1
Disciplinele Spirituale. (4)
Dragostea – energia sufletului.
Iată că revenim la seria mesajelor legate de asemănarea noastră cu
Domnul Isus. Dacă vă mai amintiţi, am vorbit până acum despre
Înfrânare, Umilinţă şi Detaşare sau desprinderea de rău şi lipirea de
bine.
Astăzi o să continuăm această idee a apropierii de bine. Pentru foarte
mulţi, viaţa creştină este percepută ca o dezlipire de rău. Numai că de
prea multe ori aceste persoane se opresc pe undeva pe la mijlocul
drumului şi rămân, pentru un timp, undeva într-o suspendare. Ei bine
nu se poate aşa ceva. Când este vorba despre viaţa spirituală nu se poate
sta într-o poziţie de neutralitate. Să urmărim sfatul dat de Dumnezeu
prin intermediul apostolului Pavel în Epistola adresată Romanilor
capitolul 12.
Romani 12:9-11.
9 Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de
bine.
10 Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea
întâietate altuia.
11 În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.
Cred că aceste sfaturi au fost adesea auzite, şi dacă nu au fost
pronunţate în această formă, au fost exprimate în alte cuvinte dar care,
în esenţă, au surprins aceleaşi aspecte ale slujirii lui Dumnezeu. Este
foarte adevărat că nimeni nu intenţionează, cel puţin, în mod conştient,
de bună voie, să nu se pună la dispoziţia lui Dumnezeu, să nu se lase
folosit de Dumnezeu. Dar, de cele mai multe ori este starea la care
ajungem şi anume la o anumită indiferenţă faţă de slujire, faţă de
posibilele ocazii pe care Dumnezeu le pune la dispoziţia noastră pentru
a contribui la mântuirea altora, pentru a contribui la extinderea
Împărăţiei Sale şi implicit la sfinţirea noastră.
De cele mai multe ori scenariul după care ajungem al această stare de
lâncezeală, de lipsă de vitalitate este următorul.
Imediat după întâlnirea cu Dumnezeu, devenim conştienţi de păcatele
noastre. Apoi, devenim conştienţi de marea favoare pe care Dumnezeu
ne-o face iertându-ne de păcatele noastre şi oferta unei vieţi noi pline de
bucurie. În clipele acelea suntem plini de bucurie şi entuziasm. Suntem
gata să facem o serie întreagă de lucruri pentru Dumnezeu. Însă, dintr-o
dată parcă devenim conştienţi de “lipsa noastră de pregătire!”.
Bineînţeles că aici participă şi fraţi “binevoitori” care au anumite reţete
şi modele după care se poate face ceva pentru Dumnezeu. Astfel,
entuziasmul nostru este din ce în ce mai mult supus unui proces de
prelucrare până când nici nu ne mai dăm seama de bucuria de a fi
creştin şi de a face ceva pentru Dumnezeu.
Locul entuziasmului este luat din ce în ce mai mult de un sentiment al
datoriei. După care, sentimentul datoriei este luat de obişnuinţa rece,
calculată. Plăcerea este tot mai departe şi din ce în ce mai scăzută în
intensitate. În mod mecanic, ne străduim să facem acele fapte bune, dar
numai pentru că aşa se aşteaptă de la noi. Nu pentru că există o
motivare interioară puternică. Nu pentru că suntem preocupaţi de
atingerea acelei stări de asemănare cu Hristos. Nu ne mai atrage o
asemenea perspectivă. Ni se pare mult prea îndepărtată, mult prea
departe de posibilităţile noastre. Începem să ne luptăm din ce în ce mai
greu cu ispitele care vin parcă asemenea unor avalanşe asupra noastră.
Încet, încet, începe să dezvoltăm o mentalitate de supravieţuire,
gândindu-ne din ce în ce mai mult cum să răzbim şi să păstrăm măcar
aparenţele.
În tot acest timp, devenim din ce în ce mai conştienţi şi preocupaţi de
regulile exterioare. Ştim cum ar trebui să se poarte fiecare şi cerem cu
solicitudine aceasta. Dar şi noi suntem adesea surprinşi că avem
aceleaşi lipsuri cu toţi ceilalţi.

Vi se pare cumva acesta scenariul vieţii voastre de până acum? Cei mai
noi, vi se pare că sunteţi pe cale să apucaţi acest drum către acea stare
de apatie şi acreală pe care o vedeţi la alţii? Ce este de făcut? Unde este
cauza acestei stări şi cum poate fi ea remediată?
Ei bine, am o veste proastă. Nu există apărare împotriva acestei stări.
Nu ne putem opune ei. Este însă şi o veste bună. Putem contraataca. Nu
există apărare însă există atac.
# Exemplul lui Churchill şi Hitler.
“Cea mai bună apărare este atacul”. “Cel ce încearcă să apere totul
nu apără nimic”.
Dar de unde vine energia aceasta care ne poate duce la victorie asupra
păcatului aşa cum a promis Domnul Isus. Cum putem lupta împotriva
stării de adormire şi absenţă a vitalităţii?
Energia aceasta este dragostea. Ea este energia sufletului.
