CURS FIZIOLOGIE 1

FIZIOLOGIA SÂNGELUI

1. VOLEMIA.
2. FUNCŢIILE SÂNGELUI.
3. PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI.
4. HEMATIILE: particularităţi morfofuncţionale; hematopoieza şi hemoliza fiziologică;
grupele sanguine; transfuzia.
5. LEUCOCITELE: particularităţi morfofuncţionale ale granulocitelor, complexului
monocitomacrofagic şi ale limfocitelor.
6. TROMBOCITELE: particularităţi morfofuncţionale; hemostaza fiziologică; coagularea
sângelui.
7. PLASMA SANGUINĂ.

1.VOLEMIA

- sângele reprezintă un ţesut lichid circulant, format din elemente figurate suspendate în plasmă.
- volumul sanguin total (volemia), de 5-5,6 litri, reprezintă cca 6,9 – 7,4% din greutatea corporală,
ceea ce corespunde la un adult de 55 – 70 kg.
- din volemia de 5 litri, 3,5 litri (55%) este reprezentată de plasmă (volum plasmatic) şi 1,5 – 2 litri
(45% hematocrit) – volum globular.
- valorile normale ale hematocritului (Ht) la adult variază în funcţie de sex (46,5% la bărbaţi şi 42% la
femei).
- Ht mai variază şi în funcţie de vârstă şi de altitudine. În stări patologice cum ar fi anemia, Ht scade,
iar în boli respiratorii cronice, Ht creşte (poliglobulie).
- în repaus 40 – 45% din volumul total de sânge stagnează în viscere şi plexuri subpapilare, unde
circulă extrem de lent, formând volumul sanguin de rezervă.
- volemia variază în funcţie de:
- starea fiziologică a organismului (efort fizic, altitudine, temperatura ambiantă, emoţii
puternice)
- sex (la bărbaţi este cu 10% mai mare faţă de femei).
- variaţiile volemiei în condiţii fiziologice au loc nu numai pe seama creşterii volumului total, ci şi pe
seama redistribuirii sângelui între diversele sectoare ale organismului.
- în condiţii patologice se întâlnesc:
 hipervolemii, prin creşterea volumului globular (policitemia esenţială); prin creşterea
volumului plasmatic (ciroză hepatică); prin interesarea ambelor volume (leucemia);

1
  hipovolemii, prin scăderea volumului plasmatic (vărsături, diaree severă, arsuri); prin scăderea
numărului de hematii (anemii); prin interesarea ambelor volume (hemoragie).

2. FUNCŢIILE SÂNGELUI.

Funcţia circulatorie
- prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la menţinerea şi reglarea presiunii
sanguine.
Funcţia respiratorie.
- sângele realizează transportul de gaze de la plămâni la ţesuturi, asigurând aportul de oxigen necesar
desfăşurării nor-male a proceselor energetice tisulare
- la nivel tisular, cedarea oxigenului este însoţită de preluarea bioxidului de carbon rezultat din
respiraţie şi transportarea sa către zona de eliminare alveolocapilară.
Funcţia excretorie.
- se realizează prin faptul că sângele este principalul transportor al cataboliţilor de la nivel tisular la
nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă.
- sângele reprezintă principalul mijloc de legătură între ţesuturile şi organele de absorbţie a principiilor
alimentare.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic.
- una din condiţiile fundamentale ale homeostaziei organismului – menţinerea echilibrului
hidroelectrolitic între cele trei compartimente ale mediului intern – se realizează cu intervenţia
sângelui.
Funcţia de termoreglare.
- menţinerea temperaturii constante a organismului (homeotermia) reprezintă un element de bază al
homeostaziei generale, condiţionând viteza şi randamentul reacţiilor metabolice.
Funcţia de apărare.
- sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice
- această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum şi prin
intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului.
- sângele intervine, prin proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele active conţinute, în reglarea
funcţiilor circulatorii, digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului.
- realizând o cale de legătură directă între cele mai diferite sisteme şi ţesuturi, sângele reprezintă, un
mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor şi sistemelor, simultaneitate ce conţionează
adaptarea la condiţiile mediului ambiant.

3. PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

Culoarea.
- sângele are culoarea roşie
- aceasta se datorează hemoglobinei din hematii
- sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită
oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu-închis (datorită
hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei)

2
 - când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.

Densitatea.
- sângele este mai greu decât apa
- densitatea sângelui are valoarea 1055 g/l
- plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l
- această proprietate a sângelui depinde de componentele sale şi în special de hematii şi proteine.

