Istoricul asistenței sociale în România

Încă din cele mai vechi timpuri, biserica a jucat un rol crucial în vederea bunei
funcționări a unei societăți. Atât pe teritoriul nostru, cât și în restul țărilor aflate sub influență
bizantină, primele forme de asistare socială s-au desfășurat datorită implicării instituțiilor
religioase. Mânăstirile, de exemplu, se ocupau cu protecția celor bolnavi și săraci, oferind
servicii complexe. Se forma o instituție de asistență socială, asemănătoare cu cele existente în
zilele de azi, alcătuită din biserică, spital si cimitir.1

Încă din timpul lui Constantin cel Mare, apar instituții unde se practica asistența socială,
care aveau scopuri religioase și sociale. Aceste instituții, specifice acelei perioade se numeau:
Brefotrofiile( care se ocupau de copiii părăsiți sau găsiți), Partenocomiile( adăposteau
fecioarele), Chirocomiile( azile pentru femeile rămase văduve), Orfanotrofiile( orfelinate). Toate
acestea reprezentau o mare realizare a Bisericii din acest domeniu. Cu toate acestea, aceste forme
de adăpost erau independente de Biserică și aveau voie, prin lege, să primească și donații pentru
a crește nivelul de sprijin al celor aflați în nevoie. Brefotrofiile au apărut pentru prima dată în
perioada secolelor IV-VI. Copiii aveau ocazia de a sta într-un astfel de adăpost până când
împlineau vârsta de 7 ani, iar apoi trceau în orfelinate, unde făceau școala primară, profesională,
cât puteau să dezvolte și diferite aptitudini. Acest tip de instituții a fost sprijinit de însuși
Constantin Cel Mare.2

Partenocomiile sau casele de adăpost pentru fecioare, erau numite și partenone și din
acestea făceau parte fetele cu o stare materială proastă, cele lipsite de ocrotire sau cele rămase
orfane. Ele erau îngrijite de văduve, oferindu-li-se sprijin moral și social. Cu timpul, acestea au
dispărut, contopindu-se cu mânăstirile de călugărițe. Chirocomiile, sau azilele pentru văduve,
aveau în grijă femeile rămase singure și erau mai în vârstă și, în plus, erau private de condiții
minime de trai. Au fost luate și legi pentru această categorie. De exemplu, erau pedepsiți,
inclusiv cu moartea, cei care necinsteau văduvele sau fecioarele, în secolele V și VI3.

Asistența socială este definită ca fiind suma măsurilor luate de Stat, Biserică si organizații
non-guvernamentale, cu scopul sprijinirii celor mai defavorizați. Aceasta are rolul de a cunoaște

1
Doru Buzducea, Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale, Editura Polirom, Iași,
2009, p. 112
2
Florin Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996, p. 2.
3
Ibidem, p. 3

[Type text]
și de a fi pregătită să îi ajute pe indivizii aflați în situații speciale să le depășească, iar mai apoi să
se integreze în societate. 4

Forme de sprijin al celor mai defavorizați au existat și în secolul XVIII. Un exemplu în

acest sens ar putea fi reprezentat de actul domnesc emis de domnitorul Constantin Mavrocordat,
prin intermediul căruia oamenii nu vedeau și cei invalizi, care nu aveau familia alături erau
scutiți de taxe și impozite. De asemenea, aproximativ în aceeași perioadă, Mihail Șuțu cerea
administratorilor Cutiei Milei(instituție publică) să ofere cerșetorilor o sumă de bani pentru
mâncare, în condițiile în care țara era cuprinsă de o epidemie de ciumă5.

Majoritatea statelor din Europa au făcut demersuri în domeniul asistenței sociale, fiind
înființate numeroase instituții specializate în ocrotirea celor vulnerabili, considerate instituții
publice de asistență socială, deoarece erau dezvoltate și susținute din punct de vedere tehnic și
financiar de autorități. În perioada anterioară formării statelor moderne, voievozii creștini din
provinciile românești erau puși la curent cu ideile de protecție socială care erau prezente în
întreaga Europă. Astfel, nu doar milostenia și învățătura creștină au stat la baza înființării unor
astfel de instituții si dezvoltarea unui sistem de servicii sociale, cât și dorința de sincronizare cu
celelalte state6.

