castella,
caracterizat prin apariţia unei faune cu forme boreale, printre care şi Arctica (Cyprina) islandica;
1948 ─ Congresul Internaţional de Geologie de la Londra adoptă ca stratotip profilul de la Le Castella
şi propune ca limita dintre Neogen şi Cuaternar să fie plasată la baza etajului marin Calabrian;
1977 ─ Al X-lea Congres INQUA de la Birmingham a adoptat drept stratotip al limitei dintre Neogen
şi Cuaternar profilul cu depozite şi faună marină de la Vrica, situat la 16 Km nord-est de Le Castella.
Limita inferioară a Cuaternarului.
Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea locul Cuaternarului, ca a treia perioadă a
Neozoicului (Paleogen, Neogen, Cuaternar), fusese deja stabilit, în continuare
discuţiile se concentrează asupra stabilirii limitei dintre Neogen şi Cuaternar şi,
implicit, a duratei Cuaternarului. Dar limita inferioară a Cuaternarului, doar pe
baza cunoştinţelor acumulate până la mijlocul secolului al XX-lea, s-a dovedit a
fi mult mai dificil de precizat pentru că:

 la nivelul Cuaternarului ponderea cea mai mare o deţin depozitele

continentale, care nu asigură păstrarea resturilor fosile, sau sunt lipsite de
asemenea “documente“ paleontologice, fapt pentru care posibilităţile
stratigrafice şi corelările interregionale au fost reduse;

 depozitele continentale mai vechi, glaciare şi interglaciare, au fost de

cele mai multe ori deranjate şi amestecate cu formaţiuni mai recente;

 depozitele marine cuaternare sunt mai puţin răspândite în domeniul

uscatului, majoritatea lor rămânând încă în bazinele marine şi oceanice;

 migrarea faunei marine şi terestre a îngreunat stabilirea unor stratotipuri

edificatoare, iar, pe de altă parte, multe din speciile care au trăit în Neogen
persistă şi în timpul Cuaternarului.
Pentru a defini limita inferioară a Cuaternarului s-au folosit cinci criterii
independente: paleofaunistice, paleobotanice, paleoclimatice,
paleomagnetice şi antropologice.

