De douăzeci de veacuri, Iisus Hristos ne cheamă

Să părăsim păcatul ce sufletul destramă.

Lăsați grijile voastre, la templu vă urcați,
Unde Hristos vă spune o pildă cu doi frați:

Un tată unic și veșnic avea doi fii diferiți,

Ce-i crescuse în iubire, harnici, pașnici și cuminți.
Într-o zi mezinul casei, îi zice tatălui său:
„Tată, dă-mi ce mi se cade, parte din avutul Tău.”

Respectându-i libertatea, tatăl, fără șovăire,

Îi dă parte din averea lăsată drept moștenire.
Junele, luându-și darul, uitând iubirea de tată,
A plecat fără să spună într-o țară-ndepărtată.

Tatăl, deși se-ntristează, cată să-și ascundă plânsul,

Nu-l întreabă unde pleacă, nici se duce după dânsul.
Ba mai mult, El nici nu-i cere ca să-și aducă aminte
Că are un Tată-n ceruri, cu iubire de părinte.

Tânărul nostru ajunge în pustiul unei țări

Și risipește averea, viețuind în dezmierdări.
După ce sfârșește banii, cade repede-n mepriză,
Pentru că și acea țară a fost atinsă de-o criză.

Criza, foametea și lipsa îl duc către disperare,

Întrucât, bietul de dânsul, nu mai avea nici mâncare.
Tânărul, străin și singur a-ncercat să s-atașeze
De un bogătaș al zonei, să-i dea ceva să lucreze.

Fără scrupule, acesta l-a trimis să pască porcii,

Alături de toți curvarii, sărăntocii și escrocii.
Dormea pe niște saltele umede și coșcove,
Iar ca hrană n-avea alta decât niște roșcove.

În mintea lui treceau zilnic tot felul de gânduri sumbre,

Iar credința și speranța dispăreau ușor sub umbre.
Deodată-și vine-n sine, iară mintea-i zămislește
Starea lui primordială și de Tată-și amintește.

Mintea-i pune înainte bunăstarea părintească,

Unde și argații curții duc viață împărătească.
Gându-i trezește credința, iar conștiința dispune:
„Mă voi întoarce acasă, iară Tatălui voi spune:

Tată, am greșit la ceruri, precum și-naintea Ta.

Mi-am pierdut starea fiiască, nefiind vrednic de ea;
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog,
Să mă primești doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”

Teama de moartea mizeră într-o viață ticăloasă

Îl face ca să pornească foarte repede spre casă.
Fără să se uite-n urmă înspre țara-ndepărtată,
Fiul, smerit, se întoarce, prin metanoia, la Tatăl.

Chiar din clipa-n care fiul înspre Tatăl se întoarse,

Tatăl pleacă să-și primească fiul, care înviase.
Cum îl vede, El aleargă și îi cade pe grumaji,
Apoi îl îmbrățișează și-l sărută pe obraji.
Fiul și el se prosternă, cu multă luare-aminte,
Și încearcă să îngaime metanoia în cuvinte:
„Tată, am greșit la ceruri precum și-naintea ta,
Mi-am pierdut starea fiiască, nefiind vrednic de ea.

Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog

Să mă primești doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”
Tatăl parcă nici n-ascultă smerita lui cugetare
Și poruncește la sfetnici să-nceapă ospățul cel mare:

„Aduceți haina cea bună și degrabă-l îmbrăcați,

Puneți-i inel în mănă, cu sandale-l încălțați,
Junghiați apoi vițelul cel frumos și îngrășat,
Să ne veselim cu toții pentru fiul înviat.”

Meditație lirică la Duminica a 34-a după Rusalii, a Întoarcerii fiului risipitor