Sunteți pe pagina 1din 25

GEOGRAFIA SOLURILOR

CU ELEMENTE DE PEDOLOGIE
_____
C1

Asist.dr. Lilian Niacşu


STRUCTURA CURSULUI:
Partea I - Elemente de pedologie
Ca I – Noţiuni
Cap.I Noţi i introductive
i t od cti e (C1)
| Terminologie
| Scurt istoric al pedologiei
| Raporturile pedologiei cu celelalte geoştiinţe
| Solul privit ca sistem
| Importanţa solului în activitatea practică

Cap.II – Factorii pedogenetici (C2,C3)


| Suportul litologic
| Relieful
| Clima
| C
Componentul t l hid
hidric
i
| Componentul biotic
| Factorul antropic
| Ti
Timpul l în
î pedogeneză
d ă
STRUCTURA CURSULUI:
Cap.III – Procesele pedogenetice (C4)
| Acumularea: bioacumularea şi sedimentarea
| Pi d il de
Pierderile d sol:
l eroziunea
i
| Amestecul: procese vermice, vertice şi crioturbaţia
| Procesele de transformare: fizice, chimice, biologice, gleizare, stagnogleizare
| Procesele de translocare: eluviere-iluviere, podzolirea, salinizare, alcalizare,
carbonatare, feralitizarea, fersialitizare, feroliza, alitizarea

C IV – Componenţii
Cap.IV C ţii solului
l l i (C5,C6)
(C5 C6)
| Componentul solid
| Componentul lichid
| Componentul gazos
| Materia organică din sol
| Humusul
| Componentul organo-mineral (coloizii solului)

Cap V – Caracteristici chimice (C6)


Cap.V
| Capacitatea de schimb cationic
| PH-ul solului
STRUCTURA CURSULUI:
Partea a II-a – Geografia solurilor

Cap. VI – Sisteme de clasificare a solurilor (C7)


| Noţiuni introductive
| Legenda Hărţii solurilor lumii, 1:5.000.000, FAO-UNESCO
| Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (W.R.B.-S.R., 2006)
| Referenţialul
ţ Pedologic
g Francez ((1995))
| Taxonomia Americană (ediţia a X-a, 2006)
| Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (S.R.T.S., 2003)

Cap. VII – Resursele de sol ale Terrei (C8-C14)


| Solurile din zona ecuatorială
| S l il din
Solurile di zona tropicală
i lă
| Solurile din zona temperată uscată
| Solurile din zona temperată umedă
| Solurile din zona rece
I.1. TERMINOLOGIE
1. Solul = corp natural cu organizare proprie care se formează şi evoluează în timp
1 timp, la suprafaţa
uscatului, pe seama rocilor, datorită acţiunii organismelor (îndeosebi plante şi microorganisme)
sub influenţa condiţiilor de climă şi relief (Lupaşcu Gh., 1998).

Solurile = corpuri naturale (tridimensionale) care apar ca segmente (entităţi) în stratul friabil de la
suprafaţa scoarţei terestre, în permanentă evoluţie în timp la scară subgeologică, alcătuite din
numeroşi constituenţi minerali şi organici în fază solidă, lichidă şi gazoasă, la care se adaugă
organisme vii,
vii formând structuri specifice cu organizare şi atribute proprii.
proprii Acestea din urmă sunt
rezultatul acţiunii continue a ansamblului de procese specifice determinate şi reflectând influenţa
integrată a combinaţiei de factori de mediu (rocă parentală, climă, vegetaţie, relief, la care se
poate include şi activitatea omului), mai mult sau mai puţin bine exprimată în funcţie de durată şi
modificarea în timp a acestei acţiuni (fie prin modificarea unor factori de mediu, fie prin evoluţia
însuşirilor solului.) – (N.Florea, 2000).

