1.

CULTURA
-Ce este cultura?

Cultura reprezintă multitudinea de caracteristici și cunoștințe care aparțin unui anumit

grup de oameni, de la limba vorbită, la religie, gastronomie, obiceiuri sociale, muzică și arte.
Omul se construiește pe sine ca să se poată mai apoi locui, la adăpost de tot ceea ce nu
este-sau nu este incă-om. Cunoaștem cultura prin efectele ei în lume și prin proprietățile
omului pe care ea îl desăvârșește.
„Denominațiile” culturii ar fi: viață, istorie, destin, creație – iar cultura că întreg ar fi
existența care însumată istoric, dă măsura unui destin, deopotrivă personal și colectiv, și se
dublează creative.
​-În perspectiva lui Cicero, cultura este o filozofie „agricolă” care dă cea mai bogată
recoltă sufletească, reprezintă vârful oricărei idealizări culturale.
Aristotel face distincția dintre formă și substanță, materie, două concepte limită care
nu pot exista separat. În cultură, forma este în interiorul nostru și apoi căutăm
materia/substanță din care o realizăm. Ceea ce la un nivel este formă, devine substanță la un
alt nivel și apoi iar formă. De exemplu, trupul este substanță iar sufletul este formă. Dar, la un
alt nivel, sufletul devine substanță pentru inteligență
.
-Cultură și civilizație

După Ovidiu Drimba, ​cultura​ cuprinde: "Atitudinile, actele și operele limitate (ca
geneza, intenție, motivare și finalitate) la domeniile spiritului și al intelectului. Opera, actul și
omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale și intelectuale, revelarea de sine,
descoperirea necunoscutului, explicația misterului și plăcerea frumosului". 
În schimb, prin ​civilizație​ se înțelege sau ar trebui să se înțeleagă "Totalitatea
mijloacelor cu ajutorul cărora, omul se adaptează mediului (fizic și social) reușind să-l supună
și să-l transforme, să-l organizeze și să i se integreze. Tot ceea ce aparține orizontului
satisfacerii nevoilor materiale, confortului și securității înseamnă civilizație".
Într-adevăr, deosebirea este importantă și justificată și corespunde în linii mari celor
2 dimensiuni esențiale ale omului (ce îl diferențiază pe om de animal) identificate
Hegel: ​limbajul și muncă​. Limbajul îl transformă pe om într-o ființă culturală, în timp ce, prin
muncă, omul își satisface necesitățile sale mereu crescânde de natură biologică, modificând în
permanentă mediul natural. Limbajul îl ajută pe om să organizeze realitatea, lumea și să o
gândească. Civilizația raportată la cultură, desemnează cultură constientă de rosturile și de
valorile ei. 

2. OMUL
- Homo sapiens
Este denumirea științifică pentru singura specie umană existentă.
​Caracteristica fundamentală a lui Homo sapiens pune omul într-o lumină
cognitiv-culturală. Apanajul gândirii pare a fi cea mai la îndemână metodă de a cuprinde
sensul existențial al individului. Omul se adaptează succesiv și nu întotdeauna în bine,
preschimbând capitolele existenței între ele, înșelat de trecutele bucurii ale viețîi. Destinul i-o
permite, ba chiar i-o cere, iar omul se îndoaie după cum bate vântul vremii sau al civilizaților.
-Homo videns
Televiziunea atrofiază înțelegerea, televiziunea sărăcește informarea și formarea
cetățeanului și, mai mult decât atât, ea îndepărtează omul de natură să simbolică și implicit de
clasa din care face parte: homo sapiens. Se conturează, în acest fel, o nouă specie umană,
homo videns, ispitită nu de cuvânt, ci de imagine.
 Această cultură-media devine o formă de putere ori, cum ar spune sociologul francez,
o formă de întreținere a presiunii și controlului pe care o clasă dominantă o exercită asupra
claselor social inferioare.
-Homo communicans

Ca ființă dialogală, individul nu poate ieși dintr-o paradigmă a semnificației și a

mesajului. Așa că esența omului stă lesne în Comunicare.
Prin Norbert Wiener se produce o schimbare de paradigmă; totul e informație, deci
comunicare, deci manieră de trasmitere. Omul pune comunicarea în centrul lumii sale și
devine Homo communicans.
Centrarea pe o comunicare vidă, circular, golită de valoarea ei formativă, transformă
individual într-un fel de rob al unui prezent continuu.
Comunicarea, ca funcțiune relațională și reflexivă a omului, e un nod în care se
împletesc cele mai diverse activități umane.

