Studiu introductiv- relația țăranului antebelic cu statul român.

Ziarul “Opinia” din Iași pe data de 17 februarie 1907 (stil vechi sau 3 martie pentru
calendarul gregorian) anunța pe prima pagină cu o îngrijorare palpabilă că “De ieri dimineața
sosesc mereu știri foarte îngrijorătoare din județ. Țăranii de pe moșiile Flămânzi, Rădeni,
Storești, în număr colosal de mare și înarmați cu furci mari și ciomege s-au răsculat contra
arendașilor...”. Peste câteva zile, realitatea era una irevocabilă, același ziar tipărind că „Faptele
ce ni se comunică...nu lasă nici o umbră de îndoială că revolta țărănească a izbucnit...” 1. Pornită
de la o dispută între țăranii din satul Flămânzi, județul Botoșani, și arendașul marelui trust
Fischer ce administra moșia Prințului D. M. Sturdza în legătură cu prețul contractului de muncă,
răscoala din s-a extins cu repeziciune pe întreg teritoriul Vechiului Regat. Surprinși de violența
țăranilor, conservatorii aflați la guvernare au cedat puterea în favoarea liberalilor care au trecut la
represalii sângeroase, utilizând armata sub comanda generalului Alexandru Averescu pentru a
înăbuși răscoala. Până spre sfârșitul lui aprilie, o stare de stabilitate și acalmie relativă a fost
reinstituită în mediul rural lăsând în urmă în jur de 11 mii de morți. Evenimentul a lăsat o
impresie puternică asupra policienilor, fapt ce a generat o dezbatere aprinsă despre chestiunea
agrară sau starea socială precară a țăranului român datorită subordonării sale economice și
sociale față de marea proprietate2.

Subcapitolul își propune să plaseze problema agrară într-un context istoric larg, mergând
pe ideea dezvoltată de Școala de la Annales de longue durée3. Obiectivul meu principal fiind
acela de a explica tendințele ce au stat la baza ostilității între două forțe opuse: cea a statului
român într-un rapid proces de modernizare și cea a țăranului prins în inerția tradiționalismului.
Îmi voi limita, în mare parte, analiza la regiunea Moldovei din dorința de a rămâne subscris
subiectului disertației și de a evita generalizarea unor caracteristici inaplicabile în cazul zonei
muntenești sau oltenești. Până la unificarea din 1859, entitățile politice românești cunoscute ca
Țara Românească (Valahia în sursele străine) și Moldova au urmat un demers istoric diferit cu un

1
Apud Constantin Dropu, Flămânzi: Un nume în istorie, Editura Comitelul de Cultură și Educație Socialistă al
Județului Botoșani, Botoșani, 1977, pp. 111-112
2
Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediția a V-a, Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu,
Editura Humanitas, București, 2017, pp. 183-184. Vezi și P. G. Eidelberg, The Great Rumanian Peasant Revolt of
1907: Origins of a modern Jacquerie, Leiden, E. J. Brill, 1974, p. 1, 199. Estimările generale se clasează în jurul
numărului de 11 mii de victime ale răscoalei. Potrivit unei surse diplomatice franceze, numărul ar fi între 10 mii și
20 de mii, deși aceste cifre sunt mult mai credibile în comparație cu numărul oficial emis de guvernul român de
numai o mie de morți.
3
impact asupra dezvoltării lor politice, culturale și sociale. De aceea consider că supraextinderea
domeniului meu de interes ar produce devieri de la obiectivul studiului.

Înainte de a reflecta asupra procesului de modernizare a României din secolul al XIX-lea,

