Abordarea etică şi de responsabilitate socială

în managementul afacerilor

Moldovan Ioan
B4 ID Medias
Ce este etica ?
DEX-ul o defineşte ca “ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de
dezvoltare istorică, cu conţinutul de grup şi cu rolul lor în viaţa socială.
Le Petit Larousse indică: “Parte a filozofiei care studiază fundamentele moralei; ansamblu
de reguli de conduită”.
Reţinem că etica este o ştiinţă şi că are un caracter de de acţiune; prin urmare vom vorbi
despre etica managerială în practica afacerilor, morala rămânând un ansamblu de valori care există
(sau nu) în mintea decidenţilor şi care pot constitui repere în adoptarea unor politici economico-
financiare.
„Etica în afaceri” este un domeniu care urmăreşte să clarifice problemele de natură morală
ce se ridica în mod curent în activitatea agenţilor economici dintr-o societate capitalistă. Este clar,
ce-i drept, însă foarte aproximativ. Să vedem în ce măsură un plus de precizie ne ajută să înţelegem
mai bine ce este etica în afaceri. R. T. De George, unul dintre autorii cei mai proeminenţi în acest
domeniu, defineşte etica în afaceri drept „perspectiva etică, fie implicită în comportament, fie
enunţată explicit, a unei companii sau a unui individ ce face afaceri”. Comportamentul şi
declaraţiile pot, fireşte, să se contrazică, astfel încât despre o corporaţie se poate spune uneori că,
deşi afişează un credo etic pus, chipurile, în serviciul comunităţii, daunele teribile provocate
mediului înconjurător arată care îi sunt adevăratele convingeri. Fără a fi prea siguri dacă am înţeles
bine, De George situează etica în afaceri la nivelul unei simple descrieri a ceea ce declară şi face
efectiv un agent economic, în raport cu anumite considerente etice.
P. V. Lewis e de altă părere. El defineşte etica în afaceri drept „acel set de principii sau argumente
care ar trebui să guverneze conduita în afaceri, la nivel individual sau colectiv”. Dacă suntem de
acord că există numeroase lucruri pe care oamenii de afaceri nu ar trebui să le facă, etica în afaceri
în acest al doilea sens se referă la ceea ce oamenii ar trebui să facă în afaceri. Cu sentimentul că
totul devine din ce în ce mai derutant, notăm că, după Lewis, etica în afaceri îşi delimitează
problematica la nivelul normelor de comportament moral care indică agenţilor economici ce trebuie
şi ce nu trebuie să facă în activitatea lor specifică. În opinia „sintetică” a lui Roger Crisp, un
apreciat filosof de la Oxford, chief editor la secţiunea de etică a Oxford University Press, în sensul
cel mai frecvent utilizat, etica în afaceri este un domeniu de investigaţii filosofice, având propriile
sale probleme şi teme de discuţie, specialişti, publicaţii, centre de cercetare şi, desigur, o varietate
de curente sau şcoli de gândire. În acest sens, Crisp sugerează că „etica în afaceri se referă la
străduinţele filosofice ale fiinţelor umane de a sesiza principiile care constituie etica în afaceri în
acest al doilea sens, de obicei în ideea că acestea ar trebui să devină «etica» afacerilor şi a
oamenilor de afaceri reali”. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu senzaţia inconfortabilă că am intrat în
zona crepusculară, ne gândim că simpla lectură a definiţiilor de mai sus ar putea să explice de ce
atât de mulţi oameni de afaceri sunt sceptici în ceea ce priveşte relevanţa eticii în afaceri faţă de
problemele lor curente şi faţă de dilemele practice cu care se confruntă în activitatea lor. Departe de
a face ca faptele nude să apară într-o lumină mai clară şi să fie mai uşor de înţeles, filosofii par să
vorbească despre o altă lume, rătăcindu-se în speculaţii umbroase, ce n-au nimic comun cu
preocupările presante ale celor care se ocupă de afaceri. Laura Nash, o autoare americană, defineste
etica in afaceri astfel: „Etica în afaceri este studiul modului în care normele morale personale se
aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale. Nu este un standard moral separat, ci
studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acţionează ca agent al acestui
sistem, propriile sale probleme specifice”. O definiţie şi mai scurtă propun Andrew Crane şi Dirk
Matten, într-un foarte recent tratat semnificativ intitulat Business Ethics. A European Perspective:
„Etica în afaceri este studiul situaţiilor, activităţilor şi deciziilor de afaceri în care se ridică probleme
în legătură cu [ceea ce este moralmente] bine şi rău”. A fi etic nu se confundă cu a te conforma pe
deplin unor modele de conduită acceptate în societate. În multe cazuri, majoritatea oamenilor
cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu întotdeauna. Uneori, aceste
modele sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca o

2
întreagă societate să fie moralmente coruptă; Germania nazistă, Rusia bolşevică sau România
ceauşistă sunt exemplare în acest sens. Pe de altă parte, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a
imita modelele social acceptate, atunci, pentru a şti ce este corect din punct de vedere etic, individul
ar trebui să afle ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte.