De exemplu, în Moldova, Ștefan cel Mare, a început în anul 1480 colonizarea

calicilor,care beneficiau, datorită domnitorului, de câteva avantaje, considerate astăzi servicii
sociale. Această inițiativă se adresa întregului teritoriu moldovenesc, astfel încât a reprezentat un
adevărat program social. Mai mult decât atât, pe timpul lui Vlad Voevod, oamenii săraci primeau
o locuință, mâncare, îmbrăcăminte și bani, ceea ce însemna un program solid de asistență socială
pentru că săracii primeau tot ce aveau nevoie pentru a supraviețui7.

Tot în acest sens, este amintită și existența unui document din anul 1686 care dovedește
că Protopopul din București trebuia să prezinte Vistieriei o listă cu numele celor săraci care
primeau regulat, adică în fiecare zi, câte o para. Aceasta era suficientă pentru cumpărarea unei
pâini sau chiar două. Această inițiativă, de a oferi diferite sume de bani sub forma unui ajutor
social, o întâlnim și în prezent, pe întreg continentul european. În Țara Românească, dezvoltarea
asistenței sociale este în strânsă legătură cu domnitorul Matei Basarab. Acesta a înființat niște
instituții care îi aveau în grijă pe orfanii minori și pe văduve. În prezent, aceste instituții sunt
denumite ,,centre maternale”8.

4
Ibidem, p. 4
5
Doru Buzducea , Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale, Editura Polirom, Iași,
2009, p. 113
6
Ibidem, p. 114
7
Ibidem, p. 116
8
Ibidem, p. 117

[Type text]
 Dacă ne raportăm la perioada contemporană, un punct important, atât atunci când vorbim
de transformări sociale, cât și politice, economice și culturale, îl constituie perioada de dupa
terminarea conflagrației mondiale.

Chiar dacă în urma Primului Război Mondial a fost îndeplinit un obiectiv important, și
anume acela al integrității teritoriale, acesta a adus după sine numeroase probleme, mai ales în
plan social. Astfel, oamenii s-au confruntat cu situații mai mult sau mai puțin grave, cum ar fi:
copii au rămas orfani, femei rămase văduve, infidelitate, delicvența juvenilă, soldați rămași
invalizi, sărăcie, analfabetism etc. Toate persoanele care au experimentat astfel de situații au avut
nevoie de sprijin, din două motive: societatea risca să devină una disfuncțională și exista
posibilitatea distrugerii integrității teritoriale. Acest sprijin al persoanelor cu pricina se compunea
din corelarea a trei elemente:,,voința asistențială, resurse sau mijloace și organizare(științifică,
legislativă și instituțională).”(Neamțu, 2011, p. 51)9.

Primul dintre aceste elemente a fost susținut la noi în țară, așa cum se întâmplă și în
cazul statelor din Europa de Vest, cât și în Statele Unite ale Americii, prin intermediul
discursurilor ținute de membrii familiei regale și de oamenii politici. Pe lângă aceste discursuri,
au fost făcute și donații, dar se organizau și diverse evenimente care aveau ca scop tocmai
ajutarea celor defavorizați. Mai mult decât atât, cei de mai sus se implicau în mod direct la
îngrijirea celor răniți și a celor săraci. Prin acest mod, o persoană care aparținea clasei superioare
și dorea să-și sporească notorietatea, trebuia să participe la soluționarea problemelor de ordin
social. Așadar, voința asistențială exista, fiind conștientizată necesitatea sprijinirii celor
neajutorați, însă acest obiectiv este îndeplinit cu greu, astfel încât de la intenție la fapte este un
drum lung de parcurs. S-a început cu pași mici, prin îngrijirea bolnavilor, cu acțiuni de
alfabetizare a populației, în special din mediul rural, cât și cu vizitarea cartierelor și satelor
considerate ca fiind sărace. Resursele materiale constituie cel de al doilea element necesar
intervențiilor sociale și este considerat și cel mai important. Se consideră că nivelul asistențial al
unei societăți ține de cât de mari sunt veniturile cetățenilor, iar având în vedere situația României
din perioada interbelică, se poate deduce că practicarea eficientă a asistenței sociale nu era
posibilă. În urma unui studiu efectuat de M. Manoilescu, reiese că în România de atunci existau
aproximativ 22.500 de mari burghezi(bancheri, ingineri, econimiști particulari), 100.000 de
pseudoburghezi(erau cei care își dublau statutul individual și profesia, de pildă un avocat care
era, în același timp, și mare industriaș) și 250.000 de funcționari(profesori, medici, învățători).
Acestea erau categoriile care primeau venituri sigure și mari. Urmau apoi micile întreprinderi,
majoritatea cu un singur lucrător; muncitorii din industrie, comerț și transporturi, care aveau
venituri decente și ultima clasă, țărănimea, care era și cea mai ponderată, dar și cu veniturile cele
mai mici. Așadar, se poate deduce că resursele asistențiale din societatea românească interbelică
erau insuficiente.10