Vâscozitatea.
- valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei, considerată egală
cu 1.
- vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
- creşterea vâscozităţii este un factor de îngreunare a circulaţiei.

Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică).

- în orice soluţie, apare o presiune statică suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă separând,
printr-o membrană semipermeabilă, solventul de soluţia respectivă.
- membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea substanţei
dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei.
- în aceste condiţii apare fenomenul de osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor solventului
prin membrană spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă.
- valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediu intern şi lichidul intracelular) este de
cca 300 osm/litru.
- presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloidosmotică
(oncotică) şi are valoarea de 28 mmHg.

Reacţia sângelui.
- reacţia sângelui este slab alcalină.
- se exprimă în unităţi pH.
- pH-ul sanguin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut prin mecanisme
fizicochimice (sistemele tampon) şi biologice (plămân, rinichi, hematie etc.).

Temperatura.
- la om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui variază între 35oC (în
sângele din vasele pielii) şi 39o C (în sângele din organele abdominale)
- deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului
şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin
iradiere
- sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă cu căldură.

4. HEMATIILE

4. 1. Particularităţi morfofuncţionale ale hematiilor

- hematiile (eritrocitele sau globulele roşii) circulante sunt celule anucleate, cu rol în transportul
gazelor respiratorii.

3
- culoarea hematiilor este roşie-portocalie datorită oxihemoglobinei din sângele arterial şi roşu-închis
datorită carbohemoglobinei şi hemoglobinei reduse din sângele venos.
- numărul de hematii la bărbat este de 4600000 – 5900000/mm3, iar la femeie este de 4200000 –
5400000/mm3.
- creşterea numărului de hematii poate fi fiziologică (mai mare la bărbaţi faţă de femei, la altitudine,
efort fizic, emoţii), datorită hemoconcentraţiei sau patologică (insuficienţă cardiacă, TBC pulmonar
etc).
- scăderea numărului de hematii poate fi:
 fiziologică (datorită ingestiei exagerate de apă – hemodiluţie, hiperbarism);
 patologică (hemoragii, icter hemolitic, anemii).
- hematia conţine apă (60%), hemoglobină (34%) din reziduul uscat, lipide (0,7%), proteine (10%),
glucide (0,5%) şi săruri minerale din reziduul uscat al hematiiei.
- hemoglobina (Hb) este principalul compus al hematiei care, prin rolul său de pigment respirator
asigură funcţia de transport a gazelor respiratorii.
- hemoglobina este o cromoproteină.
- molecula de hemoglobină este formată din 4 subunităţi.
- fiecare unitate este formată dintr-o grupare prostetică denumită hem, fixată pe câte o grupare
polipeptidică, aparţinând proteinei purtătoare, denumită globină.
- hem-ul este format dintr-un atom de fier (Fe2+) fixat în centrul unui nucleu tetrapirolic.
- globina are două lanţuri alfa, cu câte 141 de aminoacizi şi două lanţuri beta, cu câte 164 de
aminoacizi.
- structura anormală a globinei determină formarea de hemoglobinopatii (cantitative şi calitative).
- datorită prezenţei fierului (Fe2+) hem-ul poate lega labil (reversibil) gazele respiratorii.
- reacţia de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisă (deoarece ea nu duce la creşterea valenţei
fierului), ci o reacţie de oxigenare, de legare reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent.
- în urma acestei reacţii reversibile rezultă oxihemoglobina (Hb O2), care reprezintă forma principală
de transport a O2 spre ţesuturi.
- atunci când este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de Hb poate transporta 4 molecule de O2.
- reacţia de fixare a CO2 la Hb este tot o reacţie labilă (reversibilă), rezultând carbohemoglobina (Hb
CO2), care reprezintă una din formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.

4. 2. Hematopoieza şi hemoliza fiziologică

- totalitatea celulelor eritropoietice şi a eritrocitelor adulte formează un sistem numit eritron care este
specializat în producerea şi utilizarea pigmentului respirator.
- hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente.
- din momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec cca 120 de zile (durata medie de
viaţă a hematiilor).
- deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant.
- există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii.
- sediul eritropoiezei este în măduva roşie (hematogenă din oase), iar sediul distrugerii lor (hemoliza
fiziologică) se află în sistemul monocitomacrofagic din splină („cimitirul hematiilor”), ficat, circulaţie
generală.