În sensul său propriu, etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a ethosului şi a
fenomenelor morale. Reflecţia etică îşi propune să clarifice cu instrumente teoretice o serie de
probleme, precum: Putem fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele şi
răul, plăcerea şi datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce constă fericirea şi cum poate fi
ea atinsă şi păstrată? Ce fel de argumente raţionale pot susţine în mod consistent o anumită angajare
sau decizie morală? Cât de puternică este influenţa factorilor iraţionali în atitudinile noastre morale?
Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din perspectiva specifică a vreunei categorii
particulare de oameni, ci se străduieşte să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă. „Ce ar trebui
să facă un om spre a-şi realiza dorinţele, scopurile şi idealurile, astfel încât să poată atinge maxima
împlinire a fiinţei sale, fără a face însă inutil rău celorlalţi, ci lăsând pe fiecare să-şi caute propria
împlinire personală şi chiar contribuind la progresul întregii societăţi?” – aceasta este interogaţia
fundamentală, ce stă în miezul investigaţiilor etice. Eticile aplicate pun şi ele exact aceeaşi
întrebare, însă o fac din perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Ce ar trebui să facă
un medic sau o asistentă medicală3 spre a fi cât mai deplin realizaţi în profesia lor – apărarea
sănătăţii şi vieţii pacienţilor? Cum ar trebui să se comporte un om al legii, fie el judecător, procuror
sau avocat, pentru a se apropia cât mai mult posibil de optimitatea profesiei sale – actul de justiţie?
Întrebarea noastră este: cum trebuie să acţioneze un bun om de faceri spre a-şi împlini vocaţia? care
sunt responsabilităţile şi datoriile morale de care omul de faceri trebuie să se achite pentru a-şi face
treaba cât mai bine? La nivelul bunului simţ, această întrebare se pune de mult, încă din Antichitate,
dar numai de curând ea stă în centrul unei noi discipline academice – etica în afaceri. De ce? Care
sunt schimbările sociale şi economice care au făcut ca opiniile de bun simţ despre ceea ce ar trebui
să facă ori să nu facă agenţii economici în societatea capitalistă actuală să pară depăşite şi
inadecvate, solicitând o investigare teoretică a standardelor etice raţionale care ar trebui să
reglementeze mediul de afaceri din lumea contemporană?
În primul rând, trebuie subliniat faptul că puterea şi influenţa firmelor private asupra întregii
societăţi este mai mare decât a fost vreodată până acum, iar politicile imorale, frecvent întâlnite în
mediul de afaceri, pot să provoace imense daune şi prejudicii indivizilor, comunităţilor şi mediului.
Politicile guvernamentale din anii ’80, de exemplu, au scos în relief anumite probleme de etică în
afaceri, care se pun acum cu mare acuitate şi în tranziţia societăţii româneşti spre o economie de
piaţă funcţională. Atât în ţările occidentale, cât şi în ţara noastră proprietatea statului să se adapteze
cerinţelor de eficienţă şi rentabilitate ale unor afaceri comerciale. Drept urmare, noii lor manageri
au dispus masive concedieri de personal, acordându-şi lor însă remuneraţii substanţial mărite.
Moralitatea acestor măsuri a fost pusă vehement sub semnul întrebării de către opinia publică,
stârnind dezbateri aprinse în legătură cu obiectivele esenţiale pe care trebuie să le urmărească
întreprinderile comerciale: trebuie acestea să se pună în primul rând în serviciul bunăstării generale
a societăţii ori să servească mai presus de orice interesele acţionarilor?
O dată cu creşterea influenţei sectorului privat asupra întregii vieţi economice şi sociale, interesul
canalelor mediatice faţă de lumea afacerilor a sporit constant. Ajunse din ce în ce mai frecvent pe
prima pagină, malversaţiunile oamenilor de afaceri au stârnit reacţii, critici şi comentarii aprinse din
partea opiniei publice, sporind interesul general faţă de moralitatea agenţilor economici şi a
funcţionarilor publici cu atribuţii şi competenţe dubios exercitate în gestionarea avuţiei naţionale.