3. Limbajul
-Socrate vs Iisus

Limbajul, e un fel de joc natural și artificial, suspendat între gândire și societate.

Miturile, credințele, limba sunt „imagini” și „sunete” sociale, puse laolaltă într-un
creuzet al locuirii.
Discursul socratic vine din- și se întoarce în – logos. Metoda sa este artă „moșirii”
ideilor. Cu alte cuvinte, adevărul, care e latent în fiecare din noi, poate fi scos la suprafață prin
efort cognitiv și argumentativ. Stilul socratic nu este numai un fel de a fi discurs, ci un stil de
viață.
Iisus repolarizează energiile discursului, așa încât narațiunea se substituie
argumentației. Atât Iisus, cât și Socrate, au fost înconjurați de o mână de discipoli.
Perspectivele însolite, împărtășite în cadrul unor adunări, aveau scopul de a releva adevărul și
de a înfățișa un nou sistem de valori.
Deosebirile dintre Socrate și Iisus nu sunt numeroase. Amândoi vorbesc în pilde, oferă
exemple, simplifică abstractul spre a percuta mințile de toate tipurile și vădesc un interes
major, pentru problemele morale. Diferențele sunt mai degrabă paradoxale;
Socrate clamează ignoranța – e oare o simplă ironie? Iisus își certifică drumul – „Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața”. Lui Iisus îi revine mai repede calea sufletului și a adevărului
„povestit”. O cale pe care se plimbă și Socrate, întru magia universului său rațional. Deși
accentele cad uneori diferit, „jocul” lor e tocmai la fel; fiind amândoi niște tălmăcitori.
Nu-i de mirare că oamenii se înțeleg între ei, tot așa cum nu se înțeleg. Căci, înainte
de Babel, tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte.

​ . Religia
4
-Ce este religia?

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei
realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere
este credința religioasă.
La fel ca și filozofia, religia este o manifestare spirituală foarte complexă care, prin
arie problematică și finalități, acoperă o gamă largă de interogații și trebuințe umane. Religiile
sunt, de fapt, încercări de filozofare asupra lumii și omului, închegate însă, după alte concepții
decât cele ale filosofiei propriu-zisă. Aceste concepții sunt întemeiate pe distincția
sacru-profan.
Religiile introduc o dedublare a lumii. Pe de altă parte, lumea divină- populată cu
personaje, semnificații care depășesc realitatea nemijlocită; pe de altă parte, lumea imediată,
profană.
Lumea divină este postulată prin intermediul credinței.
Credința la nivelul vieții cotidiene, funcționează prin acordarea creditului și încrederii fără a
verifica. Aceste credințe însă, sunt deschise la experiențe.La celălalt pol, se situază o credință
intensă careia, de cele mai multe ori i se atașează stări de tip mistic​.

-politeism( cultul Greco-romană)

Politeism este un termen care provine din limba greacă, care înseamnă „mulți
zeii” Religiile politeiste nu își pun problema originii lumii și a creației; lumea, în cea mai
mare parte a ei, este eternă, avându-și, probabil, originea într-un haos primordial, prin
intervenția mai mult sau mai puțîn evidentă a zeilor ea ajungând să arate așa cum este
astăzi.​ Acești zei sunt de obicei ființe distincte și separate, și sunt adesea văzuţi că fiind
similari cu oamenii (antropomorfici) în trăsăturile lor de personalitate, dar cu puteri
individuale, abilități, cunoștințe sau percepții suplimentare​
.
-monoteism

Monoteismul este credința într-un singur zeu, în contrast cu ​politeismul​, credința în

zeități multiple​. ​Unele religii monoteiste atribuie conotații "personale" propriului dumnezeu,
pentru a-l diferenția de alți Dumnezei, despre care ei susțîn că ar fi ori simple creații omenești
(monoteismul exclusiv), ori alte forme ale Dumnezeului lor (monoteismul inclusiv).
Iudaismul a fost prima religie monoteistă care a afirmat existența unui Dumnezeu
unic. Structura univocă a noului zeu este urmarea unei necesități directive morale.