4. 3. Grupele de sânge. Transfuzia

- hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice, denumite
aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici omologi denumiţi aglutinine α şi β.

4
- antigenele hematice şi anticorpii plasmatici în sângele fiecărui individ sunt determinaţi genetic, astfel
încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă.
- prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart după sistemul
ABO în 4 grupe sanguine.
 grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar conţine
aglutininele α şi β.
 grupa II (A), întâlnită la 41% din populaţie, conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
 grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţinţine aglutinogenul B şi aglutinina α.
 grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu conţine
aglutininele α şi β
- dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se întâlneşte cu aglutinina
omoloagă din sângele primitorului se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor, urmată de
hemoliză.
- cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în stabilirea
compatibilităţii transfuzionale.
 grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât de la grupa
O.
 grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele (primitor
universal).
- s-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh.
- antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
- anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
- ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh-pozitiv.

5. LEUCOCITELE:, complexului monocitomacrofagic şi ale limfocitelor.

- leucocitele (globulele albe) sunt celule celulare circulante implicate în apărarea organismului şi se
găsesc în sânge şi limfă.
- numărul leucocitelor este de 3000 – 11000/mm3.
- creşterea numărului de leucocite (leucocitoza) fiziologică apare în efort fizic, frig, emoţii, sarcină, iar
cea patologică apare în stări infecţioase, leucemii, hemoragii, diabet etc.
- scăderea numărului de leucocite (leucopenie) fiziologică apare la persoanele vârstnice, iar cea
patologică apare în boli infecţioase anenergizante, aplazii medulare, stres emoţional.
- clasificarea morfofuncţională a tipurilor de leucocite poartă numele de formulă leucocitară.
- după aspectul nucleului, leucocitele se clasifică în:
 mononucleare (agranulocite) 32,5% din totalul leucocitelor, din care
25,5% limfocite şi
7% monocite;
 polinucleare (granulocite) 67,5% din totalul leucocitelor, din care
65% neutrofile,
2% eozinofile,
0,5% bazofile.

5. 1. Particularităţi morfofuncţionale ale granulocitelor

5
- granulopoieza este procesul de formare şi maturare a granulocitelor şi se desfăşoară la nivelul
măduvei hematogene.
- granulocitul adult este forma circulantă şi este segmentat în 3 – 5 locuri.
- citoplasma conţine granulaţii caracteristice neutrofile, eozinofile sau bazofile.
- granulocitele se află într-o continuă deplasare şi emit pseudopote în direcţia deplasării.
- funcţiile granulocitelor neutrofile şi eozinofile sunt:
acumularea focală;
fagocitoza;
funcţia secretoare a leucocitelor în cursul inflamaţiei.
- funcţiile granulocitelor bazofile (mastocite):
sunt granulocite specializate în stocarea şi eliberarea de histamină, furnizând jumătate din
histamina circulantă.

5. 2. Particularităţi morfofuncţionale ale complexului monocitomacrofagic

- celulele complexului monocitomacrofagic provin din aceeaşi celulă mezenchimală nediferenţiată.
- monocitul circulă 1-4 zile după care prin diapedeză pătrunde în ţesuturi, unde se maturează definitiv
şi este stocat (luni, ani) sub formă de macrofag liber.
- un alt component tisular al complexului monocitomacrofag este grupul macrofagelor fixe, foarte
dezvoltate în tractul gastrointestinal, ficat, splină, unde formează sistemul reticuloendotelial, ce
monitorizează fluxurile de sânge sau limfă ce trec peste ele sau în apropierea lor.
- după necesităţile organismului macrofagele fixe pot deveni mobile sau invers.
- macrofagele au următoarele funcţii:
 fagocitară;
 secretoare;
 imunitară;
 metabolică.

5. 3. Particularităţi morfofuncţionale ale limfocitelor

- limfocitele au rol de efectori în funcţia de apărare a organismului împotriva agenţilor biologici
(antigenici).
- antigenele pătrunse în ţesuturi sau în circulaţie pot fi: micro-organismele, virusurile, celulele străine,
proteinele străine sau ţesuturi şi proteine proprii, care au suferit mutaţii sau distrugeri parţiale.
- mijloacele de apărare a organismului împotriva agresorilor biologici au mare specificitate.
- în funcţie de specificitatea mijloacelor faţă de un anumit antigen, se cunosc două sisteme de apărare
imunitară: specifică şi nespecifică.
- imunitatea este suma tuturor mecanismelor de apărare naturală ce protejează individul de agresiunea
microorganismelor invazive.