2. Pedologia = ştiinţa care se ocupă cu studiul solului sub aspectele genezei


2 genezei, evoluţiei
evoluţiei, alcătuirii
alcătuirii,
însuşirilor, repartiţiei geografice, clasificării, utilizării, conservării şi ameliorării lui. (Lupaşcu, 1998)
Etimologie → gr. pedon = pământ (sol)
logos = discuţie (studiu)

3. Pedogeneza = procesul de formare a solului prin combinarea factorilor pedogenetici (rocă,


relief, climă, hidrografie, vegetaţie, activităţi antropice, timp) care acţionează complex prin
intermediul unor procese pedogenetice (fizice,
(fizice chimice
chimice, biologice)
biologice).
RAMURILE PEDOLOGIEI

Morfologia solului – studiază aspectul general sub aspectul însuşirilor sale ce pot fi stabilite
macroscopic (culoare, structură, textură, plasticitate, consistenţă etc)
Geneza solului – modul de evoluare şi formare a solului ca urmare a influenţei factorilor
pedogenetici şi proceselor pedogenetice.
Clasificarea solurilor – se ocupă cu gruparea solurilor în categorii de diverse nivele pe baza
anumitor criterii.
Cartografierea solurilor – studiază metodele şi tehnicile de întocmire a hărţilor pedogenetice
care cuprind distribuţia tipurilor şi subtipurilor de sol pe un teren.
Geografia solurilor – distribuţia solurilor in raport cu factorii geomorfologici şi factorii de
pedogeneză.
pedogeneză
Bonitarea solurilor – stabileşte calitatea pentru o folosinţă.
Chimia solului – compoziatia chimică, însuşirile chimice şi reacţiile chimice ce au loc în sol.
Fizica solului – studiază însuşirile,
ş p
procesele şşi fenomenele fizice.
Biologia solului – aspecte legate de organismele care trăiesc în sol (microorganisme,
organisme vegetale şi animale) şi implicaţiile acestora asupra caracteristicilor solului indeosebi
fertilitatea.
Mineralogia solului – studiază formaforma, mărimea şi aranjamentul în stare nederanjată a
constituenţilor de dimensiuni microscopice cât şi relatiile dintre acestea.
Tehnologia solului – ansamblul proceselor şi mijloacelor de intervenţie asupra acestuia:
lucrările solului, reglarea regimului de apă, combaterea eroziunii.
A
E

B
Orizont pedogenetic

BC
Profilul de sol

R Materialul parental
Criosol

Fluvisol
Fl i l

Leptosol
Kastanoziom

Luvisol

Podzol
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI
1. Pedologia
g europeană
p

- Până în sec. al XIX-lea nu se remarcă contribuţii ştiinţifice importante.


Pliniu cel Bătrân (Istoria
Istoria naturală,
naturală 37 de volume) – din experienţa agricultorilor.
Lucius Junius Moderatus Columella – primul tratat de agronomie: De re rustica
rustica.

- Prima parte a sec. al XIX-lea –


Wallerius (chimis suedez) – fondatorul chimiei solurilor (Agricultura
Agricultura chemica fundamentala,
fundamentala 1761)
- primele teorii moderne ale humusului.
Thaer (Fundamentele
Fundamentele unei agriculturi raţionale
raţionale, 1809) – exponent al teoriei humusului
Carl Springer (Bodenkunde
Bodenkunde, 1837) – studiază compoziţia humusului.
- determină procentele de C C, folosite şi în prezent
prezent.
Justus von Liebig (ChimieChimie aplicată în agricultură şi fiziologie,
fiziologie 1840) – fondatorul chimiei organice
şi a legii nutriţiei minerale, legii restituţiei şi legii minimului.
P.E.Muller – studiază podzolurile,
- defineşte cele trei tipuri de humus (mull, moder, mohr).
Jons Jacob Berzelius (Text Text book of chemistry,
chemistry 1839) – studiază compuşii humusului.

- A doua parte a sec.


sec al XIX-lea
XIX lea – Agropedologie - sub influenţa pedologiei germane şi
franceze
se dezvoltă diferite ramuri ale pedologiei:
S.N.Winogradsky – fondator microbiologia solului.
Henry Darcy – fizica solului (legile mişcării apei în sol)
Carl Friedrich Mohr – chimia solului (metode de titrare)
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI

1. Pedologia europeană

- Sfârşitul se al XIX-lea – începutul sec. Al XX-lea - Pedologie sub influenţa pedologiei ruse.
V.V. Docuceaev – fondatorul pedologiei genetice (Cernoziomul
Cernoziomul rusesc,
rusesc 1883)
- promotorul teoriei zonalităţii solurilor
- fondator al primei Catedre de Pedologie din lume
- prima revistă de specialitate (Pocivovdenie
Pocivovdenie).
N.M. Sibirţev (Pedologie
Pedologie)
K D Glinka (Marile
K.D. Marile grupe de soluri ale lumii şi formarea lor
lor, Pedologie)
Pedologie
B.B. Polînov – stabileşte o serie de legături între Pedologie, Geologie, Climatologie etc.

