SCOPUL VIEȚII (SARTRE VS CAMUS)

EXISTENȚIALISM
Textul acestui articol a fost extras din episodul 11

ASCULTĂ EPISODUL ÎNTREG (#11)

COVER.jpg

Aproximativ 13.8 miliarde de ani în urmă, o stare pe care o numim singularitate a

stârnit golul. Este o stare în care legile fizicii așa cum le știm nu funcționează;
stare care se presupune că a născut Universul. Odată cu aceasta, am obținut spațiu
și timp, energie și materie, toate dansând și ciocnindu-se, deoarece totul a
început să se extindă. Fiecare atom, fiecare stea, fiecare galaxie, fiecare planetă
a fost împușcată din acel singur punct al infinitului.

1.jpg
Aceste creații ale materiei obișnuite, care cuprind pete de praf ca planeta noastră
Pământ, nu fac decât să reprezinte 0,3 la sută din Univers. Aproximativ 68% din
acesta este ocupată de energie întunecată, o entitate necunoscută responsabilă de
extinderea spațiului. Alte 27% sunt alcătuite din materie întunecată, o altă
entitate la fel necunoscută. Restul 5% la sută este ceea ce știm și studiem,
inclusiv acel umil 0,3 la sută din total.

Chiar și atunci, în cadrul acestei fracțiuni minuscule, Calea Lactee trebuie să se

confrunte cu aproximativ 200 de miliarde de galaxii, Soarele cu un septilion de
stele (numărul cu 24 de zero) și casa noastră în miniatură, undeva în gama altor
septilioane de planete. În drama cosmologică mai largă, nu numai că Pământul nu
este actorul principal, dar ideea că are vreun rol semnificativ de jucat este
absorbită și apoi micșorată din cauza cuantificării.

Carl Sagan - un cunoscut astronom și astrofizician american, care a adus o mare

contribuție la promovarea și popularizarea științei.
Carl Sagan - un cunoscut astronom și astrofizician american, care a adus o mare
contribuție la promovarea și popularizarea științei.

Marele astronom Carl Sagan a descris o juxtapenere emoționantă atunci când ne-a
rugat să facem o pauză scurtă pentru o clipă pentru a privi imaginea următoare,
imaginându-ne că suntem suspendați în golul cosmosului și privim la Pământ de la
distanță:

“
Uită-te din nou la acel punct. Acesta este aici. Asta este acasă. Aceia suntem noi.
Pe el toți cei pe care îi iubești, toți cei pe care îi cunoști, toți despre care ai
auzit vreodată, fiecare om care a fost vreodată, care și-a trăit viața. Totalitatea
bucuriei și suferinței noastre, mii de religii, ideologii și doctrine economice
încrezătoare, fiecare vânător și hrănitor, fiecare erou și laș, fiecare creator și
distrugător al civilizației, fiecare rege și țăran, fiecare cuplu tânăr
îndrăgostit, fiecare mamă și tată, copil de nădejde, inventator și explorator,
fiecare învățător de morală, fiecare politician corupt, fiecare „superstar”,
fiecare „conducător suprem”, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre,
au trăit acolo—pe o mulțime de praf suspendată într-o rază de soare
— Carl Sagan
“Punctul Palid Albastru” a.k.a Planeta Pământ.
“Punctul Palid Albastru” a.k.a Planeta Pământ.

Este una din cele mai frumoase și adevărate rezumări. Însă, pe măsură ce farmecul
ei se uzează, ce facem cu tensiunea implicită? Cum împăcăm aceste contradicții
aparente: că suntem mari în colecția noastră de experiențe, dar mici în Univers; că
la suprafață totul contează, dar pe cer, foarte puțin din asta contează; că
poveștile pe care ni le spunem ni se par adevărate și semnificative în momentul de
față, dar odată ce ne îndepărtăm de ele, ele se desprind? Ce ar exista de care să
ne agățăm?

Dacă ne întoarcem pe Pământ pentru un moment, luând o privire de la înălțimea de

100.000 de metri, urmărind ce se întâmplă, să spunem, așa cum ar fi făcut un
ipotetic Marțian, ar fi ușor de ajuns la o concluzie: Oamenii sunt diferiți de alte
animale de pe planetă. Cu toții suntem un produs al evoluției, da. Încă avem
instincte similare, sigur. Dar la nivelul conștiinței, există ceva care ne
deosebește—ceva care ne permite să contestăm evoluția în sine.

David Deutsch - Fizician britanic la Universitatea din Oxford.

David Deutsch - Fizician britanic la Universitatea din Oxford.

Fizicianul David Deutsch susține că asta este pentru că noi suntem ceea ce el
numește “marii explicatori”. Putem crea cunoștințe în afara corpului nostru fizic—
cum ar fi matematica, filosofia, literatura—și apoi construim colectiv pe ea pentru
a învăța despre realitate într-un mod care ne permite să stăpânim tot mai multe
probleme care apar în ecologia noastră. Aceasta este, de exemplu, de ce am reușit
să folosim știința pentru a face atât de multe progrese în ultimii 400 de ani, de
la construirea telescoapelor simple la aterizarea oamenilor pe Lună.

Există totuși o cauză și mai fundamentală: Oamenii sunt o specie mai complexă, mai
în rețea, cu mai multe interconexiuni decât restul participanților în regatul
animal. Experiența noastră conștientă unică ne-a înzestrat cu limbi care ne permit
să creăm cultură—o realitate socială care trăiește, respiră, evoluează spre
deosebire de orice altceva din natură. Creierele noastre individuale sunt noduri
într-o rețea enormă de creiere care se sinergizează pentru a crea ceva mai mare
decât elementele lor esențiale, permițându-ne într-adevăr să creăm cunoștințe așa
cum sugerează Deutsch, dar și multe altele.

Societatea modernă are o părtinire față de material, față de lumea materiei. Dacă
nu o putem vedea, este greu de tratat ca fiind real. Ca atare, lucrurile imateriale
care apar din complexitate, cum ar fi cultura, sunt văzute ca fiind mai puțin
semnificative decât materia. Dacă nu îl poți atinge, atunci nu trebuie să fie real,
nu? Însă acesta nu este modul în care realitatea funcționează. Cultura poate să nu
fie tangibilă, dar influențează materia într-un mod care este. Creierul nostru este
programat de cultură, tehnologia este o întruchipare fizică a culturii, violența
este redusă de cultură.

În secolul XX, studiul fenomenologiei a început să prindă tracțiune cu o idee

simplă: Punctul de plecare al anchetei noastre filosofice ar trebui să fie
experiența noastră conștientă directă. Înainte de a putea descrie materia, trebuie
să ne confruntăm mai întâi cu faptul că există ceva aici—ceva ciudat se întâmplă
dacă doar ne oprim și ne uităm; o lume construită în fața noastră care pur și
simplu este, înainte de a putea ajunge chiar și la analizarea ei. De ce ne-a permis
evoluția să vedem culori diferite? De ce ne putem gândi, de ce avem conștiință,
când o simplă buclă de feedback stimul-răspuns ar fi putut face treaba?

Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, ideea este că realitatea socială—

produsă la intersecția unui set infinit de experiențe conștiente—este la fel de
reală ca realitatea fizică. Și nu este doar un fenomen subiectiv, care se aplică
numai la ceea ce vă alcătuiți în mintea voastră. Este un cu totul alt plan de
existență care a apărut—la fel cum au apărut stele și galaxii și planete, la fel
cum a apărut viața în sine—și evoluează continuu și, încet, domină lumea materiei.

Cuprins în această forță de viață, găsim tot ceea ce face ca pata noastră de praf
pe nume Pământ să fie doar puțin mai strălucitoare: bunătate și moralitate,
dragoste și comunitate, speranță și inovație, curiozitate și știință, frumusețe și
artă. Valoarea tuturor acestor lucruri este atât de evidentă, încât numai o minte
oarbă, greșită, ar îndrăzni să folosească rațiunea pentru a încerca să-și
intelectualizeze sensul. Din punct de vedere fenomenologic, aceste lucruri sunt pur
și simplu acolo și îți afectează foarte lucid experiența conștientă și nu le pasă
ce crezi despre ele.

Oamenii au avut o istorie complexă, contradictorie. Într-un capăt, având în vedere

impactul nostru asupra ecologiei și asupra altor ființe simțitoare, este greu de
trecut cu vederea că suntem poate cea mai distrugătoare forță care a umblat
vreodată pe această planetă. Ucidem, cucerim și apoi ucidem din nou. Și totuși,
există mai multe: în ciuda pașilor greșiți, oamenii sunt, de asemenea, singurele
creaturi cunoscute din Univers care au reușit să folosească cultura pentru a arăta
potențialul unei realități fără violență.

Însă cât de fragilă este această realitate?

5.jpg
Crimele secolului XX ar sugera că extrem de fragilă. Psihicul uman construiește
sensuri, civilizații prospere și progrese științifice, dar tot același psihic e
capabil să justifice tirania, omorul și genocidul. Cum putem reconcilia asemenea
tensiune, și ar fi oare responsabilitatea noastră s-o facem? Dacă presupunem că nu
există un Dumnezeu, atunci cât de liberi suntem în această lume și ce presupune
acea libertate?

Jean Huber, “O cină a filosofilor” (1772)

Jean Huber, “O cină a filosofilor” (1772)

Epoca Rațiunii
În perioada anilor (1685-1815), Iluminismul a adus triumful raționalității
științifice și creșterea naturalismului filosofic. „Epoca rațiunii” se dispensase
de existența unei ființe transcendente.

Când Nietzsche, câteva decenii mai târziu, scrie că “Dumnezeu este mort”, el are în
vedere că europenii încetează să creadă că Dumnezeu există, deoarece Iluminismul „a
ucis” posibilitatea de a crede într-un Dumnezeu.

Contrar opiniei populare, Nietzsche a fost foarte tulburat de pierderea credinței

în Dumnezeu. Această moarte a lui Dumnezeu va conduce, a spus Nietzsche, nu numai
la respingerea unei ordini cosmice, ci și la îndoieli cu privire la faptul că ceva
are vreo valoare în genere.

7.jpg
Dacă am fi creați de Dumnezeu cu vreun scop, presupune Nietzsche, sensul vieții
noastre ar fi dat de țelul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Dar acum ne pierdem
credința în Dumnezeu și în ceea ce Nietzsche numește „o ordine mondială morală”.

Asta duce la o întrebare terifiantă,

“Are existența în genere vreun sens?” Noi nu mai știm asta. „Pentru ce a fost de
fapt acest proces extraordinar ... Un nou pentru ce?—de asta are nevoie omenirea.”

În caz contrar, „vom cădea în nihilism”, crezând că nimic nu contează. Nietzsche

abordează problema nihilismului ca una personală, afirmând că această problemă a
lumii moderne este o problemă care a devenit „conștientă” în el. Fără un nou
„pentru ce”, punctul de viață nu este clar. Când încetăm să mai fim creștini „De
ceva vreme nu știm pe ce cale să ne îndreptăm. Ne grăbim cu capul înainte în
evaluările opuse.”

Nietzsche a fost profund tulburat de acest lucru:

“
Acum pare să nu existe deloc un sens, totul pare să fie în zadar
— Friedrich Nietzsche
Când Nietzsche a ajuns la concluzia că nu suntem creați cu vreun scop de Dumnezeu,
el s-a temut că viețile noastre sunt lipsite de sens și nu au nicio valoare.

Noi îi asociem pe oameni ca Nietzsche cu nihilismul, dar ceea ce de fapt el încerca

e să ne salveze de pierderea sensului care a venit odată cu declinul religiei.
Nietzsche, scriind la sfârșitul secoului 19, a anticipat nihilismul ce va urma în
secolul 20.

Declarația lui Nietzsche sună destul de neprietenoasă față de Dumnezeu, dar el nu

avut în vedere asta.

„Dumnezeu a murit” și acum „totul pare să fie în zadar”. Nu poate fi decât o

singură concluzie: afirmația lui Nietzsche nu este o exclamare a victoriei—este un
strigăt de disperare.

Acest strigăt s-a agravat și mai mult în secolul 20 în urma Războaielor Mondiale,
crimelor regimurilor totalitariste și fasciste, și potențialul pericol de un Război
Nuclear.

În epicentrul acestei jungle haotice de ideologii, frustrări, și suferințe, a ieșit

la suprafață o mișcare filosofică fundamentul căreia era pus încă de danezul
Kierkegaard la sfârșitul secolului 19—Filosofia Existențialistă din Franța, născută
în perioada anilor 1940-1950.

Însă această filosofie avea la miezul ei o tensiune intrinsecă: tensiunea între

fatalism și revoltă—soluții opuse la lipsa de sens într-un Univers lipsit de
Dumnezeu.

Această tensiune era întruchipată cel mai direct în prietenia și sfada eventuală
între doi scriitori francezi de atunci: Jean-Paul Sartre și Albert Camus.

8.jpg
Jean-Paul Sartre și Albert Camus

Camus și Sartre erau o pereche ciudată. Albert Camus era un algerian francez născut
în sărăcie care fermeca fără efort cu trăsăturile lui atractive. Jean-Paul Sartre,
din vârful societății franceze, nu a fost niciodată confundat cu un bărbat chipeș.
S-au întâlnit la Paris în timpul Ocupației Naziste și au devenit mai aproape după
cel de-al Doilea Război Mondial. În acele zile, când luminile orașului se aprindeau
încet înapoi, Camus era cel mai apropiat prieten al lui Sartre. „Cum te-am iubit
atunci”, a scris Sartre mai târziu.

Ei erau icoanele strălucitoare ale epocii. Ziarele au raportat despre mișcările lor
zilnice din Paris: Sartre se retrăgea cu Simone de Beauvoir și alți intelectuali la
cafeneaua Les Deux Magots din regiunea Saint-Germain-des-Prés , iar Camus călătorea
prin Paris. În timp ce orașul începea să se reconstruiască, Sartre și Camus au dat
glas la dispoziția zilei. Europa fusese imolată, dar cenușa lăsată de război a
creat spațiul pentru a-și imagina o nouă lume. Cititorii s-au uitat spre Sartre și
Camus pentru a articula cum ar putea arăta acea lume nouă. „Am fost”, și-a amintit
colega filosoafă Simone de Beauvoir, „pentru a oferi epocii războiului ideologia
ei”.

10.jpg
12.jpg
Acea ideologie a venit sub forma existențialismului. Sartre, Camus și însoțitorii
lor intelectuali au respins religia, au pus în scenă piese de teatru noi și
neobișnuite, au provocat cititorii să trăiască autentic și au scris despre
absurditatea lumii—o lume fără scop și fără valoare.

„[Există] doar pietre, carne, stele și acele adevăruri pe care mâna le poate
atinge”, a scris Camus.

Trebuie să alegem să trăim în această lume și să ne proiectăm propriile

semnificații și valoare asupra acesteia pentru a-i da sens. Acest lucru înseamnă că
oamenii sunt liberi și împovărați de acest fapt, deoarece, cu libertatea, există o
responsabilitate teribilă, chiar debilitantă, de a trăi și de a acționa autentic.

Dacă ideea de libertate i-a legat pe Camus și Sartre filosofic, atunci lupta pentru
justiție i-a unit politic, cel puțin pentru o perioadă. S-au angajat să se
confrunte și să vindece nedreptatea și, în ochii lor, niciun grup de oameni nu a
fost mai nedreptățit decât muncitorii, proletariatul. Camus și Sartre s-au gândit
la ei ca la sclavi ai muncii lor și sfidați de umanitatea lor. Pentru a elibera
proletariatul, trebuie create noi sisteme politice. Însă spre deosebire de Jean-
Paul Sartre—cu care avea o prietenie strânsă la început, participând împreună în
mișcarea Comunistă din Franța—Camus era mai principial în ceea ce ține de
libertatea umană.

17.jpg
În octombrie din anul 1951, Camus a publicat lucrarea sa „Rebelul”. În ea, el a dat
glas unei „filosofii a revoltei”. Acesta nu a fost un sistem filosofic în sine, ci
o amalgamare de idei filosofice și politice: fiecare om este liber, dar libertatea
în sine este relativă; trebuie să includă limite, moderare, „risc calculat”;
absolutele sunt anti-umane. Mai ales, Camus a condamnat violența revoluționară.
Violența ar putea fi folosită în circumstanțe extreme (el a susținut efortul de
război al Franței, până la urmă), dar utilizarea violenței revoluționare pentru a
ghida istoria în direcția dorită este utopică, absolutistă și o trădare a
propriului sine.

„Libertatea absolută este dreptul celor mai puternici de a domina”, a scris Camus,
în timp ce „dreptatea absolută se realizează prin suprimarea oricărei contradicții:
deci distruge libertatea.” Conflictul dintre dreptate și libertate a necesitat
reechilibrarea constantă, moderația politică, o acceptare și celebrare a ceea ce
limitează cel mai mult: umanitatea noastră. „Pentru a trăi și ai lăsa pe alții să
trăiască”, a spus el, „pentru a crea ceea ce suntem.”

Sartre a citit „Rebelul” cu dezgust. În ceea ce-l privea, a fost posibil să se

realizeze dreptatea și libertatea perfectă—asta a descris realizarea comunismului.
Sub capitalism și în sărăcie, lucrătorii nu puteau fi liberi, credea Sartre.
Opțiunile lor erau inconsumabile și inumane: să lucrezi la o slujbă fără milă și
înstrăinată, sau să mori. Însă, prin înlăturarea opresorilor și întoarcerea în
general a autonomiei lucrătorilor, comunismul permite fiecărui individ să trăiască
fără dorințe materiale și, prin urmare, să aleagă cât de bine își poate da seama.
Acest lucru îi face liberi și, prin această egalitate neîntreruptă, este și corect,
spune Sartre.

communism-topic-gettyimages-89856241.jpg
Problema este că, pentru Sartre și mulți alții din stânga, comunismul a necesitat
violența revoluționară pentru a obține scopul lor, deoarece ordinea existentă
trebuie distrusă. Nu toți stângacii, bineînțeles, au susținut o astfel de violență.
Această împărțire între stânga radicală și stânga moderată—în linii mari, între
comuniști și socialiști—nu era nimic nou. Cu toate acestea, anii '30 și '40, au
văzut stânga unită temporar împotriva fascismului. Odată cu distrugerea
fascismului, s-a întors ruptura între stângacii dornici de a împiedica violența și
moderații care au condamnat-o. Această scindare a fost făcută cu atât mai dramatică
prin dispariția practică a dreptului și ascendența Uniunii Sovietice—care a
împuternicit stângacii radicali în întreaga Europă, dar a ridicat întrebări
neliniștitoare pentru comuniști odată ce ororile gulagurilor, terorile și procesele
înscenate de judecată au ieșit la iveală.

Întrebarea pentru fiecare stângaci politic a erei postbelice a fost simplă: de ce

parte ești tu?

13.jpg
Odată cu publicarea cărții „Rebelul”, Camus a fost pentru un socialism pașnic care
nu va recurge la violență revoluționară. El a fost îngrozit de poveștile ieșite din
URSS: nu era o țară a comuniștilor mână în mână, care trăiau liber, ci o țară fără
nicio libertate. Între timp, Sartre lupta pentru comunism în Franța și era pregătit
să susțină violența în acest sens.

Cearta dintre cei doi prieteni a fost o senzație mediatică. Este greu să ne
imaginăm o feudă intelectuală care captează acel grad de atenție publică astăzi,
dar, în acest dezacord, mulți cititori au văzut crizele politice ale vremurilor
reflectându-se înapoi la ei. A fost un mod de a vedea politica jucată în lumea
ideilor și o măsură a valorii acestor idei. Dacă ești atent angajat cu o idee, ești
obligat să omori pentru ea? Ce preț pentru justiție? Ce preț pentru libertate?

Poziția lui Sartre a fost surprinsă de contradicție, cu care a luptat pentru tot
restul vieții. Sartre, existențialistul, care a spus că oamenii sunt condamnați să
fie liberi, a fost și Sartre, marxistul, care a crezut că istoria nu permite mult
spațiu pentru adevărata libertate în sens existențial. Deși nu s-a alăturat
niciodată partidului comunist francez, el va continua să apere comunismul în toată
Europa până în 1956, când tancurile sovietice de la Budapesta l-au convins, în cele
din urmă, că URSS nu era sistemul politic de viitor. (Într-adevăr, a fost buimăcit
de sovieticii din Ungaria pentru că acționau ca americanii, a spus el.)

Sartre, de Beauvoir, și rebelii comuniști din Cuba—Che Guevara și Fidel Castro

Sartre, de Beauvoir, și rebelii comuniști din Cuba—Che Guevara și Fidel Castro

Sartre va rămâne o voce puternică pe spectrul politic de stânga de-a lungul vieții
sale și l-a ales pe președintele francez Charles de Gaulle drept țapul său
ispășitor favorit. (După un atac deosebit de vicios, lui De Gaulle i s-a cerut să-l
aresteze pe Sartre. „Unul nu îl închide pe Voltaire”, a răspuns el.) Cu toate
acestea, Sartre a rămas imprevizibil și s-a angajat într-o flirtare bizară cu
Maoismul dur din China alături de moartea sa în 1980. Deși Sartre s-a îndepărtat de
URSS, nu a abandonat niciodată complet ideea că violența revoluționară ar putea fi
justificată.

Violența comunismului l-a trimis pe Camus pe o traiectorie diferită. „În sfârșit”,

a scris el în Rebelul, „aleg libertatea. Căci chiar dacă justiția nu este
realizată, libertatea menține puterea de a protesta împotriva nedreptății și
menține comunicarea deschisă. ”

Camus alone.jpg
Din cealaltă parte a Războiului Rece, este greu să nu simpatizezi cu Camus și să te
miri de ardoarea cu care Sartre a rămas un comunist fidel. Îmbrățișarea lui Camus a
realității politice stăpânite, de smerenie morală, de limite și de umanitate
falibilă, rămâne un mesaj bine respectat astăzi. Chiar și cele mai venerabile și
demne idei trebuie să fie echilibrate una împotriva celeilalte. Absolutismul și
idealismul imposibil pe care îl inspiră este un drum înainte periculos—și motivul
pentru care Europa se afla atunci în cenușă, în timp ce Camus și Sartre se
străduiau să creeze o lume mai dreaptă și mai liberă.

Fatalismul lui Sartre vs Revolta lui Camus

Lui Camus nu-i plăcea fatalismul lui Sartre descris în romanul său „Greața”
(Nausea). Pentru Camus, realizarea faptului că viața este absurdă este începutul
unei bătălii stoice împotriva acelui absurd. Camus a concluzionat, în Mitul lui
Sisif, că nu este acceptabil ca persoana absurdă să se sinucidă, ci că ea trebuie
să trăiască și să trăiască rebel, „cu revolta mea, libertatea și pasiunea mea”, a
fost cel mai bun mod să faci ambele: să recunoști și să respingi moartea.

Sartre, prin contrast, cel puțin în romanul Greața, a depășit—sau nu atinge

niciodată—o astfel de stare de provocare înflăcărată. Într-un parc, Roquentin—
protagonistul nuvelei—se gândește să se sinucidă, dar ajunge la concluzia perfect
logică potrivit căreia datorită întâmplării vieții, sinuciderea ar fi aleatorie și,
deci, fără sens: „Dar moartea mea însăși ar fi fost de prisos.” Cu alte cuvinte.
Roquentin este deja spiritual mort, așa că de ce să te chinui să te sinucizi? Emil
Cioran ar fi fost de acord aici cu Sartre. El spuse că „Nu merită să te deranjezi
să te omori, întrucât te omori întotdeauna prea târziu.”

Dar cu siguranță, acest lucru ar fi părut intens fatalist pentru Camus. Deși Camus
a susținut că după Moartea lui Dumnezeu ne creăm propriul sens, am putea presupune
că însuși Camus nu a crezut cu adevărat în autodeterminare la fel cum a crezut
Sartre. Camus a continuat să trăiască sub o umbră religioasă, în care bătălia a
fost întotdeauna cu termenii care ne-au fost transmiși de viață—o versiune seculară
a luptei omului cu Zeii. Viața a fost o sentință religioasă pentru Camus; el nu a
renunțat niciodată la ideea că sensul a lăsat în lume un reziduu. Sartre a
considerat că religiozitatea lui Camus este frustrantă și a admis asta în critica
lui; acest fapt a fost, alături de diferențele politice, unul dintre motivele
despărțirii dintre cei doi prieteni la începutul anilor '50.

Sartre, deși vorba sa este uneori religioasă, nu a avut niciodată timp pentru
religie. Camus era un religios tragic, într-adevăr; Sartre a fost, după cum s-a
descris el însuși, „un ateu providențial”. Cu toate acestea, cu toate diferențele
lor, Camus și Sartre se aseamănă cel mai puternic în „soluțiile” pe care le propun
pentru lipsa de sens a existenței. Roquentin, personajul lui Sartre, se gândește să
scrie un roman, iar Camus ne spune că trebuie să combatem viața cu revolta,
libertatea și pasiunea noastră. Ar fi într-adevăr cazul că termenii lui Camus sunt
mai stricți decât cei ai lui Sartre?

16.jpg
Dacă Camus și Sartre seamănă între ei în acest domeniu, asta se datorează faptului
că este imposibil de „rezolvat” dilema realizării că „nu putem defini existența ca
o necesitate” sau că „nu există absolut niciun motiv pentru a exista”. Ambii
gânditori ajung la concluzia că trebuie să continuăm să trăim, amândoi sunt împinși
spre contradicție logică: ambii trebuie să ofere motive non-arbitrare sau necesare
pentru a continua să trăim într-o lume arbitrară sau inutilă.

Atât Sartre, cât și Camus au ajuns la ideea că această viață trebuie trăită, în
expresia lui Camus, “fără apel”. Dar niciunul nu poate dovedi că acest lucru
trebuie să fie cazul. Ei pot doar să-l sugereze, să descrie o sugestie. Amândoi, în
sfârșit, sunt forțați pe tărâmul gesturilor, tărâmul metaforic. Acest lucru este
potrivit într-un roman, căci este limbajul artei. Nu este limbajul actualului ci
mai degrabă a posibilului—acolo unde „posibil” înseamnă potențial. Este tărâmul
utopiei active.

Camus, în opinia mea, a fost gânditorul mai profund, chiar dacă nu era un filosof
mai bun: politica sa a acordat atenție conflictelor actuale și nu s-a dezlănțuit de
culmile tiraniei și extremismului; filosofia lui, pentru că era atât de nuanțată de
teologie, codifică în sine o simpatie mai mare față de eșec; pentru că Camus a
subliniat mai degrabă lupta cu termenii vieții decât capacitatea pură de a alege,
gândirea lui a atins—și atinge—mai multe vieți decât a lui Sartre.

camus smiling.jpg
Paradoxal, deși Sartre nu era religios, el avea o credință aproape religioasă în
capacitatea omului de a fi liber, de a alege. Acest lucru poate conferi operei sale
un aer straniu și îi conferă politicii sale de mai târziu o monstruozitate
inconfundabilă. Camus, gânditorul mai religios, era de fapt mult mai realist cu
privire la natura tragică, constrânsă, sisifeană a închisorii noastre zilnice
obișnuite.

Camus ne-a cerut să combatem acea închisoare, chiar dacă combaterea e neapărat
obositoare și repetitivă; Sartre spera că putem pur și simplu ieși din acea
închisoare.

purpose of life.jpg
Scopul Vieții
Homo Sapiens au cutreierat planeta de aproximativ 200.000 de ani. O specie tipică
de mamifere trăiește aproximativ 2 milioane de ani. Totuși, într-un fel, în acea
perioadă scurtă, am reușit să ștergem boli, să împărțim atomul și să ieșim din
atmosfera Pământului.

S-ar putea să nu fim încă nimic altceva decât o fracțiune mică în marea infinită a
spațiului-timp, dar toate probele indică faptul că poate am putea fi mai mult. Este
posibil să nu fim speciali pe baza poziției noastre spațiale în Cosmos, dar
apariția realității noastre sociale și a potențialului pe care îl oferă înseamnă că
tot ceea ce facem contează, atât în moduri mari, cât și mici.

Conștiința noastră culturală colectivă este o mare rețea încurcată în țesătura

realității. Fiecare dintre noi este conectat la ea. Fiecare dintre acțiunile
noastre formează o parte din ea. Fiecare dintre gândurile noastre produc un curent
care își modifică scopul. Odată ce a apărut mii de ani în urmă, nu am putut face
nimic pentru a opri evoluția. Și acel scop va evolua, indiferent dacă ne place sau
nu, dacă alegem să participăm conștient la formarea sa sau nu.

Scopul vieții nu-i dat de Univers—Universului nu-i “pasă”, viața până la urmă e
futilă și absurdă după cum a afirmat Camus; însă în lumea umană, în lumea socială
în care suntem interconectați, atât timp cât suntem vii, scopul vieții este chiar
în fața noastră: este să creăm o realitate pe care vrem să o locuim—pentru a atinge
un final mai bun al experienței noastre conștiente. În fiecare moment, în fiecare
secundă a vieții, ni se oferă o alegere despre cum dorim să ne comportăm în această
lume și, deși s-ar putea să nu pară așa întotdeauna, fiecare dintre aceste alegeri
au consecințe. Fiecare om interacționează și participă în cultură pentru a-i da o
formă nouă; o formă pe care suntem responsabili să o creăm fie făcând ceea ce e
rău, fie făcând ceea ce e corect în acel moment specific.

Sartre—fatalistul—credea că “iadul e alți oameni” și că “totul s-a rezolvat deja,

cu excepția modului de a trăi”, Camus—rebelul—credea că noi trebuie “să trăim și să
creăm, să trăim până la punctul lacrimilor”.

Înainte de a trăi viața, ea e un nimic, dar depinde de tine să îi dai sens, iar
această valoare nu este altceva decât direcția pe care o alegi.

5 SFATURI STOICE PENTRU O VIAȚĂ MAI BUNĂ

STOICISM, UN FEL DE SELF-HELP
COVER YOUTUBE.jpg

1. Vizualizează-ți viața fără lucrurile care îți sunt dragi

Scriitorul William Irvine argumentează că cea mai prețioasă tehnică din arsenalul
psihologic al Stoicilor e o tactică pe care el o numește „vizualizarea negativă”.
Ca într-adevăr să apreciezi ce îți este drag — ambele lucruri, materiale și
sufletești — imaginează-ți viața fără ele.

În episodul 4 al podcastului eu am vorbit extensiv despre natura psihologică a

fericirii, și concluzia generală era următoarea:

Paradoxal, vrând mai multe tu inevitabil vei deveni și mai nemulțumit.

Dacă vreai să te simți împlinit, practică aprecierea pentru oamenii din viața ta și
pentru lucrurile materiale pe care le posezi în prezent. Asta va pune lucrurile în
perspectivă și te va stabiliza emoțional.

posessions 3.jpg
Noi trăim într-o perioadă istorică incredibilă cu un acces la necesitățile de bază,
medicină și tehnologii performante, toate împreună sporind durata și calitatea
medie a vieții comparativ cu doar un secol în urmă. Însă e imperativ să nu punem
nici prea multă necesitate în lucrurile care la avem acum, deoarece ele tot nu sunt
veșnice. Să fii stoic înseamnă să găsești fericire în ceea ce ai acum — dacă pui
accentul pe un lucru extern și el nu mai este al tău, stoicul nu trebuie să fie
prea întristat ci mai degrabă mulțumit că a deținut acel lucru în primul rând. Asta
s-ar aplica și la relațiile cu oameni.

Desigur, nu poți compara durerea de a pierde un lucru cu cea de a pierde un om din

viața ta, însă în loc să fii mâhnit, mai sănătos ar fi să fii recunoscător că acea
relație a durat și ai învățat ceva din ea, ori că acel om ți-a împărtășit o parte
din viața lui înainte ca să moară.

La Stoici totul e dirijat de un „logos” — o putere cosmică care dictează totul din
împrejur. Noi n-avem control asupra logos-ului, de aceea trebuie să ne mulțumim cu
ce avem, în același timp având o atitudine proactivă în viață, adică să nu ne facem
victime. Pentru unii logos-ul întruchipează un Dumnezeu, pentru alții asta sunt
legile fizice ale naturii, ori energia, ori haosul universului. Totul e împrumutat
de la acest univers. Masa din univers apare și dispare, însă bunătatea rămâne, și
asta ar fi o cheie a împlinirii sufletești.

2. Memento mori (meditează asupra morții)

Death.jpg
“
Hai să ne pregătim mințile ca și cum am fi spre sfârșit de viață. Hai să nu amânăm
nimic. Hai să balansăm cartea vieții în fiecare zi… Cel ce aplică atingeri finale
în fiecare zi niciodată nu duce lipsa de timp
— Seneca
Stoicii antici deseori menționau fraza memento mori. Deși acest motto are o
legătură cu primul sfat, memento mori se referă la meditația asupra morții propriei
persoane, ci nu a celor dragi. În timp ce vizualizarea negativă constă în ați
imagina viața fără lucrurile dragi, memento mori îți amintește că tu de fapt nu
ești nemuritor. Moartea ne ia pe toți, chiar și pe tine, drag cititor.

Unii din voi mi-ați reproșa, “Andrei, ăstea-s lucruri evidente, care-i sensul să
meditezi asupra lucrurilor inevitabile ca moartea?” Însă eu aș argumenta că noi
trăim acum într-o societate ce are o atitudine potrivnică față de moarte. La
general vorbind, noi suntem teribil de înfricoșați de ea. Însă Stoicii ar argumenta
că dacă îți trăiești viața cu sens și cu intenție, tu n-ai trebui să fii atât de
înfricoșat de ceva natural ce li s-a întâmplat tuturor oamenilor și ființelor vii
de la începutul timpului.

Să meditezi asupra morții nu-i același lucru ca să te întrebi “Dacă azi e ultima zi
din viața ta, cum ai fi petrecut-o?”—în asemenea scenariu majoritatea ar răspunde
că ei ar cheltui mulți bani pentru distracții și călătorii, s-ar răsfăța pe deplin,
și ar risca într-un mod necaracteristic pentru ei. Însă asemenea lucruri nu sunt
ceea ce ai făcea zilnic. Ar fi naiv și periculos să-ți trăiești așa viața.

