Se dedică celor două personaje

Personaje:
Godot
Samuel Beckett

Stradă în pantă, vag animată, în amurg. Godot, un bărbat slăbănog, dar decent îmbrăcat, stă pe trotuar, cu
picioarele în stradă. Fumează trist, fără gânduri. În apropiere – un tomberon răsturnat.
De undeva, dintr-un punct invizibil, se aude o uşă deschizându-se, are loc o luptă surdă şi un al doilea
bărbat slăbănog – dar decent îmbrăcat – este îmbrâncit pe trotuar. După cum se va vedea mai târziu, acest
al doilea bărbat slăbănog este însuşi Samuel Beckett. Personajul aproape că se rostogoleşte peste Godot.

Samuel Beckett: Iartă-mă.

Godot: Nu face nimic.
Samuel Beckett (Scuturându-se de praf): N-am vrut să te lovesc.
Godot: E, asta-i acu’.
Samuel Beckett (Aranjându-şi pălăria): Derbedei. Peste tot numai derbedei.
Godot: E normal. (Privindu-l mai atent). Vezi că ţi s-a descusut mâneca.
Samuel Beckett (Ridicându-şi braţul stâng şi căutându-se la subsuoară): Am simţit.
Godot: Te-au lovit?
Samuel Beckett: Nu. Mai mult m-au murdărit.
Godot (Întinzându-i chiştocul): Ia un fum. Vrei un fum?
Samuel Beckett: Merci.
Godot: Stai jos. De ce nu stai jos? (Samuel Beckett se aşază pe trotuar, cu picioarele în stradă) Am
impresia că te-au dat afară. Este că te-au dat afară?
Samuel Beckett (Uşor iritat): Ai văzut dumneata că m-au dat afară?
Godot (Trist): Adevărul e că şi pe mine m-au dat afară.
Samuel Beckett: De unde?
Godot: Din teatru.
Samuel Beckett: Când?
Godot: Adineauri.
Samuel Beckett: Ai avut bilet?
Godot: Da.
Samuel Beckett: Şi?
Godot: N-au vrut să joace pentru un singur om.
Samuel Beckett: Trebuia să insişti. Dac-ai avut bilet trebuia să te baţi cu ei. N-aveau dreptul să nu joace.
Trebuiau să joace! Eu aşa zic: trebuiau să joace. Şi ce dacă erai singur? Trebuia să te baţi.
Godot: Cu cine să te baţi? Ăştia-s oameni cu care să te baţi?
Samuel Beckett: Nu trebuia să te laşi. Rău ai făcut că te-ai lăsat. Ei sunt obligaţi să joace. Chiar dacă sunt
cinci oameni în sală. Nu contează. Sunt actori. Asta e meseria lor.
Godot: Poate că s-au plictisit şi ei. Alaltăieri au fost exact cinci oameni, aşa cum spui. Şi au jucat.
Înţelegi? Or fi obosit şi ei…Toată lumea oboseşte. (Pauză. Preia chiştocul şi trage un fum) Ieri au fost
numa’ doi.
Samuel Beckett: De unde ştii c-au fost numa’ doi?
Godot : Unu’ din ei eram eu. (Mai trage un fum) Să-ţi arăt ceva… Ştii s-arunci chiştocul cu două degete?
Uite… îl prinzi aşa… Cu degetu’ acesta aici… Şi când îl pocneşti capătă o viteză… (Aruncă chiştocul pe
celălalt trotuar). Ai văzut? Poţi să faci aşa?
Samuel Beckett: Şi ce treabă aveai?
Godot: Adică ce?
Samuel Beckett: Să vii şi ieri şi azi?
Godot: Păi… eu… întotdeauna vin. Seară de seară vin.
Samuel Beckett: Mi s-a părut mie că ţi-am mai văzut mutra.
Godot: Şi eu ţi-am mai văzut mutra. Nu erai tu acela din fundu’ sălii? Vreau să zic, aseară, nu erai tu cel
