ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE

Suport de curs
Un punct important la începutul studiului eticii îl reprezintă înţelegerea corectă
a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează. Termenul etică
provine din filosofia greacă (ethos - lăcaş, locuinţă, locuire; ethicos - morav, obicei,
caracter) și poate fi utilizat într-o dublă accepţiune: - disciplină filosofică care
studiază principiile morale, originea, natura, esenţa, dezvoltarea şi conţinutul lor; -
ansamblul normelor ce reglementează comportamentul oamenilor în societate (care
determină obligaţiile acestora fie în general, fie într- un anumit domeniu de
activitate).

2. Obiectul eticii
Obiectul eticii îl constituie morala. Fie că acceptăm acest punct de vedere, fie
că îl preferăm pe cel care denumeşte ştiinţa despre morală ca ,,Filosofie morală” sau
,,Morală”, obiectul său de studiu rămâne acelaşi: întreaga sferă a moralei, cu
determinaţiile sale teoretice axate pe înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a
binelui – reper fundamental al moralităţii.

3. Domeniile eticii
Filosofii au împărţit etica în trei domenii de bază: metaetica, etica normativă şi
etica aplicată. Metaetica este zona cea mai abstractă a discuţiilor etice şi încearcă
să elucideze înţelesul termenilor etici, precum: „greşit” sau „corect”, „rău” sau „bine”,
„drepturi” sau „obligaţii”.