Meditarea asupra morții constă mai mult în întrebarea “Dacă nu te-ai fi trezit
dimineața, ai fi satisfăcut de cum ți-ai petrecut ultima zi?”

Realistic vorbind, asta ar însemna să te întrebi zilnic “Ai fost angajat pe deplin
la lucru? Ți-ai exprimat dragostea față de familie și cei dragi? Ai făcut ceva ce
ar adăuga în folosul societății? Ai făcut decizii etice?”

Când eu îmi pun aceste întrebări, eu nu mă simt depresiv, și nici nu-mi provoc
anxietate. Eu conștientizez că șansele că mâine voi muri sunt foarte mici, și eu
pur și simplu îmi reamintesc că asta e o posibilitate reală. Iar posibilitatea asta
nu-i demoralizantă, ci mai degrabă încurajatoare. Ea mă face să nu-mi pierd timpul
și nervii pe chestii triviale.

În timpul zilei, ori la sfârșitul ei, dedică-ți un timp să reflecți asupra

activităților și deciziilor tale, rele și bune. Dacă ar fi ultima zi, ai fi
satisfăcut de rezultatul ei? Ce ai făcea diferit? Ți-ai schimba felul în care ai
interacționat cu alții? Cum ai putea folosi această informație ca să faci decizii
mai bune pe viitor? Acționează.

Stoicii te-ar întreba „Care-i sensul din filosofie dacă n-are nici un impact în
viața de zi cu zi?”

De fapt mi s-a recomandat și o carte pe tema asta care încă rămâne s-o citesc, un
memoir al unui om bolnav de cancer care l-a scris înainte de moarte, având o soție
și un copil mic. Se numește When Breath Becomes Air (Când răsuflarea devine aer) de
Paul Kalanithi. Fiind la apusul anilor săi 30, el ne oferă o perspectivă deosebită
despre cum să mori bine și să te împaci cu acest fapt, „Gândul la moarte e
neliniștitor, și totuși nu poți trăi altfel.” Chiar și în ultimele zile înainte de
a muri, el rămăsese pozitiv: „Chiar dacă sunt pe cale de moarte, de fapt până voi
muri eu încă trăiesc.” Și dacă cuvintele unui om ce moare nu te inspiră să-ți
trăiești viața pe deplin, atunci nimic nu te va mai inspira.

3. Setează-ți scopuri personale și detașează-te de rezultat

Una din ideile centrale ale Stoicismului e să nu lași circumstanțele ce sunt în
afara controlului tău să-ți deranjeze echilibrul. Aceste circumstanțe externe
includ chestii care de obicei le socotim ca fiind în afara influenței noastre, ca
vremea, traficul, și într-o oarecare măsură sănătatea noastră. Însă ele includ și
chestiile care noi deseori greșit le considerăm că le putem controla pe deplin, ca
rezultatele la competiții ori succesul business-ului pe care l-am fi intreprins.

tennis.jpg
Să luăm exemplul unui tenisist. Tu ca un atlet profesionist ți-ai seta ca scop să
câștigi meciul. Un scop absolut normal, nu? Însă dacă analizezi situația, tu nu
controlezi mulți factori care determină rezultatul meciului. Vremea poate fi rea și
vântul poate să-ți bată în direcția ta. Echipamentul tău poate avea un defect care
te sustrage, oponentul tău e mai bine pregătit, ori îți traumezi glezna în timpul
meciului. Dacă scopul tău e să câștigi, și acești factori te împiedică s-o faci, tu
ai fi destul de supărat.

Să recunoști că mulți factori din viață nu stau sub controlul tău nu înseamnă să-ți
pierzi simțul agenției, și în loc asta înseamnă să-ți concentrezi efortul asupra
lucrului la care ai controlul complet – acțiunile tale.

În loc să-ți pui ca scop să câștigi un meci, mai bine asigură-te că te pregătești
la maxim, practici regulat, și îți folosești abilitățile pe deplin. Iar dacă ai
făcut toate aceste lucruri și ai pierdut, atunci care-i sensul să-ți ieși din minți
dacă ai făcut totul ce ai putut? Și asta se referă la totul în viață. Dacă vrei să-
ți găsești un partener bun, ai grijă de tine, educă-te, exersează, fii frugal cu
finanțele și atunci vei spori șansele să întâlnești o persoană calitativă. Dacă
vrei să devii mai sociabil, citește, analizează-te, ia inițiativa în situații
sociale, comunică în lumea fizică, participă în viață și dă întrebări interesante
oamenilor, studiază psihologia etc. Astfel relațiile tale și încrederea ta în sine
va spori considerabil.

Când îți setezi un scop, atașează-l la ceea ce poți controla — efortul și

atitudinea ta — și detașează-l de rezultat.

4. Invită disconfortul
“
Natura a amestecat plăcerea cu lucrurile necesare—nu pentru ca noi să căutăm
plăcere, ci pentru ca adiția de plăcere să facă lucrurile necesare pentru existență
atractive pentru ochii noștri. Odată ce plăcerea e utilizată doar pentru
satisfacție, atunci ea devine un lux. Atunci hai să rezistăm tentațiile care se cer
în viața noastră, pentru că e mai ușor să le reziști decât să le arunci din viața
ta odată ce deja le-ai permis să intre.
— Seneca
O practică omniprezentă în Stoicism constă în a invita o doză de disconfort în
viață. Stoicii aveau perioade în care intenționat refuzau plăcerile ca mâncarea
gustoasă, alcoolul și sexul. Ei porneau în călătorii în vreme proastă cu haine
foarte simple. Ei se fereau de bogății și chiar lăudau abilitatea de ați trăi viața
minimalistic. Ei chiar intenționat deveneau obiecte de ridiculizare pentru ași
întări caracterul.

Aceste practici erau diametral opuse viziunii și filosofiei lui Epicur, care
încuraja viața hedonistă și considera că sensul vieții e în plăcere – o viziune
similară cu cea modernă. Stoicii însă știau că prin invitarea greutăților, ei de
fapt erau mult mai satisfăcuți și împliniți decât Epicureanii.

Să fii Epicurean în principiu înseamnă să cauți lucruri care te face să te simți

cel mai bine—un mod de viață bazat pe goana constantă după plăcere. Tu trăiești
pentru dozele de dopamină. Însă aceste senzații de plăcere amorțesc cu timpul și te
împing să cauți doze și mai mari ca să-ți satisfaci standardele noi. Acest fenomen
are de fapt și un termen aparte în psihologie, care era descris de psihologii
Thomas Gilovich și Lee Ross (despre care am discutat în episodul 4), el se numește
traseul hedonic—goana asta infinită după plăcere unde satisfacerea devine din ce în
ce mai evazivă.

Ei bine, poate în cazul Stoicilor antici exemplele sunt prea extreme pentru mulți
din noi. Însă e decizia fiecăruia cât de mult disconfort să invite în viața lor. Un
lucru e cert, confortul excesiv nu ne crează un caracter și un corp care va face
față greutăților vieții. Deci e imperativ să fim OK cu o doză de disconfort, și de
fapt trebuie să fim mai proactivi și să evităm traseul hedonic, adică să ne gândim
și la potențialul nostru din viitor, nu doar la plăcerile momentane. Să exersăm, și
fizic și mintal, să ne punem niște obstacole pe care să le depășim.

Dacă societatea nu încurajează asta, atunci cu atât mai mult responsabilitatea e a

noastră personală. Tu trebuie să ai o atitudine față de tine de parcă ai avea grijă
de un om drag. Ar fi mai corect să-l confortezi mereu cu minciuni și empatie
necondiționată? Ori ar fi mai bine pentru el pe termen lung să-l îndemni să fie mai
disciplinat și să nu eviți discuții mai arzătoare dar necesare pentru dezvoltarea
lui?

De exemplu, în timpurile noastre există o corelație clară între sporirea

confortului fizic și o problemă de sănătate în mare parte evitabilă — obezitatea.
Din 1975 până în prezent numărul oamenilor foarte grași s-a triplat. Conform
recensământului Organizației Mondiale de Sănătate din 2016, 39% din adulți (2
miliarde) aveau greutate excesivă, 13% erau foarte grași. Peste 340 milioane de
copii și adolescenți au greutate excesivă sau sunt foarte grași. Majoritatea
populației din lume trăiește în țări în care obezitatea ucide mai mulți oameni
decât malnutriția.

Desigur, există și factori ca calitatea nutriției și stilul vieții care devine din
ce în ce mai sedentar. Însă acestea sunt obstacole, ci nu scuze pentru a lăsa totul
în mâinile factorilor externi.

Invitarea disconfortului și reducerea plăcerilor ne întărește pentru nevoile

vieții, ne face mai capabili să le înfruntăm, și ne face să apreciem plăcerile de
care avem parte și mai mult, fără a deveni dependenți de ele.

5. Practică valorile tale în loc să vorbești despre ele

“
Nu-ți explica filosofia. Întruchipeaz-o.
— Epictet
Filosofia Stoică necesită o doză mare de responsabilitate personală. Și nu că e
cazul să fii extrem de dur cu tine, ci mai degrabă trebuie să fii mereu conștient
că fiecare decizie pe care o faci conține o dimensiune morală. Deși la prima vedere
Stoicismul ține de deciziile unui individ, practicarea acestui set de valori
inevitabil influențează lumea din împrejur într-un sens pozitiv.

Să-ți trăiești viața ca un Stoic înseamnă să te întrebi regulat, chiar și când ești
copleșit de emoții “Cum e mai corect să procedez acum?” iar răspunsul la această
întrebare trebuie să fie întruchipat în valorile tale care au ca scop mărirea
binelui din împrejur.

Cel mai important, eu cred, e că Stoicismul promovează responsabilitatea personală

— o trăsătură de caracter din ce în ce mai rar întâlnită astăzi.

Sună simplu, însă la sigur că e foarte dificil de practicat. Lumea în care trăim nu
e alb-neagră, și deciziile sunt deseori complexe. Însă având un ideal și un cod
moral ca Stoicismul, noi reducem numărul deciziilor stupide și distructive din
viața noastră.

Textul acestui articol a fost extras din episodul 5

AMBIȚIA ȘI SUFERINȚA (FILOSOFIA FILMULUI WHIPLASH)

FILOSOFIE ÎN FILM, STOICISM
COVER.jpg

În filmul Whiplash, protagonistul Andrew Neiman e un tânăr obsedat de urmărirea sa

de a deveni un muzician profesionist. El e extrem de pasionat de tobe și jazz, și
obsesia lui e ecranizată chiar din primele cadre în care îl vedem rămânând după
lecții să practice la tobe.

Antagonistul, sau personajul conflictual—în dependență de cum priviți la el—e

dirijorul de muzică jazz Terence Fletcher. El e un caracter sever și impulsiv, care
nu-și filtrează vorba și-ți spune direct ce crede despre tine. Când îl vede pe
Andrew practicând, rămâne impresionat și îl invită să vină la următoarea lecție la
școala Shaffer, în care el era dirijor—una din cele mai bune școli de muzică jazz
din Statele Unite.

Andrew, deși e bucuros să audă asemenea veste, e totuși nesigur pe el și e plin de

anxietate, mai ales cunoscând bine reputația lui Fletcher ca un profesor extrem de
sever.

Într-un sens arhetipic, Andrew este eroul înainte să plece într-o aventură unde se
va lupta cu dragonul, însă el încă nu cunoaște cum arată ori ce este acel dragon,
deși a auzit multe legende înfricoșătoare despre el.

Andrew merge la câteva lecții, întâi ca un toboșar de rezervă, asistându-i primului

toboșar să seteze tobele și să întoarcă foile cu partituri în timpul performanței.
Lecție după lecție, răbdarea sa e totuși răscumpărată. În momentul în care primul
toboșar îl dezamăgește pe profesorul Fletcher, ultimul îi dă o șansă lui Andrew să
joace la tobe. La început, lui Andrew îi reușește și profesorul e satisfăcut, dar
această satisfacție nu durează mult și Fletcher devine frustrat odată ce observă
niște imperfecțiuni în tempoul toboșarului.

Într-o secvență din film, Fletcher îl pune pe Andrew să repete aceleași câteva
secunde zeci de ori la rând, astfel umilind-ul în fața colegilor săi. Andrew credea
că a domesticit dragonul, însă natura sa a dovedit a fi mult mai imprevizibilă și
sălbatică.

Însă ce era acel dragon? Profesorul Fletcher cu toată severitatea lui? Probabil.
Dar o privire mai adâncă la personajul lui Fletcher ar putea dezvălui că el era o
întruchipare metaforică a mai multor factori și obstacole pe care un om cu ambiție
le întâlnește în drumul spre excelență. El reprezenta toți oamenii care îți spun că
nu vei reuși, vocea internă care n-are încredere în abilitățile tale,
circumstanțele vieții care sunt în afara controlului tău, frustrările psihologice
și auto-sabotajul. Cu alte cuvinte, personajul lui Fletcher era doar sumarea fizică
a tuturor obstacolelor pe care le întâlnea Andrew din cauza ambiției sale, și acele
obstacole îl făceau să sufere.

Dar în același timp, eu pot să fiu greșit, e posibil că personajul lui Fletcher e
doar ceea ce este—un profesor extrem de sever care te împinge să fii mai bun
folosind metode nu chiar tradiționale, chiar uneori, violența fizică. Ce asta ar
spune atunci despre ambiția noastră? Care-i momentul în care spunem nu și
reconsiderăm drumul nostru spre excelență, chiar dacă avem ambiții imense? E normal
să suferim atunci când ne urmărim ambiția? Câtă suferință e prea multă, și care
sacrificii sunt justificate?

Atunci când Andrew e acceptat la lecții și îi reușește totul bine, fiind pe valul
ăsta de succese el în sfârșit își ia inima în dinți și o invită la o întâlnire pe
fata de care îi plăcea. Însă la una din întâlniri el se prinde într-un moment când
e absent din conversație și se gândește cum mai repede să plece acasă și să
practice la tobe. Ambiția lui îl obseda, și din cauza asta relația lui cu prietena
avea de suferit. Ceva timp el nega acest fapt, însă la un moment dat îi spune
prietenei că se despărțește de ea, anticipând că pasiunea de a fi toboșar îl va
încurca să fie un partener bun și că ea va fi o simplă sustragere.

Andrew vrea să devină următorul Charlie Parker—un saxofonist legendar de jazz pe

care-l admiră. Și el își creează ideea în capul lui că pentru a atinge asta, el va
avea nevoie de sacrificii. Însă cât de mult e prea mult? Aceasta e întrebarea care-
l chinuie pe protagonist de-a lungul filmului.

GettyImages-537144975.jpg
Friedrich Nietzsche, un filosof faimos din secolul 19, credea că suferința și
sacrificiile sunt necesare pentru auto-depășire—realizarea talentelor și evoluția
personală. El considera suferința un factor inseparabil de la o viață ambițioasă,
și chiar le dorea oamenilor lui cei mai apropiați să sufere pentru a progresa:

“
Celor oameni de care îmi pasă măcar un pic, eu le doresc suferință, devastare,
boală, maltratare, umilință... aș vrea ca ei să nu rămână străini față de auto-
disprețuire, tortura neâncrederii în sine, nenorocirea celor învinși, nu am jale
față de ei... pentru că le doresc unicul lucru prin care pot demonstra dacă ei au o
valoare sau nu—că unul poate să îndure
— Friedrich Nietzsche

Într-o scenă din film, Andrew îi reproșează profesorului său despre metodele sale
violente de a preda :

„Dar există o limită? Poate te duci prea departe și descurajezi ca următorul

Charlie Parker să devină vreodată Charlie Parker?”

Profesorul Fletcher avea o viziune similară cu cea a lui Nietzsche, că suferința e

necesară pentru a te auto-depăși. El spunea despre lecțiile sale de muzică:

„Nu există două cuvinte în limba engleză mai dăunătoare decât <<good job>>... am
fost acolo pentru a împinge oamenii dincolo de ceea ce se așteaptă de la ei. Cred
că este o necesitate absolută.”

Această viziune despre suferință e una nepopulară, mai ales în societatea

contemporană. Însă e la fel de adevărat și că evitarea suferinței e o parte a
biologiei umane care s-a dezvoltat pe parcursul evoluției. E un mecanism de
autoconservare care-i declanșat natural, iar ambiția umană e o chestie mai vagă și
e greu de perceput ori definit. Cu toate acestea ea deseori intră în conflict cu
biologia de autoconservare, sau mai degrabă, odată ce supraviețuirea și
autoconservarea e asigurată, ambiția capătă un rol mai important. Ambiția e o
chestie ce ține de auto-actualizare, iar auto-actualizarea stă în vârful piramidei
necesităților lui Maslow.

piramida-lui-maslow.png
Piramida lui Maslow sau ierarhia nevoilor e un termen în psihologie conceput de
Abraham Maslow care spune că deși nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de
puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice au fost așezate la baza piramidei
trebuințelor (cele fiziologice ca hrana, apa, aerul, somnul, sexul etc). Cu cât o
nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică individului
respectiv. Nevoile de auto-actualizare din vârful piramidei vin din plăcerea
instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a
deveni din ce în ce mai bun. Oamenii care nu și-au satisfăcut nevoile din treptele
mai joase nu sunt preocupați de auto-actualizare, cel puțin nu-s obsedați de ea.
Omul din prima lume—în majoritatea țărilor din Occident—de obicei își satisface
nevoile de bază, și deci el inevitabil țintește spre auto-actualizare. Maslow
spunea că deși acești indivizi trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată și
o tristețe cosmică (asta ar putea fi o cauză a creșterii ratelor de depresie în
Occident).

Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mișcă în direcția auto-
actualizării este din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales
printr-o educație deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire
pentru viață într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow e de părere că
educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potențialul pe care îl are un individ
pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.

Deși există adevăruri în conceptul piramidei lui Maslow, ea nu e o știință exactă.

Mulți cercetători cred că, deși importantă, munca lui Maslow este bazată doar pe
studii de caz, și acuză lipsa lucrului experimental în problema auto-actualizării.
Însă observația lui că educația societății împiedică oamenii să se miște spre auto-
actualizare, cel puțin în teorie, pare plauzibil.

Continuând cu acest gând, contextul cultural și economic la fel influențează și cât

de tare lumea valorează suferința.

stoicism.jpg
Sute de ani în urmă, Stoicii credeau că suferința e necesară pentru a crește. Unul
din ei, Epictet, era un fost sclav, iar altul, Marc Aureliu, era împăratul Romei în
timpul războaielor crâncene și tragediilor personale (soția și aproape toți copiii
lui au murit), respectiv ambii au avut foarte mult de suferit și rămânând vii au
avut timp de reflectat asupra suferinței. Din cauza sistemului valorilor morale pe
care le aveau—Stoicismul—ei tindeau să privească la tragedii ca o parte inevitabilă
a vieții, ceva ce Logos-ul—materia divină a Universului—determină, ceva ce-i în
afara controlului lor. De aceea ei nu evitau suferința, dar o acceptau ca o parte
crucială a vieții, ca și plăcerea, de altfel. Ei ținteau spre un echilibru și
moderare sufletească. Ei deseori practicau abținerea de la distracții, dezmăț, și
acțiunile impulsive din cauza plăcerii sau durerii.

“
Dacă depășești limitele moderației, cele mai mari plăceri încetează să-ți placă
— Epictet
“
Și, într-adevăr, cel care urmărește plăcerea ca un bine și evită durerea ca un rău,
este vinovat de impietate
— Marc Aureliu
Dar tot în timpurile antice, erau și cei ce urmăreau școala grecului Epicur, care
la rândul său se inspirase de la Aristip—un student a lui Socrate. Aristip promova
plăcerile corporale și avea o viziune a vieții similară hedonismului modern—o
viziune mai apropiată valorilor utilitariste ale noastre, unde minimizarea
suferinței și maximizarea plăcerii e scopul principal.

Astăzi tendința totuși e să evităm suferința, și de aceea există „experți” și

industrii întregi scopul cărora e să ne promită o minimizare a suferinței:
consultanți ori antrenori de fericire, workshop-uri fel de fel, seminare, sute și
mii de cărți self-help. Global vorbind, industria Welness sau industria bunăstării
are cota de 3.7 trilioane de dolari, conform grupului comercial Global Wellness
Institute, care estimează că suma uluitoare include totul, de la frumusețe și anti-
îmbătrânire (999 miliarde dolari) la turism wellness (563 miliarde dolari) la
nutriție (648 miliarde dolari).

Paradoxal, oamenii din prima lume—cu-n capital financiar înalt și toate

necesitățile materiale îndeplinite—cad în depresie mai des decât restul. De ce?

Parțial din cauza alimentației proaste—fructoză și sare băgate în tot, fast food
ș.a, care dereglează sistemul endocrinal și afectează dispoziția oamenilor. Altă
cauză ar fi viața mai sedentară din cauza confortului—iar abundența confortului
caracteristică lumii dezvoltate mă duce la următorul gând:

Lumea din Occident în mare parte suferă din cauza că sistemul valorilor morale care
predomină e bazat pe maximizarea plăcerii și minimizarea suferinței. Contextul
socio-cultural determină valorile acelei societăți.

The American Dream—visul American—e bazat pe achiziționarea proprietății materiale

și mărirea statutului social, chestii care hrănesc și îmbunătățesc piața liberă și
capitalistă din Occident, facând-o și mai potentă, adică sporind rata de maximizare
a plăcerii și eliminare a disconfortului, sau cu alte cuvinte, eliminarea
suferinței devine mai eficientă și mai prioritară.

Rezumând cele spuse mai sus, avem 3 sisteme morale diferite:

1. Suferința trebuie evitată - perspectiva utlitaristă, Epicureană, sau simplu spus

—contemporană, care ne spune că scopul e să minimizăm suferința și să maximizăm
plăcerile, iar dezvoltarea și creșterea personală—deși binevenită—e o chestie
secundară după asigurarea lipsei de suferință.

2. Suferința e inevitabilă – perspectiva Stoicilor antici, ca Marc Aureliu și

Epictet, care spun că suferința e partea normală a vieții și trebuie s-o accepți,
dar în același timp ei nu sunt atât de preocupați de căutarea activă a suferinței
cum o făcea Nietzsche sau profesorul Fletcher în filmul Whiplash. (e drept că unii
Stoici practicau abstinența de la dezmăț și duceau o viață mai minimalistă, dar
asta-i mai degrabă un disconfort inenționat decât suferință) Stoicii credeau în
Logos—un termen introdus de grecul Heraclit—o forță în Univers care-i dincolo de
controlul lor, un principiu generativ al Cosmosului, o materie divină, un fel de
Dumnezeu atomic; astfel ei își calmau anxietatea existențială, crezând într-o
soartă ce n-o pot schimba.

3. Suferința e absolut necesară – perspectiva lui Nietzsche și profesorul

Fletcher, care spun că suferința e absolut necesară pentru creșterea și dezvoltarea
noastră, și deci trebuie să o urmărim din propria voință.

Observă cum aici nu merge vorba de fericire ori satisfacție fizică, ci doar de
creștere și dezvoltare—chestiuni direct asociate cu ambiția. În acest sistem de
valori, ambiția e impulsul care-i pus în prim plan, iar acest impuls e inseparabil
de suferință, deoarece urmărirea ambiției inevitabil îți va aduce o doză anumită de
suferință din cauza obstacolelor care îți vor sta în cale. De aici în acest sistem
de valori avem prioritizarea suferinței ca o chestie absolut necesară pentru
dezvoltare. E un sistem de valori lipsit de compromisuri.

Deci toate aceste 3 perspective au un lucru în comun: un impuls care servește ca un

mecanism de declanșare, puterea căruia determină cantitatea suferinței sau plăcerii
—ambiția.

Ambiția e impulsul uman care e într-o tensiune veșnică cu restul biologiei noastre
de autoconservare și evitare a riscului. Și în dependență de sistemul nostru de
valori noi vom avea atitudini diferite față de ambiție, ceea ce înseamnă că ambiția
e un factor pur individual. Dacă prioritizăm plăcerea, noi tindem să îmblânzim
ambiția, iar dacă prioritizăm suferința, noi tindem să lăsăm ambiția să ne ghideze
în felul său sălbatic.

Dar iarăși, aș vrea să priviți la ambiție ca la un termen neutru, el nu-i nici

pozitiv nici negativ, ci e un termen contextual—el capătă asociații negative sau
pozitive doar după ce-i preluat de un individ și e transpus în acțiune, după care
acțiunea poate fi judecată ca pozitivă sau negativă, în dependență de sistemul
valorilor morale al acelui individ.

Deci dacă aș desena un spectru cu două extreme, la o extremă fiind plăcerea și la

altă extremă fiind suferința, iar ambiția fiind un impuls sălbatic într-o plutire
liberă, schema ar arăta așa:

<--ambiția-->
(determinată de individ)
plăcerea ----------------- suferința
1 2 3
(Epicurus) (Stoicii) (Nietzsche)
În filmul Whiplash, unicul scop al protagonistului Andrew e să aibă reușite mai
multe: să devină un toboșar mai bun, să câștige la competiții, și să devină o
legendă a jazz-ului, chiar dacă relațiile lui personale vor avea de suferit în urmă
la asta. Determinarea lui extremă sugerează că el avea o ambiție imensă. Însă era
acea ambiție productivă pentru el? Ce se întâmplă atunci când ambiția îți depășește
capacitățile reale din prezent?

Uneori, prea multă ambiție îl sufocă pe om și îi provoacă anxietate, cauzând-ul să

facă decizii proaste sau să nu întreprindă nici o acțiune definitivă din frica
paradoxală a posibilității de „a nu deveni cine vrea să devină”

Alteori, lipsa de ambiție la fel îl stagnează pe om, dar din motiv diferit, din
cauza apatiei și nihilismului care apare în urma nepăsării de „normele și trofeele
sociale”

Dar în orice caz, una este cert:

Fiecare om are un sistem de valori (chiar dacă nu-i conștient de el), iar acel
sistem de valori îi ghidează comportamentul.

Asta înseamnă că cei ce valorează reușitele—adică cei ce urmăresc un scop care

necesită un efort anumit—inevitabil sunt influențați de impulsul ambiției, care-i
după cum spuneam anterior, mecanismul de declanșare al acțiunii.

Atunci hai să încercăm să înțelegem natura reușitelor.

Reușitele presupun ambiția, iar ambiția presupune suferința (deoarece există

obstacole care vor cauza suferință). Respectiv, pentru a avea șansa la mai multe
reușite noi trebuie să avem mai multă ambiție, iar pentru a avea o ambiție
sustenabilă, e nevoie să fim pregătiți să suferim, și chiar mai mult ca atât, să
fim proactivi în urmărirea suferinței, sau cel puțin să nu ne lăsăm sfidați de ea.

It’s a numbers game, cum o spun vorbitorii de engleză—e un joc de numere, bazat pe
încercări și perseverență în ciuda suferinței inevitabile.

Un reproș la locul lui aici ar fi: dar nu totul depinde de ambiție și abilitatea de
a îndura, există numeroase circumstanțe care afectează succesul ori eșecul unei
acțiuni. Există oameni care nu au multă ambiție dar totuși au realizări și succese.

La care eu aș răspunde: da, evident că ai dreptate. Nu totul e sub controlul tău,

despre asta vorbeau Stoicii antici, despre asta vorbesc și fizicienii,
matematicienii și orice om care privește la lucruri obiectiv. Că mereu există
circumstanțe imprevizibile e un fapt luat de la sine. Universul, deși e bazat pe
niște legi ale fizicii, totuși are o doză de randomizare și entropie. De dragul
simplificării, o să numesc aceste circumstanțe imprevizibile—factorul X.

Și deci avem o asemenea ecuație întortocheată (și pur filosofică):

Reușitele ≈ ambiție + suferință (unde ambiția ≈ suferința) / factorul X

*notă: suferința e un termen care include timpul irosit, disconfortul, dezamăgirea,
anxietatea, sacrificii etc.

Adică cantitatea ori calitatea reușitelor e aproximativ proporțională cu suma

ambiției și suferinței (care sunt inseparabile), iar această sumă e împărțită la
factorul X, unde cu cât mai mare-i factorul X (cu cât mai multe circumstanțe
imprevizibile) cu atât mai mic va fi coeficientul reușitelor, adică calitatea sau
cantitatea reușitelor va fi mai mică; dar în același timp, dacă suma între ambiție
și suferință e prea mică, ori dacă coeficientul suferinței e mult mai mare decât
ambiția sau vice-versa (dacă sunt prea diferite una de alta), atunci factorul X
devine irelevant.

Cu alte cuvinte, deși ambiția și suferința sunt inseparabile, dacă ai prea multă
suferință sau faci prea multe sacrificii, ambiția e înăbușită—omul e descurajat de
prea multă suferință, chiar dacă are o doză de ambiție. Iar dacă acel om are prea
multă ambiție și nu destulă suferință, lui îi va lipsi acea fricțiune și tensiune,
devenind cu timpul mai lenos și mai puțin ambițios.

Cheia e să menții acel echilibru și acea tensiune între ambiție și suferință, fără
ca una să o domine pe alta.

Grecul antic Aristotel vorbea în lucrarea sa Etica Nicomahică despre mijlocul auriu
— mijlocul de dorit între două extreme, una de exces și cealaltă de deficiență. De
exemplu, în viziunea Aristotelică, curajul este o virtute, dar dacă este luat în
exces s-ar manifesta ca o neglijență și, în lipsă, lașitate. Pentru mentalitatea
greacă, mijlocul auriu era un atribut al frumuseții. Grecii antici credeau că
există o asociere strânsă în matematică între frumusețe și adevăr. Ei credeau că
există trei „ingrediente” ale frumuseții: simetrie, proporție și armonie.

338-3389256_aristotle-golden-mean-bravery.png
Deci încă odată,

Reușitele ≈ ambiție + suferință (unde ambiția ≈ suferința) / factorul X

(Reușitele sunt aproximativ egale cu suma ambiției și suferinței, unde ambiția e

aproximativ egală cu suferința, și tot asta e divizat la factorul X, adică la
circumstanțele imprevizibile; și în caz că echilibrul între ambiție și suferință e
menținut, atunci cu cât mai mare e factorul X, cu atât mai multe șanse sunt să ai
mai puține reușite, iar cu cât mai mic e factorul X, cu atât mai multe șanse sunt
să ai mai multe reușite)

Admit că această ecuație e aproximativ egală deoarece nu pot pretinde că e o

formulă matematică, e doar o mică teorie care ne ajută să conceptualizăm procesul
uman al urmăririi unei reușite.

Această tensiune constantă între ambiție și suferință poate fi comparată cu

tensiunea între spiritul Dionisian și Apollonian, despre care vorbea Nietzsche,
adică rațiunea și pasiunea. În Mitologia Greacă, Apollo era zeul luminii, rațiunii,
armoniei și echilibrului. Iar Dionis era zeul vinului, emoției extatice și
tragediei.

apollo-and-dionysus.jpg
Nietzsche voia să păstreze acest echilibru între ei: atât timp cât nici unul nu
prevalează, omul e într-o stare sănătoasă. Atât timp cât dragonul e domesticit,
eroul continuie să lupte.

Nietzsche dorea să reântoarcă spiritul Dionisian al pasiunii și dezmățului,

deoarece era dezamăgit de societatea de după Epoca Rațiunii și viziunile lor
unidimensionale. El spunea că trebuie să ne supunem nebuniei dionisiene pentru a
atinge starea de unitate primordială, o stare dincolo de barierele sociale și
gândirea îngustă. El voia să depășească nihilismul în urma Morții lui Dumnezeu,
adică în urma destrămării valorilor Creștine din Occident, și să construiască
valori noi din abisul nihilismului—o sarcină într-adevăr ambițioasă și gigantică.
Această ambiție a lui Nietzsche, discutabil, îi depășea capacitățile și îl făcea să
sufere prea mult.

Deci în cazul filmului Whiplash, analogia lui Apollo—zeul rațiunii și creativității

—ar fi suferința și totul ce-i legat de partea pragmatică a râvnirii spre excelență
(Andrew voia să devină o legendă a jazz-ului, pentru asta el trebuia să practice la
tobe în fiecare zi și să sacrifice timpul cu oamenii dragi). Iar Dionis—zeul
dezmățului și pasiunii, este ambiția și toate valurile de emoții ce apar în urma
drumului nostru spre excelență (spiritul Dionisian e întruchipat în profesorul
Fletcher, care-i o persoană nebunatică, ambițioasă și tragică). Acest echilibru,
această tensiune între suferință și ambiție e necesară pentru sustenabilitatea
râvnirii noastre și mărirea șanselor de a excela. Fără această tensiune ambiția
scade, iar ambiția la rândul său depinde de o anumită doză de suferință—nici prea
puțină, nici prea multă.

Această doză de suferință nu e universală și depinde de fiecare individ. Unii au

nevoie de o cantitate mică de suferință (sau disconfort) pentru a rămâne ambițioși,
iar alții au nevoie de mai multă. Scopul tău e să încerci să excelezi la ceva și
să-ți descoperi limitele.

Dacă vrea să domesticească dragonul, eroul trebuie să iasă din lumea sa familiară
și să se pornească într-o aventură plină de incertitudini.

Aceste incertitudini nu țin doar de lumea externă, dar și de lumea ta internă. Tu

nu știi cum vei acționa ori în ce te vei transforma în momentele pline de tensiune
dacă nu pornești în această aventură—de ați urmări ambiția.

Nu există o garanție că nu-i vei înstrăina pe oamenii apropiați și nu-ți vei

distruge relațiile sociale. Riscul mereu există. Mai mult ca atât, un risc și mai
mare e să descoperi că tu de fapt nu ești omul care te credeai. Există
posibilitatea că vei dădea de o parte întunecată din sufletul tău, care te va
înspăimânta.

Există riscul că dragonul care voiai să-l domesticești era tot timpul înăuntru-l
tău.