Din acest punct de vedere, ne putem mândri cu faptul că suntem la un nivel comparabil cu lumea
occidentală; după 1990, România a avut parte din belşug de scandaluri mediatice, numai că, spre
deosebire de occidentali, noi suntem încă în aşteptarea marilor procese în justiţie, care să-i trimită
pe vinovaţi după gratii şi care să zdruncine cât de cât sentimentul de imunitate al noilor potentaţi
politici şi financiari.

Valori morale

3
Subiectivismul
Cel mai facil şi, de aceea, cel mai frecvent răspuns la întrebarea „ce se înţelege prin valoare?” este
acela pe care-l dau concepţiile subiectiviste: valoare înseamnă preferinţă individuală, iar criteriul de
bază al preferinţei este plăcerea. Valoarea o primesc numai din partea unui subiect care are nevoie
şi care se bucură de ele. În această viziune judecata de valoare „X este bun” echivalează cu judecata
de gust „Îmi place X”. Drept urmare, fiecare individ are valorile sale personale, ceea ce conduce la
un relativism total. Cei doi piloni care susţin concepţia subiectivistă – individul şi preferinţele sale,
călăuzite de căutarea plăcerii – sunt extrem de şubrezi. Valorile sunt importante şi vrednice de
respect nu numai pentru un ins sau altul, ci aspiră la o recunoaştere supraindividuală. Preferinţele
noastre ne deosebesc de ceilalţi, pe când valorile ne aduc laolaltă, într-o comunitate spirituală. Iar
ceea ce ne face să sesizăm şi să preţuim valorile nu este, în primul rând plăcerea, capricioasă şi
trecătoare, ci judecata raţională, singura facultate aptă să conceapă ceea ce este general şi durabil în
condiţia umană. Dar pe ce anume se bizuie raţiunea atunci când, aflându-ne des în conflict cu pofta
şi dorinţa subiectivă, afirmă valabilitatea unor „lucruri” pe care merită să le preţuim, chiar dacă nu
ne plac?
Materialismul
Riposta cea mai hotărâtă pe care o primeşte subiectivismul vine din partea concepţiei
materialiste, care adoptă o perspectivă radical opusă: valorile nu au nimic de-a face cu subiectul, ci
sunt intrinseci lucrurilor, precum proprietăţile lor fizico-chimice. Obiectele sau persoanele au o
anumită valoare utilitară, vitală, estetică sau morală tot aşa cum au volum, masă, densitate, culoare
etc. Punând cu totul valoarea în obiect, ca proprietate intrinsecă a lui, viziunea materialistă ar putea
fi numită şi obiectualistă. De vreme ce valoarea aparţine obiectului, sesizarea de către subiect a
valorii este un act de cunoaştere, care poate fi ratat în parte sau în totalitate. Unii oameni „se pricep”
şi înţeleg valoarea lucrurilor, preţuindu-le corect, pe când alţii sunt nepricepuţi sau de-a dreptul orbi
şi nu sunt în stare să judece „adevărata” valoare, trecând pe lângă ea. În timp ce subiectivismul
presupune o deplină echivalenţă între diferitele preferinţe ale indivizilor, acceptând că fiecare ins
are propriul său sistem de valori, materialismul împarte oamenii în două: cei care recunosc şi
preţuiesc valorile adevărate şi cei care cred în false valori. Cei din prima categorie sunt
„specialiştii” sau „experţii”, iar ceilalţi, dacă au un dram de înţelepciune, ar face bine să urmeze
sfaturile şi recomandările celor pricepuţi, renunţând la propria lor judecată, întrucât aceasta este
confuză, incoerentă şi dezorientată. Prototipul valorilor, în concepţia materialistă, este neîndoielnic
valoarea de întrebuinţare din teoria economică. Meritul principal al concepţiilor materialiste rezidă
în apărarea ideii că valoarea nu este atribuită lucrurilor sau persoanelor în mod cu totul arbitrar de
către subiect, după cum îi dictează toanele şi cheful. Trebuie să existe ceva în obiect care să îi
susţină valoarea, iar acel „ceva” stă în faţa subiectului, ca un „ce” independent de dorinţele şi de
închipuirile noastre, care poate fi cunoscut prin experienţă şi judecată raţională. Dincolo de această
idee valoroasă însă materialismul se încurcă într-o sumedenie de absurdităţi, nu mai puţin
inacceptabile decât acelea la care ajunge subiectivismul. Soliditatea empirică a materialismului, atât
de temeinic arătată pe terenul utilităţii, se dovedeşte pur şi simplu rudimentară pe terenul valorilor
spirituale, „imponderabile” şi „evanescente” atunci când sunt cercetate prin prisma unor parametri
pur materiali. Iată de ce s-au impus alte modalităţi de explicare a caracterului supraindividual al
valorilor.