de-al doilea?
Samuel Beckett: Eu eram. Pe toţi dracii, eu.
Godot: M-am prins că erai tu. De cum te-am văzut m-am prins. Şi ce treabă aveai?
Samuel Beckett: Eu sunt acela care a scris-o.
Godot: Ce?
Samuel Beckett: Chestia asta. Eu am scris-o.
Godot: E, nu mă-nnebuni. Tu ai scris-o?
Samuel Beckett: Eu.
Godot: Adică dumneata eşti autorul?
Samuel Beckett: Eu. Eu sunt.
Godot: Înţeleg că exişti.
Samuel Beckett: Exist. Sigur că exist. Cine ţi-a băgat în cap că nu exist?
Godot: Adevăru’ e că m-am prins eu mai de mult că exişti. Deşi, de câţiva ani încoace, m-am tot întrebat
dacă exişti. Îmi tot spuneam: există sau nu există? Erau zile când mi se părea că nu se poate să exişti.
Înţelegi? Sunt asemenea zile. Sunt zile şi zile, înţelegi? Fel de fel de zile. Da’ nu cred că toţi pot pricepe
asta. Cu capu’ ăla-l tău, sec.
Samuel Beckett: Poate-ţi rad una.
Godot: A, vrei să mă loveşti? Loveşte-mă. Poftim, loveşte-mă! (Pauză. Îl priveşte arţăgos) Află domnule,
că m-ai lovit destul! Nu mai trebuie să mă loveşti. M-ai lovit destul pân-acum.
Samuel Beckett: Te-am lovit din greşeală. Te-am lovit pentru că m-au împins.
Godot: Poftim! Nu pricepi nimic. (Fixându-l) Nu vorbesc de seara asta. Vorbesc de general. De ani şi ani
de zile mă fierbi ca pe un şobolan.
Samuel Beckett: Eu te fierb ca pe un şobolan?
Godot: Tu! Da! Seară de seară, secundă de secundă, de ani şi ani de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai
distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Asta-i personaj? (Se ridică în picioare,
ameninţător) Nenorocitule! Acu’ ai să plăteşti tot, tot. (Zdrobitor) Eu sunt Godot!
Samuel Beckett: Ce-ai zis?
Godot: Eu sunt Godot! Îţi spune ceva numele ăsta? Simţi ceva? Eu aş zice că ţi-a sunat ceasu’. Trebuie să
simţi şi tu ceva. Simţi că ţi-a sunat ceasul?
Samuel Beckett: Eşti nebun. Nu degeaba te-au dat afară.
Godot: Eu sunt nebun? Eu? Tu eşti nebun! Şi pe mine să nu mă faci nebun. Eu nu sunt nebun. Nebun e ăla
care scrie. Aşa se scrie? De ce nu te uiţi şi tu puţin în jur? Să vezi cum se scrie? Unde ai văzut tu personaj
care să nu apară? Unde? (Aşteaptă răspunsul) Iuda! (Se aşează)
Samuel Beckett: Pe mine să nu mă faci Iuda! N-ai dreptu’ să-mi ceri socoteală.
Godot: N-am dreptu’ să-ţi cer socoteală? O, stai să ne-nţelegem! Sunt singuru’ care are dreptu’ să-ţi ceară
socoteală. Drept cine te crezi? Uite la Shakespeare! Toate personajele apar. Până şi stafia apare! Tot ce a
scris pe foaie intră în scenă. Şi tu? Crezi că mie mi-a fost uşor în tot acest timp? În definitiv, cine sunt eu?
Ce sunt eu? Cum e posibil să te joci în halul ăsta cu mine? (Treptat începe să se smiorcăie) Mi-ar fi fost de
ajuns şi un singur minut… Şi o singură secundă… Aş fi putut să spun şi eu un cuvânt… Orice cuvânt…