În Europa:
Gh. Munteanu-Murgoci – România
Albert Demelon - Franţa
W.L. Kubiena – Austria (fondatorul micromorfologiei)
C H Edelman – Olanda
C.H.
G.N. Coffey – USA.
Peter Treitz - Ungaria
CONCEPTE INTRODUSE DE CLASICII PEDOLOGIEI RUSEŞTI:
- Solul este corp natural, independent, cu istorie proprie;
- Coceptul factorilor formării solurilor;
- Conceptul istorist al formării solurilor;
- Conceptul zonei de sol;
- Conceptul de clasificare a solurilor;
- Conceptul
C t ld
de titip d
de sol,l etc.
t

• Solul se află în contact direct cu atmosfera, rezultând schimbul de gaze între cele două
componente ale geosistemului.
• solul este un component activ al circuitului hidrologic.
• Solul constituie atât suportul cât şi habitatul pentru componentul biotic, deci principala
funţie a solului este cea de mediu de viaţă pentru diverse organisme.
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI
2. Pedologia americană

- A doua parte a sec. al XIX-lea (pedologie


pedologie genetică sub influenţa şcolii ruse)
E W Hilgard – pionierul pedologiei americane;
E.W.
- solul este un corp natural care realizează legătura dintre proprietăţile solului şi factorii
pedogenetici, reprezentaţi prin climă şi vegetaţie
G. N. Coffey - fondatorul pedologiei genetice,
- „solul
solul este un corp natural cu geneză şi caracteristici proprii”, care trebuie clasificat pe baza
proprietăţilor intrinseci.
- Prima clasificare americană includea un sistem format din cinci categorii cu un anumit
număr de clase pentru fiecare categorie
categorie.
- Prima hartă a solurilor intitulată „Solurile din Provinciile Statelor Unite” (1910), scara
1:7.000.000.
- A doua „Harta preliminară a solurilor Statelor Unite” (1911).

- Prima jumătate a sec. al XX-lea (pedologie


pedologie “utilitaristă” americană)
americană
Marbut C.F. sintetizează cunoştinţele şcolii pedologice europene;
- publică monografia „Solurile
Solurile Statelor Unite”
Unite care era însoţită de harta solurilor (1935);
- pregătirea primului sistem multicategorial de taxonomie a solurilor;
- stabirea criteriilor pentru separarea seriilor de sol, utilizate şi în prezent
- realizarea primei clasificări a solurilor în două clase „pedocal” şi „pedalfer”, diferenţiate pe
b
baza acumulării
lă ii carbonaţilor
b il
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI

Soil Genesis and geomorphology,


Randall Schaetzl ans Sharon Anderson
Anderson,
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI

2. Pedologia americană

- A doua jumătate a sec. al XX-lea (pedologie


pedologie americană)
americană
Guy D. Smith şi echipa sa :
- sistem nou de clasificare, care va fi prezentat cu ocazia unor reuniuni ştiinţifice
internaţionale, sub forma unei succesiuni de „aproximări”.
- A Şaptea Aproximaţie (1975) a fost primul sistem de clasificare realizat pe baze genetice,
prin care solul (pedonul) era studiat în termeni cantitativi (ex. 25 cm limita pentru epipedonul molic)
(Celine M.M G.,
G 1979).
1979)
- A şaptea aproximaţie lua în considerare activitatea omului ca factor potenţial în formare a
solului.
- În prezent Taxonomia americană a solurilor a ajuns la ediţia a X-a (K.S.T., 2006).
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI
3. Pedologia românească

- Primele observaţii (sec. Al XVIII-lea şi al XIX-lea)

Dimitrie
Di it i Cantemir;
C t i
Ion Ionescu de la Brad (1866) – cu referiri la agricultura unor judeţe;
V. Cârnu-Munteanu şi C. Roman (1900) – primele studii privind solurile arabile la nivelul ţării;