trebuie să ne orientăm atenția asupra organizării sociale a țărănimii începând cu secolul al XV-
lea. La acea vreme pe teritoriul moldovenesc, țărănimea era împărțită între sătenii majoritari
liberi (răzeși) și cei dependenți (vecini sau clăcași). Răzeșii dețineau pământ în comun sau
devălmășie ca oameni liberi spre deosebire de vecini care erau sub stăpânirea unui boier cu
obligația de a-i oferi o parte din recoltă și de a munci pentru acesta un număr de zile. Totuși și
țăranii liberi aveau datoria de a oferi o parte din recolta lor domnitorului și boierului, însă
obligația era mult mai mică în comparație cu cea a țăranilor dependenți, având și libertatea de a
se muta dintr-un sat în altul după bunul plac 4. Exista un concept diferit asupra proprietății,
pământul fiind lucrat de țărani în comun pentru a-și îndeplini nivelul de subzistență și
responsabilitățile față de boier și domnitor. Organul administrativ al satelor se numea judecie
condus de către un jude sau vătăman (denumire găsită numai în documentele moldovenești).
Judele avea responsabilitatea de a colecta taxele, păstra liniștea publică și de a recruta ostași,
fiind ales de către membrii comunității din care făcea parte. Din secolul al XVI-lea termenul era
adoptat de către cancelaria domnească pentru a desemna reprezentanții populației sătești 5. Ce am
putea numi proprietate privată pentru un țăran se limita doar la locul de casă și grădina sa, iar
restul pământului era muncit prin intermediul unei obști, denumire atribuită modalității de lucru
în colectiv. Pădurea și locul de pășunat erau considerate fără drept de proprietar, astfel, orice
țăran se putea folosi de aceste zone după bunul plac. Fiecare sat se guverna după propriile legi și
cutume, denumite de R. Rosetti dreptul românesc. Astfel, atunci când un boier era întărit sau
primea în danie un număr de sate de la un domn, acesta nu intervenea nici asupra organizării lor
interne, nici asupra felului în care era redistribuit pământul pentru muncă. Boierul avea un drept
de proprietate asupra oamenilor în colectiv, nu asupra pământului6. Creșterea dominației
otomane asupra Moldovei începând din secolul al XV-lea a exercitat o presiune economică
materializată prin dările și tributurile crescute către Înalta Poartă. Tot mai mulți săteni liberi și-au

4
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 98-99. Vezi și R.
Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Editura Atelierele grafice SOCEC & Co, Societatea Anonimă, București,
1907, pp. 14-16.
5
Alexandru I. Gonța, Satul în Moldova medievală: instituțiile, Editura Panfilius, Iași, 2011, pp. 390-391.
6
R. Rosetti, Pământul, Sătenii și Stăpânii în Moldova: de la origini până 1834, Tomul I, Editura Atelierele grafice
SOCEC & Co, Societatea Anonimă, București, 1907, pp. 24, 144-146.
vândut pământul împreună cu libertatea lor pentru a face față datoriilor către stat.Totuși
încercarea de a crea un aparat fiscal centralizat a fost un eșec pentru acea vreme datorită
infrastructurii precare și opoziției boierimii, mulți țăranii fiind capabili să evite colectarea unor
taxe. După cum putem observa până spre începutul secolului al XVIII-lea, indiferent de statutul
lor juridic de răzeși sau vecini, țăranii se bucurau de o autonomie semnificativă7.

Instaurarea regimului fanariot în Țările Române (1711/1715) a dus la o intensificare a

procesului de transformare a țăranilor liberi în vecini. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în
Moldova, 67% din țărănime se afla deja în depedență sau devenise clăcașă8. Asistăm, de
asemena la o înăsprire a obligațiilor cerute de boier, astfel sub domnia lui Constantin
Mavrocordat, săteanul era obligat să muncească 12 în loc de 3 zile pe an. Altă schimbare a
constat în înlocuirea justiției locale cu cea a stăpânului, realitate ce a favorizat abuzurile și
deciziile arbitrare în rezolvarea litigiilor din mediul rural. Au fost reduse locurile pentru pășunat,
iar accesul liber în pădure pentru a aduna lemne a fost restricționat și taxat 9. Toate aceste
tentative de subminare a autonomiei țărănești pot fi subscrise unei dorințe a boierilor de a se
sustrage obligațiilor impuse prin dreptul pământului și pentru a avea un control tot mai mare
asupra producției, însă nu putem vorbi despre o intenție de a urmări expres profitul economic.
Nu exista la acel moment o piață competitivă datorită monopolului comercial impus de către
Imperiul Otoman. Presiunea resimțită de țărani venea de la domnii fanarioți care căutau cu
disperare mijloace fiscale pentru a-și plătii creditorii care i-au cumpărat inițial scaunul domnesc.
În 1805, boierii au reușit să îl convingă pe domnitorul Alexandru Moruzi să mărească zilele de
clacă la 33, însă nu existau destui țărani pentru a îndeplini cota cerută. Mulți săteni era
preocupați cu producerea vinului și creșterea animalelor. De asemenea, țăranii puteau să își
transforme obligațiile în muncă în plată în bani, deși cu timpul practica a devenit din ce în ce mai
costisitoare10. Despre cum arăta o familie țărănească și locuința lor din regiunea Moldovei, ne
spune mai multe un călător străin precizând că „satele nu sunt decât niște cătune izolate, alcătuite
din case înșirate de-a lungul unui drum lung. Aceste case, înconjurate de grădini, sunt toate la fel.