9
George Neamțu(coord.), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 51
10
Ibidem, pp. 51-52

[Type text]
 Alte neajunsuri funcționale cu care se confrunta societatea românească de atunci, și nu
numai, erau: infrastructura deficitară(o parte dintre orașele existente în anul 1938 nu beneficiau
de apă curentă și majoritatea nu aveau canalizare; la acestea se adaugă și străzile neasfaltate, cât
și lipsa luminii electrice); cea mai mare parte a populației avea venituri modeste, folosite, în
general, la plata chiriei și pentru alimentației; populația din mediul rural se confrunta cu
numeroase probleme, printre care: mortalitatea infantilă mare, imposibilitatea combaterii
analfabetismului, mulți țărani sufereau de boli, care nu erau tratate sau erau analizate și se
încerca tratarea lor cu superficialitate; eficiența muncilor agricole era una scăzută; populația din
mediul rural nu tindea spre evoluție, ci încă erau păstrate trăsături specifice perioadei
tradiționale, printre care se numără modul de realizare a asistării sociale. O altă problemă legată
de populația din mediul rural o reprezintă consumul excesiv de tutun și băuturi alcoolice,
obținute, mai ales, prin troc, în schimbul unor alimente, consumul alimentar fiind astfel neglijat.
Conform sociologului P. Andrei, era ncesară o iluminare a maselor. Populația din România
interbelică putea fi împărțită în 2 pături: una cultă și una asemănatoare cu animalitatea,
țărănimea, care avea nevoie de acces la cultură. Ultimul element din această sinteză îl reprezintă
organizarea. Aceasta presupune identificarea unor etape, întocmirea unor acte normative care să
susțină intervenția asistențială a statului și verificarea functionării intervențiilor. Maturitatea
organizatorică a asistenței sociale din țara noastră din perioada interbelică a fost determinată de
următoarele aspecte: existau numeroase instituții care se ocupau cu protejarea celor defavorizați;
a fost înființată, în învățământul universitar, specializarea de asistență socială, la București, în
anul 1929; crearea unei școli superioare în mediul rurale, unde fii de gospodari puteau să învețe
să citească, să danseze și să cânte, cât și informații despre igienă, sănătate, religie și cultură.
Toată această experiență se întindea pe o perioadă de trei luni. În anul 1935 se pare că exista doar
o instituție de acest fel, dar peste aproximativ 10 ani s-au ajuns la 17 școli pentru bărbați și 26 de
școli pentru femei11.

În plus, ca o paranteză, între cele doua războaie mondiale, problemele de asistență socială
au crescut semnificativ. A fost făcut și primul recensământ cu privire la aceste probleme cu care
se confrunta țara, în anul 1936, ceea ce a dus la acționarea într-un mod mai organizat asupra
acelor sectoare de asistență socială care rămăseseră în urmă. Dupa acest recensământ, a reieșit că
în România exista un total de 521 unități de asistență socială, împărțite astfel: 50 unități de stat și
471 asociații particulare. Numărul este unul relativ mare, însă capacitatea lor nu era prea mare,
deoarece asociațiile particulare puteau cuprinde în jur de 4-5 persoane12.

Asistența socială în perioada regimului comunist

În special în secolul XIX, au apărut foarte multe teorii cu privire la tipuri de societăți
ideale, printre care cele dezvoltate de gânditori precum Karl Marx, Friedrich Engels, R. Owen.
11
Ibidem, pp. 53-54
12
Florin Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996, p. 6