Criteriile paleofaunistice
au făcut apel la cele mai vechi
specii de climă rece care au
apărut în fauna marină şi
continentală. În ceea ce priveşte
fauna marină, cele mai bune
informaţii au fost furnizate de
depozitele celor mai vechi terase
marine situate pe coastele
peninsulei Calabria şi insulei
Sicilia din sudul Italiei, unde au
fost puse în evidenţă profilele de
la Le Castella, Vrica, Santa
Maria di Cantanzaro şi
Ficarrazi (fig. 1.1.).
După îndelungate studii
geomorfologice, biostratigrafice şi
sporo-polinice, completate cu datări
izotopice şi paleomagnetice, profilul de
la Vrica a fost ales ca stratotip al
limitei Neogen – Cuaternar, el definind
mai bine cel mai vechi etaj al
pleistocenului marin. E vorba de o
secvenţă groasă de 306 m, constituită
din argile silto-marnoase cu
intercalaţii de mai multe niveluri cu
sapropel, câteva orizonturi nisipoase şi
un nivel de cenuşă vulcanică (fig.1.2.),
în care îşi fac apariţia primele specii de
moluşte şi foraminifere de climă rece
ce au pătruns din Oceanul Atlantic în
Marea Mediterana.
Limita Neogen-Cuaternar în stratotipul de la
Vrica (după E.Aquirre, G. Pasini, 1984). 1. nivel de
cenuşă vulcanică; 2. orizont nisipos; 3. nivel
sapropelic; 4. argile silto-marnoase.
Stratigrafia depozitelor cuaternare
marine din Italia (după G. Ruggieri,
R. Sprovieri, 1977; G. Ruggieri, 1979)
Limita dintre Neogen şi Cuaternar este evidenţiată de extincţia treptată a mastodonţilor (Anancus
arvernensis, Zygolophodon bersoni) şi de apariţia primelor elefantide (Archidiskodon
meridionalis), cărora li se asociază specii de rinoceri (Dicerorhinus merki), caii de tip arhaic
(Equus stenonius), cămila (Paracamelus alutensis), ş.a. De asemenea, unele specii de rozătoare
au avut o evoluţie foarte rapidă în Pleistocenul inferior, cum este, de exemplu, genul
Allophaiomys în Europa de Vest.
Criteriile paleobotanice, bazate pe analizele sporo-polinice, au evidenţiat schimbări
esenţiale în componenţa vegetaţiei, legate, bineînţeles, de cele climatice. Pentru continentul
european s-a constatat că trecerea spre Cuaternar a fost marcată de dispariţia arborilor termofili şi
de predominanţa plantelor ierboase, în regiunile nordice, şi de apariţia elementelor stepice, în
regiunile mediteraneene.
Criteriile paleoclimatice adoptate pentru stabilirea limitei inferioare a Cuaternarului au
în vedere răcirea severă a climei care a impus formarea, în cele două emisfere, a unor imense
calote de gheaţă. Argumentele principale aduse se refereau, în principal, la modificarea
asociaţiilor floristice şi faunistice, mai ales a moluştelor şi foraminiferelor. Lămuriri importante
în acest sens au fost posibile prin folosirea metodei izotopilor de O18/O16, care au permis
determinarea temperaturilor apelor oceanice la diferite nivele stratigrafice ale Neogenului şi
Cuaternarului. C. Emiliani, T. Mayeda şi R. Selli (1961), analizând profilul de la Le Castella, au
demonstrat o răcire generală a apelor de suprafaţă, de la 23-25C în Pliocenul târziu până la
15C în etajul Calabrian. Dar majoritatea cercetătorilor arată că la limita Neogen-Cuaternar,
acceptată la 2 milioane de ani, nu s-a manifestat o schimbare importantă de climă, fapt
demonstrat şi de studiile asupra evoluţiei glaciaţiunii, care au evidenţiat că fenomenul glaciar nu
este strict limitat la Cuaternar pentru că:
c mari calote de gheaţă au început să apară încă din Miocenul superior, acum 5 - 6 milioane
de ani, în emisfera sudică, şi din Pliocen, acum 3,5 milioane de ani, în emisfera nordică, iar
calotele glaciare arctice au depăşit cu 1/3 - 1/2 dimensiunile atinse în Pleistocenul superior încă
din timpul Pliocenului târziu, cu 2,6 - 2 milioane de ani în urmă (J.N. Shackleton şi P.J. Kennett,
1975);
c glaciaţiunile din Sierra Nevada (S.U.A.) şi din Islanda au început acum 3,2 - 2,7 milioane
ani, iar cea din Anzi a fost datată şi ea la peste 2 milioane de ani (A.L. Frakes, 1979);
c cea mai veche glaciaţiune alpină, Biber, corespunzătoare ca vârstă etajului Pretiglian din
nord-vestul Europei, a fost stabilită la 3 - 2,5 milioane de ani (A.W. Berggren şi A.J. Van
Couvering, 1979).
Criteriile paleomagnetice, de fapt cronologia
bazată pe schimbările polarităţii
paleomagnetice, nu aduc argumente în plus
referitoare la discuţiile privind limita inferioară
a Cuaternarului, ci doar ajută la plasarea în timp
a evenimentelor invocate în această problemă.
D.J. Hays şi A.W. Berggren (1971) consideră că
fenomenele de apariţie sau de dispariţie a
anumitor specii, care servesc drept bază pentru
determinarea limitei Neogen-Cuaternar, se leagă
de episodul paleomagnetic Olduvai ce s-a
desfăşurat în intervalul 1,9 - 1,67 milioane de
ani din timpul epocii Matuyama. Deşi această
părere pare să fie acceptată de majoritatea
cuaternariştilor, există însă şi păreri care împing
începutul Cuaternarului până către sfârşitul
episodului Kaen (2,43 milioane ani) din epoca
paleomagnetică Gauss.
Criteriile paleoantropologice pornesc de la ideea că principala caracteristică a
Cuaternarului a fost considerată apariţia omului, iar limita inferioară a acestei perioade
era pusă în legătură cu prezenţa primelor hominide.
Cronologia
Cuaternarului