-Budismul

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină.
Mai degrabă s-a considerat un „arătător de cale” pentru alții
Budismul este una dintre religiile principale ale lumii în ceea ce privește adepții,
distribuirea geografică și influența socio-culturală. Cu toate că în mare parte este o religie
„estică”, budismul devine din ce în ce mai popular și mai influent în lumea vestică.
Gautama a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „Cele patru adevăruri
nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha), 2) suferința este cauzată de dorință (tanha, sau
„atașament”), 3) suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor și 4) acest
lucru este dobândit urmând calea nobilă cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea 1)
o vedere, 2) o intenție, 3) o vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un efort
(energii corect direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare (focalizare) corectă.
Învățăturile lui Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei coșuri”.
Budiștii cred că țelul cel mai înalt al vieții este să dobândească „iluminarea”, după
cum o percep ei.
5. Timpul
-Orizonturile temporale, inconștiente la L.Blaga
Timpul acesta este prim subiect al existenței culturale, fiindcă lumea e creată din timp
spre a fi locuită prin cultură.
Principalele orizonturi temporale posibile, și de profil divers, ale inconștientului, vom
deosebi timpul-havuz, timpul-cascadă, timpul-fluviu.
„​Timpul-havuz​” este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelență spre
viitor. În cadrul acestui orizont temporal, se atribuie viitorului o valoare exclusivă și
dominantă, o suveranitate acaparantă de care nu se bucură nici prezentul și nici trecutul, care
sunt privite cel mult ca trepte, într-o suire fără capăt. Acest fel de timp este trăit și înțeles prin
sine însuși , indiferent de conținutul său, de ce se petrece prin el, ca o ascensiune fără limite.
Pentru sufletul care trăiește într-un asemenea orizont, timpul are chiar și numai pentru
realizarea sa, darul să înalțe necontenit nivelul existenței. Timpul ar fi grației structurii sale
ascendente, creator de valori tot mai înalte. Sufletul statornicit într-un asemenea orizont
temporal gustă certitudinea, prin nimic demonstrată, dar nu mai puțin traită ca todeauna clipa
urmatoare posedă prin ea însași semnificația unei înălțări față de ceea ce este sau a fost.
„​Timpul-cascadă​” – reprezintă orizontul unor trăiri pentru care accentul supremei
valori zace pe dimensiunea trecutului. Timpul prin el însuși, și deci cu atât mai mult prin ceea
ce se petrece prin el, însemnă cădere, devalorizare, decadență. Clipa ce vine este, prin faptul
doar că este mai târziu, oarecum inferioară clipei ascendente. Timpul-cascadă are semnificația
unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct inițial, investit cu accentul maximei valorii.
Timpul e prin însuși natura sa un mediu de fatală pervertire, degradare și destrămare.
„​Timpul-fluviu​” – ăși are accentul pe prezentul permanent. În această ipostază,
timpul e considerat ca un mediu al unor realizări egale, care nu sunt nici mai valoroase, dar
nici mai puțin valoroase decât au fost cele ale trecutului sau vor fi cele ale viitorului.
Prezentul, de ieri, de astazi, de mâine, e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieși
suficient, nici trepte spre ceva mai înalt ce va fi, nici faza de disoluție a unui ceva mai înalt ce
a fost. ​Configurarea diversă a timpului consistă deci, înainte de toate, în faptul că i se imprimă
o direcție și un sens unic.

6. Spațiul
-Inventarea Europei de Est

Spațiul și timpul sunt „emisferele” aceluiași „creier” universal. Culturile creează

spații „concurente”. Ne definim înauntrul zonelor de „confort” ale culturilor noastre, că
ferestre prin care privim către națiuni, populații, comportamente, atitudini, valori și ne
pozișionăm în raport cu „celălalt”.
Spațiul e conotat în interacțiunea socială. Spațiul nu este numai o idee spațială
culturală generală, ci și manifestarea individuală a acelui mod de a privi „proximitatea”. Cel
de lângă mine, „proximul”, îmi oferă posibilitatea de a micșora sau a mări distanța. Definirea
„spațiului” diferă în funcție de cultură.
Dacă „Europa ar fi acolo unde nu se vede cu ochiul liber”, anume „în lumea
valorilor”, filozofia ar trebui sa se reorienteze către ideea de „umanitate”. Lumea a început cu
Europa ca rampă de lansare culturală. Cele mai vechi civilizații ale lumii nu sunt, ce-i drept,
europene, dar ele vor fi suferit la un moment dat de „sindromul” europenizării.
Europa denotă geografic, dar ea trebuie să conoteze dincolo de geografie.