Relativismul
Teoriile relativiste păstrează, ca şi cele materialiste, pretenţia de a se situa pe terenul „faptelor”
constatabile. Or, acestea par să ateste, pe de o parte, că în fiecare comunitate socială sunt
recunoscute şi validate de mentalitatea colectivă anumite ierarhii valorice, cu semnificaţie
paradigmatică pentru toţi membrii comunităţii, asupra cărora cadrul social exercită o funcţie
modelatoare, dar şi o presiune autoritară, menită să îndepărteze tendinţele deviante sau infiltrările
unor ierarhii valorice străine. Se observă însă că în toate culturile şi civilizaţiile lumii, oricât de
diferite şi, unele dintre ele, aparent impenetrabile, există mereu aceleaşi paradigme sau dimensiuni
axiologice invariante, universale, pe care se pot înregistra, apoi, diferenţele cele mai semnificative.
Dând dreptate tezei relativiste potrivit căreia valorile au o existenţă relaţională, fiind parţial

4
dependente de structura spirituală a subiectului, Mircea Florian introduce un corectiv important:
„subiectul nu e în toate valorile individul, subiectul personal, ci este un subiect constant, un fel de a
fi permanent al omului. Nu există cultură, oricât de primitivă, fără conştiinţa binelui, a frumosului şi
a adevărului, fără anumite constanţe şi invariante”.
Universalismul
Teoriile universaliste urmăresc să descrie şi să explice aceste structuri sau paradigme ale spaţiului
valoric general-uman, în care, de bună seamă, fiecare cultură şi civilizaţie inserează un conţinut
axiologic concret, mai mult sau mai puţin specific. Există cel puţin trei interpretări universaliste (pe
care sunt grupate sub această denumire întrucât toate au în comun ideea că valorile sunt criterii
supraindividuale de apreciere a importanţei şi a demnităţii lucrurilor, avându-şi temeiurile în natura
universală a omului).
a) Teoriile „naturaliste” privesc omul ca pe un produs al naturii care, cu admirabilă
ingeniozitate, a sădit în fiinţa omului anumite „facultăţi”, ce-l fac permeabil faţă de bine,
frumos, adevăr, dreptate etc., fiecare specie distinctă de valori înrădăcinându-se în
discernământul ierarhizant al câte unei dimensiuni a vieţii sufleteşti: adevărul se constituie
prin puterile raţiunii, frumosul este dezvăluit sensibilităţii şi imaginaţiei, binele se instituie
de către voinţă.
b) Teoriile transcendentale, de inspiraţie kantiană, postulează undeva, într-un strat mai adânc
al fiinţei umane, existenţa unei armături categoriale, pur formală, întrucât este cu totul a
priori. Acest strat al facultăţilor „pure”, date înainte de orice experienţă posibilă, în mod
etern şi invariabil în toate conştiinţele individuale, poartă în sine forma sau paradigma
fiecărui domeniu de valori.
c) Teoriile idealist-obiective renunţă la această sfială şi la excesiva circumspecţie a filosofiei
transcendentale, bazându-se pe convingerea că fiinţa transcendentă este prima certitudine, de
nezdruncinat şi la adăpost de orice îndoială.

Teze Etice
Etica virtuţilor
Una dintre teoriile etice standard la care se raportează argumentele specialiştilor de astăzi în
business ethics este aşa-numita virtue theory – etica virtuţilor, o variantă actualizată a ideilor expuse
cu multe secole în urmă de către Aristotel în Etica nicomachică. Aristotel distinge valorile-scop,
preţuite şi urmărite pentru ele însele, şi valorile-mijloc, preţuite şi urmărite în vederea atingerii altor
scopuri mai înalte. Spune el, chiar la începutul cărţii: „Apare însă o deosebire în ceea ce priveşte
scopurile urmărite: uneori ele constau în activitatea însăşi; alteori, dincolo de activitate, sunt vizate
opere finite”.