De pildă, aş fi putut să spun nu… Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus şi eu nu? Îţi spun că nu s-ar fi
întâmplat nimic… Este că nu s-ar fi întâmplat nimic?
Samuel Beckett: Nu.
Godot: M-am săturat, pur şi simplu, m-am săturat! Cum e posibil să pluteşti aşa la nesfârşit? Să fii şi să nu
fii, în acelaşi timp? Eu asta vreau să te-ntreb, înţelegi? Cum e posibil să fii şi să nu fii?
Samuel Beckett: Nu ştiu.
Godot: Dar trebuie să ştii. Cum e posibil să nu ştii? Cineva trebuie să ştie. Cine vrei să ştie dacă tu nu ştii?
Samuel Beckett: Nu ştiu. Pur şi simplu aşa mi-a ieşit.
Godot: Poate că a fost un moment de rătăcire… O zi proastă… Oricui i se poate-ntâmpla, nu? Un
ghinion… Dar lucrurile s-ar putea vindeca… S-ar putea face ceva… Ţi-am spus, nu am nevoie decât de un
minut, de un cuvânt, ca să fiu un însumi… (Scoate un teanc de foi din haină) Uite… Poftim… Nu am
absolut nici o pretenţie… Strecoară-mă undeva… Oriunde… Deschide o paranteză… Fă ceva!
Samuel Beckett (Răsfoieşte foile plictisit şi apoi le aruncă): Inutil. Teatru’ s-a-nchis.
Godot (Adunând foile de pe stradă): Nu se poate… Da’ nu se poate să se termine chiar aşa…
Samuel Beckett: Piesa nu se mai joacă.
Godot (Rămânând cu gestul în aer): Cum nu se mai joacă?
Samuel Beckett: N-ai văzut c-am fost dat afară? Nu se mai joacă. Nu se mai joacă nicaieri, nimic.
Godot: Dar e-ngrozitor, îngrozitor…
Samuel Beckett: Asta e. (Pauză) Nu mai ai o ţigară?
Godot: Mai sunt nişte mucuri în tomberon.
Samuel Beckett: Draci! Doar n-am să fumez din tomberon.
Godot: De ce nu? E tomberonu’ teatrului… (Ridică tomberonul şi-l răstoarnă) Poftim… Alege…
Samuel Beckett: Nu pot. Mi-e silă.
Godot (Răscolind cu piciorul printre obiectele căzute) Adevăru’ e că s-ar putea să ai dreptate… (Preocupat
de resturile teatrului) Hardughia se clatină… Nu mai e ce-a fost… Se vede după tomberon că teatrul se
duce dracului…
Samuel Beckett: Ce-i aia?
Godot: O mască… Nu se mai poartă… (Îşi aprinde un chiştoc) Ehe, ce vremuri… Ce lume… Cine mai
ştie azi să ţină o mască pe faţă? (Trage un fum. Se aşează lângă Samuel Beckett şi-i întinde chiştocul.
Şoptit) Am impresia că ne ascultă careva.
Samuel Beckett (Preia chiştocul, trage un fum, se uită în jur): Unde?
Godot (Şoptit): Acolo… În spatele nostru. Un tip. S-a oprit de cinci minute şi ne-ascultă.
Samuel Beckett (Trăgând un fum şi înapoind chiştocul): Dă-l încolo!
Godot: Dacă vrei îi fac vânt.
Samuel Beckett: Nu merită.
Godot: Îi pocnesc mutra. Una-două. Vrei?
Samuel Beckett: Stai linistit.
Godot: Vreau să fac ceva pentru tine. Nu suport să te văd aşa morcovit. Trebuie să fac ceva pentru tine.
Dacă-l pocnesc măcar o dată ne mai descărcăm şi noi.
Samuel Beckett: De ce să-l pocneşti? E un om. Tu nu vezi ce pustii sunt străzile? E de mirare că mai trece
câte un om.