Dar frica deseori e o iluzie care îți stagnează progresul. Incertitudinea e partea
inevitabilă a vieții. După cum scriitorul Joseph Campbell spuse,

“
Peștera în care te temi să intri deține comoara pe care o cauți
— Joseph Campbell
Dar lăsând romantismul la o parte, după cum am și menționat, există și riscul că
acea comoară, acel om care-l vei descoperi în urma aventurii spre excelență, să nu
fie cel la cine te-ai așteptat. Fiecare din noi are părți întunecate în adâncul
psihicului și fiecare din noi e capabil să acționeze rău.

carl-gustav-jung.jpg
În psihologia lui Carl Jung, există un concept numit “shadow archetype”—arhetipul
umbrei, sau pur și simplu, umbra. Ea se referă la un aspect inconștient al
personalității pe care eul conștient nu îl identifică în sine, sau este chiar
întregul inconștient, adică tot ceea ce o persoană nu este pe deplin conștientă. Pe
scurt, umbra este partea necunoscută.

Deoarece omul tinde să respingă sau să rămână ignorant de cele mai puțin dezirabile
aspecte ale personalității lui, umbra este în mare măsură negativă. Dar există,
totuși, și aspecte pozitive care pot rămâne ascunse în umbra cuiva (în special la
persoanele cu stimă de sine scăzută, anxietăți și credințe false).

Contrar definiției a umbrei lui Sigmund Freud, umbra lui Carl Jung poate include
tot ceea ce se află în afara luminii conștiinței și poate fi pozitivă sau negativă.
"Toată lumea poartă o umbră", a scris Jung, "și cu cât este mai puțin întrupată în
viața conștientă a individului, cu atât este mai neagră și mai densă." Această
umbră poate fi (parțial) legătura cu instinctele animalice mai primitive, care sunt
înlocuite de mintea conștientă în timpul copilăriei.

Potrivit lui Jung, umbra, în a fi instinctivă și irațională, este predispusă la

proiecție psihologică, în care o inferioritate personală percepută este recunoscută
ca o deficiență morală percepută la altcineva. Jung scrie că dacă aceste proiecții
rămân ascunse, „Factorul de realizare a proiecțiilor (arhetipul umbrei) are o mână
liberă și își poate da seama de obiectul său—dacă are una—sau poate aduce o altă
situație caracteristică puterii sale” Aceste proiecții izolează și dăunează
indivizilor acționând ca un val de mărire constantă a iluziei dintre ego și lumea
reală.

shadow.jpg
E ca și cum o parte din mintea ta e dulapul în care bagi tot felul de gunoaie, și
nu-l deschizi ani întregi, până la un moment dat, iar când îl deschizi vezi mizeria
care s-a adunat pe parcursul anilor și ești nevoit să faci o curățenie ca lumea și
să selectezi obiectele de care ai sau n-ai nevoie.

Andrew Neiman, confruntându-se față-n față cu Profesorul Fletcher, îndurând

strigătele și ofensările din partea lui, își descoperă limitele și află cine-i el
într-adevăr atunci când este intimidat și batjocorit, și cât de departe e pregătit
să tolereze și să îndure pentru ași realiza ambiția sa de a deveni un toboșar
legendar.

whiplash 1.jpg
Nu o să vă dezvălui cum s-a terminat filmul și care a fost deznodământul, deoarece
aș vrea să-l vedeți cu ochii voștri, să-l analizați, și să reflectați la ce-am
scris în acest articol. Acest film e un studiu de caz excepțional, pe lângă faptul
că-i un proiect cinematografic extraordinar, lăudat de critici și câștigând
numeroase premii în 2014.

Vă las cu o conversație din film între Profesorul Fletcher și Andrew Neiman, care
m-a pus atunci mult pe gânduri...

Profesorul Fletcher: Nu cred că oamenii au înțeles ce făceam la Shaffer. Nu am fost

acolo să conduc. Orice tâmpit poate să-și ridice brațele și să țină oamenii în
ritm. Am fost acolo pentru a împinge oamenii dincolo de ceea ce se așteaptă de la
ei. Cred că aceasta este ... o necesitate absolută. În caz contrar, deposedăm lumea
de următorul Louis Armstrong. Următorul Charlie Parker. Ți-am spus povestea despre
cum Charlie Parker a devenit Charlie Parker, nu?

Andrew: Jo Jones i-a aruncat un talger în cap.

Profesorul Fletcher: Exact. Parker era un băietan mic, destul de bun la saxofon. Se
apucă el să joace la o sesiune, și o dă în bară. Jo Jones aproape că îl decapitează
pentru asta. Și publicul se râde de el în timp ce iese de pe scenă. Parker plânge
înainte să adoarmă în noaptea ceea, dar a doua zi dimineața, ce face? El practică.
Și el practică și practică cu un singur scop în minte, pentru a nu mai fi niciodată
luat în râs. Și un an mai târziu, se întoarce la localul Reno și urcă pe scena
respectivă și cântă cel mai bun solo de care lumea a auzit vreodată. Așadar,
imaginează-ți dacă Jones i-ar fi spus lui Parker atunci când a dat-o în bară: „Ei
bine, e în regulă, Charlie. A fost bine. O treabă bună.” Și atunci Charlie se
gândește la el: “Păi, într-adevăr, am făcut o treabă destul de bună.” Sfârșitul
poveștii. Nu-i nici o pasăre. Asta e, pentru mine, o tragedie absolută. Dar asta e
ceea ce vrea lumea acum. Și oamenii se mai întreabă de ce moare jazz-ul.

Andrew: Dar există o limită? Poate te duci prea departe și descurajezi ca

următorul Charlie Parker să devină vreodată Charlie Parker?

Profesorul Fletcher: Nu, omule, nu. Pentru că următorul Charlie Parker nu va fi

niciodată descurajat.

Whiplash 3.jpg
“
Acolo unde există un drum sau o cale,
este calea altcuiva.
Nu ești pe calea ta.
Dacă urmărești calea altcuiva,
nu vei realiza
potențialul tă
— Joseph Campbell

БРАТ [1997]: O ANALIZĂ FILOSOFICĂ

FILOSOFIE ÎN FILM
COVER FINAL.jpg

Брат, sau Fratele, e un film considerat astăzi legendar în cinematografia rusă și

post-sovietică. E o ecranizare crudă și realistică a Rusiei anilor 90’, dar mai
mult ca atât, e un comentariu asupra tensiunii între natura umană și mediul
înconjurător.

Dacă atragi atenția, întrebarea implicită pusă de film e următoarea:

În ce măsură mediul înconjurător determină comportamentul nostru, și în ce măsură

suntem noi personal responsabili?

Regizorul Aleksey Balabanov a reușit să captureze specificul generației tinere de

după destrămarea Uniunii Sovietice, în care legea era aproape inexistentă și
străzile erau pline de bandiți și gangsteri. Dar ar fi o greșeală și o subapreciere
a lui Balabanov să privești acest film doar la suprafață—chiar dacă acea suprafață
e destul de captivantă în sine.

Cruzimea stilului de filmare are un efect fizic. Poți simți mirosul drumurilor
umede și prăfuite, pământul scărilor lăsate în voia sorții, blocuri vechi post-
sovietice, străduțe pline de gunoi, apartamente sumbre, cluburi de noapte
alimentate cu droguri. Toată lumea este săracă ori abia supraviețuiește. Chiar și
gangsterii, care ai crede că ar avea niște avantaje de tipul celor din filmul
Scarface, par să trăiască în condiții jalnice.

Totuși, partea cea mai fascinantă pentru mine e tensiunea internă a

protagonistului.

1.jpg
Actorul Serghei Bodrov joacă rolul principal, un soldat pe nume Danila care tocmai
a venit înapoi din armată din Cecenia și care este atras în activitățile banditești
ai fratelui său. Nu vedem niciodată un flashback despre ceea ce s-a întâmplat acolo
și, când a fost întrebat de alții din film ce a făcut în armată, el zâmbește și
spune că era un funcționar în cartierul general. Însă odată ce vedem lipsa de frică
și milă de care este capabil, este evident că minte. Acest om are o fire de fier.
Inamicii săi gangsteri nu sunt potriviți pentru un bărbat cu disponibilitatea sa de
a se pregăti și de a înfrunta moartea.
Danila Bagrov, într-un anumit fel, e analogul rus a lui Hitman, și totuși el are o
fire diferită. Deciziile lui în film au o ambiguitate morală care nu-i direct
comunicată. El nimerește în situația ca să-l ajute pe fratele său să elimine un
concurent criminal, dar nici n-ai spune că se sfiază mult, totuși e și decizia lui.

El nu ezită, și pare să fie calm în situații tensionate, dar n-o face din propriul
interes, o face deoarece prețuiește relația cu fratele său, și situația e așa că e
nevoit să omoare alți gangsteri.

Asta e o perspectivă, una plauzibilă.

Dar altă perspectivă ar fi: el deja era așa chiar când a venit din armată și era
doar o chestiune de timp înainte ca el să se bage în scheme criminale. Era natura
lui, de care nu putea scăpa.

În principiu, acest film are la baza sa tensiunea între două filosofii opuse:
determinismul și indeterminismul. Acuș explic.

piotr-tarnman-determinizm.jpg
Determinismul, în filosofie, e teoria că toate evenimentele, inclusiv alegerile
morale, sunt complet determinate de cauze existente anterior. Determinismul este de
obicei înțeles că împiedică liberul arbitru, deoarece implică faptul că oamenii nu
pot acționa altfel decât o fac. Teoria susține că universul este complet rațional,
deoarece cunoașterea completă a oricărei situații date asigură că este posibilă și
cunoașterea neîntreruptă a viitorului său. Fizica lui Newton este un astfel de
model.

Pentru un determinist, toată alegerea este iluzorie. Sensul literal al alegerii

este acela că există mai multe opțiuni, iar persoana selectează una dintre ele.
Astfel, alegerea necesită multiple rezultate posibile, ceea ce este contrar
determinismului. Pentru determinist, marșul cauzalității va face inevitabil un
rezultat și, deci, este greșit să crezi că orice altceva a fost posibil. Alegătorul
nu știe încă ce opțiune va alege, de aici experiența subiectivă a alegerii. Astfel,
alegerea subiectivă este pur și simplu o problemă a propriei ignoranțe - ignoranța
că acele alte rezultate nu sunt deloc posibilități.

Exponenții determinismului totuși se străduiesc să-și apere teoria ca fiind

compatibilă cu responsabilitatea morală spunând, de exemplu, că rezultatele rele
ale anumitor acțiuni pot fi prevăzute, iar acest lucru în sine impune
responsabilitatea morală și creează o cauză externă descurajantă care poate
influența acțiunile.

piotr-tarnman-indeterminizm.jpg
Indeterminismul, pe de altă parte, este de părere că cel puțin unele evenimente din
univers nu au o cauză deterministă, ci se produc la întâmplare. În știință, mai
precis teoria cuantică în fizică, indeterminismul este credința că niciun eveniment
nu este sigur și întregul rezultat al oricărui lucru este probabilistic.

Succint:
Determinism: orice se întâmplă se întâmplă în mod necesar. Fiecare eveniment are o
cauză.
Indeteterminism: Anumite decizii și acțiuni (și anume, cele „libere”) nu au nimic
care să le determine să apară; sunt evenimente de pură șansă; pur și simplu se
întâmplă, neavând nicio legătură cu persoana care acționează. Indeterminismul
afirmă că mersul lucrurilor și activitatea oamenilor sunt expresia unei abstracte
„libertăți de voință” (free will).
FOARTE MEGA EXTRA SUCCINT:
Determinism: Toate evenimentele au o cauză.
Indeterminism: Unele evenimente nu au o cauză.

lol.jpg
Deznodământul filmului nu ne spune direct care perspectivă e mai relevantă, totul
depinde de interpretarea noastră, și totuși fiecare perspectivă are un fir logic,
și acest fapt e un compliment regizorului Balabanov. El n-a făcut din Danila un
personaj unidimensional, din contra, Danila e doar un tânăr, unul destul de rușinos
pe alocuri, cu personalitate, cu dorințe mondene—ca atunci când vrea să cumpere un
CD a trupei lui favorite și tot nu-l poate găsi; chiar într-o scenă din film, în
mijlocul omorurilor, întrebându-l pe un regizor dacă are ultimul CD a lui Nautilus
Pompilius și dacă poate să-i facă o copie. Așa momente erau într-adevăr geniale din
cauza ironiei și umorului său uscat, specific Rușilor și unor națiuni post-
sovietice.

2.jpg
Scena mea favorită e când el împreună cu doi gangsteri așteaptă într-un apartament
pe un inamic care trebuie să vină în orice minut, dar Danila are o durere de cap de
dimineața și tot întreabă pe toți dacă au o pastilă pentru cap. El tot n-o poate
găsi, și plictisându-se să aștepte, urcă la un etaj mai sus și dă de o petrecere la
cineva acasă, unde vede câteva zeci de oameni care se distrează, mănâncă, fumează,
beau votcă, cântă alături de o chitară, joacă la biliard și par fericiți. Danila
vede acea scenă, și pe un minut el e captivat, expresia feței se lărgește, un
zâmbet îi apare, unul ca la un copil inocent, lipsit de griji... dar totul doar pe
un moment.

3.jpg
Danila se întoarce la etajul de mai jos unde îi prinde pe gangsterii lui omorând
bandiții inamici. Contrastul brusc între zâmbete și veselie de la acea petrecere și
scena sângeroasă cu fața stoică a lui Danila e într-adevăr un moment chintesențial,
și spune multe despre brutalitatea și inevitabilitatea societății de atunci.

4-vert.jpg
Danila, parcă rejectând această realitate, îi ucide pe gangsterii ce erau de partea
lui. Acest gest părea să fie un protest împotriva acestui sistem, acestei
violențe...vrând să aibă în amintire doar momentele plăcute de la acea petrecere.
Dar ironic, el se adâncea și mai mult în scheme banditești, continuând să ucidă.
Personajul lui, e într-o anumită măsură, inevitabil. Acest film, totuși pare să
sugereze un determinism al vieții, unde societatea și circumstanțele copleșesc
eforturile pozitive ale naturii umane și nasc un nihilism ce nu are limite.

Uneori mediul înconjurător e prea dezorganizat și lipsit de orice speranță ca să nu

afecteze și să nu scoată ce-i mai rău din natura omului. Nu-i cazul că omul nu e
responsabil de propriile decizii, dar totuși unele decizii sunt deja în mare parte
predeterminate și pre-condiționate.

Filmul ăsta are câteva motive găsite în literatura lui Dostoyevsky, ca lumea
lipsită de lege, lipsa moralității și lipsa de iubire frățească.

“
Ce e iadul? Susțin că iadul este suferința de a fi incapabil să iubești
— Fyodor Dostoyevsky
5.jpg
În numeroase scene, Danila duce o lipsă acută de conexiune umană. Și un lucru
interesant e că această lipsă îi aduce mai multă suferință decât omorurile și
crimele în care el participă.

Pe parcursul filmului, el are două femei cu care leagă relații romantice. Una din
ele, Sveta, are deja un soț care deseori se îmbată și o bate. Cu ea Danila leagă o
relație mai strânsă. La sfârșitul filmului încercând s-o apere pe Sveta de la soțul
ei care a început s-o lovească, Danila îl împușcă în picior, la care Sveta
reacționează cu un șoc și îl rejectează pe Danila. El, neștiind alte metode, fiind
condiționat de acea brutalitate din împrejurul lui, credea că o ajută pe Sveta.

Altă femeie, poreclită „Căt”, era o tânără care umbla pe la petreceri și în

principiu voia de la Danila doar bani pentru droguri. Deși ei n-aveau o relație
strânsă, spre sfârșitul filmului Danila îi face o vizită, anunțând-o că pleacă în
Moscova, și așteptându-se la o oarecare afecțiune. Ea însă îi răspunde cu o
indiferență totală. Acel moment probabil era pragul final de care Danila trebuia să
treacă ca să înțeleagă că lumea e indiferentă de el, parcă confirmându-i deja
credințele și determinându-l să uite de încercările sincere de a se conecta cu
cineva. Danila cel tânăr, pasionat de muzică, dornic de dragoste, e mort. Danila
ucigașul, continuă să trăiască.

Dar avea el de ales cu adevărat? Cât de mult era totuși responsabil?

Ca să încerc să răspund la aceste întrebări, o să mă reântorc la filosofie.

stoicism.jpg
Poate că cel mai înțelept mod de a naviga în dezbaterea dintre liberul arbitru și
determinism a fost elaborat de filosofii antici Romani ai școlii Stoice. Acești
Stoici au propus să ne vedem ca întotdeauna plutind între două stări: una liberă și
una determinată—și au inventat o imagine puternică pentru a evoca condiția noastră
de creaturi capabile să efectueze o mare schimbare—și totuși niciodată departe de a
fi supuse unor circumstanțe externe puternice.

Suntem, au spus ei, ca niște câini care au fost legați de o căruță imprevizibilă
(căruța reprezentând viața și factorii externi). Cureaua noastră este suficient de
lungă pentru a ne oferi un anumit nivel de libertate, dar nu este suficient de
lungă pentru a ne permite să ne rătăcim oriunde ne-am dori. Un câine speră în mod
firesc să meargă oriunde dorește, au spus Stoicii. Dar dacă nu-i posibil, atunci
este mai bine ca animalul să fie trotonit în spatele căruței, decât să fie târât și
sugrumat de aceasta.

A reflecta că noi nu suntem niciodată fără curea în jurul gâtului poate contribui
la reducerea violenței protestului nostru împotriva evenimentelor care se
îndepărtează de intențiile noastre. Poate suna ca o rețetă a pasivității, dar, așa
cum insistă Stoicii, uneori suntem justificați când acceptăm ceva ca necesar chiar
atunci când nu este, la fel ca și când ne revoltăm atunci când ceva este necesar.

6.jpg
“Frate“ este o imagine realistă și sumbră a Rusiei post-comuniste, înainte de
ascensiunea lui Putin la putere. Timpurile disperate scot de obicei cel mai rău din
oameni, iar Rusia la începutul anilor 90’ nu e o excepție. Structura comunistă
rigidă s-a prăbușit și nimic nu a înlocuit-o de ceva vreme. Vacuumul s-a umplut de
gangsteri și hoți de tot felul. Acesta este momentul în care tânărul Danila vine la
Sankt Petersburg pentru a-și găsi averea. El are un cod de moralitate răsucit și,
cel puțin la început, îi ucide doar pe cei răi. Sângerările din viața oamenilor
obișnuiți în acele vremuri grele sunt sfâșietoare și acest film este genial în
această privință. Acesta nu este o romantizare precum „Pulp Fiction”, acesta este o
felie de oroare din viața reală.

Deși la suprafață acest film pare să fie plin de violență lipsită de sens, căutarea
lui Danila a identității (care oglindește pe cea a Rusiei) solicită o imagine
onestă a vieții grele a perioadei de atunci.

În ciuda abundenței de violență și moarte, filmul nu a șocat cu adevărat

spectatorii ruși de la sfârșitul anilor 90’. Desensibilizați de cantitatea enormă
de moarte, crimă și violență la televizor din acea vreme (termenul „cernuha” de
exemplu, un slang popular, creat în Rusia la sfârșitul anilor 1980, înseamnă
literalmente „întuneric”, în raport cu artele și mass-media din acel timp),
cineaștii au considerat că Brat era o adevărată reflectare a prezentului Rusiei.

Balabanov a creat o dramă de crimă intensă care încearcă să răspundă la „întrebarea

eternă” a lui Dostoyevsky: ce face cineva într-o societate fără legi?

Danila, eroul, și-a pierdut inocența în timpul războiului din Cecenia. În acest
fel, el reprezintă cu adevărat toată Rusia, prin faptul că și-a pierdut moștenirea
și identitatea, iar acum trebuie să-și croiască drum în noua Rusie. La fel ca mulți
alții la acea vreme, Danila apelează la crimă pentru a supraviețui și astfel
trăiește consecințele.

În cuvintele cântecului de la sfârșitul filmului:

"Я, даже, знаю как болит

У зверя в груди...

Он ревёт, он хрипит -

Мне знаком этот крик..."

traducere:

Știu chiar cum doare

În pieptul fiarei ...

Urlă, șuieră -

Știu acest țipăt.

FEBRUARY 20, 2020

SOCRATE: O VIAȚĂ EXAMINATĂ
FILOSOFIE SUCCINTĂ, FILOSOFIE ANTICĂ
din seria Filosofie Succintă

COVER 2.jpg

Succint:
Socrate (circa 470 î. e.n – 399 î. e.n), considerat de majoritatea lumii tatăl
filosofiei Occidentale, a fost de fapt și fondatorul filosofiei morale. El a
stabilit, de asemenea, metoda de a încerca să ajungi la adevăr prin interogare
persistentă (metoda socratică). Era o figură enigmatică, nu a scris nimic din
învățăturile sale și este cunoscut mai ales prin relatările scriitorilor clasici,
în special studenții săi Platon și Xenofon (în dialogurile inițiale ale lui Platon,
cel puțin, obținem părerile lui Socrate istoric. Mai târziu, Platon începe să-și
pună propriile păreri în gura lui Socrate).

Date biografice:
Toate sursele referitoare la caracterul lui Socrate îl descriu prin doi factori: că
era urât (cel puțin ca un bărbat mai în vârstă) și că avea un intelect strălucitor.
El a fost primul mare filosof grec care a fost atenian de la naștere și a trăit în
ceea ce s-a numit “epoca de aur” a orașului. S-a născut în Alopeke, o suburbie a
Atenei, și a aparținut tribului Antiohia. Tatăl său a fost Sophroniscos, care era
sculptor sau pietrar. Mama lui era moașă pe nume Phainarete. În anii săi 50,
Socrate s-a căsătorit cu Xantipa, despre care se spune că a avut un temperament
dificil (dar același lucru s-ar putea spune și despre Socrate). Ea a născut pentru
el trei fii.

Pentru un timp, Socrate a îndeplinit rolul de hoplit, participând la Războiul

Peloponezian—un conflict care s-a întins intermitent pe o perioadă cuprinsă între
431 și 404 î.e.n. Multe dintre dialogurile lui Platon se referă la serviciul
militar al lui Socrate. În Apologia lui Platon, atunci când are loc procesul lui
Socrate, el își compară serviciul militar cu problemele sale de judecată și spune
că oricine din juriul care crede că el ar trebui să se retragă din filosofie
trebuie să creadă că soldații ar trebui să se retragă atunci când pare probabil că
vor fi uciși în luptă. Faimos deja, Socrate a fost condamnat la moarte de către
juriul Atenei din motivul coruperii tineretului și defăimării zeilor. Socrate a
stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi îl vizitau prietenii, care eventual au
și pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării
sentinței, Socrate acceptă verdictul și e obligat să bea o fiertură otrăvitoare de
cucută (engl: hemlock). El încheie cu vorba, “toată filosofia e o antrenare pentru
moarte.” (Platon, Phaidon, 61c–69e)

Standardele de frumusețe sunt diferite în diferite epoci, iar în timpul lui Socrate
frumusețea putea fi ușor măsurată de standardul zeilor, sculpturi înalte și
proporționale care împodobeau acropola ateniană încă din momentul în care Socrate a
împlinit vârsta de treizeci de ani. Aspectul bun și purtarea corespunzătoare au
fost importante pentru perspectivele politice ale unui bărbat, pentru că frumusețea
și bunătatea erau legate în imaginația populară de atunci.
Standardele de frumusețe sunt diferite în diferite epoci, iar în timpul lui Socrate
frumusețea putea fi ușor măsurată de standardul zeilor, sculpturi înalte și
proporționale care împodobeau acropola ateniană încă din momentul în care Socrate a
împlinit vârsta de treizeci de ani. Aspectul bun și purtarea corespunzătoare au
fost importante pentru perspectivele politice ale unui bărbat, pentru că frumusețea
și bunătatea erau legate în imaginația populară de atunci.

Idei centrale:
Fiind tânăr, Socrate a studiat filosofiile care erau atunci la modă a ceea ce acum
se numesc „presocratici”, care în diferitele lor modalități încercau să înțeleagă
lumea naturală din jurul nostru. Mai presus de toate, două lucruri l-au impresionat
în ei, și credea că amândouă erau în dezavantajul lor.

1. În primul rând, presocraticii (Pitagora, Thales, Parmenide, etc) erau în

contradicție unul cu celălalt. Erau o mulțime de teorii conflictuale. Și nu părea
să existe o modalitate satisfăcătoare de a decide între ei. Presocraticii au propus
idei interesante despre lume, dar fără a ține prea mult seama de metoda critică;
așa că era imposibil de spus care dintre ei avea dreptate.

2. În al doilea rând, Socrate spunea că chiar dacă am afla care din presocratici
aveau mai multă dreptate, nu era să facă nici o diferență practică. Ce efect ar fi
avut asupra vieții noastre dacă am ști cât de departe era soarele de la pământ sau
dacă era de dimensiunea peninsulei Peloponeze sau mai mare decât întreaga lume?
Comportamentul nostru nu ar putea fi în niciun fel afectat de o asemenea
cunoaștere, ceea ce trebuia să știm cu adevărat a fost cum să ne purtăm cu viața și
cu noi înșine. Întrebări mai urgente erau: Ce este binele? Ce este corect? Ce este
justiția? Dacă am ști răspunsurile la aceste întrebări, viețile noastre s-ar
schimba radical.

TEMPLUL DE LA DELPHI — Oracolul de la Delphi era în general considerat a fi sursa

supremă a înțelepciunii despre adevărata natură a lucrurilor
TEMPLUL DE LA DELPHI — Oracolul de la Delphi era în general considerat a fi sursa
supremă a înțelepciunii despre adevărata natură a lucrurilor

Socrate nu credea că știe răspunsurile la aceste întrebări. Dar a văzut că și

restul lumii nu le știa. Când oracolul de la Delphi l-a declarat cel mai înțelept
dintre oameni, a crezut că acest lucru ar putea însemna doar că el singur știa că
nu știe nimic. La acea vreme nu exista o cunoaștere sigură despre lumea naturală și
nici prea multe cunoștințe despre lumea afacerilor umane. Și deci Socrate a decis
să umble pe străzile Atenei stârnind discuții despre moralitate și politică cu
oricine care voia să participe la conversație. Temele intrigante ale acestor
discuții, combinat cu personalitatea carismatică a lui Socrate a atras tot mai
multă lume împrejurul lui—în special tinerii curioși. Procedura lui, cunoscută
astăzi ca metoda socratică, era mereu aceeași. El ar lua un concept fundamental
pentru viața noastră și ar întreba „Ce este prietenia?” Sau „Ce este curajul?” Sau
„Ce este evlavia religioasă?” Apoi el ar provoca o persoană care a crezut că știe
răspunsul, și apoi va supune acel răspuns la examinare, adresând persoanei o serie
de întrebări cu scopul de a ajunge la un răspuns clar.

În cazul în care persoana a afirmat că curajul este în esență capacitatea de a

îndura, Socrate ar putea spune: „Dar ce se întâmplă cu încăpățânarea, atunci?
Oamenii obișnuiți pot arăta o persistență extraordinară și, prin urmare,
rezistență. Este acesta curajul? Este chiar admirabil?" Astfel, cealaltă persoană
ar fi condusă să-și retragă răspunsul sau cel puțin să-l explice cumva. În cadrul
interogatoriilor lui Socrate, era aproape întotdeauna cazul ca răspunsul inițial să
fie defect. Acest lucru a arătat că, deși acel interlocutor—și cu atât mai mult
mulțimea care-l înconjoară—au crezut că știu ce este curajul, de fapt nu știau
nimic cu certitudine.

Această interogare Socratică devenise faimoasă. Și ea a ucis doi iepuri dintr-o

lovitură. A scos în evidență ignoranța oamenilor care credeau că știau mai mult
decât era cazul, și le-a trezit în sufletul mulțimii un interes în întrebările
fundamentale a filosofiei, catalizând o renaștere a discuției publice. Deși Socrate
rareori a dat singur răspunsuri finale în sine (și în orice caz, ar fi fost parte a
metodei sale de a insista că orice astfel de răspuns ar trebui să fie însuși sondat
și pus la îndoială și, prin urmare, nu poate fi invocat pentru a fi unul “final”),
el a stimulat și a emoționat interesul pentru problemele pe care le-a ridicat și i-
a făcut pe oameni să aprecieze mai pe deplin decât au făcut-o înainte dificultățile
implicate în încercarea de a le rezolva.

Ce stă în spatele cuvintelor?

Când Socrate a pus o întrebare de genul "Ce este dreptatea?," el nu cerea o simplă
definiție verbală. Faptul că aplicăm cuvântul „just” la tot felul de oameni,
decizii, legi și seturi de aranjamente diferite însemna, credea el, că există ceva
comun pentru ei, o proprietate comună numită „dreptate” pe care o împărtășeau; și a
fost caracterul acestei proprietăți comune pe care încerca să o descopere. Cu alte
cuvinte, el credea că există ceva numit „dreptate” și că existența sa este reală,
deși nu materială, poate o oarecare esență; și că încerca să descopere natura
acestei realități abstracte. Acest punct de vedere al lui urma să fie dezvoltat în
activitatea discipolului său Platon, într-o credință în “Ideile” abstracte ca forme
perfecte și permanente ale tuturor entităților și caracteristicilor care se
regăsesc în această lume imperfectă și impermanentă a vieții noastre de zi cu zi.
Însăși natura activității lui Socrate a avut o influență perturbatoare și
subversivă. Îi învăța pe oameni să pună la îndoială totul și expunea ignoranța
persoanelor aflate în putere și autoritate. A devenit o figură extrem de
controversată, mult iubită, dar și mult urâtă. La unul dintre festivalurile publice
ale orașului, el a fost caricaturizat în teatru în fața întregii populații din
Atena de dramaturgul comic Aristofan, într-o piesă numită Nori (423 î.Hr.). Însă
povestea detaliată a procesului și morții sale (găsită în Apologia lui Platon) este
una dintre cele mai inspirate tragedii din istoria gândirii umane.

RESPECTAT DE CĂTRE ROMA ANTICĂ — Când pictura murală a lui Socrate a fost realizată
într-o vilă romană în secolul I d.Hr., el a devenit un erou cultural în cercurile
intelectuale ale Imperiului Roman.
RESPECTAT DE CĂTRE ROMA ANTICĂ — Când pictura murală a lui Socrate a fost realizată
într-o vilă romană în secolul I d.Hr., el a devenit un erou cultural în cercurile
intelectuale ale Imperiului Roman.

Ceea ce l-a făcut pe Socrate într-un anumit fel cel mai cunoscut dintre toți
filosofii este că el a început să pună neîncetat la îndoială conceptele noastre de
bază—un fapt caracteristic filosofiei până astăzi. El spunea că nu are nicio
învățătură pozitivă de oferit, doar întrebări de pus. Dar acest lucru era nesincer.
Din anumite moduri de interogare, la care el revine continuu, devine clar că există
anumite credințe prețuite care stau la baza a ceea ce spune.

1. O credință a lui Socrate e că unui om care își păstrează integritatea nu poate

veni niciodată un rău real, pe termen lung. Incertitudinile acestei lumi sunt așa
că pot să se întâmple cu oricine, poți fi dezbrăcat de toate bunurile tale și
aruncat în închisoare în mod nedrept, sau stăpânit de accident sau de boală, dar
acestea sunt întâmplări într-o existență trecătoare, care va sfârși oricând. Cu
condiția că sufletul tău rămâne neatins, nenorocirile tale vor fi relativ banale. O
adevărată catastrofă personală constă în corupția sufletului. De aceea, o persoană
face mult, mult mai puțin rău să sufere nedreptatea decât să o comită. Ar trebui să
avem milă de făptuitor, nu de victima nedreptății—Socrate a crezut clar acest
lucru, dacă presupunem că ironia sa înainte de moarte a fost autentică. Această
credință l-a făcut un erou în fața Stoicilor, care sute de ani mai târziu l-au
transformat într-un fel de sfânt.

2. Altă credință a lui Socrate e că nimeni nu face un rău cu bună știință. Ideea
lui aici a fost că, dacă într-adevăr înțelegi că este greșit să faci ceva, atunci
nu o faci. Dimpotrivă, dacă o faci, acest lucru arată că nu ai înțeles corect, în
profunzime, că este greșit. Această părere are consecința că virtutea devine o
problemă de cunoaștere. Această convingere din partea lui Socrate a furnizat o
mulțime de acțiuni în spatele căutării neobosite a întrebărilor de tipul „Ce este
dreptatea?”: el credea că, dacă numai am ști răspunsul la această întrebare, vom fi
nevoiți să ne comportăm în mod corect. În astfel de cazuri, urmărirea cunoașterii
și aspirația la virtute sunt unul și același lucru.

Fii sincer cu tine însuți

Este greu de crezut că vreun filosof a avut mai multă influență decât Socrate. El a
fost primul care a învățat prioritatea integrității personale în ceea ce privește
datoria unei persoane față de sine și nu față de zei, de lege sau de orice alte
autorități. Aceasta a avut o influență imensă de-a lungul veacurilor. Nu numai că a
fost dispus mai degrabă să moară la mâna legii decât să renunțe să spună ceea ce
credea el drept, dar a ales de fapt să facă acest lucru, când ar fi putut scăpa
dacă ar fi dorit. Este o pioritate care a fost reafirmată de unele dintre cele mai
mari minți din istorie—minți nu neapărat sub influența lui. Isus a spus: „Ce va
câștiga un om câștigând întreaga lume, cu prețul sinelui său adevărat?” Și
Shakespeare a spus: „Acest lucru este mai presus de toate: ca sinele tău să fie
adevărat.”
MOARTEA LUI SOCRATE — Celebrul tablou al artistului francez David, finalizat în
1787, îl arată pe Socrate înainte de momentul de a bea otrava care l-a ucis. El
indică tărâmul superior pe care îl consideră destinația sa finală.
MOARTEA LUI SOCRATE — Celebrul tablou al artistului francez David, finalizat în
1787, îl arată pe Socrate înainte de momentul de a bea otrava care l-a ucis. El
indică tărâmul superior pe care îl consideră destinația sa finală.