În cele două versete în care vorbeşte despre lipirea de bine el foloseşte
de două ori cuvântul dragoste. De asemenea el spune să ne fie groază de
rău sau să avem oroare. Vedeţi, este de fapt vorba despre pasiune.
Domnul Isus spune şi El că lucrul cel mai important nu este să păstrăm
o conduită morală sau să facem anumite lucruri. El spune că cel mai
important lucru este să:
Luca 10:27 El a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi .``
Dar oare ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu?
Să canalizezi energia sufletului tău înspre Dumnezeu fără rezerve.
# Exemplul Femeii cu parfumul.
2
Iată deci ce este dragostea. Este concentrarea întregii fiinţe asupra lui
Dumnezue.
Inamicii dragostei.
1. Apatia. A nu-ţi păsa de nimic. Nimic nu te mai impresionează. Nu te
impresionează suferinţa, nu te impresionează dragostea, nu te
impresionează nimic. Sufletul este imun faţă de orice emoţie.
# Vezi Fariseii în cazul paraliticului.
2. Mânia şi resentimentele.
Mânia distruge smerenia şi cultivă amărăciunea şi
nemulţumirea.
3. Teama şi lipsa încrederii.
Imaginea ta despre Dumnezeu este una confuză. Nu ştii la ce să
te aştepţi. Nu ştii ce să faci şi unde să te duci.
4. Supra-încărcarea.
Viaţa noastră este prea plină. Ne plac prea multe lucruri,
suntem atraşi în prea multe părţi. Nu mai avem puterea de a pune ordine
în sentimentele noastre.
O Inimă iubitoare.
Faţă de toate aceste piedici inima noastră trebuie să fie altfel.
#. Eu te iubesc nu doar atunci când îmi aduci un pahar cu suc de
portocale.
Cu alte cuvinte inima ei este angajată este mişcată de sentimentul
acesta ce nu este circumstanţial.
În biblie, reversul unei asemenea situaţii este o inimă împietrită.

Este vorba despre acea inimă care nu mai simte, care nu mai
reacţionează, o inimă lipsită de pasiune.
Scriitorul epistolei către Evrei îi sfătuia pe aceştia în, câteva rânduri, să
nu-şi împietrească inimile faţă de Dumnezeu.
Adică, trebuie să deschidem, să lărgim inimile noastre faţă de
Dumnezeu. Trebuie să ne îndreptăm vieţile către El în cultivarea relaţiei
noastre cu El.
Cum?
1. Cerând ajutorul lui Dumnezeu.
Nu putem face singuri acest lucru. De aceea avem nevoie de
ajutorul lui Dumnezeu. Numai că El răspunde iniţiativei noastre.
Iacov 1:5 Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s'o ceară dela
Dumnezeu, care dă tuturor cu mînă largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi
dată.
2. Ordonarea angajamentelor noastre.
Este ceea ce eu numesc “Principiul schimbării vitezelor”.
Cine conduce ştie care este rolul “ambreiajului” în pornirea de
pe lor. Trebuie să existe o coordonare între ambreiaj şi acceleraţie altfel
motorul moare.
Este la fel şi în ceea ce priveşte sentimentele noastre şi ataşamentele
noastre. Noi încercăm rupturi care pur şi simplu ne îneacă.
Este nevoie ca în mod gradual să ne propunem să încurajăm lucrurile
bune din viaţa noastră.
Este foarte adevărat că este nevoie de vigilenţă şi discernământ două
virtuţi pe care Duhul Sfânt este dornic să le cultive în vieţile noastre.
3. Păstrarea proporţionalităţii realiste.
3
Geneza 4:7 Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău,
păcatul pîndeşte la uşă ; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l
stăpîneşti.``
Este un sfat atât de bun. Cred că pot mânca o friptură bună în câteva
minute. Cred că mi-ar trebui câteva ore bune pentru a scăpa de
greutatea acumulată.
Răul se ţine de noi. El este la uşa sufletului. Ca să-l putem stăpâni
trebuie să ne umplem de bine.
Uitarea lui Dumnezeu este o chestiune de secunde. Iată de ce trebuie să
ne concentrăm tot mai mult timp asupra Lui. Tot mai mult să-i
declarăm dragostea noastră.
4. Armonia închinării.
Suntem mereu ispitiţi să gândim un lucru să spunem şi să facem altul.
Să simţim un lucru şi să arătăm altceva.
Închinarea. Suntem obişnuiţi să cenzurăm reacţiile motivate în interior
pentru a păstra decenţa spunem noi.
Cântăm adesea “Spre cer mâinile ridic” şi arătăm exact contrariul.
În cele din urmă ajungem al potrivire. Dar, de obicei, ajungem la partea
ce a determinat cenzura.
Este nevoie să pun armonie, potrivire între ceea ce spun şi ceea ce fac.
Dragostea se mărturiseşte şi se demonstrează. Este nevoie de ambele.
Atunci când voi face aceste lucruri, cu siguranţă viaţa creştină nu va
mai fi una apatică, lipsită de entuziasm desfăşurată în limitele regulilor
şi impunerilor. Atunci va fi dragoste şi pasiune.
© Sorin Covaci
Mar. 25, 00 “Harul”
4