Sunteți pe pagina 1din 3

Epoca clasică (sec.

V- IV) a fost una dintre cele mai mărețe perioade ale Greciei Antice, în
această perioadă dezvoltându-se o cultură a idealizării (ridicarea ideii de om la un fel de teoză) și
fiind reprezentată de o impersonalizare a autorului, astfel că nimic din personalitatea scriitorului
nu trebuia să se regăsească în opera acestuia pentru că se considera că o strică.
Platon, filosof și fondator al Academiei de la Atena, este unul dintre cele mai cunoscute și
importante figuri ale clasicismului grec. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi,
întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani.
Printre toate capodoperele platoniciene se numără și „Republica”, din care îmi propun a
discuta capitolul VII: „Mitul peșterii”, o alegorie despre condiţia umană, despre cunoastere,
despre adevărata lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire.

În mitul peşterii, sensul alegoriei lui Platon, formulat la modul cel mai general, este că
oamenii, indiferent de timp, epocă, obiceiuri, trăiesc toţi într-o iluzie, această iluzie fiind
reprezentată, în mit, de imaginea peşterii. Noi, oamenii, spune Platon, suntem prizonieri în
judecăţile şi prejudecăţile noastre, în credinţele mai mult sau mai puţin artificiale, în regulile
tradiţiilor, în ignoranţă. Toate acestea ne împiedică, apreciază filosoful, să vedem ADEVĂRUL,
să trăim în adevăr, pentru că ceea ce credem că ştim este fals, prin urmare, relatia noastră cu
realitatea este falsă.
Pentru a-i face pe oameni să devină conştienţi de o astfel de stare existenţială, Platon dezvăluie,
la modul figurat, prin alegoria peşterii, mediocritatea condiţiei umane şi cum poate fi depăşită o
astfel de situaţie, în trei etape.
Să ne imaginăm, spune Platon, în capitolul VII, dedicat mitului peşterii, din Republica, faptul
că mai mulţi oameni sunt captivi într-un adăpost subteran, o peşteră, cu faţa întoarsă către
peretele opus locului unde se află, în imposibilitatea de a vedea altceva decât peretele respectiv.
Acesta este luminat, pe la mijloc, de reflexele unui foc care arde în afara peşterii, în zona aceea
putându-se observa şi un drum mărginit de un zid de mică înălţime, asemănător paravanului
scamatorilor.
De-a lungul acestui perete, trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte – statuete
reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn. Unii oameni sunt tăcuţi, alţii scot
nişte sunete ciudate, iar de văzut, toată viaţa lor, nu au văzut decât umbrele de pe zidul din faţa
lor, pentru că, încă din copilărie, au grumazurile şi picioarele legate, nu pot să privească decât
înainte. Realitatea, pentru ei, remarcă Platon, accentuând metafora din mitul peşterii, este suma
acestor umbre şi ecoul vorbelor, nimic altceva. ADEVĂRUL lor este echivalent cu umbrele
lucrurilor.
Mitul peşterii continua cu o supoziţie: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre aceşti oameni ar fi
eliberat, ar ieşi în lumina adevărată? La început, explică Platon, ar resimţi dureri de tot felul,
strălucirea focului, a soarelui, l-ar împiedica să vadă cu adevărat obiectele şi nu umbra lor şi ar
încerca să îşi odihnească ochii tot în umbra care nu îl rănea. Treptat însă, ar începe să se
obişnuiască şi să susţină în privire strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise
înainte era doar un vis chinuitor. Ar avea compasiune fată de semenii săi, care nu ştiu acest lucru.
S-ar duce la ei, continuă Platon, şi le-ar descrie, cu dragoste, lumea luminoasă. Mulţi l-ar crede
nebun şi, poate, chiar l-ar ameninţa cu moartea dacă ar insista. Dar dacă el ar fi obligat să se
întoarcă la existenţa de dinainte, din peşteră? Nu ar fi trist şi întunecat de suferinţă? Sau nu i s-ar
spune că, dacă s-a întors, atunci nici nu merită să încerci să te eliberezi?

Mesajul filosofic din mitul peşterii îşi are rădăcinile în realităţile epocii în care a trăit Platon, dar,
peste milenii, încă rămâne valabil. Printr-o alegorie, filosoful grec face aluzie la mediocritatea şi
limitarea fiinţei umane, sugerând că există şi posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate,
parcurgând trei etape:

Etapa întâi
Existenţa în interiorul peşterii reprezintă starea iniţială a omului, aceea de ignoranţă, de
neputinţă. Faptul că omul se află captiv incă din copilărie face referire şi la lipsa de experienţă de
la începutul vieţii. Umbrele care se văd pe pereţi, ca nişte marionete, pot fi oamenii politici,
conducătorii cetăţii sau falşii filosofi, care fac totul pentru a-i ţine pe ceilalţi în ignoranţă, pentru
a-i manipula.
Umbrele sunt echivalentul învăţăturilor deformate, primite de-a gata, fără discernământ, dar pe
care cei captivi le cred ca fiind reale, deşi sunt doar iluzie, pentru că numai pe acestea le-au văzut
toată viaţa lor.
Etapa a doua
În mitul peşterii, Platon sugerează că această a doua etapă ar corespunde întâlnirii oamenilor
captivi cu filosoful, cu cel care poate să îi ajute, să le răstoarne vechile învăţături, perimate, false,
el, inteleptul, poate să provoace incertitudine, curiozitate, căutare, să le stârnească dorinţa de a
ieşi din peşteră (din ignoranţă).
Dificultatea acestei etape ar consta în faptul că oamenilor le este frică să se elibereze, pentru că
lumea exterioară (cunoaşterea) le este străină şi vor avea tendinţa să se întoarcă la ceea ce le este
familiar – peştera. În acest moment trebuie să intervină puterea învăţătorului/filosofului de a-i
împiedica să se întoarcă, să le dea curaj să înţeleagă faptul că umbrele sunt doar iluzii.
Etapa a treia
Odată ieşiţi din peşteră, oamenii vor fi orbiţi, imagine care simbolizează primul contact cu
adevărul. Vor deveni însă din ce în ce mai curajoşi, mai luminoşi, mai altruişti, se vor întoarce în
peşteră doar pentru a-i convinge şi pe ceilalţi să-i urmeze. Această îndrăzneală presupune un
mare risc. Platon este însă convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru
scurtă vreme, pentru binele celorlalţi, deoarece cunoaşterea este sursa fericirii umane şi niciun
om nu ar renunţa la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

Alegoria lui Platon, din mitul peşterii, subliniază şi două moduri posibile de cunoaştere a lumii:
unul sensibil (prin simţuri) şi altul intelectual (care vizează lumea ideilor). De exemplu, dacă
cineva ne-ar cere să definim cuvântul cerc, probabil că unii ar desena un cerc, adică ar oferi o
imagine (perceptibilă vizual), alţii ar da definiţia cercului, definiţia ideii de cerc (o abstracţiune),
care corespunde cunoaşterii intelectuale. Pentru Platon, educaţia, altfel spus, cunoaşterea
adevărată a realităţii, chiar acest lucru ar însemna: trecerea de la cunoaşterea sensibilă, care este
întotdeauna subiectivă, la cea intelectuală.

S-ar putea să vă placă și