Pe lângă asta, Socrate a făcut mai mult decât orice alt individ pentru a stabili
principiul potrivit căruia totul trebuie să fie deschis la întrebare—nu poate
exista răspunsuri stabilite veșnic, deoarece răspunsurile, ca orice altceva, sunt
ele însele deschise la întrebare. În urma acestui fapt, el a stabilit în centrul
filosofiei o metodă cunoscută drept dialectică (sau metoda socratică), metoda de a
căuta adevărul printr-un proces de întrebare și răspuns. A rămas acolo de atunci și
este folosită în special ca metodă de predare—care este la urma urmei motivul
pentru care a folosit-o însuși Socrate. Nu este la fel de potrivită pentru toate
formele de predare—nu este, de exemplu, o modalitate bună de a transmite informații
pure —dar ca o modalitate de a determina oamenii să reexamineze ceea ce cred că
știu deja, este incomparabilă. Pentru a fi cel mai eficient, este nevoie de o
relație personală de simpatizare între profesor și elev, una în care profesorul
înțelege cu adevărat dificultățile elevului și îl determină pas cu pas în direcția
corectă. Aceasta este metoda socratică.

Un fapt curios: Socrate a devenit un arhetip de o figură înțeleaptă și dominantă

în afara lumii politice. Dacă spunem despre o persoană „El este Socrate al timpului
nostru”, toată lumea știe ce asta înseamnă. Nu folosim numele niciunui alt filosof
într-așa fel.

Lucrări cheie:
După cum am menționat anterior, Socrate n-a scris nimic (cel puțin din câte știm),
dar îi putem găsi ideile și peripețiile sale în majoritatea lucrărilor ale
studentului său Platon. Iată o parte din ele:

— Symposium, Apologia (Apărarea lui Socrate), Criton, Phaidon, Lahes, Lysis,

Charmides, Hippias Minor, Eytyphron.
Influențat de: Parmenide, Anaxagora, Prodicos, Diotima

A influențat pe: Platon, Aristotel, Xenofon, Antistene, Aristip, Stoicii Antici,

Descartes, Kant, Kierkegaard, etc.

PRESOCRATICII: APARIȚIA GÂNDIRII RAȚIONALE

FILOSOFIE SUCCINTĂ, FILOSOFIE ANTICĂ
din seria Filosofie Succintă

COVER FINAL.jpg

Cei mai timpurii filosofi din Occident, cei de înaintea lui Socrate, au produs
teorii despre lume la o scară largă, unele dintre ele în mod evident greșite, dar
unele destul de profunde pentru a avea influență până în zilele noastre.

Primii filosofi făceau două lucruri simultan care erau radical diferite față de
metodele din trecut. În primul rând, încercau să înțeleagă lumea prin utilizarea
rațiunii lor, fără să apeleze la religie, revelație, autoritate sau tradiție.
Aceasta în sine a fost ceva complet nou și una dintre cele mai importante repere în
dezvoltarea umană. Dar, în același timp, învățau și alți oameni să-și folosească
propria rațiune și să gândească pentru ei înșiși; așa că nu se așteptau nici măcar
la faptul ca elevii lor să fie neapărat de acord cu ei. Ei au fost primii profesori
care nu au încercat să transmită un corp de cunoștințe pure și nestrăbătute, ci în
schimb au încurajat elevii să discute și să argumenteze, să propună idei proprii.

Conexiuni — Chalenas, un profet grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., examinează

ficatul unui animal. Nu studia anatomia, cu toate acestea, încerca să prezică
viitorul examinând intestinele. Peste tot, gândirea magică a venit înaintea
gândirii raționale și uneori a dus la ea. Din acest motiv, este o greșeală să ne
gândim la cele două ca fiind neapărat opuse: ele sunt adesea învecinate.
Conexiuni — Chalenas, un profet grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., examinează
ficatul unui animal. Nu studia anatomia, cu toate acestea, încerca să prezică
viitorul examinând intestinele. Peste tot, gândirea magică a venit înaintea
gândirii raționale și uneori a dus la ea. Din acest motiv, este o greșeală să ne
gândim la cele două ca fiind neapărat opuse: ele sunt adesea învecinate.

Aceste două evoluții (utilizarea rațiunii și gândirea independentă) în viața

mentală a omenirii, ambele revoluționare, sunt legate între ele, motiv pentru care
au apărut pe scenă împreună. Ele formează bazele a ceea ce noi numim acum „gândire
rațională”. După ce au fost introduse, au lansat o rată de creștere inegalabilă în
cunoașterea și înțelegerea umană. Primii gânditori de acest fel au apărut în vechea
lume greacă în secolul al VI-lea î.e.n. De obicei, cel care e considerat ca fiind
primul, Thales, a fost un grec care a locuit în orașul Milet (Miletus), pe coasta
Asiei Mici a ceea ce este acum Turcia. După numele orașului, el și urmașii săi au
devenit cunoscuți ca școala Milesiană. Nu știm datele nașterii și morții sale, dar
știm că a fost activ în anii 580 î.e.n., pentru că a prezis cu exactitate eclipsa
Soarelui care a avut loc în 585 î.e.n. El a fost, de asemenea, unul din primii
ingineri constructori, efectuând misiunea de a devia apele râului Hylas pentru a
permite regelui Croesus să treacă.

Thales - În timp ce și-a dat seama că lumea materială poate fi redusă la un singur
element, Thales a presupus din greșeală că aceasta ar fi apa.
Thales - În timp ce și-a dat seama că lumea materială poate fi redusă la un singur
element, Thales a presupus din greșeală că aceasta ar fi apa.

Thales: din ce sunt făcute lucrurile?

Întrebarea care l-a obsedat cel mai mult pe Thales a fost: „Din ce e făcută
lumea?”. I s-a părut că, în cele din urmă, totul trebuie să fie făcut dintr-un
singur element. Asta e o perspectivă uimitoare, extrem de neobișnuită și una pe
care acum o știm ca fiind adevărată: știm acum că toate obiectele materiale sunt
reduse la energie. Dar acest gând nu i-ar fi putut apare lui Thales—fizica care
duce la acest gând nu se făcuse încă. Thales a ajuns la concluzia greșită că totul
era apă într-o formă sau alta. El a putut vedea că la temperaturi foarte scăzute
apa devine ca o stâncă, iar la temperaturi foarte ridicate ea devine aer. De
fiecare dată când ploile coboară plantele izvorăsc din pământ, astfel încât acestea
sunt, evident, apă într-o altă formă. Toate lucrurile vii au nevoie de un aport
uriaș și constant de apă pentru a continua viața. (Corpurile noastre sunt de fapt
aproximativ 60 la sută apă.) Fiecare masă de teren ajunge la capăt la marginea
apei; așa că Thales a crezut că acest lucru înseamnă că întregul pământ plutește pe
apă și la fel a apărut din apă și astfel este constituit din apă.

Locul nașterii filosofiei occidentale - Gândirea rațională umană a apărut pentru

prima dată în lumea occidentală în jurul secolului 6 î.e.n., în estul Mării
Mediterane. Aproape toți filosofii timpurii au trăit pe una dintre coastele sau
insulele regiunii.
Locul nașterii filosofiei occidentale - Gândirea rațională umană a apărut pentru
prima dată în lumea occidentală în jurul secolului 6 î.e.n., în estul Mării
Mediterane. Aproape toți filosofii timpurii au trăit pe una dintre coastele sau
insulele regiunii.

Thales a avut un elev numit Anaximander, care s-a născut în Milet (Miletus) în 610
î.e.n. și a înflorit în jurul anului 546 î.e.n. El și-a dat seama că dacă, așa cum
spunea Thales, pământul era susținut de mare, marea ar trebui să fie susținută de
altceva—și așa mai departe, ad infinitum: te vei regăsi în ceea ce este cunoscut
sub numele de regres infinit, el a rezolvat această problemă cu uimitoarea idee că
pământul de fapt nu este susținut de nimic. Este doar un obiect solid agățat în
spațiu și este păstrat în poziție de echidistanța sa față de orice altceva.

Pământul cilindric al lui Anaximander.

Pământul cilindric al lui Anaximander.

Anaximander nu s-a gândit la pământ ca la un glob, pentru că i s-a părut de la sine

înțeles că trăim pe o suprafață plată, așa că s-a gândit la el ca fiind cilindric.

“
Pământul ... este ținut de nimic, dar rămâne staționar datorită faptului că este la
fel de îndepărtat de toate celelalte lucruri. Forma sa ... este ca cea a unei tobe.
Mergem pe una din suprafețele sale plate, în timp ce cealaltă se află în partea
opusă.
— Anaximander
Însă elevul său, Anaximene, nu era de accord cu această teorie—el considera evident
faptul că pământul era plat, și că de asemenea era susținut de ceva. A ajuns să
creadă că plutea în aer în felul în care capacul unei cratițe care fierbe uneori
plutește pe aburi. Este folositor să ne dăm seama că pentru multe generații după
moartea lor, Anaximene a rămas un filosof mai respectat și mai influent decât
Anaximander. Acest lucru înseamnă că, în acele generații, au existat gânditori care
îl foloseau pe Anaximene ca punct de plecare atunci când, de fapt, a existat un alt
gânditor înaintea lui, care avea idei mult mai bune. Acest lucru a continuat să se
întâmple de-a lungul istoriei filosofiei. Ea nu se dezvoltă într-o linie dreaptă,
ci mai degrabă face doi pași înainte și un pas înapoi. Dacă ar trebui să se
întâmple că noi înșine trăim într-o perioadă cu un pas înapoi, avem în special
multe lucruri de învățat din trecut.

Anaximander, primul producător de hărți – Anaximander a fost primul care a făcut o

hartă a lumii cunoscute și și-a dat seama că pământul era atârnat nesuportat în
spațiu. În ciuda acestei descoperiri uimitoare, credința într-un pământ plat a
persistat mult timp.
Anaximander, primul producător de hărți – Anaximander a fost primul care a făcut o
hartă a lumii cunoscute și și-a dat seama că pământul era atârnat nesuportat în
spațiu. În ciuda acestei descoperiri uimitoare, credința într-un pământ plat a
persistat mult timp.

Recoltarea măslinelor - Când Thales a fost bântuit pentru sărăcia lui, a pus toți
banii pe care i-a avut în depozit pentru a închiria presările de măsline în
următorul sezon de recoltare. El a putut apoi să ceară orice preț îi plăcea când
oamenii aveau nevoie de presări. Aceasta a demonstrat că filosofii pot câștiga bani
dacă vor, dar sunt interesați de alte lucruri.
Recoltarea măslinelor - Când Thales a fost bântuit pentru sărăcia lui, a pus toți
banii pe care i-a avut în depozit pentru a închiria presările de măsline în
următorul sezon de recoltare. El a putut apoi să ceară orice preț îi plăcea când
oamenii aveau nevoie de presări. Aceasta a demonstrat că filosofii pot câștiga bani
dacă vor, dar sunt interesați de alte lucruri.

Heraclit: drumul în sus este drumul în jos

Un filosof mai cunoscut astăzi decât oricare dintre Milesiani este Heraclit. El era
din Efes, un oraș situat pe aceeași porțiune de coastă ca Milet, și a fost în
apogeul său intelectual la începutul secolului VI î.e.n. Este celebru pentru două
idei în special, ambele având o influență mare.

Prima este unitatea contrariilor. El a arătat că calea în sus pe malul muntelui și

calea în jos nu sunt două căi diferite care se deplasează în direcții opuse, ci e
una și aceeași cale. Tânărul Heraclit și vechiul Heraclit nu sunt doi indivizi
diferiți, sunt același Heraclit. Dacă tovarășul tău de băut spune că sticla ta de
vin este pe jumătate plină și tu spui că e pe jumătate goală nu îl contrazici, ești
de acord cu el. Totul, credea Heraclit, este o întâlnire a opusurilor sau cel puțin
a tendințelor opuse.

Aceasta înseamnă că contradicția nu trebuie evitată. Într-adevăr, contradicțiile

sunt cele care se unesc pentru a forma lumea. Dacă ai elimina contradicția, ai
elimina realitatea. Dar, la rândul său, înseamnă că realitatea este, în mod
inerent, instabilă. Totul este în flux tot timpul. Și aceasta este a doua idee care
a fost asociată permanent cu Heraclit.

“
Totul este Flux.
— Heraclit
Heraclit, plângând (pictura „Heraclite” de Johannes Morelse, circa 1630 ) -
Printre afirmațiile lui Heraclit se numără faptul că caracterul unui om este
destinul său. Această perspectivă perceptivă urma să fie secundată de Sigmund Freud
mai mult de două mii de ani mai târziu. Scriitorul englez Horace Walpole avea un
citat, „Această lume este o comedie pentru cei care gândesc, o tragedie pentru cei
care simt—o soluție pentru care Democrit a râs și Heraclit a plâns.”
Heraclit, plângând (pictura „Heraclite” de Johannes Morelse, circa 1630) - Printre
afirmațiile lui Heraclit se numără faptul că caracterul unui om este destinul său.
Această perspectivă perceptivă urma să fie secundată de Sigmund Freud mai mult de
două mii de ani mai târziu. Scriitorul englez Horace Walpole avea un citat,
„Această lume este o comedie pentru cei care gândesc, o tragedie pentru cei care
simt—o soluție pentru care Democrit a râs și Heraclit a plâns.”

Nimic în această lume a noastră nu este doar permanent. Totul se schimbă tot
timpul. Lucrurile apar în moduri diferite și nu sunt niciodată aceleași timp de
două momente împreună, atât timp cât există, până când în cele din urmă vor ieși
din existență. Noi înșine suntem așa. Totul în univers este așa—poate chiar și
universul în sine este așa. Ceea ce considerăm noi ca „lucruri” nu sunt deloc
obiecte stabile, ci se află într-o perpetuă tranziție. Heraclit le-a asemănat cu
flăcări în acest sens: flăcările arată ca și cum ar fi obiecte, dar nu sunt atât
obiecte, cât procese. Aceasta este o idee profundă. Dar este și un lucru
neliniștitor. Ființele umane au încercat întotdeauna să găsească ceva stabil în
care să creadă, ceva de încredere care să dureze și să nu treacă. Iar Heraclit ne
spune că nu există așa ceva. Schimbarea este legea vieții și a universului. Ea
guvernează asupra tuturor. Nu putem scăpa niciodată de ea.

Pitagora: cheia este matematica

Poate cel mai cunoscut dintre toți filosofii presocratici, mai cunoscut chiar decât
Heraclit, este Pitagora. S-a născut pe Samos, o insulă aflată în largul coastei din
care au venit toți filosofii despre care am discutat până acum; și a trăit de la
aproximativ 570 î.e.n. până la aproximativ 497 î.e.n. El a fost un geniu
multilateral, unul dintre darurile sale fiind pentru matematică—mulți dintre noi am
avut de învățat teorema lui Pitagora la școală. El a fost cel care a introdus ideea
„pătratului” și a „cubului” unui număr, aplicând astfel concepte geometrice în
aritmetică. Prin învățăturile sale, cuvântul „teorie” și-a dobândit sensul acum
familiar. Se crede că este persoana care a inventat termenul „filosofie” și e
primul care a aplicat cuvântul „cosmos” pentru univers. Influența lui directă a
durat generații întregi.

Pitagora - Acest filosof și matematician grec a fost prima persoană care a avut
ideea că toate lucrările universului material sunt expresibile în termeni de
matematică.
Pitagora - Acest filosof și matematician grec a fost prima persoană care a avut
ideea că toate lucrările universului material sunt expresibile în termeni de
matematică.

El a fost primul mare gânditor care a adus matematica pentru a suporta filosofia.
Aceasta a fost una dintre cele mai fructuoase noțiuni pe care orice ființă umană
le-a avut vreodată. Încă din zilele sale, matematica s-a dezvoltat în relație
simbiotică cu filosofia și științele, iar unii dintre cei mai mari filosofi au fost
și mari matematicieni—Descartes, de exemplu, a inventat nu numai graficul, ci
întregul subiect al geometriei analitice, iar Leibniz a descoperit calculul. Acum
suntem obișnuiți cu ideea că matematica joacă un rol indispensabil în înțelegerea
universului. Faptul că cosmosul la toate nivelurile, de la galaxiile cele mai
exterioare până la interiorul atomului individual, este saturat de structuri care
pot fi exprimate în termeni matematici ne este atât de familiar, încât este în
pericol să pară evident, dar de fapt, nu este deloc evident—este absolut uimitor.
Este ceea ce i-a determinat pe mulți dintre cei mai mari oameni de știință, precum
Einstein, să creadă că trebuie să existe un fel de inteligență în spatele
universului, dacă nu neapărat un Dumnezeu în sensul convențional iudeo-creștin.
Primul om care a avut această idee despre expresivitatea întregului univers în ceea
ce privește matematica a fost Pitagora, și el de asemenea a fost condus de un fel
de misticism.

Pitagora a creat mai multe idei fundamentale ale filosofilor occidentali decât
orice alt gânditor înainte de Platon. Într-adevăr, multe lucruri care i se atribuie
adesea lui Platon au fost adaptate de el de la Pitagora, inclusiv ideea că ne
amintim o bună parte din ceea ce știm dintr-o viață anterioară și ideea că ordinea
matematică pătrunde în lumea fizică.

Xenofan: noi ne facem singuri cunoștințele

Xenofan - a fost primul gânditor grec care a oferit o relatare complexă și cel
puțin parțial sistematică a naturii divine.
Xenofan - a fost primul gânditor grec care a oferit o relatare complexă și cel
puțin parțial sistematică a naturii divine.

Unul dintre cei mai interesanți dintre filosofii presocratici este Xenofan, care a
activat în partea ulterioară a secolului al VI-lea î.e.n. Ca și Pitagora, el s-a
născut pe litoralul grecesc (Colophon, Ionia) din Asia Mică, dar și-a petrecut cea
mai mare parte a timpului în sudul Italiei. El pare să fi înțeles într-un mod
destul de profund că concepțiile umane despre lucruri sunt creații umane, inclusiv
ceea ce considerăm că este cunoștința noastră. Învățând din ce în ce mai mult și
schimbându-ne ideile în lumina a ceea ce învățăm, ne putem apropia și mai aproape
de adevăr, dar ideile noastre rămân mereu ale noastre și există totuși un element
de presupunere. El a spus:

“
... în ceea ce privește un anumit adevăr, niciun om nu l-a cunoscut,
Și nici nu știe pe nici unul dintre zei
Nici măcar toate lucrurile despre care am vorbit,
Căci chiar dacă din întâmplare ar fi rostit
Adevărul final, el însuși nu l-ar ști:
Căci totul nu este decât o țesătură încâlcită de bănuieli.
— Xenofan
Diogenes Laertios, istoriograful filosofiei antice grecești, în lucrarea sa (Despre
viețile și operele filosofilor) afirmă că Xenofan „îi atacă pe Hesiod și Homer
criticându-i pentru descrierea zeilor.”

Xenofan s-a remarcat, mai cu seama, în critica antropomorfismului religios, adică a

faptului că oamenii înfățișează zeii după felul în care sunt ei:

“
Dacă boii și caii și leii ar avea mâini sau dacă—cu mâinile—ar ști să deseneze și
să plăsmuiască precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor,
boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum fiecare dintre ei își are
trupul.
— Xenofan
Deasemenea, Xenofan a observat cel dintâi în cultura occidentală condiționarea
socio-culturală a reprezentărilor religioase:

“
Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii—că au ochii albaștri și
părul roș…
— Xenofan
Rostul acestei teze este că fiecare popor își înfățișează zeii după propriile sale
trăsături. De aici rezultă fie că zeii nu există, teză pe care Xenofan nu a
sprijinit-o, fie că ei sunt altfel decât îi înfățișează oamenii, teză care a fost
argumentată de el.

Unul din principalii translatori în engleză a lucrărilor lui Xenofan e filosoful

Karl Popper, care a activat în secolul XX. Ideea că toate așa-numitele cunoștințe
științifice ale noastre sunt de fapt prezumții și, în principiu, sunt întotdeauna
înlocuibile de ceva care poate fi mai aproape de adevăr, este esențială pentru
filosofia lui Popper; și el a considerat pe Xenofan ca fiind prima persoană care a
exprimat vreodată asemenea gând.

Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.
Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.

Parmenide: Totul este unul

Alt filosof presocratic, Parmenide, a fost un elev al lui Xenofan. A înflorit în
prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n., și ne oferă prima noastră legătură cu
Socrate. Platon are o relatare a lui Parmenide ca un bătrân, Zenon (un discipol al
lui Parmenide) ca un om de vârstă mijlocie, și tânărul Socrate, întâlnindu-se
pentru o discuție filosofică. Atât Socrate, cât și Platon erau conștienți că au
învățat de la Parmenide.

Parmenide considera că este auto-contradictoriu să spui despre nimic că există. Nu

a putut niciodată să fie un nimic, și, prin urmare, nu poate fi adevărat să spunem
că totul—sau, într-adevăr, orice—a ieșit din nimic. Totul trebuie să fi existat
întotdeauna. Dintr-un motiv similar nu este posibil ca orice să treacă în nimic.
Prin urmare, nu numai că totul trebuie să fie nesfârșit și necreat, ci trebuie să
fie și etern și imperisibil. Din motive similare, de asemenea, nu pot exista lacune
în realitate, părți ale realității în care nimic nu este: realitatea trebuie să fie
continuă cu ea însăși în orice moment; tot spațiul trebuie să fie plin, o
plenitudine. Aceasta dă naștere unei viziuni asupra universului fiind într-adevăr o
singură entitate neschimbătoare (un gând opus lui Heraclit). Totul este Unul. Ceea
ce apare ca schimbare sau mișcare este ceva care se întâmplă într-un sistem închis
și neschimbat.

În mod surprinzător, poate, este foarte asemănător cu viziunea științifică asupra

universului care s-a dezvoltat între Newton în secolul al XVII-lea și Einstein în
XX. Două lucruri despre această viziune au făcut să ne amintească de Parmenide. În
primul rând, acea viziune e deterministă, așa că totul a fost văzut ca fiind
inevitabil și neapărat așa cum este. În al doilea rând, se credea că doar din punct
de vedere subiectiv al unui observator ar putea exista un „acum”: obiectiv vorbind,
toate momentele de timp erau la fel de semnificative. Când două dintre cele mai
mari minți ale secolului XX s-au trezit să aibă o discuție în acest sens, numele
lui Parmenide a apărut în discuție.

Karl Popper și Albert Einstein.

Karl Popper și Albert Einstein.

Cei doi erau Einstein și Popper, cel din urmă relatând în autobiografia sa Unended
Quest:

“
Am încercat să-l conving [pe Einstein] să renunțe la determinismul său, care a fost
de părere că lumea era un univers în bloc de patru dimensiuni parmenidiane în care
schimbarea era o iluzie umană, sau foarte aproape de iluzie. (A fost de acord că
asta e părerea lui și, în timp ce am discutat despre ea, l-am numit ‚Parmenide’.)
— Karl Popper
Nimic nu ar putea ilustra mai viu decât acest fapt că ideile lui Parmenide au fost
un punct viu de referință pentru gânditorii din zilele noastre.

În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)

numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.
În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)
numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.

Empedocle: Cele patru elemente

Empedocle, numit de Bertrand Russell „un mix de filosof, profet, om de știință, și
șarlatan”, a fost probabil cea mai bizară personalitate dintre presocratici. A
trăit probabil în prima jumătate a secolului V î.e.n. El a fost un lider politic
democratic, și fără îndoială, un demagog, care a fost creditat cu puteri
miraculoase și a murit aruncându-se în craterul vulcanului Muntelui Etna–care-i
probabil cea mai melodramatică moarte a oricărui filosof celebru.

Empedocle a încercat să reafirme realitatea lumii în continuă schimbare a

experienței senzoriale, precum și a pluralității acestei lumi, față de Parmenide,
în timp ce a admis câteva idei ale lui Parmenide. El a recunoscut că materia nu
poate apărea din nimic sau nu poate trece în nimic, dar a considerat că totul era
format din patru elemente diferite care sunt perene: pământ, apă, aer și foc.
(Focul explică focurile cerești ale soarelui și stelelor.) Această doctrină a celor
patru elemente a fost preluată de Aristotel și a jucat un rol important în gândirea
occidentală până la Renaștere. Într-adevăr, este încă destul de des întâlnită în
literatura occidentală.

Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi

displăceau Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a
acordat o anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui
Democrit. Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la
platonism.
Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi displăceau
Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a acordat o
anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui Democrit.
Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la platonism.

Atomiștii: Democrit și Leucip

Printre cei mai însemnați dintre filosofii presocratici au fost cei cunoscuți ca
„Atomiști”, prin care se are în vedere în principiu doi oameni, Leucip și Democrit.
Leucip a avut ideea fundamentală că totul este alcătuit din atomi prea mici pentru
a fi văzuți sau chiar subdivizați în continuare—cuvântul „atom” provine din
cuvintele grecești care înseamnă „nu poate fi tăiat”. Tot ceea ce există, a învățat
el, sunt atomii și spațiul; și toate obiectele diferite care există există pur și
simplu din diferite colecții de atomi în spațiu.

Atomii în sine sunt necreați și indestructibili și toate schimbările din univers

constă în atomi care își modifică fie formațiunile, fie locațiile. Interpretarea pe
care el și Democrit a pus-o la noțiunea de schimbare a fost în esență cauzală și
acest lucru este notabil deoarece nu au încercat să explice fenomenele naturale în
ceea ce privește scopurile. Democrit a spus odată:

“
Prefer să descopăr o cauză decât să câștig Regatul Persiei.
— Democrit
O altă doctrină de bază pe care au învățat-o este că universul nu este un
continuum, așa cum a spus Parmenide, ci este format din entități separate. De la ei
doi se pare că și-a avut originea fizica atomică. În total, acești doi gânditori au
făcut pași uimitori. Nu trebuie să cădem în eroarea de a le atribui evoluția
ideilor lor care au venit mai târziu; dar totuși în cele din urmă este ceva profund
și original în ideile lor.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Protagoras: un sofist sau un agnostic neînțeles?

Fiind profesori profesioniști, sofiștii au început să apară în perioada chiar

înainte de Socrate. Au instruit tinerii în artele necesare vieții publice, în
special vorbitul în public. Pentru că și-au învățat elevii cum să profite cât mai
bine de orice caz, indiferent de convingerile lor private, au atras critici dure de
la intelectuali, cuvântul „sofist” a dobândit, în consecință, o conotație
derogatorie pe care a păstrat-o până în ziua de azi. Primul și cel mai cunoscut
dintre sofiști a fost Protagoras, care a spus cândva:

“
Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a
celor care nu există, precum nu există.
— Protagoras
Această declarație a creat o controversă, fiind interpretată de Platon pentru a
însemna că nu există un adevăr absolut, ci doar ceea ce indivizii consideră că este
adevărul. Unul ar putea spunea că Protagoras era primul relativist. Deși există un
motiv pentru a pune problema în gradul de interpretare a argumentelor sale care au
urmat, conceptul de relativitate individuală a fost revoluționar pentru vremea
respectivă și a contrastat cu alte doctrine filosofice care susțineau că universul
se bazează pe ceva obiectiv, în afara influenței sau percepțiilor umane. Potrivit
lui Aristotel, Protagoras a fost criticat pentru că a pretins „să sporească
valoarea argumentului mai slab”.

Protagoras a fost, de asemenea, cunoscut ca un profesor care a abordat subiecte

legate de virtute și viața politică. El a fost implicat mai ales în întrebarea dacă
virtutea putea fi învățată, o problemă obișnuită a Greciei din secolul al V-lea
î.e.n., care a fost legată de cititorii moderni prin dialogul lui Platon. În loc de
educatorii care au oferit o pregătire specifică, practică în retorică sau vorbire
în public, Protagoras a încercat să formuleze o înțelegere motivată, la nivel
foarte general, a unei game largi de fenomene umane, inclusiv limba și educația. În
„Protagoras” al lui Platon, el susține că învață „gestionarea corectă a propriilor
afaceri, cum ar fi cel mai bine să conduci gospodăria și administrarea afacerilor
publice, cum să contribuie cel mai eficient la treburile orașului prin cuvânt și
acțiune.”

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

Protagoras a fost un susținător al agnosticismului sau, așa cum susține Tim

Whitmarsh, al ateismului, pe motiv că, de când a considerat că dacă nu se poate ști
ceva, acel ceva nu există. Potrivit unor surse, în lucrarea pierdută a lui
Protagoras, „Cu privire la zei”, el a scris:

“
În ceea ce privește zeii, nu am niciun mijloc să știu dacă există sau nu, și nici
de ce fel pot fi, din cauza obscurității subiectului și a vieții scurte omenești.
— Protagoras
Potrivit lui Diogenes Laërtius, poziția agnostică, neîngrijită, luată de
Protagoras, a stârnit furie, determinând atenienii să-l expulzeze din oraș și toate
exemplarele cărții sale au fost colectate și arse în piață. Distrugerea deliberată
a operelor sale este menționată și de Cicero câteva secole mai târziu.

Ulterior Socrate îi va ironiza și critica dur pe sofiști, petrecându-și viața

luptând împotriva lor (în special Gorgias și Protagoras). Socrate va critica
sofiștii inclusiv folosirea demagogiei, dezmembrând argumentele lor prin “metoda
socratică.” Tensiunea între Socrate și sofiști poate fi sumarizată astfel: sofiștii
căutau doar înfrângerea în justiția verbală, Socrate căuta doar adevărul.

Mai mult de un mileniu mai târziu, Nietzsche va comenta asupra sofiștilor,

sugerându-ne implicit că el le ținea apărarea: “granița dintre bine și rău dispare
—asta e sofistică.” Nietzsche, necrecrezând în moralitatea absolută, vedea
sofistica ca o uneltă de a anula distingerea dintre Bine și Rău, în sensul lor
absolut. Mai mult, unii filosofi moderni (ca Alan Baidou) au argumentat că nu
există filosofie fără sofistică și niciun filosof care nu se definește pe sine ca
un adversar al sofistului („fiecare definiție a filosofiei trebuie să o distingă de
sofistică"). Sau cu alte cuvinte, filosofia are nevoie de sofistică pentru a
progresa, și vice versa. Sunt opusuri care erau necesare pentru dezvoltarea
gândirii Occidentale. Dialogurile lui Platon ar fi fost plictisitoare și
neconvingătoare dacă nu exista un sofist care urma să fie destrămat de Socrate.
12.jpg
Filosofia ajunge în Atena
Presocraticii enumerați anterior nu reprezintă o listă exhaustivă, ci e mai degrabă
o introducere în gândurile celor mai importanți dintre ei. Mai sunt și Anaxagora,
Tucidide, Gorgias și alții. Mai este și Zenon (Zeno) din Elea care a scris faimosul
paradox numit “Ahile și țestoasa” (despre care poate voi discuta într-un video
aparte). Însă dacă e cazul să-i privim pe toți împreună, ajungem la concluzia că
până la Protagoras ei toți aveau similarități. În primul rând, erau preocupați în
mod prioritar să înțeleagă mai degrabă natura lumii din jurul nostru, decât natura
umană—într-adevăr, este îndoielnic dacă au avut chiar un astfel de concept ca
„natura umană”. În al doilea rând, au pornit fără nici o inhibiție să teoretizeze
îndrăzneț pe cea mai mare scară posibilă. Inevitabil, având în vedere că aceștia au
fost primii gânditori în acest sens, o mare parte din concluzii pot părea sălbatice
și iraționale. Dar totuși este impresionant cât de multe idei bune au avut, idei
destinate să dea roade bogate în dezvoltarea ulterioară a încercărilor pe care
ființele umane le-au făcut de-a lungul secolelor de a înțelege lumea în care ne
regăsim.

NU SUNT UN OM CREATIV
UN FEL DE SELF-HELP, STOICISM
4985205573_b1e2e9c20b_o.jpg

Referitor la lipsa de creativitate, acestea sunt 5 scuze cele mai tipice pe care
le-am observat:

1. Nu sunt un om creativ
2. Nu am motivație / sunt lenos
3. Am încercat, dar nu mi-a reușit
4. Nu am idei bune / totul deja a fost făcut de alții
5. Nu am timp

Eu voi analiza fiecare din ele.

1. Nu sunt un om creativ
OK, sună plauzibil. E o aserțiune aparent logică. E destul de posibil că tu pur și
simplu ești mai puțin creativ—natural și genetic vorbind. Este un adevăr în asta și
posibil că ai dreptate.

Ai crezut că eram acum să te conving că „noi toți suntem super mega creativi și
avem idei nelimitate”? Evident că nu, noi nu suntem toți creativi. Unii din noi
după natură îs mai puțin creativi, asta e un fapt biologic.

Acum ce-i de făcut cu această informație?

Simplu. Tu o accepți, și în același timp acționezi în pofida acestui fapt. Cine a

spus că viața e egală și cinstită? Evident că unii din noi vor avea niște avantaje
circumstanțiale și genetice de la naștere. Nici o sută de video-uri motivaționale
nu vor schimba acest fapt, însă asta nu înseamnă că tu NU poți fi creativ.

Iată ce au avut de spus doi psihologi (cu PhD-uri și chestii) despre acest fenomen:
(psychologytoday.com)

„Ce mă deranjează pe mine atât de mult nu-i faptul că vorba nu sunt un om creativ e
echivalentul unei reclame de pastile de slăbit. E faptul că oamenii care-mi spun
asta (și cred în asta) deseori îs studenții cu un potențial creativ înalt. Ei mi l-
au demonstrat prin lucrul lor. Însă când ei au asemenea gândire, ei creează o
împlinire automată a profeției sale—ei nu cred că se conformă cu stereotipul omului
creativ, și respectiv ignoră potențialul lor creativ și se găsesc a nu fi atât de
creativi, cum și au prezis din start.”

Desigur că tu poți fi creativ, creierul tău e setat să creeze noi conexiuni

neuronale și să crească, asta se numește neuroplasticitate și epigenetica.
Diferența între tine (un om necreativ) și cineva care-i natural mai creativ e că tu
vei fi nevoit să depui mai mult efort decât ceilalți pentru a crea aceste noi
conexiuni neuronale.

