Sunteți pe pagina 1din 30

Cuprins:

1. Introducere privind dreptul și obligațiile în dreptul privat roman ............. 3


2. Izvoarele obligațiilor. Stingerea obligațiilor ............................................. 4
3. Noțiunea de contracte în drept privat roman ........................................... 12
4. Tipuri de contracte și modul de încheiere ............................................... 16
5. Concluzie ................................................................................................. 30
6. Bibliografia ............................................................................................. 31

2
1. Introducere privind dreptul și obligațiile în dreptul privat roman
Dreptul roman prezintă o importanţă deosebită deoarece constituie
fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că acesta numai este în
vigoare, noţiunile şi principiile sale, care s-au perpetuat de peste două mii de ani
şi până astăzi, sunt perfect aplicabile şi în prezent. Aşadar, dreptul roman
prezintă o importanţă deosebită din următoarele considerente: a) a contribuit la
crearea alfabetului dreptului printr-un limbaj juridic adecvat, cu ajutorul căruia
s-au putut exprima ideile juridice cerute de viaţa practică. b) a determinat
dezvoltarea gândiri juridice, astfel că noţiunile juridice actuale au apărut în
cadrul acestei gândirii, caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
c) a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii sau maxime celebre,
transmise lumii moderne şi utilizate până în zilele noastre. d) dezvoltă simţul
juridic practic, deoarece sistemul juridic roman s-a format pe bază de speţe care
au dat posibilitatea să se urmărească şi să se înţeleagă modul de elaborare a
noţiunilor juridice; e) determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul
de cultură, cât şi pentru specialistul care se formează şi se perfecţionează în
ştiinţa dreptului; dreptul mondial s-a format şi a evoluat sub puternica influenţă
a dreptului roman.
Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în
procesul tranziţiei de la societatea gentilică la societatea politică. Asupra originii
instituţiei obligaţiilor exista numeroase opinii, care au născut controverse, fireşti
dacă avem în vedere evoluţia sa: de la simpla legătură materiala, fizică, la forma
spirituală şi juridicizată pe care a căpătat-o în epoca postclasică a dreptului
privat roman, forma preluată şi de dreptul modern. Definiţia şi elementele
obligaţiei. Prin dreptul de creanţă se înţelege dreptul pe care îl are o persoana de
a cere altei persoane să dea, să facă ori să nu facă ceva. Noţiunea de creanţă este
sinonima cu cea de obligaţie. Paulus dă noţiunea: “Natura obligaţiei nu consta în
faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci în faptul
că cineva e constrâns a ne transmitea proprietate unui lucru, a face ceva sau a

3
îndeplini o prestaţiune”. În context, natura obligaţiei este denumită prin
termenii:
- dare – obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, constituirea unui
drept real sau a plăti o suma de bani;
- facere - obligaţia de a face orice pentru creditor ca de pildă o prestare de
servicii;
- prestare – obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se constitui un
drept real (ex. remiterea posesiunii unui lucru). Elementele obligaţiei sunt
următoarele:
• părţile raportului - creditorul şi debitorul;
• obiectul obligaţiei;
• sancţiunea.1
2. Izvoarele obligațiilor. Stingerea obligațiilor
OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN CONTRACTE
1. Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii efectul juridic
obligatoriu. Dintr-un simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto nulla
nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul în Sentinţele sale (2, 14, 1).
Produceau efecte juridice obligatorii doar acele convenţii recunoscute de dreptul
civil şi calificate drept contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut
efecte juridice şi unor simple pacte precum şi unor convenţii sinalagmatice
grupate sub denumirea de contracte nenumite.
2. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din
diverse perspective:
a) Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în contracte
formale şi contracte neformale.
b) După subiecţii de drept cărora li se aplicau, contractele se grupează în
contracte de drept civil, reglementate de vechiul drept civil roman şi accesibile

1
Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.

4
doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium, şi contracte de dreptul
ginţilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În funcţie de efectele
juridice produse, contractele se divid în contracte unilaterale ce dau naştere la
obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi şi contracte sinalagmatice ce dau
naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale contractului. Luând în
considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract, existau
contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de
bună credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.
3. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a contractelor,
fiind mai mult preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al
contractului, o serie de elemente esenţiale validităţii tuturor contractelor se pot
desprinde din dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul şi cauza. Pe
lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror prezenţă nici o obligaţie
contractuală nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite elemente care nu
condiţionează validitatea obligaţiei ci modul în care ea se naşte, devine exigibilă
ori se stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt afectate de modalităţi,
fapt care le diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau cauzele -
causae-, cum le numeşte Paul) reprezintă acele modificări pe care obligaţiile
contractuale le suferă cu privire la momentul naşterii, execuţia sau obiectul lor,
stabilite de părţile contractante de comun acord. Conform jurisconsultului Paul
(D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalităţi (causae): termenul (dies),
condiţia (conditio), accesio şi modus.
4. În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate,
acesta putea fi atacat ca invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste
nulităţi puteau fi invocate de drept (ipso jure) în timp ce altele trebuiau cerute
pretorului (officio pretoris).
5. Contractele formale reprezintă cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute
în istoria dreptului roman. Vechimea lor le aşează într-o epocă în care simplul
consimţământ al părţilor nu era suficient pentru încheierea unui contract valid.