4. NORME ȘI VALORI MORALE

 Norme morale şi normativitate
Aceste norme au câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune este
puţin probabilă:
- să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, obligaţii, interdicţii,
permisiuni;
- să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă sancţiuni
pentru impunerea lor în folosul comunităţii.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în
diferite momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza
concepţiilor dominante vehiculate în societate despre valoarea şi sensul existenţei
umane. Dintre acestea s-a desprins o categorie aparte, care integrată în sfera de
preocupări a eticii.
 Ce sunt normele?
 Practicarea unei atitudini comportamentale cu o anumită ritmicitate ar putea fi
considerată o normă. Dar o astfel de regularitate nu este decât o asemănare
observabilă a comportamentului în circumstanţe similare (de exemplu, celebrarea
Crăciunului în fiecare an pe 25 decembrie). Convenţia este o formă de regularitate,
dar nu este o normă. Prescripţiile, numite astfel deoarece prescriu sau direcţionează
acţiunile şi comportamentul uman, sunt exprimate cel mai frecvent într-un mod
imperativ. Prescripţia poate da o anumită îndrumare comportamentală. Ea nu are
însă caracter de normă, dacă nu îi furnizează agentului moral un motiv în sine pentru
ca el să accepte îndrumarea comportamentală. (nu stiu daca trebuie)
Normele reprezintă modele de acţiune cu caracter normativ - aplicabile în
anumite împrejurări, asumate în mod conştient de către persoane, și care
guvernează multe aspecte ale comportamentului nostru.
 Caracteristici ale normelor morale
Normele morale sunt un subset de norme care se disting prin caracterul lor.
Au următoarele caracteristici:
1. Au forţă prescriptivă.
2. Au un caracter mai general, nu doar local; ele nu sunt prescripţii
comportamentale doar aici şi acum, ci şi în alte locuri şi alte timpuri ale istoriei.
3. Încălcarea normelor morale implică o victimă
4. Încălcările normelor morale sunt, în mod caracteristic, mult mai serioase
decât încălcările normelor convenţionale.
Conform lui Jesse J. Prinz (2006), o caracteristică esenţială este aceea că
normele morale sunt întărite de emoţii sigure. În legătură cu afirmaţiile lui J. Prinz, ar
trebui menţionate trei elemente relevante:
1. Structurile responsabile de emoţie din creier sunt active când oamenii fac
judecăţi morale.
2. Persoanele care au profunde deficienţe emoţionale (psihopaţii sau
persoanele cu retard mental) nu dezvoltă o înţelegere adevărată despre moralitate
(Blair 1995).
3. Dacă o persoană afirmă că a ucis pe cineva şi crede că este moralmente
greşit ce a făcut, dar a luat viaţa neîndurător şi este încântat să relateze crima şi să
audă oamenii vorbind despre alte persoane care ucid, este nesinceră.
 Norme și libertate
O normă ar fi lipsită de sens dacă ar solicita un comportament imposibil, sau
unul care nu este necesar, sau pe care oamenii îl adoptă în mod spontan. Orice
normă se adresează unui agent liber, care poate să facă anumite lucruri, fără a fi
nevoit să le facă. Prin urmare, o normă raţională are menirea să determine agentul
liber să se conformeze unui anumit model de acţiune, întrucât acest model este
socialmente dezirabil, dar nu este întotdeauna urmat în mod spontan de către toţi
indivizii. Aşadar, libertatea umană este fundamentul ontologic al normativităţii.
 Principiile morale
In concluzie, normele morale se disting de alte tipuri de norme (religioase,
juridice etc.) şi de instrucţiuni prin câteva trăsături distinctive:
- se referă la actele noastre libere, cu consecinţe asupra celorlalţi sau / şi
asupra propriei noastre persoane;
- forma cea mai caracteristică sunt expresiile normative categorice şi
universalizabile care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de
natură să potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;
- se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate
imanentă subiectului – conştiinţa morală;
- sunt însoţite de sancţiuni spirituale;
- au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate. Rostul
specific al normelor morale este optimizarea condiţiei umane şi, prin aceasta, un
maximum de sociabilitate.
 Valori morale
Competenţa etică. - Treptele conştiinţei morale
Există diferite niveluri de competenţă etică, iar faptul că mulţi indivizi nu
izbutesc să atingă treptele cele mai înalte este trist, fără îndoială, dar absolut
irelevant.
Trebuie să admitem că moralitatea nu aparţine tuturor în egală măsură şi
dacă dorim să înţelegem gândirea etică, trebuie să luăm drept exemple revelatoare
pe acele persoane care au ajuns cel mai departe pe calea dezvoltării lor morale.
Socrate susținea că etica ne spune ce trebuie să facem şi cunoaşterea binelui poate
fi învăţată.
Trecând în revistă cercetările psihologice de dată recentă privind dezvoltarea
morală, James Rest rezumă principalele rezultate astfel:
♦ Între 20 şi 30 de ani tinerii adulţi trec prin modificări dramatice şi
spectaculoase ale strategiilor prin care caută să soluţioneze problemele lor etice;
♦ Aceste modificări sunt legate de anumite schimbări de percepţie socială şi
de rolurile sociale pe care şi le asumă indivizii;
♦ Amploarea acestor modificări este asociată cu durata şi nivelul de
şcolarizare;
♦ Încercările educaţionale de a spori acuitatea sesizării problemelor morale şi
maturitatea judecăţii etice au avut rezultate măsurabile;
 ♦ După cum rezultă din studiile efectuate, comportamentul unei persoane
este influenţat de percepţia şi judecata sa morală. Mare parte din concluziile la care
se referă Rest trimit la studiile lui Lawrence Kohlberg, unul dintre primii cercetători
care a încercat să răspundă serios la întrebarea dacă abilitatea unei persoane de a
soluţiona problemele etice se poate dezvolta de-a lungul vieţii şi dacă educaţia poate
influenţa acest proces de evoluţie. Kohlberg a constatat că abilitatea unei persoane
de a rezolva problemele morale nu se dobândeşte dintr-o dată. Aşa cum există stadii
de creştere în dezvoltarea somatică, tot astfel capacitatea de gândire etică şi
discernământul moral se dezvoltă la rândul lor stadial.
I. Heteronomia supunerii faţă de autoritate,
Perfect normală în cazul copilului şi preadolescentului care ascultă de ceea
ce îi spun părinţii, bucurându-se de răsplata acestora pentru bună purtare şi
temându-se de pedeapsa cuvenită relei purtări. Din păcate, atât pentru ei, cât mai
ales pentru societate, destul de mulţi indivizi rămân toată viaţa la acest stadiu
infantil, neputându-şi reprima pornirile egocentrice şi antisociale decât tentaţi de o
recompensă, ori de frica unor sancţiuni aspre.
II. Heteronomia mimetică sau acomodantă este specifică adolescenţei.
Indivizii se răzvrătesc împotriva prohibiţiilor impuse de către cei maturi,
contestă valorile în care cred aceştia, dar pun în locul lor ceea ce reprezintă canonul
normativ şi axiologic al anturajului de aceeaşi vârstă, asumat în mod destul de
necritic, numai din dorinţa de a fi acceptaţi de către ceilalţi, de a se identifica cât mai
mult cu o anumită comunitate. Un mare număr de indivizi rămân fixaţi la acest nivel
de conformism necritic, continuând tot restul vieţii să trăiască în acord cu ceea ce se
face, se spune şi se crede în cercul lor de cunoscuţi, atenţi la ce va spune „gura
lumii”, dornici să fie „la modă” şi îngroziţi de ideea că ar putea fi consideraţi marginali
sau excentrici, neaflându-se în rând cu lumea.
III. Autonomia autorităţii interiorizate.
Un număr important de oameni ajung la vârsta matură, spre binele lor şi, mai
ales, al societăţii, la acest stadiu. Devenind conştienţi de naivitatea şi de
superficialitatea regulilor adoptate mimetic în adolescenţă, ei îşi reconsideră în mod
critic judecăţile de valoare şi normele corespondente. În acest stadiu oamenii încep
să fie cu adevărat morali, întrucât pricep raţionalitatea şi întemeierea normelor, dar
nu pe deplin morali, întrucât ei încă mai ascultă de o autoritate străină de propria
fiinţă, chiar dacă acum interiorizată. Ceva dinăuntru le spune ce e bine şi ce e rău în
ceea ce fac sau în ceea ce fac alţii, dar este încă o voce străină, un judecător
abstract şi suveran, cu care ei sunt, în principiu, de acord, drept pentru care i se şi
supun, iar atunci când nu o fac, îi acceptă verdictul şi se autopedepsesc prin ruşine,
remuşcări şi regrete.
IV. Autonomia propriei conştiinţe ca voinţă raţională capabilă de autolegiferare
cu vocaţie de universalitate.
Puţini indivizi ajung până la acest stadiu. Modele exemplare pentru ceilalţi, aceşti
oameni rari sunt capabili să judece şi să acţioneze călăuziţi de propria lor conştiinţă,
potrivit unor valori universale – nu pentru că aşa spun mama şi tata, nu pentru că
aşa fac prietenii şi cunoscuţii sau oamenii „de bine” pe care îi cunosc şi nu pentru că
regulile sociale se cer respectate, ci pentru că aşa trebuie să facă orice om deplin,
solid ancorat în orizontul unor valori universale, precum adevărul, binele, sacrul sau
frumosul.
 Consistenţa etică
Consistenţa etică presupune ca normele, valorile şi actele noastre morale să nu
fie contradictorii. Posibile contradicții: • Între exigenţele noastre morale. • Când
aplicăm un anumit standard moral în situaţii diferite. Spre a fi consistenţi, trebuie să
recurgem la aceleaşi criterii de judecată morală în toate situaţiile, afară de cazul în
care putem evidenţia anumite diferenţe relevante între ele. • Când convingerile şi
faptele noastre sunt diferite. Este posibil ca exigenţele noastre etice şi aplicarea lor
în varii situaţii să fie consistente, dar să eşuăm atunci când ar trebui să le punem în
practică. De foarte multe ori, faptele contrazic convingerile noastre morale deoarece
nu suntem conduşi în ceea ce facem numai de către glasul raţiunii, ci ne supunem,
într-o măsură sau alta, şi altor instanţe psihice: sentimente, dorinţe, porniri
instinctuale, pulsiuni inconştiente etc.