Utilitarismul
Aristotel şi continuatorii săi de astăzi abordează problematica eticii dintr-o perspectivă teleologică4,
ce urmăreşte să definească purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea atingerii unui scop absolut –
fericirea. În această viziune, fapta bună este aceea săvârşită de către omul virtuos, în conformitate
cu modelele exemplare de oameni desăvârşiţi. În limbajul filosofic actual, abordarea teleologică
pune accentul pe valorile-scopcare orientează normele pe care le respectăm şi deciziile noastre
morale.
Etica datoriei
Cea mai influentă dintre teoriile etice „standard” ale momentului este, fără dubii, aceea care
continuă filosofia morală a lui Immanuel Kant. Să ne reamintim una dintre întrebările fundamentale
de la care am pornit: de ce ar trebui să fim morali? Aristotel susţine că dezvoltarea virtuţilor etice
este în avantajul fiecăruia dintre noi, întrucât numai calea virtuţii, proprie omului de caracter, duce
către o adevărată şi meritată fericire – scopul sau binele suprem al existenţei umane. În viziunea
utilitaristă, moralitatea e în avantajul tuturor, întrucât deciziile şi actele morale ducla maxima
fericire (plăcere) a cât mai multor oameni. Aristotelismul propune un demers teleologic, axat pe
bine = fericire ca scop ultim, absolut. Utilitariştii enunţă o viziune consecvenţialistă, potrivit căreia

5
ceea ce contează în evaluarea etică a faptelor noastre nu sunt intenţiile care le-au generat, ci numai
rezultatele cu care se soldează.
În mare, putem identifica două puncte de vedere privind raportul dintre etică şi afaceri.
1.Teza incompatibilităţii dintre etică şi afaceri (Albert Carr, Is Business Bluffing
Ethical?, 1968)
Teză: Nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în afaceri. Etica ţine de viaţa
personală a indivizilor, ea nu trebuie confundată cu regulile pe care le urmează oamenii de afaceri
în domeniul lor profesional.
Argument: analogia jocului – afacerile ca joc, în speţă joc de carti; astfel, afacerea este
considerată drept joc competitiv şi drept joc de strategie.“Imaginea jocului de poker asupra eticii
este diferită de idealurile etice ale relaţiilor interumane civilizate. Jocul îndeamnă la neîncredere
faţă de ceilalţi participanţi. El ignoră ideea de prietenie. Nu amabilitatea şi sinceritatea, ci viclenia şi
ascunderea atuurilor şi intenţiilor sunt vitale în jocul de poker. Nimeni nu va considera că din acest
motiv jocul este rău. Şi nimeni nu va considera că jocul afacerilor este rău pentru faptul că
standardele sale privitoare la corect şi greşit sunt diferite faţă de tradiţiile morale dominante în
societate.” Putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii într-un domeniu de afaceri;
putem numi un astfel de set de reguli “etică” a afacerilor; însă aceasta nu are nicio legătură cu etica
sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în relaţiile personale. Afacerea este o
“întreprindere competitivă”, asemănătoare mai degrabă cu jocul de poker decât cu relaţiile obişniute
dintre oameni. “Scopul jocului este de a câştiga, şi, atât timp cât cineva joacă după regulile
acceptabile ale jocului, reguli complet diferite de regulile etice ce susţin cooperarea şi grija faţă de
ceilalţi, comportamentul său este corect.”
Dacă etica relaţiilor personale ar putea fi construită pornind de la principiul „Fă celorlalţi ceea ce ai
dori ca ei să îţi facă ţie” (Regula de aur) atunci domeniul afacerilor, ca joc competitiv, ar trebui să
se bazeze pe un principiu al jocului de poker: „Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să îţi facă ei, înainte
ca ei să îţi facă ţie acest lucru”. Care extinde această analogie a jocului la nivelul întregii sfere
sociale. Pentru el, jocul nu e doar o metaforă a mediului de afaceri, ci a întregii societăţi moderne.
Dacă iniţial se referă doar la mediul de afaceri, “Oricine este de acord că, în vieţile lor private,
oamenii de afaceri, în majoritate, nu sunt indiferenţi faţă de etică. Ideea mea este că, la birou ei
încetează a mai fi persoane private; ei devin jucători care trebuie să se conducă după un set de
standarde diferite… Regula de aur, indiferent de valoarea ei ca ideal pentru o societate, nu este
eficientă, pur şi simplu, în afaceri. Adesea, omul de afaceri încearcă să facă celorlalţi ceea ce speră
că ei nu îi vor face lui.”
