Cursul nr.

STAREA LUMII GRECO-ROMANE LA VENIREA MÂNTUITORULUI

Lumea greco-romană la vremea (întrupărea) Mântuitorului era reprezentată de

Imperiul Roman ce îngloba toate regiunile care se mărgineau cu Marea Mediterană.
În Europa se întindea peste Spania, Galia, Italia, Panonia, Iliricum, Macedonia şi
Tracia-până la Dunăre. În Asia Mică se întindea peste Bitinia, Capadochia, Siria,
Palestina-până la Eufrat, învecinându-se cu Imperiul Persan. În Nordul Africii se
întindea peste Egipt şi Libia, până la deşertul Sahara.
Oraşe mai importante în: Italia – Roma, Africa – Alexandria, Asia – Efesul,
Europa – Atena.
La vremea respectivă Imperiul era condus de un împărat ajutat de Senat şi era
împărţit în trei tipuri de provincii; imperiale, conduse de un delegat de-al
împăratului, senatoriale, conduse de un proconsul numit de Senat şiprovinciile cu
caracter naţional care erau conduse de un procurator ce era supus proconsulului.
Fiecare ţară înglobată în imperiu era o provincie cu caracter naţionalşi era condusă
de un procurator. Palestina avea un statut aparte: Cezarul Octavian Augustus (31 î.
Hr.-14 d. Hr.) a permis evreilor să-şi aleagă rege; cu sprijin roman a fost ales Irod
cel Mare sau Idumeul (†750 a.U.c.) dar ţara făcea parte din proconsulatul Siriei
condus atunci de Quirinius.
În Imperiul roman oraşele erau legate între ele prin căi de comunicaţie atât pe
uscat cât şi pe apă:
-pe uscat: Via Apia-în Italia, Via Ignatia –Europa, Calea regală- Asia Mică;
-pe mare: se păstra legătura între provincii prin corăbiile care traversau Marea
Mediterană.
Imperiul era alcătuit din mai multe popoare, dar toţi erau romani, chiar dacă
naţionalitatea lor era diferită.
Limba oficială vorbită era limba greacă elenistică, cea identică cu limba
cărţilor Noului Testament. Acesta a fost factorul principal care a asigurat unitatea
Imperiului roman. Unitatea limbii a ajutat propovăduirea Evangheliei.

STAREA RELIGIOASĂ ÎN IMPERIUL ROMAN

Cu excepţia iudeilor, care erau monoteişti, celelalte popoare care alcătuiau

imperiul roman erau idolatre şi fiecare popor avea religia lui. Statul roman, care se
întindea peste multe popoare, tolera toate religiile popoarelor subjugate. Amestecul
de culte şi de popoare a făcut ca în Imperiu să apară un „sincretism religios”
(amestec de religii) sau teocrasie. S-a crezut chiar ca se va putea realiza o religie
universală dar acest lucru nu s-a putut chiar dacă toate cultele politeiste au fost puse
în situaţia de a accepta idei monoteiste. În acest context a apărut o formă nouă de
cult prin care s-a încercat consolidarea unităţii religioase numită „cultul
împăratului”. Împăraţii romani, începând cu Caligula (37-41), s-au autoproclamat
zei-in cinstea lor ridicându-se chiar temple. Acest cult era de originine orientală.

STAREA MORALĂ

Aceasta era în strânsă legătură cu cea religioasă, religia pâgână nu învăţaşi nu

promova morala, ba de multe ori zeităţile erau modele de imoralitate. Desfrâul
ajunsese act de cult, munca era dispreţuită iar divorţurile erau în continuă creştere.
Familia era slab întemeiată, femeile, copiii şi bătrânii erau aproape lipsiţi de
drepturi.

