Vasile Ioan

Romantismul
- Forme muzicale -

Opera de artă suferă o transformare în cadrul formei și a ordinii interioare, fie comprimarea, fie
hipertrofierea ei. În muzică romantismul creează noi genuri și forme, iar pe cele existente le
amplifică la exces sau le minimalizează, materialul sonor urmărind dramaturgia sentimentelor, a
subiectului literar, programul lucrării
Forme muzicale:
1. Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet) este o compoziție muzicală
instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată
în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică
O atitudine clasicizantă, dar nu epigonică, prezintă Felix Mendelssohn, Fr. Schubert şi R.
Schumann în simfonii şi în unele lucrări de muzică de cameră. Ei îmbină stilul clasic cu cel
romantic, atât în privinţa folosirii formelor sonato-simfonice, cât şi în privinţa folosirii limbajului
ritmico-melodic.
2. Sonata (din latină: sonare) reprezintă o compoziție muzicală executată la un instrument sau
la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care
indică o bucată muzicală interpretată de vocea omenească (da cantare).
La începutul secolului al XIX-lea s-au înființat primele conservatoare de muzică unde s-a
codificat experiența epocii clasice. În acest context se stabilesc criterii stricte pentru folosirea atât
a termenului de sonată în sensul unei compoziții muzicale destinată sălii de concert, cât și a
formei de sonată, ca modalitate de organizare a materialului muzical în interiorul unei mișcări.
Printre numeroasele opere de acest gen compuse în perioada romantică sunt de menționat
sonatele lui Frédéric Chopin și Felix Mendelssohn Bartholdy, cele trei sonate pentru pian de
Robert Schumann, iar mai târziu sonatele lui Johannes Brahms și Serghei Rahmaninov, în care
predomina armonia tonală. Alți compozitori, ca Franz Liszt, se îndepărtează practic în totalitate
de forma tradițională, Sonata lui în si minor, o lungă compoziție într-o singură parte, amintește
mai degrabă poemul simfonic.
3. Lied (din germană Lied = cântec) este o fomă muzicală de exprimare muzical-poetică,
bazată pe cântecul popular, îşi are originea în creaţia compozitorilor Reformei: Joh. Walther, H.
L. Hassler. Ei au valorificat şi cântecele Minnesänger-ilor germani. Amintim şi creaţiile
compozitorilor hamburghezi din prima jumătate a veacului al XVII-lea: Heinrich Albert (1604-
1651) şi Adam Krieger (1603-1666), care scriu arii ce prefigurează genul romantic al liedului.
Şi marii clasici vienezi contribuie la istoria liedului. Predecesorii imediaţi ai lui Schubert
sunt Joh. Peter Schultz (1717-1800, cu colecţia intitulată Lieder im Volkston), Joh. Friedrich
Vasile Ioan

Reinhardt (1752-1814), care acordă rol activ pianului, şi Joh. Rudolf Zumsteeg (1760-1802),
care se îndreaptă spre baladă, gen ilustrat mai târziu de Karl Löwe (1796-1869). În epoca
romantică, înflorirea liedului, o melodie vocală însoţită de un comentariu pianistic, se
accentuează datorită lirismului romantic care caracteriza poezia vremii, dar şi unei mai puternice
influenţe a creaţiei populare asupra celei culte.