Godot: Şi eu am observat că ceva nu e-n regulă cu străzile.
Samuel Beckett: Când am venit încoace am trecut prin parc. Câţi oameni crezi că se plimbau prin parc?
Godot: Câţi?
Samuel Beckett: Trei.
Godot (Trist, fumând): Am vrut să spun trei, dar am tăcut.
Samuel Beckett: Acu’ două ceasuri m-am dus să beau o bere, pe terasă. Câţi oameni crezi că erau pe
terasă?
Godot: Câţi?
Samuel Beckett: Trei.
Godot: Naiba să-i ia. Am vrut să spun trei şi nu ştiu de ce am tăcut.
Samuel Beckett: Încearcă să te urci într-un autobuz. Pur şi simplu simţi că-nnebuneşti. Am venit încoace
cu autobuzul. Câţi oameni crezi că erau în autobuz?
Godot (Triumfător): Trei!
Samuel Beckett: Eram numai eu şi şoferul!
Godot: E clar! Totul se duce de râpă.
Samuel Beckett: Şoferul era surd. Când l-am întrebat unde trebuie să cobor a ridicat din umeri.
Godot: Nişte bestii. Asta nu mai e lume ca să ieşi din casă. Cel mai bun lucru e să stai închis înăuntru şi să
te gândeşti.
Samuel Beckett: Uită-te peste drum. Toate ferestrele sunt închise, toate perdelele trase.
Godot: A mai venit unu’.
Samuel Beckett: Cine?
Godot (Şoptit): Un tip. S-a oprit în spatele nostru şi ascultă.
Samuel Beckett: Mă doare-n cot.
Godot: Nu? Mă bucur că te-ai mai înveselit un pic. Dacă vrei mă ridic şi…
Samuel Beckett: Nu, nu… Mai bine mai aprindem un chiştoc.
Godot: Lucrul de care mă tem cel mai mult… mai mult şi mai mult… (Scormoneşte) Înţelegi… E că
mâine n-o să am unde ieşi.
Samuel Beckett: Adică unde?
Godot (Găseşte un rest de ţigară ceva mai lung): Adică la teatru. Bat pariu c-or să-l închidă şi p-ăsta.
Samuel Beckett: Or să-l facă depozit de butoaie.
Godot: Deja mirosea puţin a varză.
Samuel Beckett: Nu e de la varză. E de la canal. (Se apleacă şi pune urechea pe trotuar) Curge ceva pe
dedesubt. Simţi cum curge ceva pe dedesubt?
Godot:: Mie mi se pare că stă. (Ascultă) Ţie ţi se pare că se scurge?
Samuel Beckett: Se scurge, dar foarte încet.
Godot: Uneori, când mă trezesc dimineaţa, mi se pare că ceva se ridică din capul meu şi se sparge de
tavan. E posibil aşa ceva?
Samuel Beckett: Acu’ vreo câţiva ani era să omor pe cineva cu maşina. După ce am reuşit să frânez, am
simţit şi eu acelaşi lucru.
Godot: Ce poate să fie?
Samuel Beckett: Nu ştiu. Poate să nu fie nimic.
Godot: Bătrâne, să-ţi spun ceva. Îmi eşti din ce în ce mai simpatic.
Samuel Beckett: Să-ţi spun şi eu ceva. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat. Dacă vrei, poţi să intri la
sfârşit, aşa cum ai zis.
Godot: La ce bun? Teatru’ a murit.
Samuel Beckett: A murit, n-a murit, eu vreau să intri la sfârşit. Dă hârtiile.
Godot: Vax. Important e că suntem vii.
Samuel Beckett: Nu, nu… Vreau s-adaug ceva, eu… (Răscoleşte printre foi) Unde e finalul?
Godot: Bătrâne, ăştia nu merită nici un final. Mai bine îţi spun altceva. Am la mine o sticlă de jumătate.