[Type text]
Toate aceste teorii au atras un număr mare de persoane, număr alcătuit, mai ales, din cei care se
simțeau amenințați, neocrotiți, care aveau de suferit din cauze de ordin social. Un succes imens l-
au avut teoriile formulate de Karl Marx și Friedrich Engels. Confrom acestora, ordinea socială
comunistă ar viza egalitatea dintre oameni, răsplătirea muncii, în funcție de criteriul nevoilor,
dispariția conflictelor, asigurarea ordinii publice de către stat si altele asemenea. Prima țară în
care acest regim s-a instalat a fost Rusia, nu Anglia, așa cum Marx a presupus. Comunismul s-a
instaurat aici în contextul unor împrejurări ieșite din comun pentru acest stat:pierderi umane
mari, dezintegrarea armatei, nemulțumirile populației din mediul rural. În perioada interbelică,
dar mai ales dupa cel de Al Doilea Război Mondial, numărul statelor în care s-a instaurat regimul
comunist a crescut atât în Europa, cât și pe alte continente. De fapt, statul este cel vinovat de
instaurarea totalitarismului, pentru că el dorea să nu mai fie responsabil de fiecare cetățean în
parte, ci susținea, mai degrabă, prioritatea grupului. În acest mod, dacă un singur individ avea
nevoie de sprijin și îl solicita, era considerat imoral, pentru că apela la niște drepturi speciale. Cu
alte cuvinte, oamenii erau inhibați să mai solicite sprijin din partea statului, astfel încât cel din
urmă nu mai putea fi învinovățit de ineficiența asistenței sociale. Toată această perioadă, în care
comunismul a domnit în România, este văzută ca una neagră, deoarece a fost caracterizată de
abuzuri în numeroase rânduri. Printre aceste abuzuri se numără: industrializarea, confiscarea
pământurilor țăranilor, promovarea excesivă a cultului personalității conducătorului, invadarea
vieții personale a cetățenilor, existența cenzurii, închiderea și chiar omorârea celor care se
opuneau ideilor regimului. Această perioadă a fost una nefavorabilă și în ceea ce vizează
sistemul protecției sociale, care teoretic a fost desființat13.

Confrom ideologiei partidului de atunci, toți cetățenii puteau să fie beneficiarii unor
aspecte ce țin de politica socială, printre care se numără: siguranța locului de muncă, primirea
unui salariu minim garantat, plătirea concediilor, asigurarea unei pensii de bătrânețe, cât și în
cazul incapacității de muncă, oferirea unei alocații sub formă de bani copiilor, care reprezenta în
jur de 10% din salariul mediu, existența unor instituții care se ocupau cu practicarea asistenței
sociale, în mod gratuit, încercarea de a se evita pe cât posibil orice formă de discriminare și chiar
condamnarea acestui fapt. Se considera că indivizii erau asistați doar pentru că făceau parte
din ,,circuitul social"(Neamțu, 2011, p.60). Aceștia erau obligați să aibe un loc de muncă. Înacest
fel aveau și un anumit statut, iar în urma acestor obligații, apăreau și beneficiile. Exemplul folosit
de autoare în lucrarea de ,, Tratat de asistență socială" este acela conform căruia, în urma
obligativității ocupării unui loc de muncă, un individ beneficia, pe lângă salariu, de asigurare
medicală, pensii de boală, alocație pentru copii săi, o locuință și gratuitatea învățământului14.

Prin aceste măsuri, statul considera că ajuta populația, astfel încât să nu mai existe
probleme. Statul român din acea perioadă nu se concentra pe ajutarea individuală a cetățenilor, ci
mai degrabă se urmărea asigurarea unei bunăstări generale. Tot în acea perioadă au fost
desființate facultățile de asistență socială. Așadar, în urma aplicării acestor măsuri, numărul de

13
George Neamțu, op.cit, pp. 57-59
14
Ibidem, p. 60

[Type text]
asistenți sociali era unul foarte restrâns, iar pe lângă asta, politica își făcea simțită prezența chiar
și în acest domeniu. De aceea, cetățenii nu mai beneficiau de un sprijin real, ci mai degrabă
intervențiile erau de tip birocratic. Nu se dorea ca oamenii să se deschidă și să se găsească soluții
bazate pe nevoiile pe care le prezenta fiecare caz, ci dimpotrivă erau represive. Statul socialist îi
făcea prim impunerea proprietății comune asupra pământului, uneltelor și animalelor să se simte
dependenți de acesta și implicit erau nevoiți să apeleze în cele din urmă la asistenții sociali.
Proprietatea privată le-ar fi dat sansa cetățenilor să simtă sentimentul stabilității. Statul a făcut ca
acesta să nu mai existe, făcându-i pe români să se simtă dependenți de el în fiecare etapă a veții
lor. Cei care se confruntau cu șomajul, cu vagabontajul sau alte situații de acest tip, erau
categorizați drept paraziți, iar remediul optim pentru rezolvarea acestor probleme era considerat
munca15.