O precizie mai mare în

definirea cronologiei
Cuaternarului prin vârste
absolute au introdus-o
determinările prin metode
radiometrice, precum şi
corelările cu scara
polarităţii paleomagnetice
(tabel 1.3.).
 METODE
DE
CERCETARE
A
PALEOMEDIULUI
CUATERNAR
 Cuaternarul intră sub incidenţa de cercetare a mai multor ştiinţe
─ geologie, paleontologie, geomorfologie ş.a., motiv pentru care şi
metodele de cercetare sunt multiple, diferenţiate după scop.
Metoda lito-biostratigrafică. Folosind fenomenul ireversibil al evoluţiei
biologice metoda este frecvent folosită în ordonarea succesiunilor stratigrafice ale depozitelor
marine, lacustre şi continentale. Se încearcă stabilirea unor litofaciesuri şi stratotipuri (straturi
care conţin o asociaţie unică de fosile) prin care să se facă posibilă paralelizarea unor formaţiuni
care s-au depus în aceleaşi condiţii de sedimentare (medii de sedimentare). De asemenea,
stabilirea tipurilor de depozite în funcţie de geneza lor (glaciare, fluvioglaciare, eoliene, lacustre,
fluviatile, de mlaştină etc.) necesită şi tehnici foarte diverse de studiere a formaţiunilor cuaternare
─ mineralogice, granulometrice, rularea, şlefuirea şi strierea galeţilor şi grăunţilor de nisip etc.
Prin asemenea investigaţii au fost evidenţiate caracterele litologice şi mineralogice ale morenelor,
stabilindu-se sursa lor de provenienţă şi direcţia de deplasare a gheţarilor.
Pe baza principiului superpoziţiei orizonturilor litofaciale şi biostratigrafice a fost posibilă
stabilirea unei cronologii relative a formaţiunilor şi principalelor evenimente din timpul
Cuaternarului
Formaţiunile glaciare, alcătuite din materiale detritice, sunt însă aproape
complet lipsite de fosile. Astfel, aplicarea metodelor clasice ale
biostratigrafiei, bazate pe evoluţia faunelor şi florelor, devine foarte
dificilă pentru studiul depozitelor cuaternare, chiar şi numai pentru faptul
că în perioade atât de scurte puţine specii noi au dispărut.
Metode geomorfologice. Au avut şi au încă un loc important în descifrarea şi
cunoaşterea reliefului şi depozitelor cuaternare, în stabilirea dinamicii gheţarilor, a relaţiilor
dintre oscilaţiile gheţarilor şi reliefurile fluviatile şi marine. Prin cartarea şi explicarea genetică a
tuturor formelor de relief create de agenţii de modelare care au activat în timpul Cuaternarului
(gheaţă, zăpadă, îngheţ, apă curgătoare, vânt ş.a.) geomorfologii au dat imaginea spaţială şi foarte
diversificată a reliefului cuaternar. Prin asemenea metode au fost puse în evidenţă: extinderea
gheţarilor în raport cu morenele, legătura dintre formele acumulative şi erozive şi retragerea sau
înaintarea gheţarilor, raportul dintre terasele fluviatile şi terasele marine şi legătura acestora cu
fluctuaţiile gheţarilor şi oscilaţiile eustatice.
c A. Penck şi Ed. Brückner (1909) stabilesc, pe baza relaţiilor geomorfologice şi
stratigrafice dintre morenele, depozitele fluvio-glaciare şi terasele fluviatile din Alpi prima
cronologie a glaciaţiunii alpine. Cele patru glaciaţiuni succesive ─ Günz, Mindel, Riss, Würm
─ rezultă din existenţa celor patru serii de pietrişuri şi terase existente pe marginea nordică a
Alpilor şi afluenţilor principali de la izvoarele Dunării. Terasele şi pietrişurile corespund
fazelor aluvionare din timpul glaciaţiunilor, iar formarea văilor şi tăierea frunţilor de terasă
corespund interglaciarelor. A.Penck a urmărit în amonte cele patru serii de pietrişuri de terasă
şi a observat trecerea lor în morene cu grade diferite de alterare: terasele superioare trec în
morene mai vechi, mai alterate, günziene şi mindeliene, iar cele inferioare în morene mai
recente, rissiene şi würmiene

Trecerea depozitelor de terasă în depozite morenice (după Penck şi Brückner, 1909)

MORENE TERMINALE
Mindel Wurm
ALUVIUNI DE TERASĂ Riss
Gunz
Wurm
Mindel Riss
Gunz m
800

700
c Ch.Dépèret (1923) propune o clasificare a teraselor marine din
bazinul Mediteranei şi racordarea acestora cu terasele fluviatile, în raport
cu glacio-eustatismul şi glaciaţiunile cuaternare (acumulare =
transgresiune= interglaciar). Prin aceasta se completează sistemul de
corelare geomorfologic şi geocronologic între sistemele de modelare
glaciar, fluviatil şi marin.