7
Bogdan Murgescu, Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, București, 2010, p.40
8
Gheorghe Platon, Mutații socio-economice în Principate (1821-1848), în Dan Berindei (coord.), Istoria
Românilor: Constituirea României Moderne, Tom. I, Vol. VII, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 138. Vezi
și Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Ediția a III-a, Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu,
Editura Humanitas, București, 2013, p. 100.
9
R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii..., pp. 14- 28.
10
Keith Hitchins, Românii 1774-1866..., pp. 100-117
Sunt construite dintr-o paiantă cenușie (un pic de pământ subțiat cu apă amestecat cu chirpici),
apoi spoită cu var. Înăuntru soba foarte înaltă, așezată pe două cuptoare mici, este cât jumătate
din încăpere. După soba aceasta, deasupra și chiar în ea, când nu este foc, țăranul moldovean și
valah, cu întreaga familie, oricât ar fi de mare, se culcă, fără pat, chiar și fără rogojină, după
munca de peste zi și o masă îndestulătoare, alcătuită din lapte și mămăligă coaptă sau arsă” 11.
Realitatea era că populația nu era numeroasă, multe comune rurale aflându-se la distanțe
apreciabile. Viața țăranilor devenise, într-adevăr, mai grea și subordonată controlului boieresc,
dar încă se puteau sustrage responsabilităților, păstrându-și un anumit grad de libertate12.

Situația țărănimii a cunoscut o schimbare semnficativă odată cu semnarea Păcii de la

Adrianpopol (1829) și impunerea Regulamentelor Organice de către Imperiul Rus. Deși istoricul
Keith Hitchins a propus un început de modernitate în Țările române după Pacea de la Kuciuk-
Kainargi (1774), atunci când apar unele semne de imitație instituțională și politică vestică,
agricultura și situația țărănimii rămâne în mare parte neschimbată 13. De aceea am mers pe
etapizarea modernizării propusă de istoricul german Lothar Maier pornind din anul 1829 atunci
când capitalismul și concentrarea pe profit încep să fie generalizate pentru întreaga zonă a
Moldovei și Țării Românești14. În plus, prin Regulamentul Organic apar anumite schimbări
instituționale ce au modificat semnificativ relațiile agrare. R. Rosetti vorbește despre o
desființare a dreptului românesc prin transformarea boierilor care dețineau sate în proprietari de
pământ15. Astfel, noi moșieri aveau drepturi depline asupra proprietății lor, reglementând accesul
la pășunat și la tăiat lemne din pădure. Coeziunea internă a satului a fost perturbată și divizată
din cauza lipsei de pământ pentru cultivat; țăranii nu au avut altă opțiune decât să intre în învoieli
agricole deazvantajoase. Zilele de muncă s-au înmulțit vertijinos prin înăsprirea nartului (normei
zilnice), creând nemulțumiri profunde în mediul rural manifestate prin revolte țărănești cum a
fost cea din 1831; Țările române fiind sub ocupație străină, aceste revolte erau sortite eșecului 16.