STAREA SOCIALĂ

-Bogaţii- constituiau clasa privilegiată, duceau un trai luxos, aveau domenii întinse
şinumeroşi sclavi.
-Ostaşii- aveau numeroase privilegii.
-Meşteşugarii, negustorii şiţăranii liberi- o duceau greu.
-Marea masă (alcătuită din sclavi şiţărani) trăia în lipsuri.
-Filosofia vremii încuraja tot felul de păcate: epicureismul avea ca principiu moral
promovarea plăcerii şiindeferntismul religios; scepticismul promova alte idei tot atât
de imorale; stoicismul admitea ca răul este un bun necesar, încercând astfel să
justifice viciile şi sinuciderile. Începând cu veacul al III-lea d.Hr., neoplatonismul, a
încercat să promoveze şi câteva idei morale interpretând miturile păgâne în mod
alegoric. Dacă religia era sincretistă, filosofia ajunsese să fie eclectică însensul că
încerca să culeagă idei din mai multe sisteme.
Toate aceste neajunsuri precum şiinsuficienţa religios-morală au contribuit la
răspândirea rapidă a creştinismului în întreg imperiul roman.

SITUAŢIA EVREILOR
Evreii s-au aşezat pe teritoriul din preajma Iordanului, după ieşirea din Egipt,
pe vremea lui JosuaNavi, prin anul 1400 î. Hr. şi au împărţit teritoriul cucerit după
criteriul seminţiilor. Vreme de mai bine de trei secole cele 12 seminţii au fost
conduse de „Judecători”; prin 1050 î. Hr. s-a instituit monarhia – primul rege ales
fiind Saul, urmat de David şi Solomon. După moartea lui Solomon (933 î. Hr. ),
tronul l-a moştenit fiul său Roboam care s-a purtat rău cu poporul şi a fost renegat de
9 seminţiişi jumătate care l-au ales ca rege pe un general al lui Solomon cu numele
de Ieroboam, astfel regatul se divide în: regatul de Sud sau Iudeea cu capitala la
Ierusalim condus de Roboam- 2 seminţiişi jumătate şi regatul de Nord sau Israel
având capitala în Samaria- 9 seminţiişi jumătate.
În 722 î. Hr., regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, soartă pe care a
împărtăşit-o şi regatul de Sud prin 586 când au căzut sub babilonieni. Toţi evreii au
fost eliberaţi prin edictul regelui persan Cyrus al perșilor în anul 536 î. Hr.
Din punct de vedere religios, evreii erau monoteişti. De la aşezarea lor în
Canaan şi până pe vremea lui Solomon şi-au împlinit nevoile religioase la Cortul
Sfânt. Planul regelui David de a zidi un templu a fost pus în aplicare de către fiul său
Solomon care a zidit un locaş de cult stabil pe muntele Sion de lângă Ierusalim. În
localităţile mai mari existau sinagogi, templul din Ierusalim fiind centrul spiritual al
iudaismului.
În anul 586 î. Hr. templul a fost dărâmat, iar după întoarcerea din robie a fost
rezidit având dimensiuni mai mare, dar mai sărăcăcios, de prinţulZorobabelşi de
preoţiiEzdraşiNeemia.
Unitatea politică-statală nu s-a putut realiza, după întoarcerea din robie,
deoarece au existat lupte religioase între fostele regate de Nord şi Sud.
În secolul al IV-lea î. Hr., Palestina (nume generic dat celor 2 regate ca fiind
unite) a intrat în coponenţa imperiului lui Alexandru Macedon. După moartea lui
ţara a devenit scena de luptă între ptolomeişiselgiucizi până când ţara a fost cucerită
de sirieni. Sirienii (selgiucizi) s-au purtat urât cu evreii, mai ales pe vremea lui
Antioh IV Epifanes. În secolul al II-lea î. Hr., în urma revoltei fraţilorMacabei, se
reinstaurează regalitatea sub conducerea lui Ioan Hircan pe vremea căruia s-a pus
bazele forului de judecată religios numit „Sinedriu”- (70 de membrii sub conducerea
arhiereului în funcţie). Urmaşii lui au început să se certe pentru ocuparea tronului şi
au cerut ajutorul vecinilor; astfel, în anul 66 î. Hr., romanii vin în Palestina şi o
ocupă. Evreii turbulenţi organizează o revoltă împotriva lor, dar în anul 63 î. Hr.
evreii sunt nevoiţi să accepte stăpânirea romană. În anul 27 î. Hr. Cezarul Augustus
(31 î-Hr-14d. Hr. ) le permite alegerea unui rege, a lui Irod cel Mare († 4 d. Hr. )
numit şi „regele constructor”. Pe vremea lui cetatea Ierusalimului a fost întărită cu
zid şi a căutat să-i îmbuneze pe evrei, înfrumuseţându-le templul, pereţii fiind placaţi
cu marmură, iar în acoperiş au fost bătute cuie de aur. A construit poduri, cetăţi,
forturi între care cele mai însemnate ar fi orşulCesareea Palestinei (care a devenit
capitala politică a Palestinei) şi cetatea Masada. Pe vremea acestui rege s-a născut
Mântuitorul Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii (la 4 km distanţă de Ierusalim).
Pentru o mai bună guvernare Palestina era împărţită în mai multe provincii:
Iudeea, Samaria, Galileea, Decapolis, Trahonitida etc.
Între localităţile mai importante amintim:
În Iudeea- Ierusalim, Betleem, Ierihon.
În Samaria- Samaria.
În Galileea- Nazaret.
 După moartea lui Irod regatul a fost împărţit între fiii lui: Arhelau, Irod-
Antipa şi Filip. Arhelaudobândeşte titlul de etnarh (stăpân peste jumătate din regat
iar fraţii lui primesc doar câte un sfert din regat fiecare dobândind titlul de tetrarh),
domneşte 4 ani dar este înlăturat şi ucis de romani. Unitatea regatului evreu a mai
fost realizată doar o singură dată, pe vremea lui Irod-Agripa II (41-44). După
moartea lui romanii nu au mai permis alegerea altui rege. Evreii încep răscoala
împotriva romanilor în anul 66 d. Hr. pe vremea împăratului Nero (54-68). Noul
împărat, Vaspasian (69-79), îl trimite pe generalul Tit (fiul său) cu trupe care
cotropesc şi distrug Ierusalimul în anul 70.