SICILIAN 90-100 m (DONAU-GUNZ)

1 MILAZZIAN 55-60 m (GUNZ-MINDEL)
2
TYRRHENIAN 30-40 m (MINDEL-RISS)
3 MONASTIRIAN 15-20 m (RISS-WURM)
4 5

Adâncire (tăierea fruntii de terasă) = regresiune = glaciar 1-DONAU; 2-GUNZ; 3-MINDEL; 4-RISS; 5-WURM
Acumulare = transgresiune = interglaciar

Cronologia teraselor marine din bazinul Mediteranei (după Dépèret, 1923)

Metoda varvelor (argilelor rubanate). Fundamentată de geologul Gerald de Geer
şi prezentată la Congresul Internaţional de Geologie din 1910 de la Stockholm, constă în
numărarea stratelor diferenţiate granulometric şi coloristic depuse în lacurile şi depresiunile
proglaciare. Vara, când apele provenite din topirea gheţarului sunt abundente, se acumulează un
orizont predominant detritic (nisipuri), mai gros şi mai deschis la culoare. În schimb, toamna şi
iarna, când aporturile detritice sunt mult sau complet reduse, în depresiunile şi lacurile
proglaciare se decantează argile, mâluri şi materiale organice, ce formează un orizont mai subţire
şi mai închis la culoare. O pereche alcătuită din două secvenţe sedimentare, de vară şi de iarnă,
constituie o varvă (fig.2.4.). Prin numărarea stratelor anuale (varvelor) G. de Geer (1912) face
primele datări de vârstă absolută a sedimentelor proglaciare (geocronologia varvelor), prin
această metodă stabilindu-se cu multă precizie fazele de retragere ale ultimei calote glaciare
scandinave (fig.2.5.), apoi a celei din jurul Marilor Lacuri (America de Nord), Patagonia etc.
ani SCARA
(a.Hr.)
SUEDEZĂ
Alcătuirea unei varve BIPARTITIA CALOTEI
6 000
FINI-
din două secvenţe sedimentare GLACIAR
II 8 000
SALPAUSSELKA
I

SANKT-PETERSBURG 10 000 GOTHI-

GLACIAR
iarnă
varvă LANGELAND 12 000
vară (1 an) DANI-
GLACIAR
POMERANIA 14 000

FRANCKFURT 16 000 GERMANI-

GLACIAR
Cronologia retragerii
18 000
BRANDENBURG
ultimei calote glaciare scandinave
 stratigrafice
Metoda sporo-polinică. Are în vedere aprecierea Zone palino- Vârsta Ponderea relativă

Zone
cronologice B.P. a vegetatiei
cantitativ-statistică a grăunţilor fosili de spori şi polen conservaţi
în formaţiunile sedimentare, cu precădere turbă, cărbune, mâl, X

SUBATLANTIC

1 OOO
argilă. Prin stabilirea frecvenţei diverselor specii de arbori de la
care au provenit sporii şi polenul se reconstituie spectrul

POSTGLACIAR sau HOLOCEN

Fag

2 000
IX
asociaţiilor vegetale dintr-un anumit teritoriu, pe baza cărora pot fi
deduse condiţiile climatice care au existat în timpul acumulării

3 000
SUBBOREAL
orizontului sedimentar.
VIII

4 000
Metoda a fost pusă la punct de geologul suedez Lenard von Post

OPTIM CLIMATIC
care, în anul 1916, la o întrunire a naturaliştilor scandinavi,

5 000
VII
prezintă prima diagramă polinică rezultată în urma unor studii

ATLANTIC

6 000
stratigrafice. Metoda, cea mai importantă în cunoaşterea Stejar

evoluţiilor mediilor vegetale, permite stabilirea unui cadru VI

7 000
cronologic mai exact, bazat şi pe evoluţia climatelor, doar pentru

BOREAL

8 000
timpurile Tardiglaciarului şi Postglaciarului. V
La început a fost folosită cronologia paleobotanică (Preboreal,

9 000
BOREAL
Boreal, Atlantic, Subboreal, Subatlantic) propusă de A. Blytt

PRE-
IV

10 000
(1876), la care s-au adăugat ulterior zonele palinocronologice,

TARDIGLACIAR
DRYAS III
numerotate de la I la X, ale lui F. Firbas (1946) (fig.).