„Eu nu sunt un om creativ” în principiu înseamnă „Eu nu am avantajul genetic să

creez ceva fără mult efort și mă plâng pe asta / și nu voi mai încerca”.

Nu, și ce rămâne de făcut acum? Să începi să plângi? OK, fă-o dacă vrei. Dar să nu
te aștepți că alții te vor simpatiza, și să nu devii pasiv agresiv dacă alții „nu
te vor înțelege”.

Dacă vrei să fii creativ, vei avea nevoie de răbdare, și vei fi nevoit să-ți creezi
obiceiuri noi. Calmează-ți țâțele și respiră adânc. Învață câte ceva de la Stoicii
antici:

“
Fiecare obicei și aptitudine e confirmată și crește în acțiunile corespunzătoare,
mersul prin mers, alergatul prin alergat...respectiv, dacă vrei să faci ceva,
formează un obicei, dacă nu vrei s-o faci, n-o face, dar fă-ți alt obicei în loc.
Același principiu lucrează și în starea minții noastre. Când te enervezi, tu nu
doar ai simțit acel rău, dar tu ai și consolidat un obicei nociv, să adaugi
combustibil la foc.
— Epictet
Mai simplu spus, încearcă ceva. Dacă-ți place măcar un pic—fă-o iarăși. Repetă.
Reflectă asupra acțiunii. Repetă. Reflectă asupra acțiunii. Cu timpul vei forma un
obicei. (unii savanți spun că îți ia 3 luni în mediu să creezi un obicei) Dacă-ți
place obiceiul, păstrează-l, îmbunătățește-l. Dacă nu-ți place, Fă altceva în loc
și scapă de obiceiul vechi. Asta e tot, nu-i atât de complex acest fapt.

2. Nu am motivație / Sunt lenos

“
În diminețile în care-ți este greu să te scoli din pat, păstrează acest gând în cap
—Eu mă trezesc ca să fac un lucru uman. De ce atunci eu sunt atât de supărat că voi
face ceea ce-mi este menit, lucrurile pentru care am și fost pus în această lume?
Ori am fost eu oare făcut pentru asta, să mă ghemuiesc și să mă încălzesc în pat? E
atât de plăcut. Înseamnă că ai fost făcut pentru plăcere? Pe scurt, să fii
îmbrățișat sau să faci un efort?
— Marc Aureliu
Marc în principiu are în vedere să nu te fărâmi aiurea. Cu excepția cazului că ai
depresie cronică sau probleme severe mintale, să fii nemotivat e pe seama ta, e
scuza și obiceiul tău. Eu tot sunt lenos uneori, asta-i normal. Însă nu folosi
acest fapt ca o scuză. Lenea e o alegere.
Ai văzut primul episod din BBC Planet Earth II? Este acolo un moment în care vezi
niște iguane nou-născute (din ou), și primul lucru pe care ele trebuie să le facă
în viață e SĂ FUGĂ NAIBII DE LA NIȘTE ȘERPI VENINOȘI ȘI FLĂMÂNZI. Și acele iguane
nu se plângeau, ele doar alergau ca niște nebune ca să supraviețuiască. Altceva nu
le rămânea să facă.

Iată acel moment TARE EPIC (mai dramatic ca filmele din Holywood, atviceaiu):

Deci fii ca acea iguană. Fii curajos. Scoală-te și fă ce trebuie de făcut. (evident
că nu te duce să cauți șerpi veninoși, okay?)

3. Am încercat, dar nu mi-a reușit

N-ai încercat destule ori, sau n-ai încercat destule lucruri. Credeai că va fi mai
ușor și ai lăsat mâinile-n jos. Îți era frică să experimentezi. Evident că nu-ți va
reuși, în asta și constă încercarea. Nu pot exista nivele de progres fără nivele
de...sugere? Supt? Eșecuri? (ai înțeles tu). Cu alte cuvinte, unica metoda de a ști
că progresezi e să ai ceva cu ce poți compara, adică, să fi fost avut eșecuri în
trecut. Așa că greșește, că altfel nu-i cum. Nu există o persoană în lume care n-a
supt la ceva atunci când a încercat un lucru nou. (ekhm, supt=eșec) Însușirea vine
din eșecuri. Deprinde-te cu asta. Fă-l un obicei și folosește experiența pentru
progresul tău propriu.

“
Noi suntem ceea ce facem repetat, respectiv, excelența nu-i o acțiune, ci un
obicei.
— Aristotel
Asta înseamnă că excelența, sau creativitatea, sau productivitatea, ori numește-o
cum vrei—e un proces continuu, el niciodată nu se termină. (evident, până nu mori)
Deci într-o lună tu poți fi super creativ, să explodezi cu idei și sens, și în
următoarea lună tu poți avea literalmente zero creativitate. Tot asta e
responsabilitatea ta. Să nu dai vina pe destin, pe mama, pe Dumnezeu. Totul constă
în obiceiurile tale. Însă asta e o monedă cu 2 părți: e bine deoarece mereu ai
șansa să te schimbi și să progresezi, dar e rău pentru că nimic nu-i stabil, nimic
nu-i pentru totdeauna. Tu nu te poți „relaxa” vreodată cu adevărat, noi pur și
simplu nu suntem construiți așa.

“
Viaţa unui om este ceea ce gândurile lui o fac să fie
— Marc Aureliu
Marcus are în vedere că gândurile tale determină calitatea caracterului, valorilor,
credințelor tale. Toate acestea pornesc de la gând, și gândurile îți determină
obiceiurile, și obiceiurile îți determină gândurile. (Aristotle numea acest proces
„ciclu virtuos”)

De asemenea, termină să eviți disconfortul și jena. Fără aceste două lucruri tu nu

vei fi capabil să progresezi și să sugi mai puțin.

“
Dacă vrei să progresezi, fii mulțumit să fii considerat ridicol și prost
— Epictet
4. Eu nu am idei bune / totul deja a fost făcut de alții
Încă o scuză să nu faci nimic. Aceasta e una evidentă. Dacă faci ceva doar cu
scopul de a NU FI ca alții, ori să faci ceva ce nu a fost făcut vreodată, atunci tu
ești un greobanâi robot AI avansat Dumnezău. Serios, tu și ai venit din viitor?
Evident că orice n-ai încerca în viața ta deja a fost făcut de alți oameni din
trecut sub o formă sau alta. Noi oamenii suntem mai mult la fel decât diferiți. Nu
te înșela. Nu-i în asta sensul. Trebuie să faci aceleași lucruri care le fac
oamenii și totuși să-ți pui amprenta ta și istoria ta personală. Stilul tău
personal.

Totul e o combinație de variabile, de fapt. O diferență mică aici și acolo deja te

face „unic”. Însă dacă analizezi și izolezi aceste diferențe, îți dai seama că sunt
aceleași lucruri care le au alți oameni. Diferența aici constă în CUM aceste
variabile sunt aranjate la tine. Acest CUM e lucrul care te face într-adevăr unic.

Dar iarăși: noi oamenii suntem mai mult la fel decât diferiți.

Ideile tale nu vor fi originale majoritatea timpului, și asta e OK. Acest fapt te
va înzestra cu o doză de umilință și te va face să te concentrezi la lucrurile de
bază. Te va face să nu-ți mai pasă atât de mult să fii “diferit și original”, tu
pur și simplu vei începe să fii și să te exprimi fără nici o ezitare.

5. Nu am timp
Treaba nu-i că tu nu ai timp, ci că tu ai alte priorități care-ți ocupă acest timp.
Noi toți avem același timp. (pe Pământ)

Tu trebuie să decizi care prioritate e mai importantă. E chiar atât de simplu.

Dacă vrei să-ncepi să scrii, dedică ceva timp după lucru, chiar și 20 de minute pe
zi. E mai bine decât nimic.

Același lucru se referă și la orice ocupație creativă, și de fapt, la orice

ocupație care devine un obicei.

Exersarea, vorbirea în public, gătitul mâncării (eu sug la asta), să faci șpagat
iomaio, să fași TĂIKWANDO—orice ocupație care necesită repetiție și disciplină
pentru a progresa. Dacă ceva e tare important pentru tine, tu vei găsi timp pentru
asta. Chiar și 10 minute pe zi. Însă tu trebuie să fii onest cu tine însuți: tu
chiar vrei să scrii, să cânți, să te ocupi cu Taekwondo? Ori ție-ți place doar
ideea acestei ocupații în capul tău? Fii onest și decide. Atunci tu „vei găsi”
timp.

Asta-i tot pe azi, băieți și fete.

Creați ceva, e fun. Ori nu creați. Treaba voastră.
O zi bună ;)

DE CE FILOSOFIA?
UN FEL DE SELF-HELP
jon-tyson-114457-unsplash.jpg

Vreo 4 ani în urmă eram în ultimul semestru într-un colegiu de IT în Toronto, și

deoarece aveam nevoie de încă un „curs electiv” am ales „Intro to Philosophy”, care
evident că n-avea nici o legătură cu calculatoarele. Nu prea știam ce reprezintă
acest obiect, adică mă rog, aveam o idee superficială, dar totuși eram destul de
sceptic.

Prima lecție. Profesorul intră în clasă, ia o pauză lungă, se așează pe o masă din
primul rând în poza lotus și ne spune:
„Noroc dragi studenți. Felicitări că ați ajuns la această lecție și nu v-ați
răzgândit la jumătate de drum. Totuși vreau să vă spun că în următoarele 3 luni n-o
să învățați nimic.”

Studenții din clasă au început a râde ușor, el le zâmbea în răspuns. Iar eu în

gândul meu spuneam „În sfârșit un profesor onest în școala asta”.

El continua „Ce credeți că e filosofia?”

După un moment de ezitare un student răspunde „e încercarea de a răspunde la

întrebările vieții?”
Alta adaugă „nuștiu.. e o masturbare mintală a unor oameni antici?”

Clasa a râs incomod câteva secunde.

Eu am continuat „E o curiozitate perpetuă despre viață?”

După care alți studenți au parafrazat gînduri similare. Profesorul apreciase

inițiativa noastră și acuratețea relativă a răspunsurilor.

El luase o pauză și spuse „Filosofia nu-ți coace pâine și nu-ți construiește un

oraș, să fiu onest cu voi filosofia nu-i prea capabilă să răspundă la multe
întrebări, ci mai degrabă creează întrebări mai deștepte.”

„Dar să știți că totuși e foarte interesantă... adică, da, nu vă recomand să o

studiați pentru a o transforma într-o carieră pentru că o să muriți de foame...eu
personal am studiat economia și literatura.. acum predau limba engleză și filosofia
în colegiu. Dar nimic nu-mi aduce așa satisfacție ca atunci când predau filosofia
și nimic nu-mi încordează mintea atât de mult până astăzi.”

„Hai să luăm un caz teoretic. Imaginați-vă așa scenariu: Sunteți într-o barcă cu 3
oameni în mijlocul oceanului. Toți sunt flămânzi și toți vor să supraviețuiască. Un
om foarte bătrân, o femeie gravidă, și un bărbat foarte gras. Realistic vorbind
unica metodă de a supraviețui e să recurgeți la canibalism. Acum o întrebare: Cine
trebuie mâncat primul?”

La această întrebare chiar și studenții care stăteau pe jumătate adormiți s-au

trezit brusc „din somnul cel de moarte” și au holbat ochii la profesor. Nimic nu
trezește curiozitatea în om mai mult decât canibalismul menționat cazual într-o
conversație.

Lumea a început să vorbească, glasurile lor haotice amestecându-se în conversații.

„Cel gras, evident! Are mai multă carne și calorii.”

Altul îi răspunse „Da dar carnea ceea are prea multă grăsime, nu-i prea calitativă”

Profesorul zâmbea năstrușnic. Eu mă alăturam la acel sentiment și observam

declarațiile din împrejur.

Altă studentă exclama „Ce-i cu voi?! Cel bătrân! El deja și-a trăit viața și
obiectiv vorbind ceilalți doi au mai multe de pierdut”

Profesorul a reproșat, după cum mi s-a părut, cu o doză de sarcasm „De ce nu acea
gravidă? Totuși copilul născut nu va putea supraviețui oricum”

Unii erau de acord, alții erau puțin șocați la așa sugestie.

„Cel gras uăi oamenilor!”

„Cel bătrân!”

Eu tăceam și mă râdeam înăuntru, totuși teoretizând că posibil l-aș fi mâncat pe

cel gras primul.

Profesorul a așteptat până ce toți s-au oprit să răspundă, și a menționat,

„Da de ce în genere trebuie să mâncați pe cineva? De ce să nu muriți de foame?”

Toți au închis gurile pe câteva secunde, parcă reflectând asupra ciudățeniei și

răului care ieșise din mintea lor recent. Eu metaforic vorbind stăteam cu gura
căscată, „Wow, noi chiar suntem niște animale hahaha”

„Blin, dacă asta-i filosofie, atunci sign me up!” m-am gândit eu.

În următoarele 3 luni eu m-am îndrăgostit de filosofie.

Profesorul începuse de la René Descartes, apoi au urmat grecii antici: Socrate,

Platon, și Aristotel.
Am vorbit despre natura conștiinței, natura cunoașterii, despre etică, estetică, și
despre deontologism versus utilitarism (intenția vs consecințele), am vorbit și
despre Existențialism, și multe altele.

Cam la fiecare lecție el spunea „uite, jur, acest filosof e favoritul meu”, după
care în următoarea săptămână el spunea „uite acesta precis îi favoritul meu,
uitați-vă ce spune...”. De fiecare dată zâmbeam și mă molipseam de entuziasmul lui.
Niciodată n-am văzut un profesor atât de entuziasmat să lectureze, și de fapt,
lecturile lui erau interactive, adică noi participam, discutam, nu pur și simplu
ascultam lectura lui. El se asigura că noi nu ne pierdeam interesul pe parcurs, mai
introducând câte o glumă, fiind mai jucăuș cu ideile mai complexe. Se vedea de la o
distanță că avea o plăcere imensă atunci când vedea în ochii studentului o
revelație, o conștientizare care ar putea să-i schimbe percepția întreagă a vieții.
Eu eram unul dintre ei, eram foarte activ, alegeam cele mai complicate teme la
eseuri și nu puteam să mă satur de lecturile lui de 3 ore, mereu era spațiu mai
mult de discutat o idee cu acel profesor.

Am finisat colegiul, și acum lucrez în domeniul IT. Mai exact, mă ocup cu

administrarea și infrastructura rețelelor de calculatoare într-o organizație non-
profit ce difuzează filme din toată lumea și organizează anual unul din cele mai
mari festivale de filme din lume. E un lucru coborât la realitate, e foarte exact
și practic. Calculatoarele n-au timp să filosofeze, ele ori lucrează ori nu. Iar eu
filosofez (cu o doză sănătoasă de ironie), și îmi place s-o fac în timpul liber.

Cu acest scop am creat podcastul Meditații, ca să nu-mi pierd „mușchiul” de

filosof, să abordez idei complexe, să-mi provoc mintea la o gândire mai profundă și
să-mi organizez însușirile în ceva tangibil. Iar dacă voi avea o audiență căreia îi
va fi interesant ce am de spus, cu atât mai bine!

Viziunea mea, preluată de la acel profesor, e că filosofia nu trebuie să fie

plictisitoare, și nu-i mereu doar o „masturbare mintală”. Ea are tangențe cu lumea
reală și dacă e abordată cu o doză de umor și ironie, poate fi foarte utilă pentru
fiecare dintre noi, ori cel puțin ea e capabilă să creeze întrebări mai deștepte
despre viață—și asta uneori e de ajuns.

“
Filosofia este ştiinţa care are în vedere adevărul
— Aristotel
 INSPIRAȚIA E SUPRAAPRECIATĂ
UN FEL DE SELF-HELP
danielle-macinnes-222441-unsplash.jpg

Așteptarea inspirației, paradoxal, reduce șansele s-o găsești

Ca să trec direct la temă, noțiunea inspirației în DEX sună așa:

—Entuziasm creator

—Complex de idei creatoare.

—Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință.

Conform neuroștiinței și psihologiei, ideile și entuziasmul apar în urma acțiunii

consistente și a reușitelor în urma acestor acțiuni. Originea acestor idei încă nu
e destul de clară deoarece noi încă nu înțelegem natura conștiinței pe deplin, dar
asta e altă temă.

Reușitele apar doar din încercări mai multe, în urma eșecurilor și succesurilor.
Pentru a avea încercări mai multe avem nevoie de disciplină. Cu asta sunt de acord
Stoicii antici la fel ca și psihoterapeuții contemporani.

Deci dacă admitem că disciplina > inspirația, atunci mai multă disciplină = mai
multă inspirație = mai multă disciplină = mai multă inspirație ș.a.

Rezultă că inspirația e un produs al disciplinei, nu invers.

Așteptarea presupune lipsa unei acțiuni, iar lipsa acțiunii presupune șansele
reduse „să-ți găsești inspirația”. Rezultă că să aștepți inspirația e literalmente
un lucru lipsit de logică, și dacă îmi permiteți să fiu mai direct, e un
comportament stupid.

Și totuși de ce o facem? Nu știu, poate de aceea că majoritatea timpului emoțiile

ne ghidează deciziile noastre, și ca să ajungem la argumente raționale e nevoie de
o anumită detașare de la sine. Și emoțional vorbind, „așteptarea inspirației” are
sens, deoarece acel sentiment de entuziasm care-l simțim uneori spontan e real, el
există.

Însă ironia e că noi nu suntem conștienți majoritatea timpului că acel entuziasm e

în mare parte un produs al acțiunilor noastre din trecut. Dacă ai încrederea în
sine joasă și ai o imagine negativă asupra abilităților tale, acel entuziasm va fi
aproape inexistent, asta dacă tu nu iei soarta în mâinile tale și acționezi în
limitele posibilităților și încerci să ieși din acea bezdnă. Nimeni n-a spus că e
ușor, și da, unii oameni sunt foarte avantajați, viața nu e cinstită.

Dar odată ce accepți realitatea, vei fi mult mai capabil să acționezi în pofida
faptului că totul pare să fie împotriva ta. Doar prin acțiunea „forțată” vei spori
încrederea în sine și doar cu o doză de încredere vei putea simți acea „inspirație”
sau „motivație” de care crezi că ai nevoie.
De fapt, cu cât mai mult încerci și acționezi, cu atât mai mult înțelegi că toată
discuția asta despre motivație e un ezoterism creat de șarlatani care vor să aibă o
influență asupra ta din diverse motive. Odată ce conștientizezi acest fapt, odată
ce vezi motivația ca doar un produs al disciplinei și acțiunii consistente, atunci,
și doar atunci tu începi să preiai controlul asupra vieții tale cu adevărat.

Satisfacția în urma emoțiilor motivante e temporară

Sunt sigur că ai privit ca și mine video-uri motivaționale. Care-i primul sentiment
ce-l primești după vizionare? AAAAA VREAU SĂ RĂSTORN MUNȚII TOTUL E ÎN MINTEA MEA
SUNT CAPABIL DE ORICE DACĂ CRED ÎN MINE O SĂ FIU NOUL ELON MUSK, ori ceva de tipul
ăsta.

E fain sentimentul, mă face să mă simt bine, mă inspiră, am mai multă încredere în

mine, posibil și îmi vin ceva idei ambițioase—însă tot asta pe doar câteva ore—ori
în cel mai bun caz—pe cîteva zile.

Realitatea e că acest val de entuziasm inevitabil trece. Așa suntem construiți,

așa-i corpul și mintea noastră. Tot ce am simțit atunci erau doar emoții cauzate de
secreția hormonilor fericiți. E unul din cele mai plăcute sentimente, și totuși e
temporar. Într-un anumit fel e doar o iluzie. Doar o zbuciumare sufletească care
pare a fi mai reală decât realitatea atunci cînd se întâmplă, însă dezamăgitor, se
evaporă ca ploaia răcoritoare în mijlocul verii sufocante.

Nu ne putem baza pe aceste emoții să ne ghideze în viață. Aceste emoții sunt

trecătoare, schimbătoare, capricioase. Dacă ne bazăm doar pe ele atunci noi invităm
un val de haos în viață. Și deoarece suntem niște ființe paradoxale, uneori acest
haos pare a fi mult mai atractiv decât ordinea plictisitoare. Cred că totuși e un
joc de echilibru, avem nevoie de ambele, haosul și ordinea, însă eu aș argumenta că
acest echilibru trebuie dezechilibrat mai mult spre ordine dacă vrem să avem o
minte și viață mai sănătoasă.

Dacă ar fi cazul să translez noțiunile cosmice a haosului și ordinii în ceva mai

Pământesc și omenesc, le-aș numi talentul și disciplina.

Și deci ajungem la concluzia finală. Ea este următoarea:

Disciplina > Talentul

E nevoie de o explicație totuși. Nimeni nu neagă că există așa chestiune ca
talentul înrudit genetic. Eu cred că el există, și unii oameni îl au, și ei inițial
sunt avantajați. DAR, și aici e un punct important: acel talent își pierde din
valoarea sa inițială dacă nu-i șlefuit de o disciplină consistentă. De ce? Deoarece
Universul e condus de entropie.

Entropie:

(în fizică) — mărime de stare termică a sistemelor fizice care crește în cursul
oricărei transformări ireversibile a lor și rămîne constantă în cursul oricărei
transformări reversibile.

(în estetică) — stare de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din

care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului.

Să ne imaginăm că sinele nostru, ori eul nostru, ori numește-l cum vrei, e un
proiect. De ce e un proiect? Pentru că noi lucrăm asupra lui pe parcursul vieții,
noi investim timp în el, noi îl modificăm. Acest proiect, într-un sens e o „operă
de artă”—fie a Dumnezeului, dacă ești credincios, fie a Universului. Acest sine e
mereu afectat de entropie, adică Universul fundamental vorbind e în dezordine și
această dezordine tinde să crească. Care-i opusul dezordinei? Corect, ordinea! De
unde apare ordinea? Doar din acțiuni și decizii concrete și intenționate. De unde
apar asemenea acțiuni și decizii? De la disciplină.

Deci ce vreau eu să spun prin tot asta?

Simplu. Să admitem că Mozart avea talent ori predispoziție de geniu înrudit prin
genetică. Acest geniu e afectat și el de entropie, adică de dezordine. Dacă acest
geniu nu-i supus disciplinei, cu timpul el încetează să fie un geniu. Adică acel
talent e pur și simplu pierdut, și un alt om care e mai disciplinat dar are mai
puțin talent, conform entropiei, de regulă, va depăși acel geniu a lui Mozart care-
i lipsit de disciplină, și atunci noi toți vom spune cum acel om disciplinat e
„plin de inspirație și are talent de la Dumnezeu”.

Mozart, la ai săi 6 ani, deja călătorea prin Europa și dădea concerte familiilor
roiale. Cum i-a reușit? Parțial deoarece părinții săi erau oameni relativ
influenți, parțial din cauza talentului înrudit. Însă tot asta n-ar fi fost posibil
dacă el nu era disciplinat, adică realistic vorbind, dacă părinții nu-l impuneau și
nu-l încurajau să practice și să studieze consistent muzica clasică. (Aici să
presupunem că el deja avea o dorință și interes inițial să cânte)

Posibil că fără acel talent înrudit el nu avea să ajungă să devină o legendă a

muzicii clasice, posibil că era să fie doar un muzician decent, cu nimic ieșit din
comun. Noi nu putem ști asta, evident. Însă totuși e un argument valid că
disciplina i-a sporit creșterea talentului și performanței sale. Fără disciplină el
ar fi fost demotivat, „neinspirat”, și încrederea în sine ca compozitor ar fi
redusă drastic și posibil că ar fi renunțat în genere la cariera sa.

Și asemenea exemple sunt multe în istorie. Iată câteva din ele, mai recente:

J.K.Rowling — cea mai plătită scriitoare din istorie, creatoarea cărților Harry
Potter. 3 ani înainte de prima carte ea divorțase, trăia din îndemnizații de la
stat și avea grijă de un copil mic. Nu-și putea permite să printeze copiile primei
sale cărți și le-a tapat manual, însă a fost respinsă de zeci de publicații înainte
ca să fie acceptată. Aș argumenta că în cazul ei nu mergea vorbă de nici o
inspirație, ci de acțiuni concrete în timpuri grele, și evident, o doză de noroc.
Dar acel noroc n-ar fi avut nici o valoare dacă ea nu persevera.

Jim Carrey — actorul care faimos și-a scris singur lui un cec de 10 milioane de
dolari și l-a ținut în portofel timp de 10 ani înainte ca să devină actor renumit
și să primească milioane pentru fiecare film. Când avea 12 ani, părinții lui au
fost lăsați fără lucru și nu erau capabili să-și hrănească cei 3 copii. Părinții au
ales un job mic într-o fabrică care a acceptat toată familia la lucru. Ei s-au
mutat cu traiul într-un loc scârbos lângă fabrică. Dar prăbușindu-se sub presiunea
situației, familia a decis să plece și respectiv devenise vagabonzi. Trăind într-un
furgon, Jim Carrey de 16 ani începu să lucreze ca portar și în unele zile el urca
pe scena unui club local de comedie pentru a genera niște profit pentru familia sa.
Iarăși, un exemplu de acțiuni născute din nevoie și dorința de a ieși dintr-o
situație grea.

Eminem — sau Marshall Bruce Matters, a fost abandonat de tatăl său când era minor,
mama lui mutându-se des cu traiul și încercând să-și găsească un lucru stabil. El
era nevoit să-și schimbe școala de 2-3 ori pe an și era deseori intimidat și bătut
de alți copii. Mama lui suferea de abuz de droguri și Sindromul Münchausen care o
făcea să-și rănească copiii pentru a primi atenție. Acum Eminem e considerat unul
din cei influenți artiști de hip-hop din istorie.

Stephen King — un scriitor care a vândut mai mult de 350 milioane de cărți. El era
sărac și lupta pentru a scrie împreună cu soția sa cu care locuia într-un trailer
park. Ambii lucrau mai multe joburi ca să-și susțină „pasiunea” scrisului. King
primise așa de multe scrisori de refuz de la publicații că tocmai și-a creat un
sistem pentru a le colecta mai eficient. În cartea sa On Writing, el își amintește:
„Până când aveam 14 ani...cuiul din peretele meu nu mai putea suporta greutatea
scrisorilor de refuz care erau înfipte în el. Eu am înlocuit cuiul și am continuat
să scriu.” El primise 60 de refuzuri înainte ca să-și vândă prima sa istorioară
pentru 35$.

Oprah Winfrey — numită de unii americani ca Regina Televiziunii, a creat un show

care avea cel mai mare rating din categoria sa pe parcursul la câteva decenii în
Statele Unite și a schimbat formatul tradițional cu o manieră mai personală și
psihologică de a vorbi cu invitații săi. Însă copilăria sa era plină de tumult.
Oprah a fost victima abuzului sexual la vârsta de 9 ani și a fost violată repetat
de verișorul ei, unchiul ei, și un prieten de familie. Mai târziu, ea încerca să-și
înece durerea în droguri, alcool și sex când era adolescentă, devenind gravidă și
născând la 14 ani, copilul murind 2 săptămâni mai târziu. Ea însă a fost insistentă
și și-a întors viața la 16 ani, concentrându-se pe studii și mai apoi urcând pe
scara industriei de televiziune, de la prezentator local în Nashville până la un
star internațional și creatoare a propriei sale televiziuni.

Sylvester Stallone — Alungat din 14 școli, expulzat din apartament, a dormit

săptămâni întregi la o stație de autobus. A mers la mii de audiții și tot nu-și
putea găsi lucru ca actor. Însă eventual primise un rol cu recompensa de 100$ la
vîrsta de 30 de ani. Restul e istorie.

Desigur că pentru fiecare istorie de succes sunt sumedenii de istorii de eșecuri.

Viața e un joc de probabilități, circumstanțe, și intenții. Noi putem controla doar
intențiile.

Deci debarasați-vă de ideea că inspirația precede acțiunea. Totul e invers. Mai

întâi acțiunea, apoi inspirația. Iar dacă inspirația „nu vine”, ia o pauză și
privește lucrurile din alte perspective. Cum vorbitorii de engleză spun: „Sleep on
it”, adică oferă-i spațiu minții tale să nu facă nimic pe o perioadă, și apoi
revino la acțiune. Și tot asta pe repeat, pentru că altceva nu avem ce face pe
acest Pământ, doar acțiuni și reflecții asupra acțiunilor noastre. Emoțiile
pozitive și momentele de inspirație sunt doar un bonus, o cireașă de pe tort, ci nu
aluatul din care tortul e făcut, nu însuși sensul existenței.

CUM TE EXPLOATEAZĂ SOCIAL MEDIA

UN FEL DE SELF-HELP
3.jpg

În ultimii ani, studiind comportamentul uman, am ajuns la următoarea concluzie: noi

nu suntem programați să fim fericiți. Evoluției nu-i „pasă” de fericirea ta. Îi
„pasă” doar de supraviețuirea ta.

Acum hai să ne imaginăm că teza mea e corectă, ce ar însemna asta pentru noi ca
specie? Cum se vor schimba viețile noastre dacă noi știm la sigur că niciodată nu
vom atinge acea tranchilitate, acea omniprezentă și mereu-reclamată FERICIRE?

În primul rând, deoarece noi suntem atât de investiți în căutarea fericirii,

majoritatea din noi probabil vor simți o negare, un nihilism, o pierdere a tuturor
credințelor.

În al doilea rând, odată ce vom conștientiza că nu suntem programați să fim

fericiți, vom înceta să ne deranjăm atât de mult că nu suntem fericiți și vom privi
la lume mai obiectiv, având o lentilă mai neutră.

În al treilea rând, noi vom realiza că oamenii care se afișează ca fiind mereu
fericiți sunt deliranți ori pur și simplu niște lași: lor le pasă prea mult de ce
impresii își fac oamenii despre ei—un comportament care-i încurajat de societatea
contemporană. Fapt care mă duce la următoarea idee:

Comparația e hoțul bucuriei, și social media ne pune viciile noastre în prim plan.

Fericirea—așa cum ne gândim la ea—nu poate fi atinsă. Noi niciodată—și niciodată nu

putem—să fim într-o stare constantă de fericire. În loc, eu cred că un lucru ce-l
putem atinge e bucuria. Ce este bucuria? Hai să tragem o privire la dicționar:

Bucurie:
substantiv
- Senzație de mare plăcere.

Vreau să-ți atrag atenția la cuvântul senzație. Bucuria e o senzație. Însă ce este
o senzație?

Senzație
substantiv
1. Impresie; stare sufletească emotivă.
2. Atitudine emotivă a omului față de realitate.

Senzațiile sunt impresii ori stări sufletești, care știm că-s temporare, ceea ce
înseamnă că bucuria e temporară—ea vine și pleacă, dar niciodată nu stă pe un timp
îndelungat. Momentele într-adevăr bucuroase sunt mai puține în viață. Starea
obișnuită a lumii vii e supraviețuirea și suferința.

Dar aș vrea totuși să-ți atrag încă odată atenția la a doua definiție a cuvântului
senzație menționată anterior:

- atitudine emotivă a omului față de realitate.

O atitudine emotivă față de realitate? Deci tu îmi spui că suferi pentru că nu ești
„fericit”, și fericirea constă în momentele aleatorii de bucurie, și bucuria e o
senzație, iar senzația e o atitudine emotivă?

Stai...cum naiba te aștepți să fii fericit când definiția fericirii depinde de o

adunătură de atitudini emotive care sunt în esență abstracte și schimbătoare?

Poate noi am trebui să uităm de definiția tipică a fericirii pentru că-i prea vagă
și neclară, și poate că fericirea în genere n-ar trebui să fie scopul nostru
principal în viață?

Da, știu...e mult mai ușor s-o spui decât s-o faci. E adevărat, e relativ ușor să
analizezi această temă rațional, dar realitatea e că homo sapiens e o ființă
emoțională, noi suntem în primul rând dirijați de instinctele și impulsurile
noastre, și în același timp avem un creier capabil să recunoască fapte despre
comportamentul nostru, ceea ce înseamnă că noi ne putem detașa de la noi înșine și
ne putem autoanaliza într-o manieră rațională.

Deci ce vreai să-mi spui Andrei?

Vreau să spun că noi ca specie suntem conștienți de cum impulsurile primitive ale
creierului nostru lucrează și noi știm cum să exploatăm acest lucru.

Social media e exemplul perfect aici. Aceste rețele sunt construite ca să ne

exploateze:

1. Ele încurajează crearea unei versiuni false și înfrumusețate ale tale.

2. Ele te fac să te compari cu alți oameni și mai mult.
3. Ele îți provoacă dependență.

Acum hai să explorăm fiecare punct și să vedem cât de periculoase pot fi rețelele
de socializare pe termen lung, și cum ele deja ne afectează bunăstarea noastră
psihologică.

1. Lumea din social media este o lume falsă.

Ține minte: totul ce vezi în profilele altora (inclusiv și al meu) e un set de
fotografii, postări, și opinii bine selectate.

OK, voi fi avocatul diavolului aici și voi admite că nu fiecare din noi e atât de
intenționat în ce postează online, toți diferă. Însă eu am în vedere că noi o facem
și subconștient, deoarece e în natura noastră să vrem să fim pe placul altora. E
evoluția umană—noi vrem să supraviețuim în trib, și noi vrem să avem schimb de
resurse, deci noi am evoluat așa ca să ne prezentăm în fața altora într-un fel în
care să maximizăm șansele că-i vom fi pe placul altor oameni.

De ce ar fi cazul că social media face acest comportament al nostru și mai nociv?

Simplu. In principiu întreaga atracție a rețelelor de socializare e abilitatea de a
construi versiunea personalizată a imaginii tale. Platforme ca Facebook și
Instagram îți dau uneltele—și te încurajează—să-ți prezinți părțile cele mai bune
din viața ta.