5
De aceea, toate aceste contracte se caracterizează prin prezenţa unor solemnităţi,
adesea cu implicaţii sacramentale, absolut necesare pentru a da naştere unor
obligaţii. Având în vedere importanţa formei, toate aceaste contracte erau de
drept strict, judecătorul trebuind să ţină cont în darea unei sentinţe de litera lor.
În acelaşi timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau naştere la obligaţii
doar în sarcina uneia dintre părţile contractante. Nu în ultimul rând, ele sunt, cu
excepţia contractului literal, contracte orale, pentru încheierea lor nefiind nevoie
de formalităţi scriptice. Cele mai importante contracte formale sunt nexum,
contractele verbale şi contractele literale.
6. Contractele reale sunt acele convenţii pentru a căror încheiere sunt
necesare consimţământul părţilor contractante şi remiterea materială a unui
bun.Având în vedere că pentru încheierea lor nu mai sunt necesare nici un fel de
solemnităţi scrise sau orale, contractele reale se încadrează în rândul contractelor
neformale. Sub aspectul efectelor pe care le produc, contractele reale se împart
în unilaterale (mutuum) şi sinalagmatice imperfecte (fiducia, depozitul, gajul şi
comodatul). Caracterul de imperfect al contractelor reale sinalagmatice rezultă
din faptul că ele nu dau automat naştere unor obligaţii de ambele părţi. Ele se
nasc iniţial unilaterale (dau naştere unei obligaţii doar în sarcina debitorului –
obligaţia de a restitui bunul) însă pot da naştere unei obligaţii reciproce pe
seama creditorului atunci când debitorul face acte de conservare a bunului remis.
Din punct de vedere al sancţiunii lor juridice, contractele reale se divid în
contracte de drept strict (mutuum) şi contracte de bună credinţă (restul). Situaţia
specială a lui mutuum se explică prin apariţia sa în epoca veche a dreptului
roman (254-154 î.Hr.), în timp ce restul contractelor reale se datorează
efervescenţei economice a epocii clasice a dreptului roman, când implicarea
peregrinilor în activitatea comercială şi numărul mare al contractelor au impus
renunţarea la formalismul rigid şi interpretarea literală a contractelor, în
favoarea lipsei de formalism şi a echităţii. În această epocă, buna credinţă începe
să se manifeste, aşa cum arăta Cicero, ca adevăr în vorbe şi persistenţă în

6
convenţii. Sub aspect procesual, principiul echităţii a fost impus prin sintagma
ex fide bona introdusă în intenţia formulei de judecată.
7. Dezbrăcate de orice formalitate, contractele consensuale se încheiau prin
simplul acord de voinţă al părţilor contractante (consensu fiunt obligationes).
Apariţia acestor contracte a impulsionat considerabil viaţa economică a Romei,
în condiţiile în care ele puteau fi încheiate şi între absenţi. Contractele
consensuale erau în număr de patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul
şi societatea. Toate acestea sunt de bună credinţă, cu precizarea că
vânzareacumpărarea, locaţiunea şi societatea sunt contracte sinalagmatice
perfecte iar mandatul este sinalagmatic imperfect. De asemenea, în timp ce
primele două sunt contracte de afaceri, fapt reflectat în sancţiunea riguroasă
oferită lor de dreptul roman, ultimele două au la bază legătura de prietenie între
mai multe persoane. De aceea, ele sunt încheiate intuitu personae, sunt gratuite
şi sunt o expresie a încrederii ce există între prieteni.
8. Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte
juridice obligatorii în momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa.
Practica vieţii comerciale romane a scos la lumină o serie de convenţii cu
caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor în
rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume,
deoarece au efectiv unul, ci la faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii
nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite : a) Contractul estimator
(aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia, e)
Donaţia cu sarcini (sub modo).2
9. Sub presiunea vieţii comerciale romane nudele pacte pur consensuale au
fost sancţionate juridic prin acţiuni proprii. Aceste acte juridice bazate doar pe
consimţământ şi-au păstrat denumirea de pacte (sancţionate –pacta vestita-),
nefiind ridicate la rangul de contracte. Sub efectul activităţii pretorilor, a