11 000
ALLEROD II
Pin

12 000
DRYAS Ic

Ib

13 000
BOLLING

DRYAS Ia

14 000
Cronologia Tardiglaciarului şi Holocenului fixată pe baza evoluţiei vegetaţiei
 Metoda radiometrică. Este cea mai bună metodă pentru determinarea vârstei
absolute a unui eşantion mineral sau organic, având la bază timpul de înjumătăţire a
14
67

izotopilor radioactivi. A fost inventată de fizicianul american W.F. Libby (1949), care a
folosit izotopul radioactiv C14, provenit din reacţia neutronilor produşi de reacţiile
cosmice cu izotopul de azot (N14). Izotopul de C14 este absorbit din atmosferă de
corpurile organice şi se păstrează în cantitate constantă până la moartea acestora, după
care începe să se dezintegreze cu o perioadă de înjumătăţire de 5.730±40 ani.
Măsurarea conţinutului rezidual în C14 dintr-un corp organic permite calcularea vârstei
sale. Datorită perioadei scurte de înjumătăţire metoda radiometrică ce foloseşte ca
izotop C14 poate fi folosită pentru dotări până la vârste de 50 – 60.000 ani (tabel 2.2.).
Pentru stabilirea unor vârste mai mari se folosesc alte elemente
radioactive a căror dezintegrare radioactivă este lentă. Majoritate
rocilor conţin cantităţi minuscule de elemente radioactive cum sunt
uraniu (U243), potasiu (K40), thoriu (Th230), rubiniu (Ru), care prin
dezintegrare gradată pot forma alte elemente. Cunoscându-se ritmul
acestei dezintegrări se poate calcula vârsta rocilor prin măsurarea
cantităţii de elemente radiogenice, secundare, prezente azi în
asemenea roci.

Prin metode radiometrice au fost datate multe orizonturi

sedimentare cuaternare, reuşindu-se o mai bună cronologie şi
corelare regională a acestora. Prin convenţie, dată de referinţă zero,
prezentul, a fost fixată la anul 1950, şi în mod obişnuit valorile care
exprimă vârsta respectivă sunt urmate de iniţialele B.P. (lb. engleză:
before prezent = faţă de prezent; de exemplu 73.500±150 B.P.).
 Metoda izotopilor de oxigen. Având în vedere rezultatele excelente pe care le-
a dat este tot mai mult folosită pentru determinarea paleotemperaturilor apelor marine din
diferite timpuri geologice, dar mai ales în timpul Cuaternarului.
Oxigenul se găseşte în natură sub forma a trei izotopi stabili ─ O16 (99,76%), O17
(0,04%) şi O18 (0,20%), varietăţi identice din punct de vedere chimic, dar cu greutăţi
atomice diferite.
Chimistul american H. Urey (1947) a constatat că abundenţa relativă a izotopilor de
O18 şi O16 înmagazinaţi în CO3Ca din cochiliile foraminiferelor depinde în mare măsură de
temperatura apei marine, păstrând proporţia din timpul formării acestora, iar proporţia
(O18/O16) variază indirect cu creşterea temperaturii apei (fig. 2.7.). Stabilindu-se relaţia
dintre proporţia de O18/O16 şi temperatura apei marine actuale se pot calcula temperaturile
apelor oceanice din trecutul geologic prin măsurarea proporţiei de O18/O16 conservat în
CO3Ca din cochiliile foraminiferelor fosile. Compoziţiile izotopice determinate sunt
exprimate prin δO18 (‰): C
30

25

20

15

10

Descreşterea abundenţei relative a O18 odată

0
cu creşterea temperaturii apei (după Urey, 1951) -3 -2 -1 0 1 2
18
 18

Stadii climatice
O
În urma determinărilor făcute pe carotele extrase de
Vârsta

Terminale
3
10 GLACIAR INTERGLACIAR
ani B.P.

pe fundul Oceanului Atlantic, C. Emiliani (1955),

-0,5 -1,0 -1,5 -2,0
0
1
2
I apoi J.N. Shackleton şi N. Opdyke (1973) au realizat
3