- Etapa timpurie a dezvoltării pedologiei (prima jumătate a sec. al XX-lea) - două orientări:
- aplicarea concepţiilor naturaliste a lui Dokuceaev, exponenţii principali fiind:
Gh. Munteanu Murgoci, Em. Protopopescu-Pache, P. Enculescu, care publică şi prima hartă a
solurilor
l il P Principatelor
i i t l R Române
â (1(1:2.500.000).
2 500 000)
- starea de fertilitate şi implicit chimia solului. Pionierii acestei direcţii în pedologia românească
sunt N. Cernescu şi Th. Saidel, care elaborează o serie de lucrări asupra carateristicile chimice
ale p
principalelor
p tipuri
p de soluri din România

- Etapa modernă (a doua jumătate a sec. al XX-lea):


- diversificarea specializărilor din domeniul pedologiei (ecopedologie, calitate solurilor,
micromorfologie,
i f l i pedologie
d l i fforestieră
ti ă ş.a.).
)
- Instituţii nou înfiinţate:
prima secţie de pedologie a funcţionat în cadrul Institutului Agronomic din Bucureşti,1950);
Institutul de Studii şşi Proiectări pentru
p Organizarea
g Teritoriului Agricol,
g , 1954;;
Institul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, 1970).
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI

3. Pedologia românească

- Etapa modernă (a doua jumătate a sec


sec. al XX-lea):
XX lea):

Clasificarea solurilor
Cernescu N. şi Florea N. ((1962)) - Lista sistemică a solurilor ;
prima clasificare a solurilor (1969);
Chiriţă C-tin D., 1974, Puiu Şt., 1980 - Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (1973, 1980)
Florea N. şi Munteanu I. - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003.

Cartografia solurilor cunoaşte o evoluţie rapidă, concomitent cu sporirea gradului de detaliere (


Harta solurilor României - 1964, scara 1:1.000.000
1970-1971, scara 1:500.000
1963-1994, scara 1:200.000

Dezvoltarea învăţământului pedologic este datorată lui N. Cernescu care înfiinţează o secţie
de pedologie în cadrul Facultăţii de Geologie
Geologie, aparţinând Institutului de Geologie şi Tehnică Minieră
(1948), transferată ulterior la Institutul Agronomic.
I.2. SCURT ISTORIC AL PEDOLOGIEI
3. Pedologia românească

Dezvoltarea învăţământului pedogeografic ieşean:

- Curs de agrogeologie (1912) la Catedra de Geologie şi Paleontologie, de la Facultatea de


Ştiinţe, suplinită iniţial de M. David dar atibuită apoi titularul de drept, I. Simionescu.
- M. David va include în lucrarea „Tratat de Geologie”, un capitol final intitulat „Noţiuni de
Agrogeologie”.

- Cursul de Pedologie şi Geografia solurilor - discipline de studiu pentru studenţii de la


specializarea geografie - N. Bucur, profesor de pedologie la Institutul Agronomic din Iaşi
în 1950-1957.
1950 1957.
- Curs de Pedologie Generală - N. Barbu şi apoi Gh. Lupaşcu care publică:
- două cursuri de specialitate[1],
- trei caiete pentru lucrări practice la pedologie,
- colaborează
l b ă la
l elaborarea
l b Si t
Sistemuluil i Român
R â de d T
Taxonomie
i a Solurilor
S l il (2000)
- colaborează la elaborarea Referenţialului Pedologic (1995),
- organizează primului Master în Ştiinţa solului şi
- înfiinţează un microlaborator pentru cercetare.
- Simpozionul anual „Factori şi procese pedogenetice din zona temperată” (din 1991)
- Revista „Factori şi procese pedogenetice din zona temperată”, vol. 7, serie nouă (2008).