11
Apud Neagu Djuvara, Între Orient și Occident: Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848),
Traducere din franceză de Maria Carpov, Ediția a VIII-a, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 254-255.
12
Keith Hitchins, Românii 1774-1866..., pp. 100-117. Vlad Georgescu, Istoria românilor: de la origini până în
zilele noastre, Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992, p. 137.
13
Ibidem, pp. 9-13.
14
Gh. Iacob, Societate și economia. Procesul de modernizare: Considerații generale în Gh. Platon (coord.), Istoria
Românilor: De la independență la Marea Unire (1878-1918), Tom II, Vol. VII, Editura Enciclopedică, București,
2003, p. 31.
15
R. Rosetti, Pământul, Sătenii și Stăpânii în Moldova..., p. 396.
16
R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii..., pp. 48-64. Gheorghe Platon, Mutații socio-economice în Principate
(1821-1848)..., p. 145.
Eliberate de monopolul turcesc în urma păcii de la Adrianopol, producția internă de cereale a
crescut considerabil pentru a face față cererii externe de pe piața mondială. Însă creșterea
productivității avea o limită dictată de infrastrucută precară și stilul arhaic, pentru acea perioadă,
de cultivare a pământului. Moșierii au încercat să evite acest obstacol prin suprasolicitarea
țăranului la munca depusă. Rezultatul a fost unul nedorit care a dus la o pauperizare și mai
accentuată a mediului rural. Arendarea pământului unei persoane interesată doar de profitul ce îl
putea obține de pe urma contractului a fost o altă practică foarte nepopulară printre țărănime.
Cele mai multe plângeri veneau din Moldova, unde moșierii i-au exploatat intens pe săteni.
Revoluția din 1848 le-a dat o nouă speranță țăranilor de a-și ușura povara obligațiilor, dar
intervenția rapidă a armatelor străine le-a curmat orice intenție de remediere a situației lor.
Răscoalele sporadice au început să se înmulțească îngrijorător, iar după unirea principatelor din
1859, problema împroprietăririi țăranilor era văzută ca o sarcină imperativă pentru noua
conducere. Modernizarea a adus prosperitate în mare parte moșierilor nu și țăranilor care erau
majoritari, deoarece, așa cum remarca și Gh. Platon:

“Aceste tendințe și căutări, situate pe linia procesului de transformare, de

modernizare a societății românești, chiar dominante fiind, nu și-au putut găsi
expresie, în plenitudinea lor, în cuprinsul unei societăți înapoiate. Nici realitățile
interne și nici dominația și stăpânirea străină nu au îngăduit un salt brusc și o
orientare deplină în direcția noului. Posedând pozițiile politice dominante, păturile
conducătoare au promovat noul în raport cu pozițiile și interesele lor, înnoind,
reformând sau adaptând în funcție de aceste interese. Așa se explică faptul că, ăprin
intermediul Regulamentului organic, munca de clacă (boierescul), feudală în forma
sa, a fost pusă în serviciul producției de mărfuri.”17

În primii ani de după promulgarea legii de împroprietărire, un grad de optimism a

dominat mediul rural, însă nu avea să dureze prea mult. În baza reformei agrare, au primit
pământ 406 000 de foști clăcași. Din păcate, cel puțin 100 000 de țărani au primit doar teren
pentru casă și grădină, iar alți 150 000 au primit loturi prea mici pentru a atinge un nivel decent
de subzistență pentru o familie de 4 persoane18. În plus, Constantin Dobrogeanu-Gherea, critica

17
Gheorghe Platon, Mutații socio-economice în Principate (1821-1848) în Dan Berindei, Istoria Românilor, Tom
I..., pp. 142-146. Vezi și Constantin Corbu, Țărănimea din România în perioada 1848-1864, Editura Științifică,
București, 1973, pp. 161-166.
18
Keith Hitchins, România 1866-1947..., pp. 173-174.
aspru reforma menționând: “Dar că în afară că s-a dat puțin, s-a dat și pământul cel mai prost;
râpe, pietrișuri, nisipuri, lut; apoi, li s-a dat pământul cel mai depărtat de sat...Pe urmă,
pământurile date n-aveau de multe ori drumuri, cari să ducă la ele, astfel că țăranul avea pământ
dar nu putea să ajungă la el; drumul către pământul țăranului trecea prin proprietatea mare” 19.
Realitatea era una dezamăgitoare pentru majoritatea populației din mediul rural, unde
proprietatea țărănească reprezenta doar 30% din suprafața țării20. O altă omisiune gravă a
leguitorilor din 1864 a fost lipsa de educație a împroprietăriților în cultivarea eficientă a
pământului. Mulți dintre țărani încă foloseau o agricultură extensivă ineficiență și cu un prost
randament pentru producție în locul unei agriculturi intensive ce utiliza anual fiecare parcelă din
lot. În cuvintele lui G. D. Creangă: “Statul nu s-a ocupat câtuși de puțin, în urmă, de starea
împroprietăriților săi. Din contră dictornul lui se pare a fi fost, în tot timpul de la 1864 pănă acum
(1905): V-am dat o bucată de pământ, acum îmbogățiți-vă și înmulțiți-vă...” 21. Pulverizarea
continuă loturilor după moartea săteanului a reprezentat o altă problemă ce a redus
productivitatea proprietății țărănești22.