4
curba variaţiei O18 şi a paleotemperaturilor apelor
5
marine în ultimii 800.000 ani, identificând 23 stadii
II
-128
climatice (numerotate de la 1 la 23), dintre care 11
sunt reci, şi au făcut unele aprecieri:
6

7 c stadiile 1-18 corespund epocii

III
-251
8
paleomagnetice Brunhes;
9
c stadiile 2,3,4, şi 5 corespund ultimei
-347
10
IV
glaciaţiuni (inclusiv substadiile 5a, 5b, 5c şi 5d);
11
c substadiul 5e aparţine ultimului interglaciar;
-440 V c în epoca paleomagnetică Brunhes au avut loc
8 glaciaţiuni: 18, 16, 14, 12, 10, 8, 6 plus ultima
12

13

glaciaţiune;
VI

14

15
c succesiunea alternativă evidentă glaciar-
-592
16
VII
interglaciar a apărut în ultimii 800.000 ani.
17 VIII

18

19 IX
-750
20

21
X

22 Curba paleotemperaturilor cu stadiile paleoclimatice şi terminalele glaciare

(după Shackleton şi Opdyke,1973).
23
 Metoda paleomagnetică. Frecvent folosită în reconstituirile paleogeografice, se poate
aplica atât în rocile vulcanice, cât şi în cele sedimentare.
Pentru orice timp dat, câmpul magnetic poate fi definit prin trei parametri:
c declinaţia (D), unghiul dintre nordul magnetic şi nordul geografic;
c înclinaţia sau dip (I), înclinaţia faţă de orizontală a unui ac suspendat, liber, şi care
variază de la 0° la ecuatorul magnetic la 90° la polul magnetic;
c intensitatea (F) sau puterea câmpului, care este de 1,5 ori mai puternică la ecuator faţă
de cea de la poli.

Rocile care conţin minerale de fier devin magnetice în cazul în care topiturile magmatice şi
lavele cu temperaturi peste 1 000°C (la aceste temperaturi ridicate proprietăţile magnetice sunt
distruse) s-au solidificat sub 600°C. La aceste temperaturi particulele minerale de fier, pe care le
conţin rocile sunt magnetizate şi orientate în direcţia câmpului magnetic dominant al Pământului.
Rocile sedimentare sunt formate şi din particule ce conţin minerale de fier, deja magnetizate,
care provin din erodarea rocilor preexistente. Depuse în lacuri, mări şi oceane aceste particule
magnetice se reorientează şi se cimentează, odată cu roca, în direcţia câmpului magnetic existent
în timpul sedimentării.
Această magnetizare remanentă, conservată în rocile vulcanice sau sedimentare, nu mai este
afectată de schimbările ulterioare ale câmpului magnetic, fapt pentru care ele înregistrează
direcţia câmpului magnetic al Pământului din timpul în care s-au format. În consecinţă, ambele
tipuri de roci, vulcanice şi sedimentare, pot conţine o magnetizare remanentă care reflectă direcţia
polului magnetic din timpul când s-a format roca.
Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor a putut fi reconstituită migrarea polului
geomagnetic în decursul trecutului geologic, dar mai ales în timpul Cuaternarului (fig.), faţă de
care V. Bucha (1976) leagă şi o parte din evenimentele climatice din emisfera nordică.

0 14 0
13
180
15
12
11
10 33-37
4
2

6 0 38
22 28-32
8
26

90 V

25

90 E
Schimbarea poziţiei nordului
magnetic în ultimii 38.000 ani
(după Bucha, 1976) 0
Există şi un alt aspect, foarte important, care a
rezultat din studiul paleomagnetismului
rocilor, şi anume că în decursul timpului,
câmpul magnetic al Pământului a suferit

MATUYAMA

MATUYAMA
Vârsta Polaritatea

modificări, iar emanaţia remanentă poate fi

BRUNHES
BRUNHES
mil. ani magnetică Evenimente Epoci

GILBERT

GILBERT
GAUSS

GAUSS
0

BRUNHES
normală (la fel cu cea actuală) sau inversă. N N N
N

Cercetările au arătat că inversarea polilor 0,5

magnetici are loc în câteva mii de ani, iar 1

Jaramilo

polaritatea normală sau inversă este apoi

menţinută pentru perioade ce variază între

MATUYAMA
1,5

100 000 ani şi 50 milioane ani. Olduvai S S S S

Folosind rocile vulcanice, inclusiv cele situate 2

B RIFT
de o parte şi de alta a riftului medio-atlantic, a 2,5
polaritate normală polaritate inversă

