$u
 

$
on  

a
CONDITIA GENIULUI DIN POEMUL LUCEAFARUL

ee Capodoperele eminesciene precum “Luceafărul” pun în valoare marea capacitate de

r
sintezafilozofică şi de creaţie , ceea ce a determinat variate analize , unele exhaustive , altele
parţiale.Interesul pentru aceste capodopere , ce reprezintă treapta cea mai înaltă şi

zi
care încununeazăîntreaga operă a poetului , este dat şi de faptul că aceste creaţii se situează ca
geneză înperioade apropiate.Teme aproape comune : condiţia omului de geniu ,

t cosmogonia , timpul şi perfecţiuneaartistică.Geniul romantic – ceea ce adus nou romantismul în

dezvolatrea conceptului de geniu a fostexplicitarea opoziţiei între geniu şi talent , precum şi latura

i socială a problemei : geniul este ,în ordine , umană , un nefericit , un neînteles , aflat în

em
veşnică opoziţie cu omul comun .Inadaptarea la regulie de convieţuire obişnuite îl izolează şi are
drept urmare nefericirea.

a După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformatîntr-

ae
un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegorical unei
meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţăsfîşiată de
contradicţii.Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu.

s d Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se
sugerează ideifilosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.Pentru
a releva condiţia geniului nefericit , însingurat , Mihai Eminescu asimilează şitransformă

eui în simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriană referitoare la omulsuperior şi

la cel comun . Geniul este înzestrat cu inteligenţa , obiectivitate , capacitatea de a-şidepăşi sfera ,
aspiraţia spre cunoaştere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unuiidea , manifestă o
adevarată vocaţie pentru viaţa trăiă în solitudine .Omul comun este sociabil,se caracterizează prin

rtc
instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-şi depăşi condiţia ,voinţa de a trăi , dorinţa
de a fi fericit.Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună
interpretarea poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea
unui manuscrisarătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish)

ao
m povesteşte legendaLuceafărului.
Luceafărului din poveste samană mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles
alegoric."Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului

ţn
< înlume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită
depersonificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-
omeditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structură

tis
omului.
Tema principală a operei este reprezentată de destinul tragic al omului de geniu,
care apelează la dragoste în vederea materializării idealului împlinirii spirituale. Dragostea

oit pământeană rămâne, însă, o experiență imperfectă, departe de idealurile specifice omului
superior, iar încercarea lui de a trăi iubirea în acest fel atrage după sine eșecul.
Spre deosebire de alte opere eminesciene, „Luceafărul” prezintă omul de geniu în

air multiple ipostaze, acesta fiind, pe rând, cel mai strălucitor astru vizibil pe bolta cerească și
Hyperion, un personaj mitologic.

rt
 Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si
experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer
al vietii oamenilor de rând.
"Nu spera si nu ai teama" geniul trebuie sa renunte la sentimentele omenesti ale "sperantei " si
"temerii" si sa se distanteze fata de lumea înconjuratoare ,asemenea "Luceafarului": "De te-
ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece", "rece" având sensul de nepasator, indiferent;
cuvintele "vreme" si "toate" sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa
o aprofundeze.
Asemenea întregii creatii eminesciene, si acest poem are un substrat filozofic: problema
geniului este tratata conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în conceptia
filozofului german, înzestrându-si personaul cu o extraordinara capacitate afectiva; zborul
luceafarului si descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu
îmbina o conceptie statica despre lume specifica filozofiei indiene cu conceptia dialectica a lui
Hoegel; setea de iubire a geniului este tratata si ea prin conceptia filozofica a lui Hoegel ca o dorinta
a geniului de a ajunge la sine însusi prin reflectarea în alta fiinta.
Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia,
cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului.
"Cugetarile sarmanului Dionis în care se face simtita reflectarea subiectiva asupra lumii , reuneste o
serie de teme tipic romantice printre care si conditia omului de geniu . Dionis este un om de geniu
care aspira spre absolut , însa , având revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut , el traieste o
adevarata drama.
Povest ea poemului poate fi rezumată astfel: Luceafărul se îndrăgosteşte de o fată de
împărat, Cătălina, pe care o vede pe fereastră, arătându-i-se apoi în vis. Deşi ea este fermecată de el,
consideră relaţia lor imposibilă, cu excepţia cazului în care astrul ar fi devenit muritor. Iubirea pe
care i-o purta fetei îl determină pe Luceafăr (Hyperion) să meargă la Demiurg pentru a primi
„dezlegarea de veşnicie”, însă află că acest lucru nu este posibil. Întors pe pământ, Luceafărul o
vede pe Cătălina îndrăgostită de un alt pământean, Cătălin, şi judecă umanitatea de pe o poziţie
superioară, a nemuririi şi de-sentimentalizării.
În viziunea schopenhaueriană, geniul se defineşte prin cunoaştere şi nu prin sentimente sau trăiri (de
care se poate elibera). Ideea că geniul este o entitate care, deşi „luminează” în exterior prin creaţia
sa, în interior este „rece” întrucât se obiectivează, este sugerată simbolic şi de mai multe imagini din
poem: „un mort frumos cu ochii vii / ce scănteie-n afară” (strofa 18), „luceşti fără de
viaţă” (strofa 24).
Deşi geniul este condamnat la nefericire în timpul vieţii, el va fi veşnic ţinut minte pentru
ceea ce, obiectivându-se, a putut crea, obţinând „nemurirea” întru posteritate – idee sugerată
alegoric şi în discursul Demiurgului: „noi nu avem nici timp, nici loc / şi nu cunoaştem
moarte (strofa 78),, „rămâi / oriunde ai apune” (strofa 81). Totuşi, acest lucru nu este chiar
consolator, după cum se poate înţelege şi din tonul trist al cuvintelor Luceafărului: „eu în lumea
mea mă simt /  nemuritor şi rece” (strofa 98).
În opinia mea, poemul „Luceafărul” este valoros atât sub aspect estetic şi liric, cât şi prin
mesajul pe care îl transmite, surprinzând destinul multora dintre persoanele care au lăsat în timpul
vieţii lor mai mult decât au putut să primească, asemenea unui „astru” care, deşi dă tuturor lumină,
rămâne veşnic singur în spaţiu, iar toată mulţumirea pentru „darurile” sale nu-i este de nici un folos
(similar cu geniul a cărui creaţie este apreciată post-mortem, lucru care nu mai poate să-i dea
satisfacţie, decât dacă, după trecerea din această lume, ar obţine ubicuitate – deşi, personal, mă
îndoiesc că în „lumea de dincolo” mai contează astfel de chestiuni).