Imunitatea specifică
- imunitatea înăscută nu este dependentă de o recunoaştere specifică a structurilor străine.
- răspunsul imun specific (imunitatea dobândită), este iniţiată de expunerea sau contactul cu un
antigen.
- răspunsul imun specific este mediat prin două mecanisme: umoral şi celular.
- imunitatea umorală implică funcţia limfocitelor B,
- imunitatea celulară implică funcţia limfocitelor T.

6
- răspunsul imun specific declanşat de pătrunderea în organism a unor antigene, este caracterizat prin
apariţia de anticorpi (proteine specifice) ce reprezintă produsul final de secreţie al limfocitelor B şi T.
- anticorpii sunt receptori ai sistemului imun care recunosc şi leagă specific anumite structuri
moleculare (antigene).
- antigenele au două proprietăţi:
 imunogenitatea (capacitatea unei substanţe de a induce un răspuns imun specific prin formarea
de anticorpi şi/sau de limfocite imune);
 antigenitatea (proprietatea unei substanţe de a reacţiona specific cu anticorpii sau limfocitele pe
care le generează).
- anticorpii (imunoglobulinele) sunt glicoproteine prezente în fracţia gama-globulinică a serului.

Imunitatea nespecifică
- sistemul imun nespecific are următoarele componente: bariere mecanice; inhibitori chimici şi
biochimici; factori fiziologici; fagocitoză; opsonizare; factori umorali; limfocite.
- barierele mecanice împiedică ataşarea şi penetrarea agenţilor infecţioşi
- sunt reprezentate de pielea intactă şi mucusul suprafeţelor mucoase.
- colonizarea şi dezvoltarea bacteriilor este prevenită de acţiunea substanţelor din produşii de secreţie
(acizi organici din secreţia glandelor sebacee, acid clorhidric din stomac, enzime din salivă).
- factorii fiziologici ce contribuie la imunitatea nespecifică sunt: temperatura corpului, presiunea
oxigenului şi balanţa hormonală.
- fagocitoza reprezintă mecanismul central în imunitatea înăscută şi ea poate avea loc în mod direct, în
urma legării nespecifice a barierei de pe suprafaţa celulară sau poate fi amplificată şi facilitată în urma
opsonizării microorganismelor
- opsoninele sunt substanţe prezente în plasmă şi ser (proteina C reactivă, sistemul complement,
anticorpii).

6. TROMBOCITELE

6. 1. Particularităţi morfofuncţionale ale trombocitelor

- trombocitele (plachetele sanguine) sunt celule anucleate care aflate în circulaţie au rol în hemostază.
- trombocitele se formează în măduva hematogenă din aceeaşi celulă stem multipotenţială.
- numărul de trombocite este de 170000 – 360000/mm3 la bărbaţi şi 180000 – 400000/mm3 la femei.
- reglarea trombopoiezei se face în prezenta trombopoietinei activatoare care este similară cu
eritropoietina
- din trombocitele nou formate 1/3 sunt depozitate în circulaţie splenică şi 2/3 se află în circulaţie. -
durata de viaţă este de 8 zile după care sunt distruse în circulaţia generală, ficat şi splină.
- trombocitele conţin 1,9% glucide, 12% proteine şi 3% lipide.
- scăderea numărului de trombocite sub 150000/mm3 poartă numele de trombopenii şi produc
tulburări de coagulare.
- creşterea numărului de trombocite peste 500000/mm3 poartă numele de trombocitoză şi produc
fenomene de hipercoagulabilitate.

6. 2. Hemostaza fiziologică
- hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără împotriva hemoragiilor.
- hemostaza fiziologică este eficace în hemoragiile din vasele mici şi capilare.

7
- în cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau chirurgical.
- hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
 timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul vasului lezat se
micşorează (vasoconstricţie produsă atât reflex, cât şi sub acţiunea serotoninei), reducând sau
chiar oprind momentan hemoragia;
 timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide lumenul vascular deja
contractat.
- trombusul alb se formează prin aderarea trombocitelor de pe peretele vascular lezat,
agregarea şi metamorfoza vâscoasă a acestora, ducând la oprirea hemoragiei 2 – 4 min;
 timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară în decurs de
3 – 5 min. de la producerea leziunii vasculare.
- rezultă trombusul de fibrină, care se retractă ulterior, asigurând închiderea de durată a vasului,
ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină sub influenţa trombinei;
 hemostaza definitivă, apare după 7 zile când trombusul de fibrină este distrus prin procesul de
fibrinoliză asociat cu acţiunea macrofagelor tisulare.
- spaţiile formate sunt imediat ocupate de fibroblaşti, care secretă colagen, determinând fibroza
şi închiderea definitivă a vasului lezat.

