Costea Elena Violeta

REIEFUL GLACIAR

Ghețarii, ca factor modelator al suprafeței

terestre, își imprimă și astăzi, ca și în trecutul
geologic, amprenta în trăsăturile și formele
reliefului din regiunile reci ale Globului.

Ghețarii situați în zonele marilor latitudini,

ajungând până la nivelul bazinelor oceanice și
marine, constituie în ansamblul lor ghețarii de
calotă sau continentali. Masele de gheață
cantonate pe vârfurile munților înalți formează
ghețarii montani. Cele două calote de gheață
polare, ale Groenlandei și Antarticii, însumează
97% din volumul gheții de pe Glob. Rezultă că
numai 3% din această masă revine ghețarilor
montani.

Ghețarii montani apar în general pe suprafețe

restrânse, ajungând până în regiunile ecuatoriale,
unde stau instalați pe cele mai semețe vârfuri;
sunt izolați în părțile superioare ale diferitelor
masive muntoase și ocupă cuvetele suspendate,
obârșiile unor bazine hidrografice ori platouri
înalte și vălurite. Acolo unde temperatura
medie anuală este sub 0 ºC, există posibilitatea
formării ghețarilor; aceasta este limita zăpezilor
persistente.

Limita zăpezilor persistente prezintă variații de

la ecuator spre poli. În regiunile ecuatoriale
această limita se află la cca 5.000 m, iar în zonele
temperate ea coboară la 3.000 m. Dar limita
atinge valorile altimetrice cele mai înalte nu în
zona ecuatorială, ci în regiunile subtropicale,
deoarece aici predomina mișcările descendente
ale aerului, care se află departe de starea de
saturație cu vapori de apă. La oscilarea limitei
contribuie și alți factori, ca de exemplu gradul de
izolare către interiorul continentului. Astfel în
partea de est a Tibetului și în Anzii Americii de
Sud limita zăpezilor persistente se ridica la 6.300-
6.500 m.

Cât privește expunerea versanților în raport cu

curenții de aer umed, acest fapt apare bine ilustrat
în Himalaya. Versantul lor sudic, condensând
umiditatea musonului oceanic de vară, prezintă
limita zăpezii persistente la înălțimea de cca
4.900 m, în timp ce pe versantul nordic, orientat
către zona pustiurilor interioare ale Asiei, limita se
află la aprox. 5.600 m. Mișcarea și extinderea
ghețarilor montani se află în strânsă dependență
cu raporturile care se stabilesc, datorită condițiilor
climatice, între procesul de
acumulare și deci de creștere a masei de gheață
și cel de topire sau ablație, care determină
echilibrul glaciar.

În funcție de modul în care se realizează sau nu

acest echilibru, un ghețar crește sau descrește în
dimensiuni, înaintează sau se retrage. Din acest
punct de vedere un ghețar se poate diviza în două
mari sectoare, unul de acumulare, situat în partea
dinspre amonte și altul de ablație, care se află
spre aval. Limita inferioară a sectorului de
acumulare coincide cu limita zăpezilor
persistente, fiind oarecum stabilă, în timp ce limita
superioară a sectorului de ablație poate oscila mai
sus sau mai jos, în funcție de condițiile locale.

Există trei cauze principale care condiționează

topirea ghețarilor montani: radiațiile solare directe,
căldura cauzată prin convecția aerului și șiroirea
pe masa de gheață. Orice ghețar montan, se află
în condițiile unui schimb continuu de materie:
reducerea lui datorită topirii, pe de o parte și
înmagazinarea de noi cantități de precipitații
solide, pe de altă parte. Sub acest aspect, la
nivelul limitei zăpezilor persistente se tinde la un
echilibru mobil între acumulare și topire.

Deasupra limitei zăpezilor persistente, volumul

acumulării crește, datorită măririi cantității de
precipitații solide și a temperaturilor coborâte;
crescând volumul, ghețarul se deplasează pe
pantă. În acest fel, o parte din masa gheții
pătrunde sub limita zăpezilor persistente, având
forma unei limbi. Aici topirea precumpănește față
de acumulare. Capătul dinainte al limbii ghețarului
se termină mai mult sau mai puțin abrupt, sub
forma unei frunți.

Alături de acțiunea de transport și acumulare,

comune și ghețarilor de calotă, eroziunea
(exarație) reprezintă un proces deosebit de
important pentru modelarea reliefului de către
ghețarii din regiunile de munte. Intensitatea
eroziunii crește o dată cu grosimea masei de
gheață și cu micșorarea pantelor. Procesul de
eroziune glaciară este intensificat de contribuția
materialelor morenice (blocuri uriașe, bolovani,
pietrișuri de diferite dimensiuni), care se află
incorporate pe marginile și la fundul ghețarului.
Prin intermediul acestora, ghețarul scrijelează
pereții și patul văii. Această eroziune brută este
dublată de un proces de șlefuire, determinat de
gheață curată sau amestecată cu particule fine de
rocă, având o granulometrie asemănătoare
nisipului și care constituie „făina de ghețar”.

Ghețarul desfășoară o puternice eroziune laterala,

cât și
o eroziune în sens longitudinal. Roca versanților,
afectată de îngheț, prezintă fisuri mari, care
înlesnesc ghețarului să smulgă mai ușor blocuri
de rocă; eroziunea laterală lărgește mult profilul
transversal al văilor glaciare.

Eroziunea în profil longitudinal, se deosebește de

aceea a apelor curgătoare prin faptul că gheață
acționează mai slab acolo unde panta este mai
mare. Când panta este mai mică, sau când
ghețarul întâlnește contrapante și praguri, forța lui
de eroziune devine maximă. Masa de gheață,
ajungând deasupra pragului se fisurează și se
fragmentează în blocuri, care se vor suda între
ele mai jos pe pantă și, apăsând puternic,
intensifică eroziunea. În acest fel, pragurile din
cadrul văilor glaciare sunt mai puțin supuse
eroziunii. Acest mod de a eroda, al ghețarului, în
excavațiile din fața contrapantelor se numește
subsăpare și creează profile longitudinale în
trepte, compuse din praguri și bazinete sau
excavații de subsăpare.

Eroziunea glaciară are o intensitate diferențiata în

funcție de sectoarele sau părțile componente ale
ghețarului. Eroziunea cea mai puternică se
manifestă în cadrul văilor, unde masele de gheață
curg, presează, smulg și târăsc cantități mari de
rocă. În perimetrul
circurilor, eroziunea este mai redusă, ea
exercitându-se nu atât prin deplasarea gheții, cât
mai ales datorită imensei presiuni cauzata de
grosimea foarte mare.