Pentru a concluziona, perioada comunistă nu a fost una favorabilă pentru dezvoltarea

asistenței sociale în România, ci dimpotrivă. Regimul impunea asistenților sociali să acționeze
doar în caz de forță majoră. De asemenea, în acest domeniu se afirmau persoane nespecializate,
ceea ce făcea ca eficiența serviciilor să fie una scăzută. Pe deasupra, se încerca rezolvarea
problemelor sociale de către Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății, iar organizațiile
nonguvernamentle nu se puteau afirma, fiind excluse din cauze ce țin de politică. 16

Asistența socială în spațiul românesc din perioada post-comunistă

Chiar dacă în perioada comunistă unii cetățeni au fost mai neîndreptățiți decât alții, la
revoluția din decembrie 1989, oamenii au dat dovadă de solidaritate și au luptat impreună pentru
a înlătura regimul comunist, cât și conducătorul de la acea vreme,considerate adevărate victorii.
Urmările imediate ale revoluției, primtre care: desființarea cenzurii, apariția pluripartidismului,
dispariția unor legi comuniste; erau văzute ca niște schimbări impresionante.17

Chiar dacă aceste măsuri erau unele pozitive, cetățenii erau acum nemulțumiți de
schimbările care se petreceau în direcții ce contravin dorinței populației, de exemplu în domeniul
exonomiei, iar în cele din urmă problemele care decurgeau din astfel de situații, făceau ca
cetățenii să aibe nevoie, în număr din ce ăn ce mai mare, de servicii de asistență socială. De
asemenea, s-au produs și alte schimbări, însă acestea nu erau neapărat cu un impact pozitiv
asupra societății, de pildă: distribuirea pământurilor țăranilor nu a rezultat o explozie de produse
agroalimentare calitative și ieftine, ci exact opusul, a dus la diminuarea nivelului de producție și
majorarea prețurilor; multe întreprinderi economice au dat faliment; libertatea stabilirii prețurilor
a determinat o creștere semnificativă a lor, nicidecum la scăderea lor așa cum se credea;
subnutriția specifică societății românești socialiste a involuat, ajungându-se chiar la malnutriție,
deoarece consumul de alimente de bază devenea din ce în ce mai mic; apariția mai multor partide
15
Ibidem, p. 61
16
Ibidem, p. 62
17
Ibidem

[Type text]
și alegerile democratice nu au însemnat exprimarea responsabilității și moralității politice;
demografia a avut de suferit pentru că a scăzut natalitatea și sporul natural, în schimb, au fost în
ascensiune divorțurile și concubinajul. La puțin timp după revoluție, oamenii au manifestat un
sentiment de frustrare pentru că au observat că așteptările lor cu privire la acest eveniment nu
coincideau cu realitatea. Pe aceștia i-a încercat și melancolia, care avea legătură cu anumite
măsuri de natură socială, de tip socialist. Toată această trecre era privită de unii cetățeni ca fiind
scandaloasă. Ineficiența de care dădea dovadă această nouă perioadă era însușită noii clase
politice, cu toate că au fost luate și câteva măsuri pe care cetățenii le-au văzut ca fiind prospere.
La toatre acestea se adaugă și alte probleme caracteristice acelei perioade,și nu numai, de pildă:
nesiguranța locurilor de muncă, creșterea nivelului de corupție, scăderea demografică,
abandonarea copiilor încă de la naștere, creșterea numărului de indivizi care consumau droguri.
De aceea, era neapărat nevoie de unsitem solid de asistență socială. Acest deziderat a fost unul
realizabil, astfel înât s-au afirmat mai multe instituții atât la nivel local, cât și la nivel național,
care s-a ocupat de cei mai vulnerabili. Așadar, la nivel local, s-a ocupat de probleme de ordin
social autorități precum Comisia de Ocrotire a Minorilor, Direcția de Muncă și Protecție
Soacială, Direcția Sanitară Județeană, cât și altele, iar la nivel național, printre instituțiile
implicate se află Ministerul Sănătății, Ministerul Educației și Cercetării, Secretariatul de Stat
pentru Persoane cu Handicap, Ministerul de Interne ( Se ocupa cu predilecție de delicvenți).
Așadar, toate aceste instituții, câtși diversitatea problemelor cu care primele trebuiau să acționeze
au făcut ca asistențasocială din România să formeze un sistem. Din acest sistem fac parte și
universitățile în care se studia asistența socială, acțiunile de binefacere efectuate de persoane
fizice și juridice. Chiar dacă implicarea a existat într-o anumită măsură, rezultatele au fost însă
unele minore. Întocmai, actele de asistență socială nu sunt capabile să trateze cu adevărat
problemele celor în cauză, ci ajută doar la ameliorarea acestora. Aceasta reprezintă o adevărată
piedică pentru sistemul de asistență socială din România. Dacă intervențiile nu sunt cel puțin la
fel de puternice ca disfuncțiunile , randamentul pe care sistemul îl va da va fi unul neînsemnat.
Așa se întâmplă și în țara noastră, în zilele de azi, unde s-a încercat înființarea unor instituții, cât
și adoptarea unor legi după modelul vestic, însă sumele investite în acest domeniu se află pe
ultimul loc dacă ne raportăm la întregul continent european18.