Locaşurile de cult, tagmele religioase şi partidele politice.

Locaşurile de cult
Centrul vietii religioase evreieşti era templul din Ierusalim, rezidit de
Zorobabelşi renovat de regele Irod cel Mare. Templul a fost dărâmat în anul 70 de
către Tit. După dărâmarea templului, sinagogile au rămas cele mai însemnate
locaşuri de cult pentru evrei. Prin cuvântul sinagogă se înţelegelocaşul dintr-o
localitate, unde evreii se adunau să studieze Legea lui Moise, să se roage şi să cânte.
Aici nu se aduceau jertfe; era o sală mai mare cu o catedră în mijloc, de unde rabinii
explicau Legea. Pentru păstrarea Legii exista acel for de judecată alcătuit din 70 (71)
de bătrâni, sub conducerea arhiereului; acest sinedriu avea poliţia sa şi puterea de a
închide, de a judeca şi chiar de a condamna la moarte. Rabinii, alături de preoţi,
interpretau „Legea lui Moise” ca jurişti, teologi şimoralişti.
Evreii din diaspora erau de asemneagrupaţi în jurul sinagogii şiţineau legătura
cu evreii din Palestina (o dată pe an trebuiau să facă pelerinaj la templu pentru a-şi
plăti dările). Deşi departe de Ierusalim, ei trăiau uniţi în adunări de cult şi erau strâns
legaţi de tradiţie; cu timpul ei au suferit influenţe ale mediului în care trăiau. Evreii
din Egipt şi-au construit şi ei un templu pe insula Elefentină.
Prozeliţii constituiau o categorie aparte – cei care fie că au simpatizat religia
evreilor, fie că au trecut la mozaism, au fost inițial păgâni. Aceştia din urmă se
împart în două categorii: prozeliţiidreptăţii- care se tăiau împrejur şi respectau
toate prescripţiile legii iudaice (dar în ochii evreilor tot străini erau)
şiprozeliţiiporţii- sau „temătorii de Dumnezeu”, care nu erau obligaţi să se taie
împrejur ci erau doar ascultători ai Legii. Mulţi dintre aceştia au
îmbrăţişatînvăţătura Mântuitorului, după ce Apostolii au ieşti la propovăduire.
SINAGOGA. Deşi a apărutîntimpulrobieibabiloniene, numeleei nu
aparenicăieriîncărţileVechiului Testament. Nicimăcarultimuldintreprofeţi nu o
pomeneşte. Cum trecemînsăînNoul Testament, sinagogaesteîntâlnităpretutindeni.
Aşezăminteleei sunt comuneînfiecarelocalitate din Israel, dar le întîlnimşidincolo
de graniţelețării, încomunităţileevreieştistabiliteîn „diaspora". Ideea de bază a
existenţeiSinagogii era „studiulşieducaţiareligioasăîntextulScripturii" (Matei 4:23;
9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesantestefaptulcă forma de
autoritateexercitatăînSinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci
adunareaaveaultimulcuvântînhotărîrileluate. Cânderauprezenţi, preoţi se bucurau
de cinste, dar nu şi de privilegiispeciale. Funcţia lor era privită ca
fiindlegatămaimult de Templu, acoloundeslujirea lor era ereditară.
Conducătoriisinagogii nu-şiputeautransmiteautoritateaurmaşilor lor,
funcţiileerauhotărîteprinalegereaşivotuladunării. Numelecelor care conduceau era