Deoarece internetul e foarte aglomerat și nimeni nu are destul timp, noi știm că
oamenii ne vor judeca în câteva secunde, și respectiv aceste platforme ne hrănesc
dorința de a le arăta altora partea noastră cea mai bună, fie asta subconștient ori
nu.

Ei bine, asta nu-i ceva nou, nu? Oamenii mereu voiau să facă o impresie bună
altora. Însă ce e nou aici atunci?

Ce-i nou e cât de tare s-a lărgit scara la care acest comportament are loc, și cum
ratele de depresie și suicid sunt doar în creștere. De ce copii și adolescenții de
astăzi cad atât de des în depresie? Pentru că simt presiunea să fie perfecți ca și
restul din social media, deoarece prin încercarea de a-ți rezuma persoana într-un
pachet frumos, îți pierzi esența care te face unic—stranietățile, manierismele,
gândurile, și Doamne ferește—urâțenia.

“
Oamenii mă înțeleg atât de prost încât ei nici nu-mi înțeleg plângerea mea că ei nu
mă înțeleg.
— Søren Kierkegaard
Și deci ironic, tu devii o versiune superficială a persoanei tale, totul din
încercarea de a crea o versiune ușor consumabilă și plăcută a propriei persoane. Tu
niciodată nu te zidești și nu te descoperi cu adevărat, pentru că tot ce faci
e...te compari cu alții, și în consecință, tu pur și simplu îți pierzi senzația de
sine.

“
Cel mai mare pericol din toate, să te pierzi pe tine însuți, se poate întâmpla
foarte încet în lume, de parcă nici n-ar fi ceva important. Nici o altă pierdere nu
poate să se întâmple atât de tăcut; orice altă pierdere—o mână, un picior, cinci
dolari, etc.—e la sigur să fie observată.
— Søren Kierkegaard
Iluzia individualismului.
Noi trăim într-o societate care propăvăduiește individualismul, însă, dacă privești
mai bine la lucruri, îți dai seama că noțiunea contemporană a individualismului e
de fapt un set predefinit de alegeri comune de cine să fim și cum să ne comportăm
și ce să gândim.

Într-o lume unde algoritmele lui Google și Facebook dictează opinia publică, orice
diversiune de la masă e considerată aproape nebună. Există mai puțină și mai puțină
nuanță în timpul nostru, și mai multă cenzură—cel puțin în Vest.

Vă-l dau ca exemplu pe un fost lucrător de la Google, James Damore. El a fost

concediat după ce într-un memo intern după una din prezentările de la Google despre
diversitate și cultură, în care ei cereau feedback, Damore a vorbit despre
diferențele biologice dintre bărbați și femei și că există cauze biologice din care
femeile au alte preferințe în afară de domeniile IT. (îți recomand să cauți
informații despre studiul scandinav „Gender Equality Paradox”) Damore a fost
concediat pe bază că după părerea lui Google el promova stereotipurile despre sexe
și avea păreri misogine, pe când Damore de fapt doar a descris niște fapte reale
științifice despre sexe, și mai mult ca atât, a și scris pagini întregi în acel
memo despre soluții și sugestii de a încuraja și promova mai multe femei în IT.

Mai puțină nuanță nu afectează doar opinia publică despre politică și stiluri de
viață. Asta înseamnă că noi vom avea mai puțină nuanță în felul nostru de a ne
prezenta pe social media. Noi devenim niște caricaturi ale noastre—o adunătură de
cutii bifate care învață algoritmele despre comportamentul uman și îl face o
resursă cotată pe piața de consum, încurajând în continuare conformitatea și
“perfecțiunea”.

Fapt care mă duce la următorul punct:

2. Social media ne face să ne comparăm “sinele autentic” cu versiunile lustruite

ale altora.
În primul rând ar trebui să adresez problema așa-ziselui “sine autentic”. Cum și am
menționat într-un articol precedent, (în engleză) neurologic vorbind sinele nostru
e o iluzie. Totul ce suntem e o colecție de instincte, impulsuri, și comportamente
care mereu se schimbă. Dar de dragul simplificării totuși îi voi spune un “sine”.

Chiar dacă sinele e o iluzie, e totuși o iluzie în care investim majoritatea

timpului. Admiți tu ori nu, însă majoritatea din noi ne valorăm pe sine comparându-
ne cu alții, mereu a fost așa și eu nu mă aștept că asta se va schimba vreodată—e
doar natura umană.

Însă ce se va întâmpla dacă ceea cu ce ne comparăm nu-i real? Ce se va întâmpla

dacă identitățile oamenilor pe care-i vedem online sunt doar momentele lor cele mai
bune, versiunile lor lustruite, ci nu adevărate? Sigur, noi știm diferența, nu-i
așa? Păi, rațional da. Emoțional? Nu prea.

Prima noastră reacție la orice indicație ori interacțiune socială (chiar și online)
e emoțională, deoarece emoțiile sunt instinctuale iar instinctul conduce
majoritatea comportamentului nostru. Și deci e natural că prima emoție ce o simțim
atunci când vedem oameni online care arată foarte fericiți e să ne punem întrebări
despre valoarea și ocupația proprie—de parcă acea fotografie care cineva a ales-o
din vreo 30 din ele ori acea călătorie prin Europa e modul obiectiv de a judeca
viața lor la general. Noi știm că e doar un highlight, însă partea emoțională a
creierului nostru nu știe—cel puțin la început. Ceea ce înseamnă că majoritatea
timpului când dăm scroll pe feedul din Facebook sau Instagram și îi vedem pe alții
care au mai mult fun ca noi, primul răspuns emoțional e să ne simțim geloși și
complexați, iar dacă petrecem câteva ore zilnic făcând asta, eventual acest fapt ne
afectează sănătatea mintală, și poate duce chiar și la nivele sporite de anxietate
și depresie.

Uite, eu nu spun că noi trebuie toți să abandonăm social media și să ne ducem

naibii să trăim în pădure. (fără supărări la oamenii din pădure, eu-s doar gelos c-
o puteți face)

Tot ce spun e că primul pas de a soluționa o problemă e să identifici acea

problemă. Da, eu cred că social media—în modul în care e construită și se dezvoltă
acum—e o problemă foarte mare. Aceste rețele evidențiază și exploatează
slăbiciunile și viciile noastre. De aceea noi trebuie să vorbim despre asta mai des
și noi trebuie să căutăm soluții.

Eu pot să-mi închipui că unii din voi ar obiecta acum: Andrei, social media nu-i
vinovată că oamenii sunt atât de vulnerabili, exploatarea nu era niciodată intenția
acestor platforme, ele erau făcute pentru a conecta lumea.

La care eu aș răspunde: Tu ce trăiești în Disneyland ori fumezi iarbă toată ziua?

Elon Musk weed giphy.gif

Noi trăim în era economiei de atenție, și platformele social media există pentru a
scurge mai mult din atenția noastră. De ce, mă întrebi? Deoarece aceste platforme
sunt “fără plată” și noi suntem produsul lor, ci nu clienții.

Noi oferim atenția noastră fără plată în așa fel ca aceste platforme să strângă
date despre noi și să vândă aceste date companiilor interesate să ne targheteze și
să ne vândă chestii. Chestii care le vrem ori care credem că le vrem ori care încă
nu le vrem dar pe care eventual le vom vrea deoarece există o industrie întreagă
care se numește MARKETING care studiază comportamentul uman pentru a exploa—ekhm—
vinde produse fantastice nouă. Și noi suntem surprinși că companiile ca Facebook au
crescut atât de rapid? Păi noi le oferim atenția noastră—care probabil că e cea mai
importantă resursă de pe piață acum—degeaba!

Și după cum se mișcă lucrurile, totul va deveni și mai rău. De ce atât de pesimist,
mă întrebi? Păi, deoarece...

3. Social media provoacă dependență

pulinici 2.jpg
Câțiva ani în urmă eu începusem un vlog de satiră/comedie pe Facebook și unele
video-uri devenise relativ virale după standardele modeste ale Republicii Moldova.
Eu primeam zeci de mii de vizionări și sute de share-uri. Era prima dată în viață
când primisem atâta atenție online. Era straniu la început, nu eram sigur cum să
reacționez, însă după ceva timp corpul și mintea mi s-au ajustat și totul devenise
extrem de captivant: văzând like-uri, comentarii de la oameni care discutau despre
acele video-uri. Eu nu mă puteam opri din a controla notificările din telefon.
Deprinderea asta devenise într-atât de rea încât dacă ceva timp nu postam nimic eu
începeam să am depresie de la faptul că nu primeam atenția de mai înainte care să-
mi deie dozele de dopamină. Eu aveam schimbări drastice de dispoziție, și deseori
mă simțeam complexat. Valoarea mea de sine era aproape în întregime bazată de cum
eram perceput pe social media. Mi-a luat aproape un an să ies din bezdna ceea
psihilogică.

Cinstit să-ți spun, pe lângă faptul că m-am învățat cum să mă comport cu atenția de
pe social media, eu natural m-am maturizat cu vârsta. Însă faptul rămâne același:
social media a evidențiat slăbiciunile mele și mă recompensa și mai mult atunci
când mă purtam ca un dependent de droguri. De fiecare dată când îmi controlam
smartphone-ul după o postare ca să văd like-urile și comentariile eu primeam aceste
doze de dopamină și mă simțeam valorat și apreciat. Și de fiecare dată când nu
primeam like-uri, eu mă simțeam aiurea. Era exact lucrul despre care un fost
executiv de la Facebook, Sean Parker, vorbea în 2017. Era „bucla de feedback a
validării sociale”:

“
Facebook literalmente îți schimbă relația ta cu societatea, cu alți oameni.
Probabil și intervine în productivitate în moduri bizare. Doar Dumnezeu știe ce
face cu creierul copiilor noștri...Cum să consumăm cât mai mult timp și atenție
posibilă de la tine?...E o buclă de feedback a validării sociale...exact un lucru
care un hacker ca mine l-ar inventa, deoarece tu exploatezi o vulnerabilitate în
psihologia umană...Toți din noi suntem conectați în sistem, toate mințile noastre
pot fi deturnate. Alegerile noastre nu sunt într-atât de libere cum ne imaginăm
— Sean Parker, fost executiv de Facebook, 2017.
O parte din pricină din care să dai scroll pe feed-ul din Facebook e atât de
captivant e deoarece e parțial aleatoriu: noi nu știm ce exact va apărea pe ecran
și deci noi continuăm să dăm scroll în jos, sperând că ceva hazliu ori captivant
ori șocant va apărea. E aproape același mecanism ca și aparatul de noroc la un
Casino. E incertitudinea și potențiala recompensă care sunt atât de captivante și
care îți provoacă dependență.

Eu nu sunt un absolutist și n-o să declar că toată dependența e rea. Eu cred că noi

toți suntem dependenți ori obsedați de ceva. Cineva e dependent de droguri grele,
cineva e obsedat cu sala de forță, cineva cu băutul, cineva cu cititul nuvelelor.
Vezi, există dependențe mai bune și mai rele. Eu cred că ești destul de înțelept să
înțelegi care sunt care.

Și chiar acele dependențe “rele” pot fi făcute în puțin mai bune în unele cazuri.
Tu nu ești nevoit să părăsești social media cu totul pentru a te simți sănătos
mintal. Spre deosebire de Jaron Lanier—pionerul realității virtuale—Eu nu cred că
renunțarea la totul e un răspuns. Eu cred că utilizarea moderată și conștientizarea
pericolelor psihologice ale acestor rețele e un răspuns mai pragmatic și realist.

Dozele de dopamină pe care le primim de la like-uri și notificări de pe Facebook nu

sunt problema de facto, noi primim dopamină atunci când mâncăm ceva gustos, când
avem sex, când primim o mărire de salariu la lucru. Sistemul de recompensare în
creierul nostru există dintr-o pricină, a fost dezvoltat de-a lungul evoluției.

Problema rețelelor de socializare e că e un ciclu care nu se termină, el nu are un

scop final. (păi are un scop însă pentru companii care dețin datele noastre, ci nu
pentru noi) Social media exploatează acest sistem de recompensare din creierul
nostru și ne fură atenția, iar eu aș argumenta că noi am putea folosi acea atenție
pentru lucruri mult mai productive.

Sporirea ratelor de depresie și suicid la adolescenți

Există câteva studii care arată o corelație între popularizarea social media (cam
prin 2010) și sporirea drastică a ratelor de depresie și suicid la adolescenți.

Psihologii sociali Jonathan Haidt și Greg Lukianoff au scris o carte care se

numește „Răsfățarea Minții Americane”, în care ei vorbesc despre cultura „safe-
space” sau spațiu-sigur care a prins popularitate în universitățile Americane cam
prin 2014, și s-a răspândit și în Marea Britanie, Canada, și alte țări din Europa
de Vest. Se referă la cum administrațiile acestor școli au început a folosi un
limbaj de siguranță și pericol pentru a descrie idei și speakeri, și cum acele
administrații promovează politici bazate pe premisa că studenții sunt vulnerabili
sau fragili.

Jonathan avuse un articol în gazeta britanică The Guardian în care vorbește despre
acest fenomen:

“
Termeni ca “spațiu-sigur”, „avertizare de declanșare” și „microagresiuni” au intrat
în limbajul nostru. Noi credem că acești termeni sunt niște cereri făcute de o
generație care a fost deprivată de cantitatea necesară de imunizări sociale.
Studenții acum reacționează cu un răspuns emoțional alergic (deseori numindu-se „a
fi declanșat”) la lucruri la care generațiile precedente ori ar fi fost ignorat ori
contrazis.

Nu-i vina copiilor. În Marea Britanie și în Statele Unite părinții au devenit mult
mai fricoși în anii ’80 și ’90, odată ce televiziunea și internetul i-au expus pe
toți, în cantități mai mari, la întâmplările rare a crimelor brutale și
accidentelor neobișnuite care, după cum noi raportăm în cartea noastră, acum se
întâmplă mai rar și mai rar. Jocurile în aer liber și mișcarea independentă au
scăzut; iar timpul în fața ecranului și activitățile supravegheate de adulți au
crescut.

Și totuși jocurile libere în care copiii inventează regulile proprii, iau riscuri
mici, și se învață să stăpânească pericole mici (ca de exemplu să se împroaște cu
bulgări de zăpadă) joc un rol crucial în dezvoltarea competenței sociale și fizice
ca adult. Deposedându-i de joc liber le stagnează creșterea socio-emoțională.
Cercetătorii Norvegieni de jocuri Ellen Sandseter și Leif Kennair au scris despre
„efectele anti-fobice a experiențelor emoționante.” Ei au notat că copiii încerc
spontan să-și adauge risc în jocul lor, fapt care se extinde la abilitățile lor de
a face față greutăților, și respectiv îi împuternicește să-și pună provocări și mai
mari. Cercetătorii ne avertizau: „Noi am putea observa un neuroticism ori
psihopatologie sporită în societate dacă copiii sunt împiedicați să participe în
jocuri adecvat riscante conform vârstei lor.” Ei au scris aceste cuvinte în 2011.
În următorii ani prezicerea lor s-a adeverit.
— Jonathan Haidt, psiholog social.
Statistica sănătății mintale în SUA și Marea Britanie ne spun aceeași istorie
îngrozitoare: copiii născuți după 1994—acum cunoscuți ca generația iGen sau Gen-Z—
suferă de rate mult mai înalte de anxietate și depresie decât generația precedentă,
născută între 1982 și 1994.

depression.jpg
Poți vedea în graficul de mai sus că în jurul anului 2010—când platformele ca
Facebook și Instagram au avut o creștere sporită—ratele de depresie s-au mărit
considerabil, mai ales pentru fetele adolescente. Ar putea fi o coincidență, însă
eu mă îndoiesc că e așa. Totul se conectează prea ușor, social media ar trebui să
aibă un rol major în compararea noastră obsesivă cu versiunile noastre „perfecte”
online. Noi cheltuim prea mult timp pe aceste rețele ca ele să nu ne afecteze
sănătatea noastră mintală.

În video de mai jos îl puteți vedea iar pe Jonathan Haidt, de data asta la
podcastul lui Joe Rogan, discutând despre rata de suicid care se află în creștere.

suicide.jpg

“
Chiar și mai tragic, noi de asemenea vedem acest trend în rata suicidului la
adolescenți, care crește la ambele sexe în SUA și Marea Britanie. În Statele Unite,
rata de suicid a crescut cu 34% pentru băieții adolescenți (în 2016, comparativ cu
rata mai redusă în perioada 2006-2010). Pentru fete, rata a crescut tocmai cu 82%.
În Marea Britanie, rata de suicid la băieții adolescenți a crescut cu 17% până în
2017, în timp ce la fete a crescut cu 46%. Nimeni nu știe la sigur de ce anii
recenți a văzut așa o schimbare drastică la fete comparativ cu băieți, dar
explicația cea mai populară între experți e apariția smartphonurilor și social
media. Fetele folosesc social media mai mult decât băieții, și ele par să fie mai
afectate de compararea socială cronică, focusarea la aparența fizică,
conștientizarea că sunt lăsate afară dintr-un grup, și agresiunile sociale și
relaționale facilitate de social media
— Jonathan Haidt
Din punctul de vedere al evoluției asta are sens—femeile au evoluat să depindă mai
mult de abilitățile și relațiile lor sociale în trib deoarece ele erau considerabil
mai slabe și neprotejate atunci când aveau grijă de copil. Totul era pentru
supraviețuire.

Dar totuși există o lumină la sfârșit de tunel, nu-i așa?

Nu știu, nu-ți pot citi viitorul pe mână ca o țigancă, pot doar să observ tendințe
și să speculez. Însă niște întrebări la locul lor ar fi:

Ce facem cu această informație? Care-i soluția? Cum putem minimiza efectele

negative ale social media pentru binele nostru și al copiilor noștri?

Iată câteva recomandări de la mine:

1. Analizează-ți consumul smartphone-ului și social media

usage time.png
Recent am instalat aplicația „Usage Time” pe telefon. E un software care strânge
informații despre cât de mult timp petrec în fiecare aplicație, de câte ori pe zi
am dezblocat telefonul, și creează niște graficuri ce rezumează tot comportamentul
meu digital. La sigur că mi-a deschis ochii la unele comportamente și mi-a dat
informații exacte după care să-mi fac propriile concluzii. Acum eu puteam compara
cum mă simțeam emoțional atunci când utilizam telefonul 2 ore pe zi și atunci când
stăteam 5 ore în el. Ce am observat e că atunci când stăteam mai mult de 3 ore pe
zi eu mă simțeam un pic mai obosit, sustras, și aveam anxietate sporită—atenția mea
era peste tot locul, și îmi era mai greu să mă concentrez când mă așezam să citesc
o carte sau să mă gândesc la proiectele mele creative.
Timpul optimal o să varieze cu fiecare persoană, și îți sugerezi să încarci acest
software ori ceva similar așa ca să ai măcar o idee generală despre consumul tău
digital. Personal, am descoperit că pentru mine mai mult de 3 ore e prea mult, îmi
scade productivitatea și senzația de fericire. Timpul optimal aș spune că e 2 ore
pe zi pentru mine. Pentru tine asta ar putea fi diferit. Încearcă și vezi singur.

2. Ai ceva ocupații în afara lumii de social media.

Tehnologiile disponibile la o atingere de deget sunt într-atât de noi și
revoluționare că biologia noastră încă nu e (și nu poate fi) ajustată la ele. Noi
nu am evoluat să privim la ecrane digitale ore întregi la rând, și deci e doar
natural că ne simțim obosiți și neliniștiți atunci când o facem prea mult.

Trebuie să fii activ, fizic și mintal. Exersează, citește, gândește. Creează ceva.
Oferă-ți măcar 30 minute pe zi în care tu nu ai nici o sustragere și poți pur și
simplu „să fii plictisit”. Cum și am menționat într-un articol precedent (în
engleză), noi uităm cât de importantă e plictiseala, și asta e o problemă mai mare
decât pare la prima vedere.

Plictiseala e izvorul creativității și experimentării. Noi avem nevoie de un timp

când suntem singuri și nu suntem sustrași pentru a ne simți mai vii. Și noi avem
nevoie de timp petrecut afară, undeva mai alături de copaci și chestii. Știi tu,
natura. Ai nevoie de asta, nu te înșela. Ești programat să te simți mai bine atunci
când natura e mai alături. Clădirile de beton și zgârâie-norii poate și sunt niște
miracole ale ingineriei, însă ele nu-ți hrănesc mintea. Deci dedică-ți ceva timp
pentru natură.

3. Socializează în stilul „old-school” mai mult.

Eu obișnuiam să fiu prietenul cela care e foarte indecis atunci când oamenii îl
întrebau să iese undeva. În adolescență eram obsedat de jocuri video ori de a
petrece timpul singur stând în camera mea, locuind în propriile gânduri și privind
filme toată ziua. Să nu mă înțelegi greșit, eu încă îmi iubesc timpul când sunt
singur. Eu sunt mai mult un introvert după temperament. Însă eu sunt mult mai
echilibrat ca persoană decât mai înainte. Eu apreciez timpul cu prieteni și înțeleg
că am nevoie de alți oameni. Și deci eu dedic un anumit timp lor și activităților
sociale care mă scot din capul meu și din smartphone.

Da, îmi dau seama că în era noastră modalitatea de a socializa deja s-a schimbat.
Majoritatea din comunicare e online, și asta e ok, e mai ușor să găsești lumea și
să ții contact. Însă asta nicidecum nu poate fi o înlocuire a interacțiunii
autentice față-n-față cu cineva. E doar o alternativă. Ceea ce înseamnă că metoda
old-school de a socializa trebuie să fie o prioritate. Nu subestima puterea
vindecătoare de a râde în voce tare atunci când un prieten a scăpat un pahar plin
cu bere într-un restaurant ori când prietenii au început a dansa ca niște balerine
în mijlocul parcării sub cântecul „My Heart Will Go On” de Celine Dion iar tu nu te
puteai opri din râs.

Ai nevoie de alți oameni, chiar și dacă ești cel mai mare introvert din lume. Și
deci când acel prieten te invită să ieși undeva, fă-o, în cazul că n-ai o pricină
legitimă să n-o faci. Poți să te holbezi în smartphone mai târziu, el mereu e în
buzunarul tău. Acel prieten nu e. Acel prieten e un om care are nevoie de conexiuni
autentice cu alți oameni la fel ca și tine. Termină să fii atât de cinic și
apreciază-ți oamenii de alături, ei nu vor trăi veșnic.

Sper că totul ce am spus mai sus te va scoate din capul tău un pic, și cel puțin
pentru un timp vei înceta să te compari cu oamenii „perfecți” de pe feed-ul tău din
social media, și vei începe să trăiești și să ai mai multă compasiune către sine și
către alții. Poate atunci tu vei avea mai multă bucurie în viață. Poate atunci tu
în sfârșit vei înceta să încerci să fii „fericit” și pur și simplu vei fi.

Dar iarăși, eu nu sunt un expert, există și sfaturi mai nuanțate de la oameni de

profesie care studiază psihologia umană, și aici e cazul că eu sunt de acord cu
Jonathan Haidt. Iată ce el a mai avut de spus:

“
Ce putem noi face ca să inversăm aceste tendințe? Cum putem să ne creștem copiii
destul de puternici ca să fie capabili să se descurce cu greutățile ordinare și
extraordinare ale vieții? Există un sfat bun în popor: pregătește copilul pentru
drum, ci nu drumul pentru copil. Odată ce înțelegi conceptul antifragilității, tu
vei înțelege de ce acest sfat e adevărat.
— Jonathan Haidt
„Antifragilitate” se referă la conceptul inventat de Nassim Taleb în cartea
„Antifragil”. Acest concept descrie o clasă mică dar foarte importantă de sisteme
care profită în urma șocurilor, greutăților, și dezordinii. Oasele umane și
sistemele bancare sunt asemenea exemple; ambele devin mai slabe—și mai înclinate la
eșecuri catastrofale—dacă trece un mult timp fără nici un stresor ori greutăți.
Sistemul nostru imunitar e la fel.

“
Desigur, noi trebuie să lucrăm ca să facem viața mai sigură prin a elimina
pericolele fizice din mediul înconjurător, ca șoferii beți ori pedofilii. Și
desigur că noi trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să se trateze unul pe altul cu
bunătate și respect. Dar noi de asemenea trebuie să-i lăsăm să călătorească lumea
fără noi. E ceea ce majoritatea din noi cu vârsta de peste 40 am făcut (chiar și în
decenii cu rata de crimă mult mai înaltă) și e ceea ce majoritatea copiilor vor să
facă. La început, e înfricoșător pentru părinți să-i lese. Dar când un copil de 7
ani sare-n sus și-n jos din excitare că a îndeplinit o însărcinare de sine
stătător, devine mai ușor să-l leși în pace să plece într-un parc să se joace cu
prietenii săi—unde ei toți se învață să aibă grijă unul de altul și să-și
soluționeze conflictele singuri.

Noi nu putem garanta că dându-le copiilor din școlile primare mai multă
independență astăzi va micșora rata de suicid la adolescenți mâine. Legătura între
supraprotecția din copilărie și bolile mintale din adolescență e sugestivă însă nu
definitivă, și există alte cauze posibile. Și totuși există pricine bune să
suspectăm că prin ai deposeda de un spectru mai larg de experiențe pe copiii noștri
intrinsec antifragili, noi le stagnăm sistematic creșterea. Noi trebuie să dăm
drumul—și să-i lăsăm să crească.
— Jonathan Haidt
Cu cât mai mult eu văd cât de captivante pot fi smartphone-urile și social media,
cu atât mai mulțumit sunt că măcar jumătate din copilăria mea a fost fără aceste
tehnologii intrusive. Cel puțin știu cum e să fii pe partea cealaltă—timpul înainte
de internet. Eu fac parte din ultima generație (prima jumătate ai anilor ’90) care
a trăit prin timpul cela. Toți cei născuți după 2008 încoace se nasc cu smartphone-
uri împrejur, creierul se dezvoltă alături de smartphone. Pot să pun pariu că dacă
faci o cercetare vei găsi că copiii cu vârsta de cinci ani petrec mai mult timp
jucându-se în iPad decât să privească la mama în ochi.

Poate dramatizez, poate sunt prea stereotipic acum, vorbind despre „vechea mea
generație” care se juca cu bețe în nisip. Dar știu că e cel puțin parțial adevărat.

Să nu mă înțelegi greșit, eu sunt mulțumit că există social media deoarece eu pot

posta acolo proiectele mele creative și oamenii le pot aprecia și critica. De
asemenea eu mi-am făcut câțiva buni prieteni prin aceste platforme, și unele din
cele mai bune memorii din viață îmi sunt asociate cu social media. Cu toate
acestea, eu nu pot să ignor părțile negative, și am observat creșterea continuă a
acestor părți negative în ultimii ani. Tot ce vreau e ca oamenii să fie mai
conștienți. Vreau ca ei să aibă mai mult control asupra atenției lor deoarece să
știi cum să-ți controlezi atenția e să știi cum să-ți preiai controlul asupra
vieții tale.

Lumea noastră s-a schimbat, și se schimbă mai rapid ca niciodată. Biotehnologia și

bioingineria sunt industrii noi care probabil vor schimba pentru totdeauna modul în
care ne gândim la specia umană. Însă înainte ca să ne gândim asupra sintetizării
organelor umane de la zero și să visăm la colonizarea Planetei Mars, ne-ar fi mai
de folos să atragem mai multă atenție la cum mediul digital de astăzi ne afectează
pe noi și pe viitorii noștri copii.

Stelele din cer poate și-s spectaculoase, însă dacă suntem preocupați stând doar cu
nasul în telefon vom scăpa zâmbetul copilului, nemaivorbind de visurile noastre
despre Cosmos.

LIBERTATEA ȘI ETICA AMBIGUITĂȚII (SIMONE DE BEAUVOIR)

EXISTENȚIALISM
Textul acestui articol a fost extras din episodul 11
ASCULTĂ EPISODUL ÎNTREG (#11)
COVER youtube.jpg

Sartre a scris despre o „etică a autenticității”, dar niciodată nu a construit

această idee într-un sistem etic care ar putea explica o bună conduită. Sartre
credea că sinceritatea este opusul rău-credinței, dar sinceritatea nu este nici
intrinsec virtuoasă și nici nu ține cont de ce intrăm în „rea-credință” în primul
rând. Lui Sartre nu i-a reușit să dea socoteală virtuții.

*rea-credință – (o noțiune dezvoltată de Jean-Paul Sartre) e atunci când acceptăm

ceva ca adevărat, care de fapt nu-i atât de convingător pentru noi, nu pentru că-i
un fapt care-l considerăm cel mai adevărat din lume, ci pentru că e convenabil și
ușor de crezut. Când accepți această rea-credință tu te auto-înșeli. Tu de fapt îți
spui că persoana care ești acum e unica persoană care ai putea fi pentru restul
vieții. (cu alte cuvinte, sunt scuzele care le facem nouă înșine)

Dar partenerei lui de viață, Simone de Beauvoir, i-a reușit. de Beauvoir a scris
cartea Etica Ambiguității în 1945. La momentul scrierii, Europa era din nou în
flăcări, când Aliații i-au condus pe naziști înapoi în Germania. Această carte mai
mică a luat o mare parte din teoria lui Sartre despre realitate („ontologia” lui)
ca bază pentru a construi un sistem moral.

Ambiguitatea definită aici este distilarea din partea lui de Beauvoir a

conflictului dintre facticitate și transcendență. Libertatea noastră provine din
nimicul (lipsa de esență) din interiorul nostru, dar suntem constrânși de
facticitatea noastră. Suntem atât subiect, cât și obiect, un agent liber și doar un
„lucru”.

Punctul crucial al argumentului moral al lui de Beauvoir este următorul:

Libertatea noastră depinde de libertatea celorlalți. Pentru a fi mai autentici și

liberi, trebuie să lucrăm pentru ca ceilalți oameni să fie mai liberi, prin urmare,
nu trebuie să tratăm alți oameni ca lucruri.

Acesta este un pas enorm de la ideea inițială de libertate a lui Sartre. de

Beauvoir abordează interconectarea ființelor umane, recunoscând că și libertatea
noastră este interconectată. Libertatea devine nu doar o chestiune de autenticitate
(adică crearea de sens pentru tine într-o lume fără sens), ci și o problemă de
responsabilitate etică.

Atitudinea noastră față de natura fundamentală a libertății noastre poate varia. Să

ne cunoaștem pur și simplu libertatea nu este suficient pentru a fi cu adevărat
liberi și, cu siguranță, ca să fim virtuoși.

de Beauvoir concepe o serie de tipuri de oameni care își cunosc libertatea, dar
acționează pentru a evita în cele din urmă responsabilitatea libertății lor:
Nihilistul, aventurierul și pasionatul. Acești oameni nu sunt de rea-credință, de
fapt sunt sinceri: își aleg propriile valori și își fac esența. Cu toate acestea,
ei fac acest lucru într-un mod care să-și limiteze libertatea finală, ceea ce
înseamnă să-i facă pe ceilalți mai liberi.

de Beauvoir a scris:

“
Oamenii de astăzi par să simtă mai acut decât oricând paradoxul condiției lor. Ei
se cunosc drept capătul suprem căruia ar trebui subordonate toate acțiunile, dar
exigențele acțiunii îi obligă să se trateze reciproc ca instrumente sau obstacole,
ca mijloace.
— Simone de Beauvoir
Nihilistul înțelege că lumea este lipsită de sens și că destinul lui este în
propriile lui mâini, dar se împacă cu acest fapt crezând în nimic. de Beauvoir a
scris: "Nihilistul are dreptate să creadă că lumea nu are nicio justificare ... dar
uită că îi revine lui să justifice lumea și să se facă să existe în mod valid."
Acest dispreț de sine se manifestă în dispreț față de alți oameni, din moment ce
nihilistul nu are moravuri, el crede în nimic.

Spre deosebire de Nihilist, Aventurierul și Pasionatul găsesc un scop, dar

subordonează alte persoane scopurilor lor. Aventurierul nu este investit în
destinație, ci în călătoria în sine. „Îi place acțiunea de dragul său.”

Pasionatului îi pasă de destinație, dar, în acest fel, va folosi alți oameni pentru
a-i atinge scopul. Pasionatul vede pe ceilalți ca mijloc de a atinge un scop.
Ambele tipuri împărtășesc disprețul nihilistului față de alți oameni, deoarece ei
consideră oamenii ca „instrumente sau obstacole” în atingerea scopurilor lor.

Conform lui de Beauvoir, fericirea, nefericirea, și căutarea sensului în viață e

bazată pe experiența noastră comună a condiției umane de când suntem copii. Noi
suntem născuți în lume, protejați de anxietățile dureroase ale existenței și
libertății, deoarece încă nu avem capacitatea de a le examina. În loc, noi moștenim
o lume care e deja echipată cu sensuri—sensuri create fără ajutorul nostru, dar pe
care trebuie să le acceptăm. Beauvoir numește această condiție „lumea serioasă”—
unde valorile și autoritățile sunt deja existente.

children.jpg
În lumea serioasă, a valorilor deja determinate, nouă ni se permite să practicăm
libertatea cu o anumită siguranță. În copilărie, sensul pe care-l creăm pentru noi
nu aduce consecințe, și deci noi putem lăsa imaginația creativă să zburde liber în
timp ce trăim o viață fericită și iresponsabilă. Însă, eventual timpul aduce ceea
ce Beauvoir numește „criza adolescenței”, în care suntem forțați să înțelegem
responsabilitatea noastră ca ființe existente, subiectivitatea proprie și
subiectivitatea altora. E în această parte a vieții când drumul copilăriei ajunge
la o răscruce cu drumuri necunoscute, periculoase și neclare pe care vom fi nevoiți
să le alegem cu speranța să avem reușite în viață. Cu alte cuvinte, e în acest
moment când cu adevărat conștientizăm libertatea.

Conform lui de Beauvoir există 2 componente care conțin libertatea:

1. Unul trebuie să-și asume subiectivitatea proprie.

(One must assume his own subjectivity)
Unul trebuie să înțealagă agenția proprie și să se împace cu ființa sa individuală.
De Beauvoir notează o greșeală des întâlnită atunci când ne asumăm subiectivitatea—
dorința de a obține ființa.