Este considerat că nivelul stabilității unei societăți este determinat de mărimea clasei
mijlocii a acelei societăți. În România, confrom unui studiu realizat de Dan Chiribucă și Minea
Comșă: populația este împărțită în clase sociale în următorul mod: clasa de sus reprezintă 1% din
populație, clasa de jos 14%, iar restul de 85% aparțin clasei de mijloc. În cazul României, chiar
dacă procentul clasei de mijloc este unul foarte ridicat, ea nu se poate compara cu clasele de
mijloc din vest, de exemplu, doar unul dintre motivele acestei constatări este reprezentat de
veniturile scăzute din țara noastră. Prin urmare, această clasă se încadrează de fapt tot în
categroia sărăciei, având impkicit nevoia de asistență socială, când de aceste servicii ar trebui să
beneficieze mai degrabă așa-numita clasă de jos. Abia în momentul în care asistența socială se va
18
Ibidem, pp. 63-64

[Type text]
concentra pe nevoile clasei de jos și nu va mai trebui să se ocupe și de problemele clasei de
mijloc, acest sistem va fi într-adevăr unul solid.19

Orientări principale în alocarea practicii asistențiale

Peste tot în lume, resursele folosite pentru asistență socială se constituie din taxe,
impozite, bunuri și donații. Toate acestea ar trebui să fie numeroase pentru a fi folositoare, de
ajutor. Nici măcar în statele dezvoltate precum Statele Unite ale Americii sau cele din Europa de
Vest, nu există o armonie perfectă între numărul de resurse și diversitatea cazurilor care solicită
ajutor. În cazul în care aceste resurse nu sunt suficiente, atunci se va apela la anumite selecții
numite exigențe. De pildă, în comunitățile tradiționale, persoanele care aveau un handicap
dobândit erau prioritare în fața celor care aveau un handicap din naștere; efra pus pe primul plan
grupul și nu individul, nevoile unui grup având și in acest caz prioritate; erau asistați cu
precădere cei care erau predispuși vulnerabilității ( copii, bătrânii, orfanii) în detrimentul celor
care erau marcași de această stare, dar care ar fi putut evuta asta încă de la bun început cum ar fi;
prostituatele, leneșii, alcoolicii și vagabonții etc20.

Însă, în anumite momente importante din viața lor, toți indivizii primeau suport din partea
sistemului de asistență socială. Este vorba de evenimente precum căsătoria, moartea, chiar dacă
urmașii răposatului se puteau descurca de unii singuri sau nu, nașterea, mai exact botezul, un
dezastru natural sau cazurile de îmbolnăviri grave. Pe de altă parte, exsitau și cazuri în care
îndivizii erau maltratați în condițiile în care aceștia manifestau comportamente care-i puteau
pune în pericol pe ceilalți și puteau amenința existența armonioasă a comunității. Astfel, cei care
se aflau într-un tip de situație similar erau bătuți, sterilizați sau chiar mutilați.