de „fruntaşi" (Marcu 5:22; Fapte 13:15).
Pe lângăaceştiafuncţionau „diaconi" care se ocupau cu lucrărilemateriale.
Unuldintreei se numea „cazan" şislujbalui era săurmăreascăcitireacorectă a
textelor. Erauapoialţii care se ocupau cu îngrijireasulurilorsfinte, cu sunarea din
trîmbiţăpentru a anunţaintrareaînSabat, cu aprindereacandelelor, cu curăţeniaşi cu
aplicareapedepselorcorporale. Aceştilucrători ai SinagogiimaisîntnumiţiînBiblieşi:
„îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flăcăii" (Fapte 5:6).
Oricâtedefecte au avutşioricât de nevrednici au fostceice le-au condus, Sinagogile
au avut o contribuţiepozitivă la păstrareacredinţeiînpopor. Faptulcăacolo se citea
cu regularitateLegeaşi se explicapoporuluivoialuiDumnezeu, le-a
transformatînfăcliispirituale.
SINEDRIUL. ÎntimpulMântuitorului, sinedriul era tribunalulsupremşiforul
care reglementaşiconduceatreburile civile şireligioase ale naţiunii (Mat. 26:59;
Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngăSinedriul Central
funcţionau a serieîntreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22).
DeşimembriiSinedriuluipretindeaucă se trag din astfel de organizaţiifondateîncă de
pe timpullui Moise, estegreusătrasămistoriaacestui organism maidevreme de
revenirea din robiababiloniană. Sinedriul a
luatfiinţănumaidupăacelevenimentşinumai din cauzăcăpoporul nu a maiavut un
împăratsau o preoţie care săasigureunitateaşiidentitateaneamului.
Sinedriulestesinonim cu ceeaceînţelegemastăziprin „sinod” sau „senat".
ÎnFapteleApostolilor 5:21 acestui organism al puteriii se spune: „Sobor".
Ca organizare, sinedriul era constituitdintr-un număr de 71 de persoane. Mişna
şiGemara, douăculegeri de tradiţiiiudaice, ne spun căînacest total intrau:
1. marelepreotsauarhiereulînfuncție;
2. douăzecişipatru de „căpeteniipreoţeşti", care reprezentaucele 24 de cete ale
preoţimii (1 Cron. 24:4, 6);
3. douăzecişipatru de „bătrîni", ca reprezentanţi ai populaţiei civile
(aceştiamaieraunumiţişi „bătrîniinorodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8);
4. douăzecişidoi de „cărturari", experţicunoscători ai prevederilor civile
şireligioase ale Legii.
 Ori de cîteori se aminteştedespreSinedriu se presupuneadunarea la un loc a
tuturoracestorreprezentanţi ai diferitelorfracţiuni din Israel. Mântuitorul se referă la
Sinedriuatuncicândîianunţă pe ucenicică: „El trebuiesămeargă la Ierusalim,
săpătimeascămult din parteabătrânilor, din parteapreoţilorcelormai de seamăşi din
parteacărturarilor; că are să fie omorâtşică a treiazi are săînvieze" (Mt. 16:21). Se
preapoate ca El să fi avutînvederestructuraSinedriului, cu un preşedinteşi 70 de
membrii, atuncicîndŞi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimisînaintea Lui prinsatelelui
Israel (Luca 10:1). S-arputea ca, în chip simbolic, aceastăactivitatesă fi
anunţattrecereaautorităţiinaţionaleînmîinile Lui şi ale reprezentanţilorSăi.