În al doilea rând, putem vorbi despre teorii ce susţin compatibilitatea dintre etică şi afaceri.
Aici avem de a face fie cu teorii mai slabe din punct de vedere etic, precum teza lui Milton
Friedman, după care “singura responsabilitate a afacerii este de a face profit; într-o companie
privată, responsabilitatea socială a managerilor este de a creşte profitul, fără a utiliza în mod
ilegitim resursele companiei”; fie cu teorii mai tari, precum aşa-zisa “abordare maximalistă a
responsabilităţii sociale a afacerilor”.
II. Teze ale compatibilităţii dintre etică şi afaceri
Teză: Într-o societate liberă “există o singură responsabilitate socială în afaceri – aceea de a
utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să sporească profiturile atât timp cât
sunt respectate regulile jocului; adică, angajarea într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de
înşelătorie şi fraudă.”
Argument: Scopul unei afaceri este de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori
profiturile. Dacă acest scop al afacerii este dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au
obligaţia de a contribui la îndeplinirea sa.
a) Abordări minimaliste: Milton Friedman, The Social Responsibility of Business Is to
Increase Its Profits (1970)
“Într-o întreprindere liberă, bazată pe un sistem al proprietăţii private, administratorul este
un angajat al proprietarilor afacerii. El are o responsabilitate directă faţă de angajatorii săi. Această
responsabilitate constă în conducerea afacerii conform dorinţelor angajatorilor, dorinţe care, de

6
regulă, vor fi acelea de a face cât mai mulţi bani posibil, în acord cu regulile de bază ale societăţii;
ambele responsabilităţi sunt cuprinse atât în lege cât şi în normele etice de comportament. Desigur,
în anumite cazuri, angajatorii pot avea un obiectiv diferit. Un grup de persoane poate constitui o
corporaţie într-un scop caritabil – de pildă, un spital sau o şcoală. Managerul unei astfel de
corporaţii nu va avea ca obiectiv obţinerea profitului financiar ci realizarea anumitor servicii.În
orice caz, ideea centrală este că, prin rolul său de administrator al companiei, managerul este
agentul persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă, iar principala sa responsabilitate
este faţă de aceştia.”
b)Abordări maximaliste
Este vorba de o nouă idee de companie, despre un nou concept de proprietate privat.
Undeva, în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în SUA se întâmplă ceva ce
nu a fost încă bine explicat: se schimbă conceptul de proprietate privată. Pe de o parte, apare o
distanţă, o ruptură tot mai pronunţată între proprietate şi decizie: proprietarii nu mai dispun după
voinţa lor de proprietate; desigur, ca acţionari, ei beneficiază de profiturile companiei, însă nu ei
sunt cei care decid în ceea ce priveşte acţiunile şi politicile economice ale companiei. Proprietatea
se înstrăinează, într-o anumită măsură, de proprietarul ei. Pe de altă parte, proprietatea se difuzează;
compania nu mai este atomară; din mai multe puncte de vedere, al managementului, financiar etc.,
firma nu mai are graniţe clare. Firmele nu mai sunt nişte insule despărţite net de suprafeţe de apă şi
legate între ele de linii maritime care asigură schimbul. Firma este prinsă într-o reţea. Firma e
dependentă de reţea. Firma se deschide; şi, o dată cu asta, se deschide şi proprietatea. Se trece de la
modelul shareholders sau stockholders de management si de proprietate (după care acţionarii şi doar
ei dispun de proprietatea lor) la modelul stakeholders. Conform acestuia, proprietatea nu mai este
doar a celor care o deţin la modul propriu, a celor care investesc în ea capital, ci a tuturor celor care
participă în mod esenţial la obtinerea profitului; proprietatea este a tuturor celor care investesc în ea
capital, muncă, loialitate, risc, timp, creativitate.
Noţiunea de etică managerială este relativ recent introdusă în vocabularul specialiştilor, ea
reprezentând o „ramură” a eticii aplicate şi vizează în special tipul de conduită, dar şi acţiunile pe
care managerii le desfasoara în cadrul organizaţiilor. De asemenea este analizat şi modul în care
indivizii sau grupurile sociale (atât din organizaţia respectivă, cât şi din afara acesteia) reactioneaza
în urma deciziilor pe care managerul le ia.