În practicarea asistenței sociale se ține cont de anumite criterii, printre care se află
următoarele:

1. fiecare persoană trebuie să beneficieze de asistență în ideea de a reuși să obțină o sursă de

venit pentru a se întreține; această idee nu este pusă în aplicare. Există în România un număr
mare de persoane care nu pot să-și asigure nici măcar minimul necesar unui trai decent, iarb
măsurile prin care se încearcă acoperirea acestui deficit nu sunt îndeajuns de eficiente. Au
fost aduse aici în discuție unele cercetări siciologice care arată că atunci când cetățenii
români aud termenul de ,,întreținere", ei se raportează în primul rând la alimentație, iar din
acest punct de vedere cei din mediul rural sunt considerați privilegiați:
2. copii și tinerii trebuie să aibe întâietate în sistemul asistenței sociale. Cu cât momentul în
care intervențiile au loc e mai precoce, cu atât cazurile din rândul oamanilor maturi vor avea
o pondere mai restrânsă. De asemenea, în cazul în care anumiți copii sau tineri trec prin
situații precum abandonul, abuzurile, consumul de alcool sau droguri, la maturitate pot
transmite un comportament disfuncțional, mai departe vro genera conflicte sau vor putea

19
Ibidem, p. 65
20
Ibidem, p. 66

[Type text]
 creea o imagine negativă asupra întregii comunități din care fac parte. Toatele aceste
posibilități ar putea duce la regresul pe plan social și cultural al țării. De aceea, implicarea
asistenței sociale atunci când vine vorba de generația tânără este de o importanță deosebită.
3. a preveni este la fel de important ca a interveni, inclusiv în acest domeniu. Prevenția poate fi
definită ca o asitență desfășurată în prealabil care poate avea urmări pozitive fără implicarea
unor costuri foarte mari. Ar necesita, de asemenea, un efort mai mic din partea asistenților
deoarece este mai simplu să avertizezi, să comunici și să-i prezinți diferite consecințe peacre
le-ar putea determina un comportament anormal unui individ decât intervenția propriu-zisă,
când individul are nevoie de recuperare.
4. cooperarea dintre asistenți sociali și familia asistatului în cauză poate duce la obținerea unui
rezultat mai un decât satisfăcător, mulți teoreticienii au afirmat că familia estecea care are
cea mia mare infleunță asupra individului care are nevoie de intervenție asistențială.
5. intervenția asistențială se îndreaptă mai mult spre scopurile colectivității, în detrimentul
scopurilor individuale ale asistaților. Uele dintre actele de asistență socială au loc datorită
apelurilor individuale, iar altele sunt urmări ale observațiilor făcute de înstituții din acest
domeniu. Înainte de secolulu XX, se punea accent mai mult pe intervenții pe grup, pe când
în prezent predomină asistența socială care se concentrează pe individ, așa cum este și
indicat de altfel. 21

În sprijinirea celor menționate anterior vine Legea nr. 705/3 decembrie 2001, care
prezintă la rându-i principii generale ale sistemului de asistență socială, printre care:
respectarea demnității umane(orice individ trebuie să aibe șansa de a se dezvolta în mod
liber), universalitatea(toți indivizii au dreptul de a beneficia de asistență socială),
solidaritatea socială( conform căreia comunitatea se implică în susținerea celor care au
nevoie, pentru a se menține și a se suda relațiile interumane din cadrul unei societăți,
parteneriatul(serviciile sociale reprezintă urmarea colaborării dintre organizațiile societății
civile și instituții publice), subsidiaritatea( intervența statului în cazul în care asistența
socială nu îsi poate îndeplini cu succes rolul). 22

Așadar, chiar dacă intervențiile asistenței sociale din România dau sau nu dovadă de
productivitate maximă, orientările generale menționate și dezvoltate mai sus arată autoritatea de
care dă dovadă, în prezent, acest sistem și, totodată, consistența lui.

Drumul pe care l-a avut de parcurs asistența socială în spațiul românesc a fost unul lung
și caracterizat de suișuri și coborâșuri, dar, în cele din urmă, a rezultat un sistem solid care să fie
la dispoziția celor care au nevoie, pentru a-i ajuta pe aceștia în cauză să aleagă cea mai bună cale
în viață.

21
Ibidem, pp. 67-71
22
Ibidem, p. 72

[Type text]
Bibliografie:

Buzducea, D. (2009). Sisteme de asistență socială. Tendințe globale și practici locale. Polirom.

Epureanu, V., Mănoiu, F. (1996). Asistența socială în România. ALL.

Neamțu, G. (2011). Tratat de asistență socială. Polirom.

[Type text]