După reforma agrară din 1864, moșierii s-au trezit cu întinderi uriașe de proprietate, dar
fără mână de lucru necesară pentru a-și cultiva pământul și pentru a sadisface cererea tot mai
mare de pe piața mondială pentru produsele românești. Pentru a proteja interese economice ale
statului, guvernul a intervenit cu o lege privitoare la învoielile agricole din 1866. Prin această
reglementare legislativă, țăranii erau obligați prin pământul primit de la moșieri să ofere în
schimb o taxă în bani, produse, muncă sau o combinație între aceastea 23. Însă, în cele mai multe
cazuri, moșierii sau arendașii erau interesați de prestarea unei munci din partea săteanului, în
timp ce țăranul era interesat să își răscumpere datoriile în bani. Locuitorii din mediul rural nu
aveau venitul necesar pentru a scăpa de obligațiile cerute în muncă, iar de-a lungul deceniilor ce
au urmat, moșierii au căutat să crească prețul taxelor în bani exponențial 24. În plus, statul supra-
impozita proprietatea țărănească comparativ cu cea a moșierilor. De exemplu, la început de secol

19
C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia: Studiu economic-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Librăriei
SOCEC & Comp, Societatea Anonimă, București, 1910, pp. 53-54.
20
Dan Berindei, Constituirea României. Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii și al reformelor în Dan Berindei
(coord.), Istoria Românilor, Tom I…, p. 528.
21
G.D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Instit. de Arte Grafice “Carol Gobl”, București, 1907, pp.
XXXVIII-XXXIX.
22
N. Adăniloaie, Răscoala țăranilor din 1888, Editura Academiei R.S.R., București, 1988, p. 39.
23
Keith Hitchins, România 1866-1947…, pp. 174-175
24
P. G. Eidelberg, op.cit., p. 52-54.
al XX-lea, în județul Ialomița, țăranii plăteau cu 256% mai mult decât marii proprietari, iar în
Iași cu 156%, mai mult. Așa cum preciza și G. D. Creangă, “aceasta nu e numai nedrept, dar este
și neuman. Aceasta înseamnă a lua 7 piei de pe o oaie!” 25. Nu numai atât, perceptorii căutau să
adune mai mulți bani de la țărani decât ar fi prevăzut legea, agenții fiscali ai comunei confiscau
sau vindeau proprietatea unor săteni prea săraci pentru a monta o opoziție în fața tribunalelor26.

În loc ca administrația statului să acționeze ca mediator între relația dintre țăran și moșier,
de cele mai multe ori era un complice în abuzurile marilor proprietari. Primarul unei comune
formată din mai multe sate avea puteri discreționare asupra poliției, justiției și executivului local,
fiind responsabil în fața unui subprefect care era ales la sugestia prefectului unui județ de către
ministrul de interne. Mai exista și un consiliu comunal, însă această avea rol consultativ.
Majoritatea covârșitoare a țăranilor nu aveau o reprezentare politică în Parlament datorită
sistemului restrictiv cenzitar prin care erau aleși deputații, astfel încât, influența lor asupra
măsurilor legislative ce priveau agricultura și relațiile agrare era aproape inexistentă 27. Cei care
abuzau cel mai mult de sistem și administrație erau arendașii, al căror număr a crescut vertijinos
spre sfârșitul secolului al XIX-lea și început de XX 28. Aceștia erau ghidați numai de profitul pe
care îl puteau obține în urma exploatării muncii țăranilor. Renta în muncă era prevalentă în
regiunea Moldovei, unde, desigur, starea socială a sătenilor era cea mai precară 29. Influența lor ar
fi putut fi restricționată sau temperată dacă primarii nu ar fi fost complici la abuzurile comise de
aceștia30. Dacă sătenii nu respectau cererile exagerate și aspre a contractelor de muncă atunci
autoritatea locală chema jandarmeria pentru a-i agresa fizic și verbal. De multe ori, arendașii se
foloseau de poliție pentru a-i forța pe unii locuitori din comunele rurale să accepte termenii
draconici a unei învoieli agricole31. Concepția occidentală asupra statului protector nu se aplica
în cazul Regatului României, iar în mentalul colectiv rural, imaginea arendașului și a statului s-a
contopit într-o singură forță opresivă.