[1] Pedologie generală (1998), Gh. Lupaşcu, Gh. Jigău şi M. Vârlan, Edit. Junimea Iaşi şi
Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală (2000), Gh. Lupaşcu, Edit. Univ. „Al. I. Cuza”
Iaşi.
I.4. SOLUL PRIVIT CA SISTEM

• corp natural format la suprafaţa uscatului sub


acţiunea cumulată a factorilor biotici şi abiotici.
• corp natural cu o compozitie organo-minerală
proprie care conţine materie vie şi în care au
loc procese specifice vieţii:
- descompunerea şi sinteza materiei organice
- consum şi eliberare de energie
• mediu dinamic caracterizat printr-o evoluţie
şi transformare continuă în timp sub influenţa
directă indirectă a factorilor fizico-geografici
dar şi a celor antropici.
• sistem deschis care are capacitatea de a:
- acumula şi transforma substanţe minerale
„produce
produce” şi acumula substanţe organice
proprii (humusul)
- elibera substanţe organice şi minerale
• corp poros, afânat, care conţine apă şi aer şi
poate fi străbătut de rădăcini.
• FERTILITATEA reprezintă cea mai importantă
caracteristică a solului şi care rezultă din
însumarea celorlalte caracteristici.
caracteristici
I.4. SOLUL PRIVIT CA SISTEM
• Solul este corp natural care moşteneşte în părţi variabile, în funcţie de condiţiile
geografice locale, componentele de bază ale sistemului terestru: 40-60% material mineral,
20-50% apă, 5-40% aer şi materie organică (aproximativ 5%)

5% 25%

45%

25%

aer apă minerale materie organică

Fig. .1. Ponderea medie a componenţilor solului


I.4. SOLUL PRIVIT CA SISTEM

• Solul reprezintă un sistem cu organizare ierarhică complexă, aspect care se reflectă


teoretic în conceptul organizării ierarhice a structurii solului.
• Cele opt nivele prezentate de B. B G.
G Rozanov (1982) sunt:

→ nivelul de interacţiune a atomilor


→ nivelul de interacţiune a moleculelor
→ nivelul particulelor elementare ale solului (nisip, argilă)
→ nivelul micro- şi macro agregatelor (inclusiv al neoformaţiunilor şi incluziunilor)
→ nivelul orizonturilor pedogenetice
→ nivelul solului privit ca entitate (profil/pedon)
→ nivelul teritoriului ecologic omogen
→ nivelul învelişului pedologic.
I.4. SOLUL PRIVIT CA SISTEM
Proprietăţile solului văzute prin prisma teoriei sistemice:

• Caracteristicile unui sistem se reflectă în caracteristicile solului după cum caracteristicile


solului se regăsesc în proprietăţile sistemului.
• Solul este un sistem eterogen şi polifazic, fiind alcătuit din constituenţi diferiţi aflaţi în trei
stări de agregare: solidă (substanţe minerale şi organice), lichidă (soluţia solului) şi gazoasă
(aerul din sol). Acestora li se adaugă organismele vii aflate în interacţiune directă cu cele trei
f
faze ale
l solului.
l l i
• solul, ca orice sistem, este limitat spaţial. Limita verticală (în adâncime) poate fi
considerată, arbitrar, la 200 cm, dar poate fi şi reală, dată de contactul litic (între 20 şi 50 cm).
Limita orizontală poate fi tranşantă, când se trece de la sol la alte suprafeţe (cu roca la zi sau
mari suprafeţe acvatice).
• solul este considerat un sistem deschis, având proprietatea de a primi, stoca, transforma
şi elibera energie şi materie
• Solul
S l l evoluează
l ă în
î timp,
ti având
â d tendinţa
t di ţ ded ajunge
j l stadiul
la t di l de
d echilibru
hilib dinamic.
di i Perioada
P i d
de timp necesară pentru a ajunge la această stare depinde de senzitivitatea sistemului.
• heterogenitatea internă este expresia ponderii variabile care revine constituenţilor solului.
Această caracteristică nu trebuie văzută la modul simplist, prin evoluţie în timp se realizează
o ierarhizare în cadrul sistemului sol
• capacitatea de autoorganizare este dată de structura internă a solului şi de capacitatea
acestuia de a funcţiona într-o succesiune ordonată a evenimentelor şi nu aleatoriu
• solull l dispune
di d capacitate
de it t ded rezilienţă,
ili ţă dată
d tă ded potenţialul
t ţi l l acestuia
t i ded a revenii la
l
funcţiile iniţiale după ce a suferit unele modificări (naturale sau antropice)
VĂ MULŢUMESC !
MULŢ