Tagmele religioase
Pe vremea Mântuitorului, tagmele reigioaseşi partidele politice din Palestina
au jucat un rol aparte în istoria poporului evreu.
1. Fariseii –Ei au apărut pe vremea regelui Ioan Hircan (sec. II î.Hr.). Pe vremea
Mântuitorului nu prea erau respectaţi de popor datorită formalismului religios în care
au căzut fapt ce L-a determinat pe Iisus Hristos să-i numească: „pui de vipere”, „pui
de năpârci”, „morminte văruite” etc. În ascuns luptau pentru eliberarea evreilor.
Aceasta a fostceamai mare şimaiinflueuntăgrupare din vremeaNoului Testament.
Numele lor estederivat de la verbul „paraş" „a separa". Dorinţaceamai mare a
fariseilor era sătrăiascăseparaţi de rău. Eiduceau o existenţaplină de restricţiişi se
abţineau de la contactul cu lumeaşi cu persoanelesaulucrurile „necurate". Se
distingeau ca păzitori riguroşi ai purificărilor rituale, dar şi a plăţii în zeciuială a
datoriilor către preoţişi templu. Respectau cu sfinţenieprescripţiile legate de Sabat.
De dimineaţaşipînăseara, fariseiitreceauprinnenumărateceremonii de curăţire.
Ritualulspălăriifuseseridicat de ei la acelaşinivel cu practicarearugăciunii. A fi
fariseuînsemna a avea un anumitpunct de vedereasupravieţii. Un iudeuputea fi
cărturarşifariseuînacelaşitimp, deoarece a fi cărturarînsemna a avea o
anumitămeserie, întimpce a fi fariseuînsemna a adera la un anumitpunct de vedere.
Deşicărturariişifariseii sunt pomeniţiaproapeîntotdeaunaîmpreună, nu toţicărturarii
au fostfarisei. Acelaşilucru se poatespuneşidesprefariseişipreoţi.
Puteaisăfiipreotşisăfiifariseu, darrealitatea a fostcăpreapuţinipreoţi au
avutspiritulfariseilor, majoritateadintreei au aderat la partidasaducheilor.
Spredeosebire de saduchei, fariseiiaderau la o interpretarefoartealegorică a Legii.
Dincolo de textulscris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şirînduieli care au
format întimp „tradiţia" religioasă a lui Israel. Esenţaînvăţăturiifariseilor a fosto
îmbinareparadoxalăîntreîngustimeaascetică a celor care voiausăţină cu
credincioşieLegeaşimonumentalamândrieorgolioasă a firiipămînteşti.
Singuracalepentruîmpăcareaacestordouă extreme a fostfăţărnicia" (Matei 15:1, 7;
16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseiiţineaumorţiş la respectarea „formelor" care le
ascundeautristarealitate a goliciuniispiritualeinterioare.
Dintretoategrupărilereligioase, fariseii au fostceimaiaprigiduşmani ai
Mîntuitorului. Înrâvna lor nebună, eiîlpîndeau la fiecare pas să-l
prindăcălcîndprevederileLegii. Mântuitoruli-a înfruntat de multeoriîn public
scoţîndu-le la ivealăsuperficialitatea, făţărniciaşilipsa de înţelegerespirituală a
Scripturilor.
2. Saducheii – Potrivittradiţiei, numeleacesteigrupări se trage de la preotulŢadoc,
care a funcţionat ca Mare Preot pe vremearegilor David şi Solomon (2 Cron.
31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). ÎnvremeaMântuitorului, numele de „saducheu"
acopereaîntreagaclasă a preoţimiilui Israel. Ei au deţinutputereapoliticăşi a
fostgrupul care a condusviaţacivilă din Iudaismîntimpuldinastieiirodiene.
Ca specific religios, saducheiiaderau cu stricteţe la interpretarealiterală a
Legii, dar nu credeauînexistenţaîngerilorşispiritelor (Fapte 23:8). Pare curios,
daraceastăfracţiunereligioasă din poporulevreu nu credeaniciînnemurireasufletului,
niciînexistenţa de dupămoarte.
Eisimbolizeazăîngrupdeecadenţacelorchemaţisăcălăuzească spiritual poporul.
Opoziţia lor faţă de MântuitorulIisusHristos a fostfioroasă. Ana şi Caiafa şi-au
datmînaînnoapte ca să-L răstignească, iardupăînălţarea la cer, preoţimea a
continuatsăstăruiascăînnecredinţăşi au dezlănţuit o
cruntăpersecuţieîmpotrivaBisericii: „Însămarelepreotşitoţiceiceerau cu el,
adicăpartidaSaducheilor, s-au sculatplini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şii-
au aruncatîntemniţa de obşte" (Fapte 5:17-18). Necredinţa lor înveşniciei-a făcutsă
fie „oportuniştii" vremii. Compromisurile lor cu stăpînirearomană (datorită averilor
fabuloase pe care nu voiau să le piardă, au devenit servili administraţiei romane)i-
au ajutatsă-şimenţinăpoziţiileşiputerea. Urâţiîntaină de popor, ei au dispărut de
îndatăce, dupădistrugereaIerusalimului, a încetatşisuportul lor din
