Mişcarea aparentă a planetelor.

Concepţia heliocentrică
a Universului
În astronomie, heliocentrismul este teoria că Soarele este
centrul sistemului solar. În istorie, heliocentrismul s-a
opus geocentrismului, teorie ce punea Pământul în centrul Universului.
Distincția între Sistemul Solar și Univers nu a devenit clară decât în
perioada modernă, dar este importantă în ce privește controversa
între cosmologie și religie). Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-
lea î.e.n., a fost primul care a sugerat că Pământul se rotește în jurul
Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-
lea, preotul, matematicianul și astronomul Nicolaus Copernic a prezentat
un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu
extins și perfecționat de Johannes Kepler.Pentru oricine privește cerul,
pare clar că Pământul stă pe loc și toate celelalte se rotesc în jurul
acestuia o dată pe zi. Observând mișcările corpurilor cerești o perioadă
de timp mai îndelungată, acestea apar în toată complexitatea lor.
Mișcarea soarelui este mai lentă într-o anume perioadă a
anului; planetele au mișcări similare, dar uneori pare că ele se întorc din
drum și se mișcă în sens opus o vreme. Pe măsură ce aceste mișcări au
fost mai bine înțelese, a fost nevoie de descrieri din ce în ce mai
elaborate ale acestora, dintre care cea mai cunoscută o
reprezintă sistemul ptolemeic, formulat în secolul al II-lea, și care, deși
astăzi este considerat incorect, calculează pozițiile corecte ale planetelor
cu un grad moderat de precizie, deși cerința lui Ptolemeu ca toate
epiciclurile să nu fie excentrice cauzează probleme inutile pentru
mișcările lui Marte și, mai ales, ale lui Mercur. Ptolemeu însuși, în
lucrarea sa Almagest arată că orice model pentru descrierea mișcării
planetelor este doar o unealtă matematică, și că, de vreme ce nu există o
modalitate de a ști care este modelul adevărat, ar trebui folosit cel mai
simplu model care calculează numerele corecte.În calculele moderne,
trebuie să se aleagă de multe ori originea și orientarea unui sistem de
coordonate. Din rațiuni practice, sunt frecvent alese sistemele cu
originea în centrul Soarelui sau în centrul de masă al Sistemului Solar, și
cele două adjective pot fi folosite în acest context. Totuși, o astfel de
alegere de coordonate nu are implicații filozofice sau fizice.
Perioada siderală şi perioada sinodică de revoluţie a
planetelor.Legile lui Kepler
Perioada sinodică a unui corp ceresc este perioada după care corpul ceresc respectiv ajunge din
nou în aceeași poziție aparentă față de steaua în jurul căreia se rotește. Mai exact, diferența
dintre longitudinea ecliptică a corpului și longitudinea ecliptică a stelei revine la aceeași valoare.
Simplifcat, ziua siderală este timpul necesar unei rotații complete a Pământului în jurul axei sale,
față de stele sau față de un reper inerțial. Ca definiție exactă, ziua siderală este perioada scursă
între două treceri la meridian succesive ale punctului vernal.
Timpul sideral este o măsură a poziției Pământului în mișcarea sa de rotație în jurul axei sale.
Formal, este definit ca fiind unghiul orar al punctului vernal.
Axa Pământului nu rămâne în permanență paralelă cu ea însăși datorită fenomenelor
de precesie și nutație. Ca urmare, nici direcția punctului vernal nu constituie un reper inerțial, iar
poziția punctului vernal relativ la stele se modifică în timp, punctul vernal parcurgând ecliptica în
aproximativ 26000 ani.

În astronomie, legile lui Kepler descriu mișcările planetelor în

jurul Soarelui (sau stelei sistemului solar respectiv) și în general comportamentul oricărui
sistem de două corpuri între care acționează o forță invers proporțională cu
pătratul distanței. Aceste legi nu sunt valabile decât în cadrul mecanicii newtoniene.
Enunțul primei legi este următorul: „Planeta se mișcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în
care steaua reprezintă unul din focare.”
Astronomii, începând de la Ptolemeu până la Nicolaus Copernic, credeau că planetele se
mișcă pe traiectorii circulare sau traiectorii care pot fi obținute din suprapunerea mai
multor traiectorii circulare. Johannes Kepler, în 1609, a infirmat această presupunere.
După studiul materialelor rezultate din observațiile minuțioase a lui Tycho Brahe, el a
dedus că planetele se mișcă pe traiectorii eliptice.
A doua lege se enunță astfel: „Linia dreaptă care unește planeta cu steaua («raza
vectoare a planetei») mătură arii egale în perioade de timp egale sau formulat
echivalent viteza areolară a razei vectoare e constantă.”
Din această lege, numită „a ariilor egale”, rezultă că o planetă se deplasează cu atât mai
repede cu cât este mai aproape de stea. În cazul Pământului, raza vectoare mătură într-o
secundă o arie de peste 2 miliarde km2.
La 8 martie 1618, Johannes Kepler enunță a treia lege a mișcării planetelor: „Pătratul
perioadei de revoluție a planetei,  este proporțional cu cubul semiaxei mari orbitei, .”
Aceste legi descriu mișcările planetelor cu o aproximație suficientă în unele calcule, dar
adesea sunt necesare modificări care să țină seama de alte efecte. Unele abateri se
datorează efectelor reciproce ale gravitației dintre planete, mișcării stelei datorită
atragerii planetelor și efectelor relativiste. Aproximația este relativ bună când masa
planetei este neglijabilă față de masa stelei.
Legile lui Kepler au constituit baza pentru formularea Legii gravitației de către Isaac
Newton și au o deosebită importanță pentru înțelegerea mișcării corpurilor cerești, de
exemplu a Pământului și a celorlalte planete în jurul Soarelui, sau a Lunii și a sateliților
artificiali în jurul Pământului.