În acest scenariu, să ne imaginăm că un ban = ființă

(noi toți vrem mai mulți bani, și acționăm așa ca să-i obținem, ceea ce-i un țel
posibil; însă noi avem aceeași atitudine și față de ființă—noi trăim vrând mai
multă ființă, pe când asta-i imposibil de obținut, de aici și paradoxul și
“angoasa” pe care o simțim)

Ca oameni noi inerent deja avem ființă—un concept care pare simplu, dar care va
deveni cel mai complicat de acceptat. Să vrei să ai ființă, sau să obții mai multă
ființă, e tentant. (ca și să vrei să ai mai mulți bani) Însă Beauvoir spune că
asemenea mod de viață e inautentic.

Unul nu poate obține mai multă ființă (one cannot get more being.)
E important să înțelegem că ființa nu poate fi egalată cu fericirea, și că nu-ți
poți mări fericirea prin sporirea valorii ființei deoarece nu ești capabil să-ți
sporești valoarea ființei în primul rând.

Și deci partea dificilă în a-ți asuma subiectivitatea e să lași într-o parte

dorința de a fi (to be), și să accepți că pur și simplu ești (you just are).

A 2-lea component ca să-ți obții libertatea e realizarea că tu trebuie să lucrezi

pentru libertatea omenirii întregi.

2. Unul trebuie să lucreze pentru obținerea libertății întregii omeniri.

(one must work toward the freedom of the human kind.)
În timp ce primul component ține de subiectivitatea individuală, a doilea component
afirmă că tu ca individ exiști în relație cu alți indivizi, și că existența altora
justifică existența ta ca individ.

Cum Newton spunea, „pentru fiecare acțiune există o reacție opusă egală.”

În cazul nostru, cum aș putea să-mi asum libertatea într-un mod etic fără ca
simultan să-mi doresc libertatea altora?

Deoarece suntem conectați, să-ți dorești propria libertate e să-ți dorești

libertatea altora. (Această etică are asemănări cu Imperativul Categoric a lui Kant
despre care am vorbit în episodul 6)

Deci să-ți asumi autentic subiectivitatea și să îmbrățișezi acțiunile care duc la

libertatea altora, tu ai obținut, conform lui de Beauvoir, libertatea etică.

Pentru De Beauvoir, cei cu adevărat liberi sunt cei care recunosc și respectă
libertatea celorlalți.

“
Întrucât individul este definit doar prin relația sa cu lumea și cu ceilalți
indivizi; el nu există decât transcendându-se, iar libertatea lui nu se poate
realiza decât prin libertatea altora. […] Omul este liber; dar își găsește legea în
libertatea sa.
— Simone de Beauvoir
3.jpeg
A-ți găsi „legea” în libertate se citește ca un paradox și este anume acel paradox
care ne provoacă angoasa despre care a scris Sartre. Libertatea este o provocare nu
doar să-ți trăiești viața cu scop, ci și să găsești sens cu alți oameni. Putem
încerca să ne ascundem sau să ne reducem de provocare, dar dacă o îmbrățișăm cât
putem, devenim oameni mai buni, spune de Beauvoir.

NIETZSCHE VS DOSTOYEVSKY: ORIGINEA BINELUI ȘI RĂULUI

EXISTENȚIALISM
COVER v3.jpg

“
Singurul lucru despre care merită să scrii este inima umană în conflict cu ea
însăși.
— William Faulkner
Psihologic vorbind, există ceva intuitiv care ne atrage la dihotomii și dualități.
Suntem o specie paradoxală: capabilă de acțiuni animalice, groaznice, incomparabile
chiar și cu cele mai violente animale de pe această Planetă, dar în același timp
având capacitatea de a analiza aceste acțiuni și de a reflecta asupra implicărilor
morale.

Binele și Răul e una din cele mai vechi dihotomii cunoscute omenirii. De la Homer,
Shakespeare, Tolkien, și Dostoyevsky—conflictul intern al naturii umane e o temă
care va fi mereu actuală în literatură, artă, și viața noastră de zi cu zi. Însă de
unde noi avem asemenea concept dualistic de Bine și Rău? Putem oare ști originea?
Ar fi cazul că acest concept e intrinsec în fiecare din noi, ori totuși a fost
inventat de cineva mii de ani în urmă?

Nietzsche—filosoful care faimos proclamase “Moartea lui Dumnezeu” și ne avertiza de

nihilismul care va avea loc în secolele 20 și 21—ar spune că deși noi înțelegem
acest concept de bine și rău la nivel intuitiv, totuși el a fost inventat, mii de
ani în urmă, de către un singur om. Unii istorici datează acest eveniment în anul
9000 înainte de Hristos, alții spun că a fost mai recent, dar în orice caz el era
un profet din Persia pe nume Zoroaster, ori cum unii prieteni îi spuneau,
Zarathustra.

zarathustra.jpg
Și acel Zarathustra, contrar tuturor oamenilor care trăiau în timpul lui, în loc să
privească la evenimentele care se întâmplă în lume, și să atribuie aceste
evenimente la Dumnezeul Mării, sau Dumnezeul Războiului, adică în loc să atribuie
fiecare eveniment la voința Dumnezeului care-i corespunde, el a simplificat
întregul sistem într-o luptă dintre Ahura Mazda (Regele Înțelepciunii și Binelui)
și Angra Mainyu (Spiritul Destrucției și Răului).

*aș nota că există diverse surse despre acuratețea unor detalii și evenimente
istorice, însă consensul general al istoricilor e că acest Zarathustra e primul om
care a articulat această dihotomie faimoasă a binelui și răului.

În cartea Așa Grăita Zaratustra, Nietzsche introduce acest caracter ca o

reprezentare a profetului Persian Zoroaster, care propăvăduia religia
Zoroastrianismului, care e una din cele mai vechi religii din lume și mai poate fi
observată în unele regiuni ale Iranului modern. Zoroastrianismul era prima religie
care avea la baza sa dihotomia răului și binelui și conceptele acelei religii a
influențat Iudaismul, Creștinismul, Islamul și Budismul.

Unii oameni presupun că Nietzsche scrie despre Zarathustra în cartea sa în așa fel
de parcă el ar fi trăit câteva milenii mai târziu, e un fel de exercițiu ipotetic,
că cică dacă Zarathustra ar fi trăit în timpurile moderne, având mai multă
informație științifică și istorică, el și-ar fi dat seama că conceptele lui de bine
și rău sunt nimic mai mult decât niște concepte inventate de oameni pentru a
simplifica lucrurile și că nu există așa ceva ca un bine sau rău dirijat de cosmos.

Cu alte cuvinte, Nietzsche, la fel cum el crede că Platon a făcut prin cuvintele
lui Socrate, la fel cum Sfântul Paul și autorii Noului Testament au făcut prin
cuvintele lui Isus, scrie cartea sa prin cuvintele lui Zarathustra, și în mare
parte ca și cele două exemple, el încearcă să-i provoace pe oamenii contemporani
să-și pună la îndoială credințele sale și să avanseze la ceva mai bun.
Intenția lui Nietzsche era să ne avertizeze de Moartea lui Dumnezeu, de slăbirea
valorilor Creștine în viața de zi cu zi, și ne chema să ne reevaluăm întregul
sistem al gândirii noastre morale pentru a progresa.

Însă am fi noi capabili să scăpăm de acest dualism? Ar fi cazul că Zarathustra,

inventând acel concept de Bine și Rău, o fi atins o parte subconștientă, intrinsecă
din noi, pe care o înțelegem la nivel universal, indiferent de limba, cultura,
proveniența noastră?

Cercetările științifice, și mai precis, scanările neurologice ale creierului uman,

ne sugerează că creierul nostru e “o mașină de sens”, care categorizează,
divizează, stereotipizează—totul cu scopul de a funcționa într-un mod mai automat
și a utiliza mai puține resurse posibile.

Mai mult ca atât, unele scanări ale creierului sugerează că sentimentul

divinității, ori a experiențelor supranaturale, pot fi fabricate de noi înșine,
adică creierul nostru are capacitatea de a crea aceste experiențe, fie prin
ritualuri religioase îndelungate, ori fie prin droguri psihedelice.

Iar deoarece cunoaștem că creierul are neuroplasticitate, adică e flexibil și se

poate modifica în dependență de experiențe, sunt și argumente serioase în
neuroștiință că religia ne-a format parțial structura creierului.

Dacă admitem că aceste cercetări sunt mai degrabă adevărate, atunci faptul că
mintea noastră a creat acest dualism de Bine și Rău se datorează faptului că
creierul nostru categorizează totul din împrejur la un nivel subconștient, în așa
fel ca mai târziu să aibă acces mai ușor la informație, și ca rezultat, să facă
decizii mai rapide.

Având acest concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și gri,
e un lucru potențial periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice, dar
totuși acest concept pare a fi mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism ne
ghidează în deciziile noastre, chiar dacă acele decizii pot fi slab informate.
Posibil că ce o să spun acum e un lucru din cale afară de optimist, chiar poate
naiv, însă:

Există o posibilitate că la nivel general deciziile slab informate îs mai

binevenite decât lipsa totală a deciziilor, deoarece deciziile proaste ne oferă
datele exacte în urma cărora avem posibilitatea să facem decizii mai bune în
viitor.

O idee centrală în Existențialism e paradoxul alegerii—atunci când ai prea multe

opțiuni anxietatea inevitabil crește, și în final ești deseori și “mai paralizat”
decât ai fost înainte de a avea aceste opțiuni. Acest fapt a fost confirmat și prin
numeroase studii psihologice în ultimele decenii—Cu cât mai multe opțiuni avem, cu
atât mai pierduți ne simțim.

E un fapt agreat de majoritatea filosofilor că moralitatea e una din cele mai

complicate ramuri ale filosofiei, deoarece ea în mare parte e subiectivă. Când o
ramură a conștiinței noastre—care e atât de importantă în viața noastră de zi cu
zi, și care ne determină fiecare decizie—e în același timp atât de complexă și
paradoxală, ar fi natural să ne imaginăm că evoluția speciei noastre a parcurs în
așa fel ca creierul nostru să genereze idei și experiențe religioase, ca în final
să avem obiectificări și reprezentări concrete—Dumnezei și religii, cu istoriile și
faptele sale distincte, care să ne ghideze deciziile și compasul nostru moral.

Însă Nietzsche era vehement împotriva acestor autoliniștiri și iluzii. Întregul

scop al lucrărilor lui e să depășească distrugerea tuturor valorilor Creștine, să
înțeleagă care sunt consecințele, și să încerce să creeze un nou sistem de valori,
după cuvintele lui: „o reevaluare a tuturor valorilor.”

Nietzsche argumenta că valorile Creștine nu ne mai aprind ca mai înainte, și noi

avem nevoie de niște valori mai noi, însă el nu-i tare explicit în ce reprezintă
aceste valori noi, și e destul de rezervat față de propriile valori. Dar în același
timp el nu se rușina să critice dur ceea ce Creștinismul a devenit:

“
Creştinismul a fost încercarea de a “învinge” universul negându-l. Practic, un
asemenea atentat nebunesc — o asemenea nebunească îngâmfare umană în raport cu
universul — a dus la o sărăcire, depreciere, la o întunecare a fiinţei umane: doar
categoria cea mai mediocră, categoria omului de turmă, şi-a putut găsi în asta
rostul, “chemarea”, ca să-i zicem aşa.
— Friedrich Nietzsche
El spune că atunci când vom conștientiza pe deplin Moartea lui Dumnezeu, noi ne vom
da seama că nu există o bază externă pentru noile noastre valori, și respectiv
majoritatea din noi vor cădea într-un nihilism, într-o rejectare a tuturor
valorilor, o credință în nimic, o dezorientare în care spui că nu există nici o
valoare.

Curios, Nietzsche făcea și analogii cu socialismul, criticând acest sistem ca fiind

unul nihilist, și nicidecum mai bun ca așa-zisul “creștinism degenerat.”

“
Socialismul nu e decât un creştinism degenerat. Într-adevăr, el menţine acea
credinţă în finalitatea istoriei care trădează viaţa şi natura, care substituie
finaluri ideale finalurilor reale şi contribuie la iritarea voinţelor şi
imaginaţiilor. Socialismul este nihilist. Nihilist nu e acela care nu crede în
nimic, ci acela care nu crede în ceea ce este. În acest sens, toate formele de
socialism sunt manifestări încă şi mai degradate ale decadenţei creştine...
Nihilismul, fie că se manifestă ca religie sau în predica socialistă, este
sfârşitul logic al valorilor noastre aşa-zis superioare. Spiritul liber va distruge
aceste valori, denunţând iluziile pe care s-au clădit, tocmeala pe care o presupun
şi crimele pe care le comit, împiedicând inteligenţa lucidă să-şi îndeplinească
misiunea: transformarea nihilismului pasiv în nihilism activ.
— Friedrich Nietzsche
Prin nihilism activ, cât de paradoxal n-ar suna acest termen, Nietzsche are în
vedere exercitarea voinței, afirmarea valorilor noi din nimic, din abisul nihilist,
fără ca să avem ancora întruchipată într-o zeitate. E o conștientizare a lipsei de
sens în viață, și în același timp un efort de a crea propriul sens.

Nietzsche a prezis că acest gol lăsat din urma rejectării tuturor valorilor va
rezulta într-un nihilism care se va desfășura în următoarele 2 secole, și poate că
în viitor oamenii vor fi capabili să construiască niște valori noi pozitive.

Deși Nietzsche se credea un ateu, totuși într-un sens anumit el tot avea “religia”
lui, el afirma că oamenii vor fi capabili să-și afirme valori noi din abisul
nihilismului, valori ce vor depăși moralitatea de sclav/master al Creștinismului.
“Religia” lui era credința în capacitatea omului de a se autodepăși. Deși e devreme
să tragem concluzii, primul secol după slăbirea instituțiilor religioase nu a fost
cel mai promițător din punct de vedere moral. Secolul 20 a fost caracterizat de
cele mai sângeroase războaie din istorie și chiar de un pericol real al războiului
nuclear în anii ’60, care conform unor istorici, a fost foarte alături de a începe,
pacea fiind determinată la muchie de cuțit de către decizia președintelui Kennedy
de a nu se lăsa provocat de manevrele agresive ale lui Hrușciov în Cuba.

Deși există argumentul popular că multe războaie au fost duse din cauza religiei,
asta fiind caracteristic în special perioadei medievale în Europa, în timpul
Crusadelor și Jihadelor, totuși majoritatea violenței și conflictelor de-a lungul
istoriei erau începute din interese politice, etnice, teritoriale și economice—cu
alte cuvinte, din cauza vanității intrinsece umane.

dostoyevskyyyyyyy.jpg
Dostoyevsky ne oferă o alternativă a provenienței acestui nihilism în nuvela sa
Frații Karamazov, scrisă în 1879, care găsește cauza nihilismului nu ca moartea lui
Dumnezeu, ci în înțelegerea omului de Dumnezeu în relație cu răul. Departe de
reprezentarea Dumnezeului lui Nietzsche ca o ficțiune explodată, în nuvela lui
Dostoyevsky însuși Dumnezeu e implicat ca sursa primară a conflictului între
suferința trăită de omenire, și deficitul în motivele acestei suferințe, dacă
Dumnezeu e just și binevoitor, atunci de ce omul în genere a fost pus să sufere?

Teoria “Voinței de Putere” a lui Nietzsche (care servește ca antidot al

nihilismului), stă ca o provocare la axioma prevenitoare a lui Dostoyevsky,

“
Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis
— Fyodor Dostoyevsky
Voința de Putere e simultan răspunsul atotcuprinzător al misterelor psihologiei
umane, răspunsul la cum unul ar trebui să trăiască. Prin inversarea consecinței
revendicării lui Dostoyevsky că absența lui Dumnezeu presupune absența oricărei
restricții asupra comportamentului uman, Nietzsche învârte prezicerile și
speranțele pentru viitorul omenirii care rezultă din “permisiunea” nelimitată ce
apare după nihilism. Nietzsche spune că absența lui Dumnezeu NU duce la degradarea
absolută morală și socială a omului; din contra, în materia fără formă a
nihilismului putem găsi mijloacele pentru a construi răscumpărarea omului fără
Dumnezeu, eliberarea lui de la toate dihotomiile ca binele și răul, adevărat și
fals, subiect și obiect, cauză și efect, și posibilitatea de a cunoaște din nou
potențialul total al voinței care a rămas să doarmă cam de la sfârșitul Imperiului
Roman.

Nietzsche spune că “caracterul existenței” este în mod inerent brutal, și oamenii

nu posesează o calitate specială de a se diferenția de animale brute, în afara
talentului de autodecepție—oamenii visează despre ei înșiși ca fiind niște creaturi
pe o treaptă mai joasă decât îngerii, pe când în realitate ei sunt niște animale
înfometate de putere ca orice animală tipică—chiar și cea mai scurtă examinare a
obiceiurilor omului confirmă acest fapt. Dostoyevsky vorbește despre o natură umană
similară în nuvela Frații Karamazov, dar cu implicarea adițională că acțiunile
barbarice ale omului sunt un rezultat al distanței mari ce stă între om și Dumnezeu
—ultimul fiind perfect și complet, iar primul fiind imperfect și deficient în
capacitățile și facultățile sale mintale.

batman-joker-heath-ledger.jpg
În lumea ficțiunii, un exemplu perfect al nihilistului dus în extremă este Joker
din filmul The Dark Knight. El întruchipează haosul și vanitatea umană, cauzată mai
degrabă de o cunoaștere prea adâncă a brutalității și ipocriziei naturei umane—fapt
care și-l face pe acest personaj atât de complex și intrigant. Comentariile lui
despre ipocrizia noastră sunt oglinzirea gândurilor noastre cele mai intime și
extreme pe care rareori îndrăznim să le rostim în public:

“
Moralitatea lor, codul lor; e o glumă proastă. Îl aruncă la primul semn de pericol.
Oamenii sunt doar la fel de buni cum lumea le permite să fie. O să vezi—Îți voi
arăta. Când totul se destramă, acești...oameni civilizați? Se vor mânca unul pe
altul. Vezi, eu nu-s un monstru, eu îs doar înaintea curbei.
— Joker
Însă această cunoaștere a depravării umane, în cazul lui Joker neavând un compas
moral, devine o uneltă de distrugere și violență extremă. Acțiunile și intențiile
lui Joker sunt pur și simplu direcționate pentru a cauza haos în oraș.

Rachel-with-harvey.jpg
El îl forțează pe Batman să-și pună întrebări față de simbolul și mesajul lui prin
a răpi pe ambii, Rachel Dawes—dragostea lui, și Harvey Dent—politicianul care ar
putea salva orașul Gotham. El îl face pe Bruce Wayne să aleagă între el ca om și
ceea ce el promovează fiind Batman. Intenția lui Joker e să pună la îndoială
moralitatea lui Batman și să aducă un sentiment de nihilism, adică o lume lipsită
de orice valoare.

Dostoyevsky argumentează că deoarece slăbiciunea și corupția e comună pentru natura

umană, e numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași
fără autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra
impulsurilor sale cele mai rele. Asta e pricina din care nu poți vedea o înflorire
a culturii și artei în concluzia nuvelelor lui Dostoyevsky despre oameni nebuni
produși de nihilism. În Frații Karamazov, societatea fictivă construită pe
principii totalitare a Marelui Inchizitor e spălată de sângele oamenilor, tortura
fiind arta sa principală.

O concluzie comună în nuvelele lui Dostoyevsky e că omul în primul rând e o ființă

morală—el are o conștiință care îl servește ca un ghid la comportamentul său moral.
Și totuși această conștiință, dacă să admitem că Dumnezeu nu există, nu are altă
funcție decât un obstacol de care poți scăpa prin deprindere deoarece categoriile
binelui și răului nu au o existență obiectivă; după cum un nihilist „activ” ar
spune, atunci când remușcarea conștiinței e redusă la tăcere, senzația de sporire a
puterii care urmează „presupune o depășire a rezistenței”.

Dacă conștiința care-l previne pe om să facă orice i-ar veni în cap e amuțită, și
acțiunile sale, indiferent de cât de extreme sunt, nu conțin alte consecințe decât
cele impuse de legea scrisă, atunci el nu are nimic mai presus de care să-i fie
frică în afară de pedeapsa autorității civile. Dacă Dumnezeu nu ne privește, atunci
omenirea, în acest caz, nu are un îndemn moral care i-ar preveni decadența în
brutalitate și canibalism.

GOD.jpg
Ambii Dostoyevsky și Nietzsche sunt obsedați de Dumnezeu. Existența ori lipsa lui e
o întrebare care-i turmentează pe ambii. Cea mai interesantă parte nu-i unde ei
sunt de accord, ci unde au diferențe în opinie. Citindu-i îți dai seama că ei de
fapt erau profund de acord cu majoritatea diagnozelor nihilismului modern. Însă
unde ei încep să devieze unul de la altul e la fel de irevocabil ca și o răscruce
de pe calea ferată: trenul nu poate întoarce înapoi: și deci Dostoyevsky alege să
creadă în Dumnezeu, în timp ce Nietzsche rejectează orice legitimație a credinței.

O întrebare la locul ei ar fi acum: care-i sensul să citim diagnozele acestor

scriitori din secolul 19? Mai există ceva relevant în lucrările lor?

Răspunsul este da, lucrările lor sunt probabil și mai relevante acum decât la
momentul când le-au scris, deoarece ambii ne avertizau de un nihilism care va avea
loc în următoarele secole. Ambii scriau despre cele mai fundamentale aspecte ale
naturii umane decenii înainte de Freud și popularizarea psihoterapiei în secolul
20.

Nihilismul e o problemă majoră în societatea contemporană. Rata de depresie și

suicid e mai înaltă ca niciodată. Tehnologia și globalizarea a șters granițele și a
omogenizat totul ce-i important pentru om din punct de vedere cultural și
spiritual.

Nietzsche și Dostoyevsky au remedii diferite pentru nihilism. Ei identifică aceeași

problemă, dar ajung la concluzii diferite. Sunt argumente că soluția lui Nietzsche
a fost încercată, dar a fost înțeleasă greșit și utilizată în scopuri meschine:
aproprierile Naziștilor a „Voinței de Putere” a lui Nietzsche ori „radicalismul
aristocratic” sunt exemple de eșuări de a pune în practică idealul lui Nietzsche că
individul poate depăși turma ori majoritatea mediocră cu eforturi solitare și
degajate.

Pe de altă parte, putem presupune că soluția lui Dostoyevsky n-a fost nici
încercată nici înțeleasă ca lumea, deoarece o poți găsi în ultima lui nuvelă Frații
Karamazov—o metodă de a depăși lumea iubind-o, „să uzi Pământul cu lacrimile tale”,
cum un personaj din nuvelă a spus—o implicare că idealul Creștin încă n-a fost
încercat pe deplin: imitația cu adevărat imensă a lui Hristos în masă încă nu a
avut loc.

Un lucru e cert: deoarece lumea contemporană e inundată de apatie, să-i citești pe

Dostoyevsky și Nietzsche merită anume din cauza că ei erau orice în afară de
apatici. Lor le păsa adânc și erau pasionați despre ceea ce scriau, și asta la
sigur e un motiv din care până astăzi sunt studiați de numeroși cititori generații
după moartea lor.

Începutul filosofiei e definit de dialog. În Dostoyevsky și Nietzsche noi avem doi

din cei mai buni psihologi ai secolului 19 lucrările cărora sunt relevante și
populare și astăzi, și ei merită să fie citiți unul lângă altul deoarece ei deseori
complementează vocile și amplifică punctele fiecăruia.

Nietzsche l-a descoperit pe Dostoyevsky mai târziu în viață, atunci cînd deja își
formase gândul său filosofic, conform unor menționări din jurnalul său cam prin
1887. (Nietzsche s-a născut în 1844)

Și destul de rapid el a devenit un admirator a lui Dostoyevsky, ceea ce e un

fenomen rar în cazul lui Nietzsche, să admire pe cineva din contemporanii săi. În
cartea sa Amurgul Idolilor, Nietzsche îl numește pe Dostoyevsky “unicul psiholog de
la care am ce învăța”.

Dezbaterea între ei poate și nu avut loc atunci când ei trăiau, însă ea poate avea
loc astăzi în cercul cititorilor.

Indiferent de ce parte sunteți, cea a lui Nietzsche, sau cea a lui Dostoyevsky,
ambele argumente merită să fie discutate în cadrul căutării noastre veșnice a unui
sistem moral mai bun.

Tu ce crezi? Ești de acord cu Nietzsche? Suntem noi capabili să creăm valori noi
din “nimic” și în același timp să fim siguri că le vom respecta prin intermediul
instituțiilor civile, fără vreo autoritate sau zeitate externă? Sau ești mai
degrabă de acord cu Dostoyevsky și crezi că natura umană e prea coruptă și e numai
o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași fără
autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra
impulsurilor sale cele mai rele?

*În Episodul 8, în prima parte a ”Morții lui Dumnezeu”, l-am introdus pe Nietzsche.
În episodul 9 voi continua această temă și îi voi juxtapune pe Nietzsche și
Dostoyevsky, comparând în mai multe detalii ideile lor centrale despre moralitate
și Dumnezeu.
 DOSTOYEVSKY ȘI HOUSE M.D. — URA ȘI MINCIUNA FAȚĂ DE SINE
EXISTENȚIALISM
Dostoevsky House FINAL.jpg

“
Să ne minţim pe noi înşine ne este mai adânc înrădăcinat decât să-i minţim pe
ceilalţi
— Fyodor Dostoyevsky
Dacă ai privit serialul “House M.D.”, o să-ți amintești de fraza deseori repetată
de actorul principal, Hugh Laurie: “Everybody Lies” (Toți mint).

În contextul acelui serial se avea în vedere că pacienții lui des mințeau despre
istoria vieții lor și simptomele pe care le aveau, deoarece simțeau o jenă ori
voiau să manipuleze impresia altor oameni despre sine, chiar dacă deseori mergea
vorba de moartea și viața lor. Doctor House se lupta cu acest fapt prin sarcasm și
o viziune extrem de cinică asupra naturei umane.

Iată câteva fraze spuse de el:

“Eu nu întreb de ce pacienții mint, eu doar îmi asum că ei mint.”

“E un adevăr de bază a condiției umane că toți mint. Unica variabilă e despre ce.”

“Eu am înțeles că atunci când vrei să afli un adevăr despre cineva, acel cineva e
probabil ultima persoană pe care trebuie s-o întrebi”

“Oamenii care sunt pe cale de moarte la fel mint, spun că și-ar fi dorit să fi fost
lucrat mai puțin, să fi fost mai buni, să fi fost deschis un orfelinat pentru
pisicuțe. Dacă tu într-adevăr vrei să faci ceva, tu o faci. Dar n-o salvezi pentru
un moment de glorie la sfârșitul vieții.”

Această calitate a lui îl făcea să judece rațional și să facă diagnoze foarte

precise la boli complicate, însă paradoxal, aceeași calitate îl făcea să sufere,
deoarece acea frază “toți mint” se referea și la el însuși, și mai precis, la
faptul că el se mințea pe sine însuși și în același timp era conștient de asta.

În special, minciuna cea mai dureroasă față de sine era că “n-avea nevoie de alți
oameni”, însă după cum desfășurarea serialului a arătat, el ducea o lipsă acută de
o conexiune autentică umană, și își astupa acel gol prin atitudinea sa exagerat de
cinică și sarcastică asupra emoțiilor umane și își crease o lume imaginară unde el
era “detașat” de acele emoții—faptul care ironic, îl făcea să sufere și mai mult,
încercând să se rănească pe sine însuși din cauza urii pe care o simțea.

Prietenul cel mai bun, și probabil, unicul prieten adevărat a lui House e Doctor
Wilson—un om care-i aproape în totalmente opusul lui House.

house wilson 1.jpg

Într-o scenă ei aveau un dialog care dezvăluie esența lui House și tipajul lui de
om:

House: ( îi spune lui Wilson) “Tu îi iubești pe toți. Asta-i patologia ta. Tu ești
cel responsabil.”
Wilson: “Tu știi de ce oamenii sunt buni cu alți oameni?”
House: „O eu știu asta. Pentru că oamenii sunt buni, decenți și grijulii. E asta,
ori oamenii sunt niște lași. Dacă sunt meschin cu tine, tu vei fi meschin cu mine.
O asigurare a distrugerii reciproce.”
Wilson: „Exact...”
House: „O să ajungi odată la punctul tău?”
Wilson: „Tu ai nevoie ca oamenii să te placă.”
House: „Nu-mi pasă dacă oamenii mă plac.”
Wilson: „Da, dar tu ai nevoie ca oamenii să te placă deoarece tu ai nevoie de
oameni.”

Probabil atitudinea extrem de cinică a lui House îi oferea confortul de care avea
nevoie, confortul gândului că era mai presus ca emoțiile și relațiile umane. Acest
fapt l-a făcut un maestru al diagnosticării patalogiei corpului și minții umane,
însă l-a orbit față de patologia proprie—că nu era capabil să întrețină relații
sănătoase cu alți oameni și că era înstrăinat de preocupațiile “mondene” din
împrejur. Însă credința că el n-avea nevoie de oameni era o minciună pe care mintea
sa a creat-o pentru a funcționa, chiar dacă acea minciună îl făcea să sufere.

Eu aș putea face aceeași analogie și cu relația lui Sherlock Holmes cu Dr. Watson.
Sherlock avea talente și patologii similare lui House, probabil deoarece arhetipul
caracterului lui House a fost inspirat de la Sherlock Holmes. (House și Wilson =
Holmes și Watson?)

sherlock.jpg
Deci putem fi siguri că oamenii mint alți oameni, asta e știut, dar totuși o
minciună mai dureroasă și nu atât de discutată este minciuna față de sine. De ce ea
ar fi atât de importantă, și de ce trebuie studiat mai mult acest fenomen?

Există câteva motive.

În primul rând, să ne mințim pe noi înșine, după cum spunea Dostoyevsky în citatul
de mai sus, e “mult mai adânc înrădăcinat decât să-i mințim pe ceilalți”. Ce o fi
avut oare el în vedere prin asta?

Dacă l-ați citit măcar un pic pe Dostoyevsky, atunci cunoașteți stilul lui de a
scrie și motivele principale în nuvelele lui. De obicei protagonistul e un om
tulburat emoțional, cu dureri sufletești, contradicții, paradoxuri în comportament,
și o înstrăinare în primul rând față de sine, fapt care eventual îl face să fie
înstrăinat și față de alți oameni.

De ce un om ar fi alienat față de sine? Deseori, după cum ne sugerează Dostoyevsky,

asta vine din cauza auto-decepției. Însă de ce noi ne mințim pe noi înșine?
Deoarece să ne confruntăm cu realitatea condiției noastre umane, e deseori o
experiență extrem de dureroasă. Să admitem că noi nu suntem atât de buni și onești
cum ne imaginăm, e să admitem că suntem într-un sens ființe jalnice, paradoxale,
capabile să-și imagineze o lume idealizată și rațională, dar în același timp să fim
trași în jos de chemările primitive și animalice ale naturii noastre condiționate
de evoluție.

În al doilea rând, noi ne mințim pe noi înșine cu scopul de a scăpa de anxietate.

soren-kierkegaard.jpg
Kierkegaard, un scriitor din secolul 19, spuse, “Anxietatea este amețeala
libertății”, probabil referindu-se la tendința specific umană de a simți o
anxietate de la prea multe posibilități și alegeri. Atunci când suntem inundați de
aceste opțiuni în viață, noi deseori în loc să ne entuziasmăm și să ne învigorăm că
avem această libertate, noi din contra ne inhibăm și ne ascundem în sine și în
auto-decepție, paralizați de numărul posibilităților și de conștientizarea că
suntem niște ființe care știm că vom muri, care înțelegem greutatea reală a unor
decizii. Această anxietate stă la baza existenței umane. (Despre acest fenomen am
început a vorbi în episodul 7 al podcastului, și voi continua în episodul 8 și 9)

În al treilea rând, dacă citești despre studiile psihologice, neuroștiințifice, și

psihoterapeutice, vei găsi o sumedenie de referințe la așa-zisul “creier de
șopârlă”—care e doar un termen simplificat al unor procese ale creierului care își
au originea sute de mii de ani în urmă, atunci când homo sapiens era o ființă
primitivă, care lupta să supraviețuiască în fiecare zi în lumea preistorică în care
pericolul era iminent și foarte real.

Acele pericole, ca prădătorii, lipsa de adăpost stabil, condițiile climaterice

extreme, și alte triburi inamice care erau în competiție pentru a supraviețui—în
timp de sute de mii de ani—au format niște mecanisme inconștiente în creierul
nostru, care conform evoluției, ne-au permis să supraviețuim în pofida altor
specii, ca Neanderthalii de exemplu. (un lucru curios aici: un studiu arată că în
majoritatea Europenilor și Asiaticilor încă există 2% de genom de Neanderthal în
DNA-ul lor)

Dar în același timp, conform descoperirilor arheologice care arată modificarea și

mărirea craniului care și-a atins apogeul vreo 30.000 de ani în urmă, creierul
nostru a crescut în mărime, posibil deoarece regiunile care răspund de activitățile
cognitive, emoționale, imaginație și creativitate au fost exersate mai mult în
ultimii zeci de mii de ani.

Și astfel noi acum trăim un fel de paradox:

Pe de o parte noi avem sistemul limbic, sau creierul de șopârlă, care-i cea mai
primitivă parte a creierului nostru, care a fost descrisă de neuroanatomiști în
anul 1954. El e numit “creier de șopârlă” deoarece reprezintă toate funcțiile de
care are nevoie creierul unei șopârle pentru a supraviețui: instinctul de a lupta
ori a fugi, de a se hrăni, de a simți frica, de a îngheța pe loc, și de a se
reproduce. Acest sistem limbic al creierului e în mare parte inconștient, și
respectiv noi nu avem un control direct asupra lui.