parteaautorităţilorimperiale. Printr-o providenţialăpotrivire, preoţia ca grup a
încetatîn Israel tocmaiînceasulîn care „MarelePreot" - IisusHristosşi-a
începutmisiuneaînslavă (Evrei 4:14-16). Sprefericirea lor, nu toţipreoţii au
stăruitîngreşelilesaducheilor. ÎncarteaFapteleApostolilorcitimurmătoarele:
„CuvîntulluiDumnezeu se răspîndea tot maimult, numărulucenicilor se
înmulţeamultînIerusalim, şi o mare mulţime de preoţiveneau la credinţă" (Fapte
6:7).
3. Esenienii – IstoriculiudeuIosif Flavius vorbeştedespreesenienica despre a
"treiadintrefilozofiile" sauşcolile de gândireevreieşti, dupăcea a
fariseilorşisaducheilor. Tot dupăinformaţiileacestuiistoric se pare căesenienii au
apărutînistorie sub domnialuiIonatan 160-142 î.Hr. şiprobabil, provenind, ca
şifariseii, dintre "haşidimii" epociiMacabeilor.
În privintanumărului lor, Filon din Alexandria (25 î. Hr.- 40 d. Hr.) ne
informeazăcă pe vremealuiacesta se ridica la circa 4.000 de
persoaneşicălocuiauînsateleşioraşeleleIudeiiindeletnicindu-se cu agricultura,
dardedicândmulttimpşistudiuluicomun al moraleişiproblemelorreligioase,
inclusivinterpretareacărţilorsfinte. Ei au ales o viaţăretrasă, grupându-se
înmicicomunităţi, cu reguli severe, cu averecomunăşi mese sacramentale.
Câtpriveşteproceduraintrăriiîncomunitateşi a procedurilor de initiere a
esenienilor, dupăinformaţiileluiIosif Flavius, aceastaincludea o perioada de 3 ani
de noviciat. După un an de noviciat cu purtareauneihainealbe, candidatul era admis
la ritualulpurificariiînapa, dar la masa comună a comunitatii, înteleasă ca simbol al
iniţieriidepline, nu era acceptatdecâtdupătrecerea a încădoi ani de noviciat. Înainte
de a trece de la noviciat la statutul de membru, candidatuluii se
cereasădepunămaimultejurămintesolemne, darînfricoşătoa-re, prin care se
angajasăcinsteascădupăcuviinţă pe Dumnezeu, să se poarte cu dreptatefaţă de
oameni, să nu înşele pe nimeni, să-iapere pe ceidrepţişisă-ideteste pe ceirăi, să nu
mintă, să nu fureşisă nu divulge secretelecomunitatii.
Ziuaesenienilorîncepeaînainte de răsăritulsoarelui, cu rugăciuni,
adresatesoarelui "ca şi cum l-arimplorasărăsară".
Apoifiecareişiluaînprimiresarcinaîncredinţată, sub
indrumareaunuisupreveghetorşilucrapână la amiază, cândmembriicomunităţii se
îmbăiauşi luau parte la o masăcomunăsimplă, după care continua lucrulpânăseara.
Ipolitspune ca "eistăruiescînrugăciune din zori de zişi nu rostescnici un
cuvantpânăcând nu cântă un imn de laudaluiDumnezeu".
Esenieniiaratau un mare respect Torei. Eiţineau cu straşnicie la ziua de sabat,
trimiteauofrande la templul din Ierusalim, dar nu participau la cultul de la templu,
socotindcăacesta a fostprofanat de Ionatanşiurmaşiisăi, ca unii care au
uzurpatdemnitateaarhierească.
Despreesenienivorbeşteşi un alt scriitor antic, PliniucelBătrân, care ii
prezintă ca fiind o comunitatesituată pe ţărmul de Vest al MariiMoarte, undeva la
Nord de Enghedi. Pliniu se refera de fapt la comunitatea de la Qumran, unde au
şifostdescoperiteimportanteruine ale asezariieseniene. De
altfelpentrumareamajoritate a cercetătorilorcontemporani nu existănici o
îndoialăcăaşezarea de la Qumran adăpostea o comunitate de esenieni, desi
acestnume nu apare in documenteledescoperiteaici. Se îndeletniceau deci şi cu
transcrierea Legii şi a comentariilor ei. Fiecare avea o sarcină precisă.
 4. CĂRTURARII. Deşi apar ca uneledintrecelemaineatractivepersonaje ale
Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintrecelemaiimportanteslujbespirituale
din Israel. Datoria lor era sămultipliceprincopiereexemplarelescrierilorsfinte. Cu
timpulei au ajunssăcunoascăextraordinar de bine „litera"
Scripturiişitreceauînpopordrept o
clasăchematăsăinformezeşisăcorectezeînprobleme de învăţăturiBiblice. Luca
îinumeşte: „învăţători ai Legii" (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastici-a pus repedeîn
conflict cu Mântuitorul, care deşi nu studiaseînnici una din şcolile lor,
îşipermiteasăinterpreteze Scriptura înfaţapoporuluiîntr-un felnouşinemaiîntîlnitîn
„tradiţie". Popularitatea „învăţătorului" din Nazaret era veşnic o pricină de
invidiepentruclasacărturarilor (Matei 7:28-29).