fost întocmită scara schimbărilor de polaritate

GAUSS
ale câmpului magnetic al Pământului (A. Cox, 3 Kaena
Mammeouth

R. Dolli şi G. Dalrymple, 1963, 1965) pentru

cel puţin patru milioane de ani (fig.2.10.). 3,5

GILBERT
Timpul când câmpul magnetic a avut aceeaşi 4

polaritate corespunde unei epoci (Gilbert, A

Gauss, Matuyama, Brünhes), iar diferitele NORMALĂ

schimbări de polaritate de durată mai mică INVERSĂ

din interiorul acestora corespund unor

evenimente (Olduvai, Jaramillo etc.). A. Scara polarităţii geomagnetice; B. Epocile
paleomagnetismului de o parte şi alta a riftului
medio-atlantic
 Tefrocronologia (lb. greacă: tephros = cenuşă). Este o metodă utilizată în studiul
depozitelor cuaternare atât pentru stabilirea stratigrafiei, cât şi pentru datarea acestora. Cenuşile
vulcanice (cu conţinut mineralogic şi chimic asemănător) intercalate în formaţiunile cuaternare
constituie orizonturi reper ce pot fi clar identificate (sub raport chimic şi mineralogic), dar şi bine
datate (prin metode radiometrice). Astfel, în toate turbăriile Patagoniei stratele de cenuşă
vulcanică sunt datate la 10.000, 6.700, 2.300 şi 1.000 ani B.P. Depunerea lor a fost însoţită de
mari incendii ale pădurii (ce au permis studii dendocronologice succesive), care au avut, fără
îndoială, un mare rol în preistoria regiunii (A. Auer, 1960).
Această metodă a fost folosită şi în orizontalizarea şi datarea formaţiunilor cu resturi de
hominide din Africa de Sud şi Africa de Est.
Dendrocronologia (lb. greacă: dendron = arbore). Metoda, care a fost pusă la punct de
către A.E. Douglas (1920) în S.U.A., se bazează pe studiul inelelor de creştere ale arborilor ce au
o mare longevitate. De exemplu Pinus aristata şi Sequoia gigantea în S.U.A, sau stejarul în
Europa, care au permis datări de la 9.000 la 5.000 ani B.P. Fiecare inel anual este format din
celule lemnoase mai mari, ce cresc primăvara, şi din celule mai mici, corespunzătoare
anotimpurilor de vară şi toamnă. Verile mai umede produc inele de creştere mai groase, pe când
verile secetoase micşorează mult dimensiunea acestora. Lăţimea inelelor de creştere este
condiţionată în America de Nord de precipitaţii, iar în Scandinavia de temperaturile estivale.
Metoda este folosită pentru datarea unor depozite cuaternare recente (istorice), dar mai ales
pentru reconstituirea condiţiilor de mediu din timpul creşterii copacilor respectivi. Corelându-se
inelele de creştere ale copacilor dintr-o succesiune stratigrafică din vestul S.U.A., s-a reuşit
realizarea unei dendrocronologii ce se întinde peste aproape tot Holocenul.
 (Ani x 10 B.P)
Metodele arheologice. Sunt folosite
VÂRSTA
STRATI-
3

GRAFIE Culturi

vârstei
EPOCI
P EPOCA
materiale
pentru estimarea relative a
POSTGLACIAR
formaţiunilor cuaternare, luându-se ca reper
ISTORICĂ
0 FIER
HOLOCEN

EPOCA
MET. BRONZ
VADASTRA
NEOLITIC

NOISIAN
orizonturile care conţin culturi materiale ale
HAMANGIA
5

TARDE-

AURIGNACIAN
căror caracteristici arată apartenenţa la o
SUPERIOR
10
S U P E R I O R

anumită epocă de dezvoltare a acestora.