25
G.D. Creangă, op.cit., p. XXI
26
Keith Hitchins, Românii 1866-1947..., p. 175.
27
P. G. Eidelberg, op.cit., pp. 16-18.
28
Gh. Iacob, Societate și economie. Procesul de modernizare. Implicații economice ale modernizării, în Istoria
Românilor, Tom II…, p. 76. Autorul afirmă că “în anul 1913, aproximativ 55% din suprafața moșiilor mai mari de 1
000 de ha era arendată; în alte două surse, procentul atingea 70%”
29
P. G. Eidelberg, op.cit., p. 60.
30
Keith Hitchins, Românii 1866-1947…, p. 175
31
Ibidem. Pentru mai multe detalii despre jandarmeria locală vezi Vasile M. Kogălniceanu, Legislația agrară și
măsurile luate în favoarea agriculturei: de la 1864 până azi, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva,
București, 1902, pp. 59-60.
 Spre sfârșit de secol al XIX-lea, început de XX, nivelul de trai al românilor, luând în
considerare faptul că 80% dintre aceștia trăiau în mediul rural era unul foarte scăzut raportat la
media europeană. Natalitatea era de 40,2, iar mortalitatea de 30 de procente la mie, situând țara
noastră pe primele locuri din Europa împreună cu Rusia. Sistemul medical slab organizat nu
putea preveni bolile arhirăspândite pe teritoriul românesc. De asemenea, alimentația proastă a
țăranilor lăsa de dorit; Ion Ghica scria în 1875: “Românii sunt poporul cel mai frugal ce am
văzut. Un muncitor care sapă toată ziua, de dimineața până seara, se hrănește cu legume fierte în
apă, cu două fire de ceapă și cu o bucată de mămăligă uscată. Indienii și arabii nu sunt mai sobri
decât dânșii”32. Datorită nivelului crescut de analfabeți din mediul rural, prevederile contractelor
de muncă erau citite țăranilor de către primari, fapt ce a favorizat înșelăciunea și manipularea
obligațiilor agrare. Totuși, sub eforturile lui Spiru Haret, între 1899 și 1912, rata de alfabetizare a
crescut de la 15% la 33%. La sate a apărut astfel, o intelectualitate influentă ce a jucat un rol
semnificativ în răscoala din 1907. În plus, mulți țărani au devenit conștienți de starea lor precară
și de puterea lor colectivă33.

Spre deosebire de arendași, statul nu a rămas complet indiferent la situația din mediul
rural. Prin legea învoielilor agricole din 1882, s-a încercat o ameliorale a condițiilor cerute prin
contractele de muncă încheiate, fiind interzisă forța brutală împotriva țăranilor, măsură, însă,
ușor de ocolit de primari, știind că mulți sătenii nu își vor găsi dreptatea în tribunalele controlate
de moșieri. Înființarea în 1881 a Creditului Agricol ar fi trebuit să îi ajute pe mulți țărani să
devină întreprinzători agricoli prin intermediul unor împrumuturi la dobânzi ce nu depășeau 7%,
însă instituția a fost infiltrată rapid de moșieri și arendași care au monopolizat modalitățile de
vânzare a creditelor, urmărind doar obținerea unui profit exponențial în urma contractelor
încheiate. Alarmați de violenta răscoală a țăranilor din 1888, guvernanți au căutat metode mai
eficiente pentru îmbunătățirea situației din mediul rural34. Cele mai promițătoare instituții au fost
băncile populare și obștiile sătești. Primele menționate au apărut spontan la sate începând cu anul
1891, fiind înființate de țăranii mai înstăriți sau fruntașii și oferind împrumuturi avantajoase
pentru consătenii mai defavorizați. Sprijinite de Spiru Haret și codificate prin lege de liberali în
1904, băncile au devenit singura sursă viabilă de credit. Din păcate multe dintre acestea erau