Tagmele politice
1. Zeloţisau sicari – au apărut ca partid politic în urma unei revolte împotriva
recensământului realizat de Quirinius la nașterea Domnului. Gruparea lor secretă a
continuat să activeze, îl admiteau pe Dumnezeu ca singurul Stăpân şi foloseau toate
mijloacele pentru a scăpa ţara de asupritori. Numele de sicari derivă fie de la cuţitul
mic, încovoiat, cu care făceau multe victime printre romani fie de la frunza de
palmier pe care o aveau ca emblemă.
Membriiacesteigrupărieraunaţionaliştiifundamentaliştişifanatici ai vremii. Activînd
ca o mişcare de guerilăsau ca o ceată de haiduci, aceştievreieraugatasă-
şideaviaţapentrueliberareaIsraelului de sub stăpînirearomană. Virtutea lor supremă
era „răscoala" şiucidereaunuinumărcîtmai mare de romani. Modelul lor suprem de
inspiraţie era IudaMacabeul, sub care se răsculaserăevreii cu câtevasute de ani
înainteşi, înciudăforţeimilitarenesemnificative,
reuşiserăsăscuturejugulasupririistrăine.
ÎncarteaFapteleApostoliloraflămcămulţialţipatrioţievrei au
încercatsărepeteispravaMacabeilorşicărăscoalele lor erauprivite cu
simpatieşinădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Se ştiecăMântuitorulşi-a ales din
aceastătagmă pe unuldintreceidoisprezeceucenici ai Săi: Simon Zelotul (Luca
6:15). Revolta din anul 66 a fost iniţiată de ei.
2. Irodianii –AceastăgardănumitădupănumeledregătoruluiIrod era un fel de
poliţieneoficială a Templului. Sub ochiulîngăduitor al stăpâniriiromane,
irodianiipatrulauprincurţileTempluluişiprinoraşcăutîndsăimpunănoroduluihotărîrile
dregătorului. Romanii nu aveauaccesînTempluşinici nu eraupreainteresaţide
disputelereligioase interne ale iudeilor, aşacăei au
îngăduitexistenţaacesteiforţepoliţieneştiindependente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).
Prin intermediul lor, regele şi-a strâns impozitele pentru Imperiul Roman. Cu
timpul, irodianii s-au asociat cu fariseii, iar în preajma patimilor Mântuitorului,
împreună cu fariseii şi saducheii, I-au adus acuze mincinoase.
 3.Samarinenii – nume dat de provincia în care locuiau, provincie care a făcut
parte din regatul de Nord. fiind o zonă muntoasă, atunci când asirienii au cucerit
regatul de Nord şi când populaţia a fost dizlocată, o parte a locuitorilor a reuşit să
scape de deportare, ascunzându-se în munţi; din lipsă de hrană au coborât şi s-au
amestecat cu populaţia păgână adusă de asirieni, dar din această cauză au fost
socotiţi de evreii din regatul de Sud „spurcaţi” şi n-au fost lăsaţi să participe la
reconstruirea templului din Ierusalim pe vremea prinţuluiZorobabel. De aceea şi-au
zidit un templu pe muntele Garizim din provincia Samaria. Datorită acestor aspecte,
între ei și evreii din regatul de Sud au avut loc altercaţii, iar pe vremea lui Iisus se
ocoleau reciproc. Mai târziu, uni dintre s-au apropiat de creştinism pe care l-au
deformat. Datorită acestui fapt s-ar putea spune că dintre ei au apărut primii eretici:
Simon Magul, Dositei şiMenandru.