6. 3. Coagularea sângelui
- principalul fenomen din timpul plasmatic al hemostazei îl reprezintă coagularea sângelui.
- coagularea este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul solubil din plasmă se transformă
într-o reţea de fibrină insolubilă în ochiurile căreia se fixează elementele figurate ale sângelui.
- procesul de coagulare este posibil datorită echilibrului ce se stabileşte între acţiunea factorilor
activatori (procoagulanţi) şi inhibitori (anticoagulanţi).
- coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
 faza I – formarea tromboplastinei are loc pe două căi (extrinsecă şi intrinsecă) şi durează cel
mai mult, 4 – 8 min;
 faza a II-a – formarea trombinei durează 10 sec. Tromboplastina transformă protrombina în
trombină;
 faza a III-a – formarea fibrinei durează 1 – 2 sec. Trombina desface, din fibrinogen, nişte
monomeri de fibrină, care polimerizează spontan, alcătuind reţeaua de fibrină, ce devine
insolubilă sub acţiunea F.XIII.
În ochiurile reţelei de fibrină se fixează elementele figurate şi sângerarea se opreşte.

7. PLASMA SANGUINĂ

- după îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos, gălbui, numit plasmă.
- plasma reprezintă 55% din volumul sângelui.
- proprietăţile plasmei sunt similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi culoarea (plasma este
incoloră).
- plasma este un lichid gălbui cu o constituţie extrem de complexă, conţinând un mare număr de ioni,
substanţe organice şi anorganice, în tranzit de la sau spre ţesuturi.
- volumul plasmatic reprezintă cca 4 – 5% din greutatea corporală (41 ml/kg corp).
- un adult de 70 kg va avea o cantitate de plasmă de cca 3.000 – 3.500 ml.

8
- plasma conţine 90% apă şi 10% reziduu uscat, constituit din numeroase substanţe organice şi
anorganice.
Substanţele organice.
- reprezintă 9% din reziduul uscat şi sunt constituite din:
Proteinele plasmatice (8%) reprezintă constituientul principal al substanţelor organice plasmatice şi
sunt alcătuite dintr-un amestec foarte complex care include atât proteine simple, cât şi proteine
complexe de tipul glicoproteinelor şi al lipoproteinelor.
Substanţele organice neproteice sunt: ureea (0,20 – 0,30 mg%), acidul uric (5 mg%), creatina şi
creatinina (0,8 – 2 mg%), amoniacul (40 – 70 μg%), aminoacizii şi polipeptidele.
- unele dintre aceste substanţe sunt produşi finali ai catabolismului proteic (ureea, creatinina) sau
nucleoproteic (acidul uric).
- altele sunt substanţe de metabolism intermediar, în tranzit sanguin (aminoacizii, polipeptidele etc.).
Alte substanţe organice plasmatice sunt reprezentate de: corpii cetonici (1,5 – 6 mg% ml), pigmenţii
biliari (bilirubina indirectă sau prehepatică reprezentând 4/5 din totalul bilirubinemiei), urobilinogenii
(0 – 0,5 mg%).
Substanţele organice neazotate sunt reprezentate de diverşi produşi metabolici: glucoză (100 mg%),
acid lactic (10 – 20 mg%), acid piruvic (1 mg%), acid oxalic, acid fumaric, lipidele plasmatice (în
medie 700 mg% ml) alcătuite din: fosfolipide (35%) gliceride, mai ales trigliceride (10 – 25%),
colesterol liber (7,5%) şi esterificat (30,1%) şi acizii graşi (2,5%) .

Substanţele anorganice.
- reprezintă 1% din reziduul uscat al plasmei şi sunt constituite din: cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Na, K,
Ca, Mg, Fe, Cu etc.
- unele dintre ele se găsesc în concentraţii mari (sodiu), altele în cantităţi extrem de reduse, ceea ce a
făcut să fie denumite oligoelemente (iodul, florul, zincul, cobaltul etc.).
- cele mai multe substanţe anorganice plasmatice se găsesc sub formă disociată în particule cu
încărcătură electrică pozitivă (cationi) sau negativă (anioni), concentraţia plasmatică a electroliţilor
fiind 310 mEq/l (suma anionilor fiind egală cu cea a cationilor).