Pe de altă parte noi avem creierul paleomamalian, sau “creierul vechi mamal”, care
include hipotalamusul, hipocampusul, amigdala, și Girusul cingular. Creierul vechi
mamal răspunde pentru motivație, emoție, memorie, și comportamente caracteristice
unui părinte, ca îngrijirea și asigurarea supraviețuirii copilului.

Și nu în ultimul rând, noi avem regiunea dezvoltată cel mai recent în evoluția
creierului nostru—creierul neomamalian, sau neocortexul, sau “creierul nou mamal”.
Neocortexul e responsabil de capacitatea noastră lingvistică, de abstracție,
raționament, și planificare.

Regiunea asta, posibil, și ne cauzează această anxietate, acest paradox—

conștientizarea inteligenței, imaginației noastre, tuturor posibilităților și
ambițiilor... și în același timp, conștientizarea decadenței și morții noastre,
primitivității noastre de care parcă nicidecum nu putem scăpa, și probabil, nu vom
putea scăpa niciodată.

Acest paradox uman, între infinitatea posibilității minții noastre și a limitării

corpului nostru animalic, ne face să ne mințim pe noi înșine, ne face să vrem să
scăpăm de anxietate, să ne creăm o lume iluzorie în care evităm responsabilitatea
și greutatea deciziilor care ne urmărește în viață.

Acest paradox stă la baza “agoniei existențiale”, descrisă de Kierkegaard și de

Existențialiștii secolului 20. Această agonie nu-i condiționată de un prădător sau
de vreun pericol direct ca în timpurile preistorice, ci apare din conștientizările
și anxietatea omului din lumea modernă.
Astfel, într-un mod jalnic, noi trăim profeția creată de noi înșine: profeția că
merităm să ne simțim prost și să ne urâm pe noi înșine. Noi devenim alienați față
de sine și față de alți oameni, pătrunzând tot mai adânc în psihoza minții noastre.

În lucrarea sa scurtă, Însemnări din Subterană, Dostoyevsky descrie exact un

asemenea protagonist. Un om măcinat de mintea lui, de auto-decepție și de auto-
înstrăinare.

În unele momente, protagonistul dă dovadă de o analiză pătrunzătoare în psihicul

uman:

“
Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e
capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri
doar ca să-şi justifice logica.

Am ajuns până acolo încât adevărata “viață vie” o considerăm aproape ca o muncă,
aproape ca pe o slujbă, şi suntem cu toţii de acord în sinea noastră că e mai bună
viaţa din carte. Şi de ce ne tot frământăm uneori, ce ne tot prostim, ce tot cerem?
Nici noi nu ştim ce.
În alte momente el descrie ura sa față de omenire:

“
Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb,
atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.

Eu ştiu numai să mă joc cu vorbele, să visez aşa în mintea mea, dar în realitate
îmi trebuie... linişte. Şi pentru ca să nu fiu deranjat, aş vinde toată lumea acum
pe o copeică.
Și poate cel mai jalnic și dezgustător sentiment e superioritatea vag simțită de
protagonist care-l face să-i disprețuiască pe cei din împrejur, în același timp
simțindu-se ca o victimă:

“
Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă
decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu
cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.
Și în final, el ajunge să fie un nihilist, un om lipsit de moralitate, de ambiție.
Un om care nu-i capabil să facă diferență între rău și bine. Un om care a încetat
să fie un om.

“
Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că
altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o
să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă
pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi,
iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că
nici nu ştii în ce să te transformi.

Nu numai că nu sunt rău, dar chiar nu am reuşit să ajung nicicum: nici rău, nici
bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici o gâză.
Însemnări din Subterană e o lucrare care te surprinde, te amuză, te face mai
curios, te dezgustă, te face să te regăsești în ea, te apropie și te înstrăinează
în același timp de la natura umană. E considerată una din cele mai pătrunzătoare
lucrări în psihicul și nevroza umană. Nu-i o lucrare distractivă, asta-i la sigur.
E greoaie din punct de vedere emoțional, pentru că e foarte tăioasă, intimă, și
nefiltrată. Dar e o lucrare importantă în literatura universală, și dacă vreți să
știți mai multe despre fenomenul uman al urii și minciunii față de sine, și cum să
te ferești de aceste tendințe, vă recomand totuși s-o citiți. Pentru că doar având
alături inamicul, îl vei înțelege mai bine și vei fi capabil să-l câștigi.

*Despre Dostoyevsky voi vorbi mai extensiv în episodul 9 al podcastului Meditații.

PRESOCRATICII: APARIȚIA GÂNDIRII RAȚIONALE

FILOSOFIE SUCCINTĂ, FILOSOFIE ANTICĂ
din seria Filosofie Succintă

COVER FINAL.jpg

Cei mai timpurii filosofi din Occident, cei de înaintea lui Socrate, au produs
teorii despre lume la o scară largă, unele dintre ele în mod evident greșite, dar
unele destul de profunde pentru a avea influență până în zilele noastre.

Primii filosofi făceau două lucruri simultan care erau radical diferite față de
metodele din trecut. În primul rând, încercau să înțeleagă lumea prin utilizarea
rațiunii lor, fără să apeleze la religie, revelație, autoritate sau tradiție.
Aceasta în sine a fost ceva complet nou și una dintre cele mai importante repere în
dezvoltarea umană. Dar, în același timp, învățau și alți oameni să-și folosească
propria rațiune și să gândească pentru ei înșiși; așa că nu se așteptau nici măcar
la faptul ca elevii lor să fie neapărat de acord cu ei. Ei au fost primii profesori
care nu au încercat să transmită un corp de cunoștințe pure și nestrăbătute, ci în
schimb au încurajat elevii să discute și să argumenteze, să propună idei proprii.

Conexiuni — Chalenas, un profet grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., examinează

ficatul unui animal. Nu studia anatomia, cu toate acestea, încerca să prezică
viitorul examinând intestinele. Peste tot, gândirea magică a venit înaintea
gândirii raționale și uneori a dus la ea. Din acest motiv, este o greșeală să ne
gândim la cele două ca fiind neapărat opuse: ele sunt adesea învecinate.
Conexiuni — Chalenas, un profet grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., examinează
ficatul unui animal. Nu studia anatomia, cu toate acestea, încerca să prezică
viitorul examinând intestinele. Peste tot, gândirea magică a venit înaintea
gândirii raționale și uneori a dus la ea. Din acest motiv, este o greșeală să ne
gândim la cele două ca fiind neapărat opuse: ele sunt adesea învecinate.

Aceste două evoluții (utilizarea rațiunii și gândirea independentă) în viața

mentală a omenirii, ambele revoluționare, sunt legate între ele, motiv pentru care
au apărut pe scenă împreună. Ele formează bazele a ceea ce noi numim acum „gândire
rațională”. După ce au fost introduse, au lansat o rată de creștere inegalabilă în
cunoașterea și înțelegerea umană. Primii gânditori de acest fel au apărut în vechea
lume greacă în secolul al VI-lea î.e.n. De obicei, cel care e considerat ca fiind
primul, Thales, a fost un grec care a locuit în orașul Milet (Miletus), pe coasta
Asiei Mici a ceea ce este acum Turcia. După numele orașului, el și urmașii săi au
devenit cunoscuți ca școala Milesiană. Nu știm datele nașterii și morții sale, dar
știm că a fost activ în anii 580 î.e.n., pentru că a prezis cu exactitate eclipsa
Soarelui care a avut loc în 585 î.e.n. El a fost, de asemenea, unul din primii
ingineri constructori, efectuând misiunea de a devia apele râului Hylas pentru a
permite regelui Croesus să treacă.

Thales - În timp ce și-a dat seama că lumea materială poate fi redusă la un singur
element, Thales a presupus din greșeală că aceasta ar fi apa.
Thales - În timp ce și-a dat seama că lumea materială poate fi redusă la un singur
element, Thales a presupus din greșeală că aceasta ar fi apa.

Thales: din ce sunt făcute lucrurile?

Întrebarea care l-a obsedat cel mai mult pe Thales a fost: „Din ce e făcută
lumea?”. I s-a părut că, în cele din urmă, totul trebuie să fie făcut dintr-un
singur element. Asta e o perspectivă uimitoare, extrem de neobișnuită și una pe
care acum o știm ca fiind adevărată: știm acum că toate obiectele materiale sunt
reduse la energie. Dar acest gând nu i-ar fi putut apare lui Thales—fizica care
duce la acest gând nu se făcuse încă. Thales a ajuns la concluzia greșită că totul
era apă într-o formă sau alta. El a putut vedea că la temperaturi foarte scăzute
apa devine ca o stâncă, iar la temperaturi foarte ridicate ea devine aer. De
fiecare dată când ploile coboară plantele izvorăsc din pământ, astfel încât acestea
sunt, evident, apă într-o altă formă. Toate lucrurile vii au nevoie de un aport
uriaș și constant de apă pentru a continua viața. (Corpurile noastre sunt de fapt
aproximativ 60 la sută apă.) Fiecare masă de teren ajunge la capăt la marginea
apei; așa că Thales a crezut că acest lucru înseamnă că întregul pământ plutește pe
apă și la fel a apărut din apă și astfel este constituit din apă.

Locul nașterii filosofiei occidentale - Gândirea rațională umană a apărut pentru

prima dată în lumea occidentală în jurul secolului 6 î.e.n., în estul Mării
Mediterane. Aproape toți filosofii timpurii au trăit pe una dintre coastele sau
insulele regiunii.
Locul nașterii filosofiei occidentale - Gândirea rațională umană a apărut pentru
prima dată în lumea occidentală în jurul secolului 6 î.e.n., în estul Mării
Mediterane. Aproape toți filosofii timpurii au trăit pe una dintre coastele sau
insulele regiunii.

Thales a avut un elev numit Anaximander, care s-a născut în Milet (Miletus) în 610
î.e.n. și a înflorit în jurul anului 546 î.e.n. El și-a dat seama că dacă, așa cum
spunea Thales, pământul era susținut de mare, marea ar trebui să fie susținută de
altceva—și așa mai departe, ad infinitum: te vei regăsi în ceea ce este cunoscut
sub numele de regres infinit, el a rezolvat această problemă cu uimitoarea idee că
pământul de fapt nu este susținut de nimic. Este doar un obiect solid agățat în
spațiu și este păstrat în poziție de echidistanța sa față de orice altceva.

Pământul cilindric al lui Anaximander.

Pământul cilindric al lui Anaximander.

Anaximander nu s-a gândit la pământ ca la un glob, pentru că i s-a părut de la sine

înțeles că trăim pe o suprafață plată, așa că s-a gândit la el ca fiind cilindric.

“
Pământul ... este ținut de nimic, dar rămâne staționar datorită faptului că este la
fel de îndepărtat de toate celelalte lucruri. Forma sa ... este ca cea a unei tobe.
Mergem pe una din suprafețele sale plate, în timp ce cealaltă se află în partea
opusă.
— Anaximander
Însă elevul său, Anaximene, nu era de accord cu această teorie—el considera evident
faptul că pământul era plat, și că de asemenea era susținut de ceva. A ajuns să
creadă că plutea în aer în felul în care capacul unei cratițe care fierbe uneori
plutește pe aburi. Este folositor să ne dăm seama că pentru multe generații după
moartea lor, Anaximene a rămas un filosof mai respectat și mai influent decât
Anaximander. Acest lucru înseamnă că, în acele generații, au existat gânditori care
îl foloseau pe Anaximene ca punct de plecare atunci când, de fapt, a existat un alt
gânditor înaintea lui, care avea idei mult mai bune. Acest lucru a continuat să se
întâmple de-a lungul istoriei filosofiei. Ea nu se dezvoltă într-o linie dreaptă,
ci mai degrabă face doi pași înainte și un pas înapoi. Dacă ar trebui să se
întâmple că noi înșine trăim într-o perioadă cu un pas înapoi, avem în special
multe lucruri de învățat din trecut.

Anaximander, primul producător de hărți – Anaximander a fost primul care a făcut o

hartă a lumii cunoscute și și-a dat seama că pământul era atârnat nesuportat în
spațiu. În ciuda acestei descoperiri uimitoare, credința într-un pământ plat a
persistat mult timp.
Anaximander, primul producător de hărți – Anaximander a fost primul care a făcut o
hartă a lumii cunoscute și și-a dat seama că pământul era atârnat nesuportat în
spațiu. În ciuda acestei descoperiri uimitoare, credința într-un pământ plat a
persistat mult timp.

Recoltarea măslinelor - Când Thales a fost bântuit pentru sărăcia lui, a pus toți
banii pe care i-a avut în depozit pentru a închiria presările de măsline în
următorul sezon de recoltare. El a putut apoi să ceară orice preț îi plăcea când
oamenii aveau nevoie de presări. Aceasta a demonstrat că filosofii pot câștiga bani
dacă vor, dar sunt interesați de alte lucruri.
Recoltarea măslinelor - Când Thales a fost bântuit pentru sărăcia lui, a pus toți
banii pe care i-a avut în depozit pentru a închiria presările de măsline în
următorul sezon de recoltare. El a putut apoi să ceară orice preț îi plăcea când
oamenii aveau nevoie de presări. Aceasta a demonstrat că filosofii pot câștiga bani
dacă vor, dar sunt interesați de alte lucruri.

Heraclit: drumul în sus este drumul în jos

Un filosof mai cunoscut astăzi decât oricare dintre Milesiani este Heraclit. El era
din Efes, un oraș situat pe aceeași porțiune de coastă ca Milet, și a fost în
apogeul său intelectual la începutul secolului VI î.e.n. Este celebru pentru două
idei în special, ambele având o influență mare.

Prima este unitatea contrariilor. El a arătat că calea în sus pe malul muntelui și

calea în jos nu sunt două căi diferite care se deplasează în direcții opuse, ci e
una și aceeași cale. Tânărul Heraclit și vechiul Heraclit nu sunt doi indivizi
diferiți, sunt același Heraclit. Dacă tovarășul tău de băut spune că sticla ta de
vin este pe jumătate plină și tu spui că e pe jumătate goală nu îl contrazici, ești
de acord cu el. Totul, credea Heraclit, este o întâlnire a opusurilor sau cel puțin
a tendințelor opuse.

Aceasta înseamnă că contradicția nu trebuie evitată. Într-adevăr, contradicțiile

sunt cele care se unesc pentru a forma lumea. Dacă ai elimina contradicția, ai
elimina realitatea. Dar, la rândul său, înseamnă că realitatea este, în mod
inerent, instabilă. Totul este în flux tot timpul. Și aceasta este a doua idee care
a fost asociată permanent cu Heraclit.

“
Totul este Flux.
— Heraclit
Heraclit, plângând (pictura „Heraclite” de Johannes Morelse, circa 1630 ) -
Printre afirmațiile lui Heraclit se numără faptul că caracterul unui om este
destinul său. Această perspectivă perceptivă urma să fie secundată de Sigmund Freud
mai mult de două mii de ani mai târziu. Scriitorul englez Horace Walpole avea un
citat, „Această lume este o comedie pentru cei care gândesc, o tragedie pentru cei
care simt—o soluție pentru care Democrit a râs și Heraclit a plâns.”
Heraclit, plângând (pictura „Heraclite” de Johannes Morelse, circa 1630) - Printre
afirmațiile lui Heraclit se numără faptul că caracterul unui om este destinul său.
Această perspectivă perceptivă urma să fie secundată de Sigmund Freud mai mult de
două mii de ani mai târziu. Scriitorul englez Horace Walpole avea un citat,
„Această lume este o comedie pentru cei care gândesc, o tragedie pentru cei care
simt—o soluție pentru care Democrit a râs și Heraclit a plâns.”

Nimic în această lume a noastră nu este doar permanent. Totul se schimbă tot
timpul. Lucrurile apar în moduri diferite și nu sunt niciodată aceleași timp de
două momente împreună, atât timp cât există, până când în cele din urmă vor ieși
din existență. Noi înșine suntem așa. Totul în univers este așa—poate chiar și
universul în sine este așa. Ceea ce considerăm noi ca „lucruri” nu sunt deloc
obiecte stabile, ci se află într-o perpetuă tranziție. Heraclit le-a asemănat cu
flăcări în acest sens: flăcările arată ca și cum ar fi obiecte, dar nu sunt atât
obiecte, cât procese. Aceasta este o idee profundă. Dar este și un lucru
neliniștitor. Ființele umane au încercat întotdeauna să găsească ceva stabil în
care să creadă, ceva de încredere care să dureze și să nu treacă. Iar Heraclit ne
spune că nu există așa ceva. Schimbarea este legea vieții și a universului. Ea
guvernează asupra tuturor. Nu putem scăpa niciodată de ea.

Pitagora: cheia este matematica

Poate cel mai cunoscut dintre toți filosofii presocratici, mai cunoscut chiar decât
Heraclit, este Pitagora. S-a născut pe Samos, o insulă aflată în largul coastei din
care au venit toți filosofii despre care am discutat până acum; și a trăit de la
aproximativ 570 î.e.n. până la aproximativ 497 î.e.n. El a fost un geniu
multilateral, unul dintre darurile sale fiind pentru matematică—mulți dintre noi am
avut de învățat teorema lui Pitagora la școală. El a fost cel care a introdus ideea
„pătratului” și a „cubului” unui număr, aplicând astfel concepte geometrice în
aritmetică. Prin învățăturile sale, cuvântul „teorie” și-a dobândit sensul acum
familiar. Se crede că este persoana care a inventat termenul „filosofie” și e
primul care a aplicat cuvântul „cosmos” pentru univers. Influența lui directă a
durat generații întregi.

Pitagora - Acest filosof și matematician grec a fost prima persoană care a avut
ideea că toate lucrările universului material sunt expresibile în termeni de
matematică.
Pitagora - Acest filosof și matematician grec a fost prima persoană care a avut
ideea că toate lucrările universului material sunt expresibile în termeni de
matematică.

El a fost primul mare gânditor care a adus matematica pentru a suporta filosofia.
Aceasta a fost una dintre cele mai fructuoase noțiuni pe care orice ființă umană
le-a avut vreodată. Încă din zilele sale, matematica s-a dezvoltat în relație
simbiotică cu filosofia și științele, iar unii dintre cei mai mari filosofi au fost
și mari matematicieni—Descartes, de exemplu, a inventat nu numai graficul, ci
întregul subiect al geometriei analitice, iar Leibniz a descoperit calculul. Acum
suntem obișnuiți cu ideea că matematica joacă un rol indispensabil în înțelegerea
universului. Faptul că cosmosul la toate nivelurile, de la galaxiile cele mai
exterioare până la interiorul atomului individual, este saturat de structuri care
pot fi exprimate în termeni matematici ne este atât de familiar, încât este în
pericol să pară evident, dar de fapt, nu este deloc evident—este absolut uimitor.
Este ceea ce i-a determinat pe mulți dintre cei mai mari oameni de știință, precum
Einstein, să creadă că trebuie să existe un fel de inteligență în spatele
universului, dacă nu neapărat un Dumnezeu în sensul convențional iudeo-creștin.
Primul om care a avut această idee despre expresivitatea întregului univers în ceea
ce privește matematica a fost Pitagora, și el de asemenea a fost condus de un fel
de misticism.
Pitagora a creat mai multe idei fundamentale ale filosofilor occidentali decât
orice alt gânditor înainte de Platon. Într-adevăr, multe lucruri care i se atribuie
adesea lui Platon au fost adaptate de el de la Pitagora, inclusiv ideea că ne
amintim o bună parte din ceea ce știm dintr-o viață anterioară și ideea că ordinea
matematică pătrunde în lumea fizică.

Xenofan: noi ne facem singuri cunoștințele

Xenofan - a fost primul gânditor grec care a oferit o relatare complexă și cel
puțin parțial sistematică a naturii divine.
Xenofan - a fost primul gânditor grec care a oferit o relatare complexă și cel
puțin parțial sistematică a naturii divine.

Unul dintre cei mai interesanți dintre filosofii presocratici este Xenofan, care a
activat în partea ulterioară a secolului al VI-lea î.e.n. Ca și Pitagora, el s-a
născut pe litoralul grecesc (Colophon, Ionia) din Asia Mică, dar și-a petrecut cea
mai mare parte a timpului în sudul Italiei. El pare să fi înțeles într-un mod
destul de profund că concepțiile umane despre lucruri sunt creații umane, inclusiv
ceea ce considerăm că este cunoștința noastră. Învățând din ce în ce mai mult și
schimbându-ne ideile în lumina a ceea ce învățăm, ne putem apropia și mai aproape
de adevăr, dar ideile noastre rămân mereu ale noastre și există totuși un element
de presupunere. El a spus:

“
... în ceea ce privește un anumit adevăr, niciun om nu l-a cunoscut,
Și nici nu știe pe nici unul dintre zei
Nici măcar toate lucrurile despre care am vorbit,
Căci chiar dacă din întâmplare ar fi rostit
Adevărul final, el însuși nu l-ar ști:
Căci totul nu este decât o țesătură încâlcită de bănuieli.
— Xenofan
Diogenes Laertios, istoriograful filosofiei antice grecești, în lucrarea sa (Despre
viețile și operele filosofilor) afirmă că Xenofan „îi atacă pe Hesiod și Homer
criticându-i pentru descrierea zeilor.”

Xenofan s-a remarcat, mai cu seama, în critica antropomorfismului religios, adică a

faptului că oamenii înfățișează zeii după felul în care sunt ei:

“
Dacă boii și caii și leii ar avea mâini sau dacă—cu mâinile—ar ști să deseneze și
să plăsmuiască precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor,
boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum fiecare dintre ei își are
trupul.
— Xenofan
Deasemenea, Xenofan a observat cel dintâi în cultura occidentală condiționarea
socio-culturală a reprezentărilor religioase:

“
Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii—că au ochii albaștri și
părul roș…
— Xenofan
Rostul acestei teze este că fiecare popor își înfățișează zeii după propriile sale
trăsături. De aici rezultă fie că zeii nu există, teză pe care Xenofan nu a
sprijinit-o, fie că ei sunt altfel decât îi înfățișează oamenii, teză care a fost
argumentată de el.

Unul din principalii translatori în engleză a lucrărilor lui Xenofan e filosoful

Karl Popper, care a activat în secolul XX. Ideea că toate așa-numitele cunoștințe
științifice ale noastre sunt de fapt prezumții și, în principiu, sunt întotdeauna
înlocuibile de ceva care poate fi mai aproape de adevăr, este esențială pentru
filosofia lui Popper; și el a considerat pe Xenofan ca fiind prima persoană care a
exprimat vreodată asemenea gând.

Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.
Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.

Parmenide: Totul este unul

Alt filosof presocratic, Parmenide, a fost un elev al lui Xenofan. A înflorit în
prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n., și ne oferă prima noastră legătură cu
Socrate. Platon are o relatare a lui Parmenide ca un bătrân, Zenon (un discipol al
lui Parmenide) ca un om de vârstă mijlocie, și tânărul Socrate, întâlnindu-se
pentru o discuție filosofică. Atât Socrate, cât și Platon erau conștienți că au
învățat de la Parmenide.

Parmenide considera că este auto-contradictoriu să spui despre nimic că există. Nu

a putut niciodată să fie un nimic, și, prin urmare, nu poate fi adevărat să spunem
că totul—sau, într-adevăr, orice—a ieșit din nimic. Totul trebuie să fi existat
întotdeauna. Dintr-un motiv similar nu este posibil ca orice să treacă în nimic.
Prin urmare, nu numai că totul trebuie să fie nesfârșit și necreat, ci trebuie să
fie și etern și imperisibil. Din motive similare, de asemenea, nu pot exista lacune
în realitate, părți ale realității în care nimic nu este: realitatea trebuie să fie
continuă cu ea însăși în orice moment; tot spațiul trebuie să fie plin, o
plenitudine. Aceasta dă naștere unei viziuni asupra universului fiind într-adevăr o
singură entitate neschimbătoare (un gând opus lui Heraclit). Totul este Unul. Ceea
ce apare ca schimbare sau mișcare este ceva care se întâmplă într-un sistem închis
și neschimbat.

În mod surprinzător, poate, este foarte asemănător cu viziunea științifică asupra

universului care s-a dezvoltat între Newton în secolul al XVII-lea și Einstein în
XX. Două lucruri despre această viziune au făcut să ne amintească de Parmenide. În
primul rând, acea viziune e deterministă, așa că totul a fost văzut ca fiind
inevitabil și neapărat așa cum este. În al doilea rând, se credea că doar din punct
de vedere subiectiv al unui observator ar putea exista un „acum”: obiectiv vorbind,
toate momentele de timp erau la fel de semnificative. Când două dintre cele mai
mari minți ale secolului XX s-au trezit să aibă o discuție în acest sens, numele
lui Parmenide a apărut în discuție.

Karl Popper și Albert Einstein.

Karl Popper și Albert Einstein.

Cei doi erau Einstein și Popper, cel din urmă relatând în autobiografia sa Unended
Quest:
“
Am încercat să-l conving [pe Einstein] să renunțe la determinismul său, care a fost
de părere că lumea era un univers în bloc de patru dimensiuni parmenidiane în care
schimbarea era o iluzie umană, sau foarte aproape de iluzie. (A fost de acord că
asta e părerea lui și, în timp ce am discutat despre ea, l-am numit ‚Parmenide’.)
— Karl Popper
Nimic nu ar putea ilustra mai viu decât acest fapt că ideile lui Parmenide au fost
un punct viu de referință pentru gânditorii din zilele noastre.

În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)

numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.
În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)
numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.

Empedocle: Cele patru elemente

Empedocle, numit de Bertrand Russell „un mix de filosof, profet, om de știință, și
șarlatan”, a fost probabil cea mai bizară personalitate dintre presocratici. A
trăit probabil în prima jumătate a secolului V î.e.n. El a fost un lider politic
democratic, și fără îndoială, un demagog, care a fost creditat cu puteri
miraculoase și a murit aruncându-se în craterul vulcanului Muntelui Etna–care-i
probabil cea mai melodramatică moarte a oricărui filosof celebru.

Empedocle a încercat să reafirme realitatea lumii în continuă schimbare a

experienței senzoriale, precum și a pluralității acestei lumi, față de Parmenide,
în timp ce a admis câteva idei ale lui Parmenide. El a recunoscut că materia nu
poate apărea din nimic sau nu poate trece în nimic, dar a considerat că totul era
format din patru elemente diferite care sunt perene: pământ, apă, aer și foc.
(Focul explică focurile cerești ale soarelui și stelelor.) Această doctrină a celor
patru elemente a fost preluată de Aristotel și a jucat un rol important în gândirea
occidentală până la Renaștere. Într-adevăr, este încă destul de des întâlnită în
literatura occidentală.

Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi

displăceau Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a
acordat o anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui
Democrit. Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la
platonism.
Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi displăceau
Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a acordat o
anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui Democrit.
Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la platonism.

Atomiștii: Democrit și Leucip

Printre cei mai însemnați dintre filosofii presocratici au fost cei cunoscuți ca
„Atomiști”, prin care se are în vedere în principiu doi oameni, Leucip și Democrit.
Leucip a avut ideea fundamentală că totul este alcătuit din atomi prea mici pentru
a fi văzuți sau chiar subdivizați în continuare—cuvântul „atom” provine din
cuvintele grecești care înseamnă „nu poate fi tăiat”. Tot ceea ce există, a învățat
el, sunt atomii și spațiul; și toate obiectele diferite care există există pur și
simplu din diferite colecții de atomi în spațiu.

Atomii în sine sunt necreați și indestructibili și toate schimbările din univers

constă în atomi care își modifică fie formațiunile, fie locațiile. Interpretarea pe
care el și Democrit a pus-o la noțiunea de schimbare a fost în esență cauzală și
acest lucru este notabil deoarece nu au încercat să explice fenomenele naturale în
ceea ce privește scopurile. Democrit a spus odată:

“
Prefer să descopăr o cauză decât să câștig Regatul Persiei.
— Democrit
O altă doctrină de bază pe care au învățat-o este că universul nu este un
continuum, așa cum a spus Parmenide, ci este format din entități separate. De la ei
doi se pare că și-a avut originea fizica atomică. În total, acești doi gânditori au
făcut pași uimitori. Nu trebuie să cădem în eroarea de a le atribui evoluția
ideilor lor care au venit mai târziu; dar totuși în cele din urmă este ceva profund
și original în ideile lor.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Protagoras: un sofist sau un agnostic neînțeles?

Fiind profesori profesioniști, sofiștii au început să apară în perioada chiar

înainte de Socrate. Au instruit tinerii în artele necesare vieții publice, în
special vorbitul în public. Pentru că și-au învățat elevii cum să profite cât mai
bine de orice caz, indiferent de convingerile lor private, au atras critici dure de
la intelectuali, cuvântul „sofist” a dobândit, în consecință, o conotație
derogatorie pe care a păstrat-o până în ziua de azi. Primul și cel mai cunoscut
dintre sofiști a fost Protagoras, care a spus cândva:

“
Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a
celor care nu există, precum nu există.
— Protagoras
Această declarație a creat o controversă, fiind interpretată de Platon pentru a
însemna că nu există un adevăr absolut, ci doar ceea ce indivizii consideră că este
adevărul. Unul ar putea spunea că Protagoras era primul relativist. Deși există un
motiv pentru a pune problema în gradul de interpretare a argumentelor sale care au
urmat, conceptul de relativitate individuală a fost revoluționar pentru vremea
respectivă și a contrastat cu alte doctrine filosofice care susțineau că universul
se bazează pe ceva obiectiv, în afara influenței sau percepțiilor umane. Potrivit
lui Aristotel, Protagoras a fost criticat pentru că a pretins „să sporească
valoarea argumentului mai slab”.

Protagoras a fost, de asemenea, cunoscut ca un profesor care a abordat subiecte

legate de virtute și viața politică. El a fost implicat mai ales în întrebarea dacă
virtutea putea fi învățată, o problemă obișnuită a Greciei din secolul al V-lea
î.e.n., care a fost legată de cititorii moderni prin dialogul lui Platon. În loc de
educatorii care au oferit o pregătire specifică, practică în retorică sau vorbire
în public, Protagoras a încercat să formuleze o înțelegere motivată, la nivel
foarte general, a unei game largi de fenomene umane, inclusiv limba și educația. În
„Protagoras” al lui Platon, el susține că învață „gestionarea corectă a propriilor
afaceri, cum ar fi cel mai bine să conduci gospodăria și administrarea afacerilor
publice, cum să contribuie cel mai eficient la treburile orașului prin cuvânt și
acțiune.”

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

Protagoras a fost un susținător al agnosticismului sau, așa cum susține Tim

Whitmarsh, al ateismului, pe motiv că, de când a considerat că dacă nu se poate ști
ceva, acel ceva nu există. Potrivit unor surse, în lucrarea pierdută a lui
Protagoras, „Cu privire la zei”, el a scris:

“
În ceea ce privește zeii, nu am niciun mijloc să știu dacă există sau nu, și nici
de ce fel pot fi, din cauza obscurității subiectului și a vieții scurte omenești.
— Protagoras
Potrivit lui Diogenes Laërtius, poziția agnostică, neîngrijită, luată de
Protagoras, a stârnit furie, determinând atenienii să-l expulzeze din oraș și toate
exemplarele cărții sale au fost colectate și arse în piață. Distrugerea deliberată
a operelor sale este menționată și de Cicero câteva secole mai târziu.

Ulterior Socrate îi va ironiza și critica dur pe sofiști, petrecându-și viața

luptând împotriva lor (în special Gorgias și Protagoras). Socrate va critica
sofiștii inclusiv folosirea demagogiei, dezmembrând argumentele lor prin “metoda
socratică.” Tensiunea între Socrate și sofiști poate fi sumarizată astfel: sofiștii
căutau doar înfrângerea în justiția verbală, Socrate căuta doar adevărul.

Mai mult de un mileniu mai târziu, Nietzsche va comenta asupra sofiștilor,

sugerându-ne implicit că el le ținea apărarea: “granița dintre bine și rău dispare
—asta e sofistică.” Nietzsche, necrecrezând în moralitatea absolută, vedea
sofistica ca o uneltă de a anula distingerea dintre Bine și Rău, în sensul lor
absolut. Mai mult, unii filosofi moderni (ca Alan Baidou) au argumentat că nu
există filosofie fără sofistică și niciun filosof care nu se definește pe sine ca
un adversar al sofistului („fiecare definiție a filosofiei trebuie să o distingă de
sofistică"). Sau cu alte cuvinte, filosofia are nevoie de sofistică pentru a
progresa, și vice versa. Sunt opusuri care erau necesare pentru dezvoltarea
gândirii Occidentale. Dialogurile lui Platon ar fi fost plictisitoare și
neconvingătoare dacă nu exista un sofist care urma să fie destrămat de Socrate.

12.jpg
Filosofia ajunge în Atena
Presocraticii enumerați anterior nu reprezintă o listă exhaustivă, ci e mai degrabă
o introducere în gândurile celor mai importanți dintre ei. Mai sunt și Anaxagora,
Tucidide, Gorgias și alții. Mai este și Zenon (Zeno) din Elea care a scris faimosul
paradox numit “Ahile și țestoasa” (despre care poate voi discuta într-un video
aparte). Însă dacă e cazul să-i privim pe toți împreună, ajungem la concluzia că
până la Protagoras ei toți aveau similarități. În primul rând, erau preocupați în
mod prioritar să înțeleagă mai degrabă natura lumii din jurul nostru, decât natura
umană—într-adevăr, este îndoielnic dacă au avut chiar un astfel de concept ca
„natura umană”. În al doilea rând, au pornit fără nici o inhibiție să teoretizeze
îndrăzneț pe cea mai mare scară posibilă. Inevitabil, având în vedere că aceștia au
fost primii gânditori în acest sens, o mare parte din concluzii pot părea sălbatice
și iraționale. Dar totuși este impresionant cât de multe idei bune au avut, idei
destinate să dea roade bogate în dezvoltarea ulterioară a încercărilor pe care
ființele umane le-au făcut de-a lungul secolelor de a înțelege lumea în care ne
regăsim.