Evreii din diaspora.

Datorită numeroaselor captivităţişi deportări evreii au ajuns să se stabilească
şi în alte oraşe ale lumii antice cum ar fi: Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia,
Corint, Damasc etc. Uni impăraţişi regi i-au favorizat alţii i-au persecutat. Evreii din
Egipt îşi avea templul lor pe insula Elefentină.
Evreii de pretutindeni au încerca să-i atragă pe păgâni la mozaism. Aşa a
apărut o nouă categorie cea a prozeliţilor. Aceştia erau de două feluri:
prozeliţiidreptăţii care acceptau toate practicile evreieştişiprozeliţiiporţiisau
temătorii de Dumnezeu cărora li se cerea să respecte doar legile lui Moise. Datorită
amestecului cu alte popoare păgâne, evreii din diaspora au devenit mai puţin fanatici
(în cele religioase) ca cei din Palestina.
Bibliografie
-D. Tudor-Figuri de împăraţi romani-Bucureşti, 1974; N. A. Maşkin-Principiul lui
Augustus-trad. De S. Samarian, Bucureşti, 1954; M. Maurre-Le mondeànaissance
du Christ Paris, 1962; M. Simon-Le judaismeet le christianismeantique
d’AntiochusEpiphanes a Constantine, Paris, 1968; C. Daniel-Esenienii şi Biserica
primară-în S. T. anul XXVI, nr 9-10/1974, p. 707-716.