De douăzeci de veacuri, Iisus Hristos ne cheamă

Să părăsim păcatul ce sufletul destramă.

Lăsați grijile voastre, la templu vă urcați,
Unde Hristos vă spune o pildă cu doi frați:

Un tată unic și veșnic avea doi fii diferiți,

Ce-i crescuse în iubire, harnici, pașnici și cuminți.
Într-o zi mezinul casei, îi zice tatălui său:
„Tată, dă-mi ce mi se cade, parte din avutul Tău.”

Respectându-i libertatea, tatăl, fără șovăire,

Îi dă parte din averea lăsată drept moștenire.
Junele, luându-și darul, uitând iubirea de tată,
A plecat fără să spună într-o țară-ndepărtată.

Tatăl, deși se-ntristează, cată să-și ascundă plânsul,

Nu-l întreabă unde pleacă, nici se duce după dânsul.
Ba mai mult, El nici nu-i cere ca să-și aducă aminte
Că are un Tată-n ceruri, cu iubire de părinte.

Tânărul nostru ajunge în pustiul unei țări

Și risipește averea, viețuind în dezmierdări.
După ce sfârșește banii, cade repede-n mepriză,
Pentru că și acea țară a fost atinsă de-o criză.

Criza, foametea și lipsa îl duc către disperare,

Întrucât, bietul de dânsul, nu mai avea nici mâncare.
Tânărul, străin și singur a-ncercat să s-atașeze
De un bogătaș al zonei, să-i dea ceva să lucreze.

Fără scrupule, acesta l-a trimis să pască porcii,

Alături de toți curvarii, sărăntocii și escrocii.
Dormea pe niște saltele umede și coșcove,
Iar ca hrană n-avea alta decât niște roșcove.

În mintea lui treceau zilnic tot felul de gânduri sumbre,

Iar credința și speranța dispăreau ușor sub umbre.
Deodată-și vine-n sine, iară mintea-i zămislește
Starea lui primordială și de Tată-și amintește.

Mintea-i pune înainte bunăstarea părintească,

Unde și argații curții duc viață împărătească.
Gându-i trezește credința, iar conștiința dispune:
„Mă voi întoarce acasă, iară Tatălui voi spune:

Tată, am greșit la ceruri, precum și-naintea Ta.

Mi-am pierdut starea fiiască, nefiind vrednic de ea;
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog,
Să mă primești doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”

Teama de moartea mizeră într-o viață ticăloasă

Îl face ca să pornească foarte repede spre casă.
Fără să se uite-n urmă înspre țara-ndepărtată,
Fiul, smerit, se întoarce, prin metanoia, la Tatăl.

Chiar din clipa-n care fiul înspre Tatăl se întoarse,

Tatăl pleacă să-și primească fiul, care înviase.
Cum îl vede, El aleargă și îi cade pe grumaji,
Apoi îl îmbrățișează și-l sărută pe obraji.
Fiul și el se prosternă, cu multă luare-aminte,
Și încearcă să îngaime metanoia în cuvinte:

Meditație lirică la Duminica a 34-a după Rusalii, a Întoarcerii fiului risipitor