TEORII ETICE STANDARD

1. Etica virtuților
2. Utilitarismul
3. Etica kantiană
Etica virtuților
Aristotel distinge valorile-scop, preţuite şi urmărite pentru ele însele, şi valorile-
mijloc, preţuite şi urmărite în vederea atingerii altor scopuri mai înalte. Numind
valoarea „bine”, Aristotel consideră că binele suprem, deci valoarea-scop prin
excelenţă, este fericirea.
Fericirea, în viziunea aristotelică, reprezintă maxima actualizare a potenţei din
fiecare individ, înflorirea lui ca om sau maxima realizare a umanităţii din fiecare.
2. Utilitarismul
Utilitarismul a apărut ca alternativă seculară la etica creştină în ultima jumătate a
secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Utilitarismul etic este o teorie de tip consecinţionist, potrivit căreia moralitatea
unei acţiuni este determinată de consecinţele rezultate pentru toţi cei afectaţi, fără a
se ține cont de intenția acțiunii. J. Bentham susţine că acţiunile sunt corecte în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte în măsura în care
tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii;
prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere. „Principiul Celei Mai Mari Fericiri” -
maximum de plăcere - este moralmente corect atunci când se revarsă nu doar
asupra unui singur individ, ci asupra cât mai multor oameni.
O faptă poate fi considerată morală în măsura în care prin consecinţele produse
maximizează binele, utilitatea, definirea fiind în termeni de fericire sau preferinţă/
satisfacţie pentru un număr cât mai mare de oameni.
Formulări:
1. Principiul celei mai mari fericiri: Trebuie să acționăm astfel încât să producem
cea mai mare fericirie/plăcere și cea mai puțină durere/neplăcere pentru un număr
cât mai mare de oameni.
2. Principiul utilității: Cea mai bună acțiune este cea care produce cea mai mare
fericire și reduce durerea.
Criteriul corectitudinii morale al unei acțiuni
Utilitarismul acțional – maximizarea fericirii generale. Utilitarismul normativ –
conformarea la o anumită regulă a cărei acceptare și generalizare ar maximiza
fericirea generală.

3. Etica kantiană
Autorul începe consideraţiile asupra valorii morale a acţiunilor prin focalizarea pe
intenţiile persoanei care acţionează. Justificarea moralităţii actului este dependentă
de intenţie şi nu de consecinţele faptei.
a) universalitatea, adică să aibă aceeaşi valabilitate pentru orice persoană (ca fiinţă
raţională);
b) necesitatea, adică să se susţină reciproc şi să nu se contrazică între ele. Kant a
crezut că a existat un principiu suprem de moralitate și s-a referit la el ca ,,imperativ
categoric”.