Pumni și plimbări

Ciprian Ciobanu – terapeut ocupațional

Universul are formă. Forma unei picături de ploaie, a unei mingi și a unei stele. Universul
este rotund și neted, iar noi alergăm prin el ca printr-o minge. Însă, din viteza cu care am dori
să-i atingem marginile în timpul periplului nostru uman, micile imperfecțiuni ale drumului devin
creste ascuțite care pătrund prin pereți și de care ne lovim, tot noi, sufletele moi și fragile.

A fost un Post și e din nou Înviere. Nu putem sta pe loc. Dacă stăm, mingea uriașă se va
deplasa oricum, aruncându-ne înainte, simțind aceeași pereți, aceleași experiențe, reluând
vechi trasee. Credem că avem de atins o destinație, dar de fapt avem de învățat cum să
parcurgem un drum. Același drum de la naștere...

Sunt în mașină cu fratele meu. Are opt ani și o dorință uriașă de a se exprima. Câteodată
reușește foarte bine prin cuvinte, iar de cele mai multe ori dă cu pumnii. Dar numai cu mine. În
seara aceasta, însă, folosește cuvintele. Ne întoarcem de la o petrecere de aniversare, suntem
doar noi doi, așa că mașina devine un confesional pe roți, cu înserarea de afară propice unei
atmosferi calme de deslușit mistere.

- Cum te-ai înțeles cu invitații?

- Bine, doar că băiatul cel nou era cam enervant. La toate jocurile spunea că e cel mai
tare, că el poate să facă orice și nu voia să lase pe nimeni să spună ceva.

Știam foarte bine despre cine era vorba, doar am fost și eu acolo cu trup și suflet. Ascultând,
însă, această observație, cu voce tare, brusc m-am reîntors în copilărie în fața propriilor
amintiri și răni. Nu îi puteam suferi pe băieții care se lăudau că pot face orice. Nu există o
persoană care poate face orice, darmite un copil. Era evident, iar eu nu înțelegeam de ce
unii continuă să o repete. M-am întors în prezent și m-am gândit că am doar câteva secunde
la dispoziție să îi arăt partenerului meu cum să escaladeze acest urcuș.

- Eu cred că încă nu știe ce poate să facă cel mai bine, i-am răspuns. Cred că avea nevoie
de ajutorul vostru ca să îi spuneți că s-a descurcat foarte bine la ”de-a v-ați ascunselea”.

Toți vrem să știm la ce suntem foarte buni. Nevoia noastră de competență este naturală.
Unii pot juca box, alții pot conduce companii. Unii conduc mașini, iar alții pot să îi ajute pe
oamenii din jur să se descopere. Dar ceea ce putem face toți foarte bine și ceea ce au copiii
noștri nevoie să învețe de la noi, adulții, este iertarea. Iar copiii învață prin exemplu. Atunci
când noi le iertăm greșelile pe care le fac. Pe care ni le fac. Ca să ni se ierte și nouă... Căci
pentru a ști la ce suntem buni, avem mai întâi nevoie să ne știm iertați. Și apoi... detalii în
numărul viitor.