32
Gh. Iacob, Societate și economie. Procesul de modernizare. Implicații economice ale modernizării, în Istoria
Românilor, Tom II…, p. 77.
33
Keith Hitchins, România 1866-1947…, p. 177.
34
Ibidem, pp. 179-180.
neproductive, singura lor funcție pentru sătenii săraci fiind acoperirea unor cheltuieli de trai
curente35. Scopul obștiilor sătești dominate de țărani era acela de a intra în competiție cu
arendașii pentru licitarea pământului moșieresc. Obștia avea condiții de muncă mult mai
favorabile și beneficii ce i-ar fi ajutat și pe sătenii săraci. Obstacolul întâmpinat de aceste
asociații a fost preferința moșierilor de a alege serviciile mult mai profitabile ale unui arendaș, iar
statul nu a încercat sub nicio formă să îi oblige să își închirieze pământul unei obști. În opinia
istoricului P.G. Eidelberg, obștiile sătești dacă ar fi fost susținute de stat ar fi devenit ulterior
profitabile atât pentru țăran cât și pentru moșier, înlocuind și eliminând, într-un final, sistemul
opresiv al arendășiei. Însă, conservatorii reprezentați în mare parte de marii proprietari erau ostili
unor inițiative considerate de către aceștia radicale 36. R. Rosetti rezuma ideologia lor astfel: “ea
(administrația conservatoare) pătrunsă de principiul că ar fi imprudent să se dea dreptate
țăranului împotriva proprietarului sau arendașului, căci astfel i s-ar da vânt, nu s-ar mai putea
face nimic cu el și țara ar fi dusă la ruină, ceea ce ei rezumă în chip drastic prin axiomul: țăranul
trebuie să știe de frică (sublinierea noastră)”37.

Frica de autorități, de arendași și de înfometare au fost cauzele aparente care au dus la

izbucnirea răscoalei din 1907. Spontană și lipsită de organizare, revolta s-a transformat rapid în
anarhie, fapt ce îngreunează munca istoricului în determinarea unor obiective exacte ale
țăranilor. Unii impulsionați de învățători sau preoți locali au cerut o împroprietărire radicală,
alții, au cerut renegocierea învoielilor agricole în baza unor termeni acceptabili 38. Însă, răscoala,
în opinia mea, stă la baza unor contradicții mult mai profunde din societatea românească.
Începând cu secolul al XV-lea, țăranii au montat o rezistență reușită împotriva tentativelor de
control a boierilor asupra organizării lor interne. Aceștia din urmă au întâmpinat obstacolele
specifice epocii în care trăiau: lipsa de infrastrucură și comunicații eficiente împreună cu
numărul scăzut al populației a permis eschivarea țăranilor de la obligațiile cerute de stăpân.
Domnitorul a jucat în rol important în medierea conflictelor dintre cele două părți, însă odată cu
instaurarea regimului fanariot, influența boierilor a crescut considerabil, reușind astfel să se
impună tot mai mult în mediul rural. Societatea românească fiind una eminamente tradițională,
dreptul la pășunat, la cultivarea pământului sau la procurarea liberă a lemnelor din păduri putea fi
35
Ibidem, pp. 181-182.
36
P.G. Eidelberg, op.cit., pp. 66-67.
37
R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii..., p. 546.
38
G. Tudoran, Desfășurarea răscoalei în Moldova, în A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri, A. Deac, D. Hurezeanu, Tr. Lungu
(redactori), Marea Răscoală a țăranilor din 1907, Editura Academiei R.S.R., București, 1967, pp. 227- 228.
restricționat, însă sub nicio formă nu putea fi desființat de către boieri fără o restructurare
ideologică profundă. Acea schimbare a fost posibilă în urma implementării Regulamentelor
Organice, oferind un impuls puternic procesului de modernizare în Țările române. S-a produs o
restructurare a societății, stăpânii de sate devenind proprietari de pământ. Țăranii au fost lipsiți
de singurul mijloc de subzistență și constrânși într-o dependență directă față de moșieri, dreptul
românesc fiind desființat complet. Unificarea Principatelor, adoptarea unei noi constituții și
implementarea unei reforme agrare doar a tergiversat subordonarea economică și socială a
țăranului față de marea proprietate. Modernizarea instituțională le-a oferit moșierilor un control
extins asupra satului prin intermediul poliției și jandarmeriei. Statul în loc să protejeze cetățeanul
și să îi garanteze libertățile și drepturile constituționale a acționat în complicitate cu interese
economice ale marelui proprietar. Astfel, înțelegem mult mai ușor de ce recurgerea la violență a
reprezentat, într-un final, singurul resort al țărănimii. Contradicțiile din sânul societății românești
s-au manifestat violent în cadrul răscoalei din 1907. Statul a dus un război brutal împotriva
propriilor cetățeni, fapt ce a compromis complet orice formă de încredere a săteanului în
administrația publică. După Primul Război Mondial guvernanți s-au confruntat cu un sat mutilat
și familiar cu violență, însă, nevoia de a controla viața țăranului a încurajat practici vechi în
timpuri noi.