WURM

SOLUTREAN
N

MOUSTERIAN
C
M E D I U
E

A C H E U L E I A N
R-W

L A V O I S I A N
T
C

128 Valoarea stratigrafică este mai puţin

I
RISS

precisă deoarece în regiuni diferite evoluţia

O

A B B E V I L L I A N
L

180
culturii materiale nu s-a realizat în acelaşi timp,
U
T

M-R

R
I

N
O

începând mai devreme sau încheindu-se mai

D

O
S

A
E

MINDEL

târziu. Totuşi, pe baza dezvoltării culturilor

I
E
M

N
I

500
R

materiale din diferite regiuni ale lumii a rezultat

O
L
G-M
E

scara cronologică arheologică (tabel 2.3.),

T

CULTURA DE PRUND
F
A

800
(”pebble cuture”)
L

fixarea în timp a resturilor materiale făcându-se

D-G GUNZ
I N F E R I O R

A
P

L
I

prin metode radiometrice, sporopolinice şi

P

1900
biostratigrafice.
 STRATIGRAFICĂ
Metode pedologice. Se
E U R O P A

SCARA
ASIA CHINA
CENTRALĂ
bazează
(Luochuan)
pe analiza succesiunii ALPI
EUROPA
DE NV
EUROPA
CENTRALĂ
EUROPA
DE EST
(Tadjikistan)

(Ungaria) (Câmpia Rusă)

orizonturilor de paleosoluri
(corespunzătoare interglaciarelor sau
HOLO-
CEN
HOLOCEN SOL RECENT HOLOCEN SOL RECENT SOL RECENT

.. 1
interstadialelor) şi loessuri (glaciare sau

SUPERIOR
LOESS
ALLEROD H1 H U M U S

ORIZONTUL SUPERIOR VALDAIAN

.. 1 PK
BOLLING H2 H U M U S LOESSUL

stadiale), contribuind la cunoaşterea

III 13 MALAN

M
LOESS 2 LOESS

asociaţiilor climatice şi la orizontarea DENEKAMP MENDE SUPER. SOLUL

II PK 1. SOL

R
(STILLFRIED B) BRIANSK
stratigrafică a Pleistocenului, îndeosebi
MF1 - Mf2

MEDIU
II LOESS 3 LOESS LOESS

U
a celui superior. Identificarea în cadrul BASAHARC DUBLU III PK 2. SOL
BD1 - Bd2
acestor complexe stratigrafice a

W
S
4 LOESS LOESS

INFERIOR
LOESS
1 BASAHARC INF. a
structurilor periglaciare (pene, involuţii)
bc IV PK 3. SOL
I 2 BA
5d LOESS LOESS

E
LOESS
permite şi mai mult fixarea condiţiilor RISS-
WURM
EEMIAN MENDE INF.
MB1 -Mb2
ORIZONTUL
MIKULINIAN
e V PK 4. SOL

climatice şi a proceselor criogene care s-

128

H
ORIZONTUL
II WARTHE LOESS 6 LOESS LOESS
MOSKOVIAN
au succedat în timpul Pleistocenului, la

R I S S
195

SAALE
M E D I U
PAKS ORIZONTUL VI PK
I-II TREENE 7 5. SOL
periferia calotelor glaciare, adică în
ODINŢOVIAN

N
Phe
251
I DRENTHE ORIZONTUL 8
LOESS, NISIP LOESS LOESS
regiunile periglaciare. Corelate cu NIPRIAN
297

U
SOL ALUVIAL 9 VII PK
analizele sporopolinice (care stabilesc

HOLSTEINIAN
MINDEL-RISS
DE PĂDURE
ORIZONTUL
asociaţiile vegetale din timpul formării
R

10 LOESS
P L E I S T O C E N

STRAT LIKHVINIAN

solurilor fosile), cu stadiile DE 11 VIII PK

B

440
paleotemperaturilor rezultate din NISIP
ORIZONTUL
12 LOESS
MINDEL

variaţia izotopilor de oxigen şi cu

ELSTER

OKANIAN 13
Pd1 14 IX a

PAKS INF.
evenimentele paleomagnetice, s-a reuşit 15
GUNZ - MINDEL

CROMERIAN

16 IX PK
LOESS
în ultima vreme stabilirea unor Pd2 ORIZONTUL 18
17
IX b
PLATOVIAN
subdiviziuni cronostratigrafice regionale LOESS 20
19
LOESS
ale loessului şi paleosolurilor ORIZONTUL
729
21 X PK
MIKHAILOVKAN
ORIZONTUL
Subdiviziuni cronostratigrafice regionale ale MENAPIAN
LOESS
MOROZOVKAN 22 LOESS
GUNZ
loessului şi paleosolurilor
MULŢUMESC
PENTRU
ATENŢIE!
Conf. univ. dr. Marian ENE