(În tot acest timp trecătorii s-au apropiat de cei doi şi s-au oprit să-i asculte. Până la sfârşit lumea va face
un cerc în jurul lor)

Samuel Beckett (Arătând spre sticlă) E din tomberon?

Godot: N-are importanţă de unde e. important e că e. Şi că e la mine. (Scoate sticla din interiorul hainei)
Pentru ce bem?
Samuel Beckett: Bem pur şi simplu.
Godot: Nu, e păcat să bei pur şi simplu. În lumea asta e păcat să bei pur şi simplu. Iroseşti băutura dacă
bei pur şi simplu. (Ridică sticla şi bea) Pentru teatru! Care tocmai a murit.
Samuel Beckett: Naiba să-l ia de teatru… (Primeşte sticla şi bea) Ce mult l-am iubit…
Godot: Nişte derbedei… Nişte ordinari… Să omori arta. (Bea. Efuziv, ameţit) Pot să te-mbrăţişez?
Samuel Beckett (Înmuiat) Acu’, în anii din urmă obişnuiam să mă strecor după draperii… Pândeam din
sală, după uşile întredeschise… O, am iubit o himeră…

(Cei doi se îmbrăţisează)

Godot (Pe umărul lui Samuel Beckett) Ce-o să facem d-acu’? Totu’ se scufundă… Trotuaru’ se
scufundă… Uite la tomberon: se scufundă-n trotuar… O să murim ca nişte şobolani.
Samuel Beckett: Nu murim noi.
Godot (Smiorcăindu-se) N-o să pot trăi fără teatru… N-o s-o pot duce prea mult… În fiecare seară eram în
sală, eram printre oameni, trăiam… Sufeream ca un câine, dar trăiam… Trăiam peste tot, în fiecare
cuvânt… Cum de-au putut face aşa ceva? Cum de-au putut închide totul? Cum de-au putut da oamenii
afară? Ce mă fac eu acu’?
Samuel Beckett (Privind stânjenit în jur, şoptind): Taci dracului că râde lumea.
Godot: Care? Cine?
Samuel Beckett (Şoptit) Nu vezi? Naiba să-i ia. Nu vezi câţi s-au adunat?
Godot (Şoptit): De unde s-au adunat? Ce naiba vor?
Samuel Beckett: Habar n-am. Important e că s-au adunat.
Godot: Dacă vrei mă ridic şi…
Samuel Beckett: Nu… Nu. Să vorbim. Să mai vorbim. S-o ţinem tot aşa.
Godot (Mirat, agitat): Eu nu ştiu de unde ies oamenii ăştia. Strada e pustie. Cum se pot aduna atât de mulţi
pe o stradă pustie?
Samuel Beckett: Se poate. Orice se poate. Sunt zile când se poate.
Godot: Uite-i, au început să s-aşeze. Eu zic s-o ştergem.
Samuel Beckett: De ce s-o ştergem? Să vorbim.
Godot: O să fie prea târziu. Dacă mai stăm un minut o să fie prea târziu. Or să ne sufoce.
Samuel Beckett: Aşa, aşa… Să vorbim.
Godot: Despre ce să vorbim? De ce să vorbim?
Samuel Beckett: Să vorbim. Cel mai important lucru e să vorbim. Să vorbim despre orice.
Godot (Privind înspăimântat în jur la mulţimea care s-a aşezat pe caldarâm) Doamne, ce să spun?
Samuel Beckett: Întreabă-mă dacă m-au bătut… Între timp eu îmi scot gheata şi mă uit la gheată. Dup-
aceea mă întrebi ce fac eu aici. (Îşi sfâşie gheata)
Godot (Cu glas hotărât) Ce faci acolo?
Samuel Beckett: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată?
 Acum ştiu de ce
poezie [ ]

-------------------------
de Matei Vişniec [Matei_Vişniec ]
2006-07-11 | | Înscris în bibliotecă de tania cozianu

Din buzunarele mortului s-au scurs

două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

acum se ştie de ce omul acesta

îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe
umerii îi tremurau gîtul i se umplea de
sudoare

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru

uneori mai schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în buzunare, frămînta
gîtul celor două păsări

acum se ştie de ce omul acesta

nu-şi ridica niciodată pălăria acum
se ştie de ce întotdeauna
se temea de ploaie
 Automatul de limonadă
poezie [ ]

-------------------------
de Matei Vişniec [Matei_Vişniec ]
2006-07-14 | | Înscris în bibliotecă de tania cozianu

Eu sînt automatul de limonadă

iată, am ajuns la conştiinţa de sine
sînt viu, domnilor, nu rîdeţi
prin meditaţii şi exerciţii subtile
am ajuns ceea ce sînt

dar am o singură întrebare

este adevărat că în partea opusă a străzii
se află o gaură neagră, imensă
care înghite mii de ace cu gămălie
în fiecare secundă?

această întrebare mă tulbură

poate că mai sînt lucruri pe care
nu le înţeleg eu, domnilor
am avut o copilărie grea şi întunecată