7. Națiunea
- Stat și națiune

Națiunea și statul sunt concepte identitare, adesea rivale.

Națiunea desemnează, în istoria recentă, un grup cultural și implicit valoric,
atitudinal, fundamentat istoric. Grupul își construiește o lume a sa: cutume, tradiții, legi,
instituții, valori, artă.
O civilizație se definește prin factori deopotrivă obicetivi și subiectivi. Obiectualul
este sângele, limba, religia, modul de viață. În schimb, subiectul e conținut în
autoidentificarea locuinței. Dacă statul e cârmuire a unui teritoriu locuit, iar națiunea e
comunitatea „legată” prin teritoriu, limbă și mentalitate, atunci teritoriul e termenul comun al
celor două. Teritoriul creează și limba, și universul mental și valoric, dar și înstăpânirea.
Tehnic, națiunea nu se limitează la stat. În schimb statul modern nu poate exista în absența
națiunii ori națiunilor locuitoare.

-Culturi minore, culture majore, L.Blaga

Culturile minore poarta si numele de culturi „etnografice', iar culturile majore sunt
denumite si culturi „monumentalel.
Filozoful român propune o nouă teorie ce îl are în centru pe creatorul de cultură
investit cu două vârste: cea „biologică” şi cea „adoptivă”, sub auspiciile căreia creează.
„Culturii minore” şi „culturii majore”, L. Blaga le asociază cele două vârste redenumindu-le:
Copilăria (vârsta adoptivă) şi Maturitatea (vârsta biologică​. ​Asocierea este urmată
apoi de caracterizarea fiecărui tip de cultură (fiecărei vârste). Copilăria este imaginativă,
spontană, „naiv cosmocentrică”, de o sensibilitate metafizică deosebită, „deschisă pasiv
destinului”, cu tendinţe demiurgice specifice copilului, egocentrică. Astfel, într-o cultură
minoră fiecare individ e o „universalitate nediferenţiată”, „fiecare individ îşi e gospodarul şi
meseriaşul, poetul şi cântăreţul”​, iar viziunea despre timp şi spaţiu nu poate depăşi vizibilul.

În concepţia lui L. Blaga un popor creează o cultură minoră când reuşeşte să

realizeze în plăsmuiri diferite propriile sale posibilităţi stilistice cu virtualităţile oferite de
copilărie şi creează o cultură majoră când reuşeşte să creeze cu posibilităţile maturităţii.
Un popor poate trece de la o cultură minoră la una majoră atunci când reuşeşte să
evadeze din vraja vârstei copilăriei, iar „o cultură minoră ţine pe om îndeobşte mult mai
aproape de natură”​, pe când o cultură majoră îl înstrăinează de rânduielile firii. Pentru L.
Blaga cultura germană este o cultură majoră

8. Creuzetul
-Problema evreiască

Creuzetul cultural, unificând culturi, limbi, religii, e și o problemă „europeană”. Una

dintre marile „capcane” ale istoriei culturale e condiția evreității. „Problema evreiască” nu e o
problemă geografică și, ca atare, ea e una „intensivă”. Încărcată de mituri și fantasme,
evreitatea a fost dintotdeauna o condiție care a putut oferi prilejuri de îndoială și celor mai
raționale și echilibrate minți.
Evreul e subiect de „conflict” în limitele interpretărilor opuse: de la respingere
(genocidul evreilor) până la acceptare.
E cert, însă, că evreitatea a reprezentat întotdeauna „alteritatea” supremă. În cuvintele
unui cunoscut istoric al ultimelor decenii:„evreul a fost timp de secole, figura cea mai
pronunțată a alterității, în spațiul european; iar „antisemitismul” a fost o maladie europeană,
nu specific românească. O maladie nu doar ivită din prejudecăți cu nume și cu chip, ci o boală
a „necesitații” de a te defini în raport cu „cel care nu e ca tine”. Astfel fiind un prilejh de
proprie „superioritate” identitară.