2
Cocoş, Ştefan, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

7
jurisconsulţilor şi, în cele din urmă, a cancelariilor imperiale, au apărut pactele
adăugate, pactele pretoriene şi pactele legale.
OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE.
1. Într-un sens foarte larg, delictul este un fapt ilegal care produce prejudicii
şi care dă victimei dreptul la o compensaţie bănească sancţionată de dreptul civil
ori de dreptul pretorian. Până a se putea vorbi, însă, despre delictul civil ca
despre un izvor al unui raport obligaţional între un creditor şi un debitor, delictul
a trebuit să sufere două procese majore: în primul rând, trecerea de la obligaţia
de a răscumpăra un delict la obligaţia delictuală şi, în al doilea rând, delimitarea
delictelor de drept privat de delictele de drept public.
2. Având în vedere evoluţia ei din răzbunarea privată şi confuzia îndelungată
cu delictul public, obligaţia delictuală de drept privat a dobândit nişte
caracteristici care au diferenţiat-o de obligaţia contractuală. a) Obligaţiile
delictuale nu erau transmisibile nici activ (creanţele nu erau transmise
moştenitorilor) şi nici pasiv (debitele nu erau transmise moştenitorilor). b)
Obiectul obligaţiei delictuale era plata unei sume de bani ce purta denumirea de
poena. c) Delictul era sancţionat printr-o acţiune penală (de la poena), pusă la
îndemâna victimei.
3. Cele mai vechi delicte au fost sancţionate în epoca Republicii prin diverse
legi şi, în special, prin Legea celor XII table. De aceea, ele au fost grupate sub
denumirea de delicte de drept civil. Jurisconsulţii romani nu au realizat o
clasificare a acestora, deşi numărul lor foarte mare ar fi impus acest demers.
Instituţiile lui Iustinian, urmându-l pe Gaius (III, 182) enumeră doar
exemplificativ patru asfel de delicte: furtul (furtum), tâlhăria (rapina),
producerea de pagube ilegale (damnum iniuria datum) şi insulta (injuria). Totuşi,
se poate observa că unele delicte aduc atingere persoanei umane iar altele
proprietăţii acesteia.3

3
Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993.

8
4. Prin intermediul acţiunilor pretoriene, pretorii romani au contribuit nu doar
la sancţionarea şi extinderea delictelor de drept civil dar au sancţionat o serie de
fapte neglijate de ius civile şi care, astfel, au devenit delicte pretoriene.
Sancţionarea delictelor pretoriene s-a făcut prin intermediul unor acţiuni in
factum, acordate pe timp de un an de zile şi cu un caracter semi-penal: aceste
acţiuni nu puteau fi cumulate între ele în caz de pluralitate de delicvenţi şi nici
cu acţiunile reipersecutorii. Cele mai importante delicte pretoriene au fost
violenţa, dolul, tâlhăria şi frauda contra creditorului.
5. Pe lângă acestea exisitau delictele comise de persoanele alieni iuris şi de
către animale.
OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN ALTE CAUZE
1. Pe lângă obligaţiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite în
condiţiile stabilite de dreptul civil sau de către cel pretorian, romanii au stabilit
că pot rezulta obligaţii juridice şi din anumite fapte licite sau ilicite care nu se
înscriu în formele prestabilite pentru contracte şi delicte. Producând efecte
juridice ca şi cum ar izvorî din contract (quasi ex contractu) sau ca şi cum ar
izvorî din delict (quasi ex delictu), ele au fost grupate de Gaius sub formula
generică de variae causarum figurae.
2. Cvasicontractele sunt fapte juridice care, deşi nu comportă forma
recunoscută de dreptul roman diverselor contracte, product efecte juridice
asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Diferenţa majoră între contracte şi
cvasicontracte rezidă în carcterul negativ al formării celor din urmă. Ele nu iau
naştere ca urmare a manifestării exprese a consimţământului părţilor (deci ca
urmare a unui act juridic), ci ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte
juridice obligaţionale asemenea unui contract. Instituţiile lui Iustinian (3, 27)
enumeră cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui
în favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii şi plata lucrului
nedatorat. Dintre acestea vom aborda aici gestiunea de afaceri şi plata lucrului
nedatorat (legată de împogăţirea fără justă cauză).

9
3. Cvasidelictele sunt acele fapte ilicite producătoare de prejudicii care au
fost săvârşite fără intenţia de a face rău ori fără vinovăţie. Instituţiile lui
Iustinian (IV, 5, pr.-3) prezintă următoarele cazuri: a) Este cvasidelict fapta
judecătorului care, prin corupere sau neglijenţă, devine imparţial. Judecătorul
urma a fi condamnat la plata unei sume de bani egală cu paguba suferită de cel
ce a pierdut procesul. b) Există cvasidelict în cazul în care ocupantul unui imobil
lasă să cadă sau aruncă un obiect care produce o vătămare unui trecător. Pretorul
a acordat victimei o acţiune pentru lucrurile vărsate şi aruncate (de effusis et
deiectis) exercitată împotriva ocupantului imobilului. c) Era cvasidelict fapta
celui care a suspendat un lucru la geam deasupra unui drum public, bun care,
căzând, a vătămat un trecător. Victima se bucura de o acţiune pentru lucrurile
puse şi suspendate ( positis et suspensis). d) Proprietarul de navă, hangiul sau
propritarul de han deveneau răspunzători pentru furturile comise de angajaţii lor.
Ei se făceau vinovaţi pentru culpa de a fi angajat persoane necorespunzătoare
(culpa in eligendo).
1. Indiferent că se nasc din contracte, delicte sau varii alte cauze, obligaţiile
trebuie executate. Acesta este efectul normal şi fundamental al obligaţiei: în
baza legăturii juridice stabilite între creditor şi debitor, creditorul are dreptul să
pretindă debitorului executarea obligaţiei ce-i revine din această legătură. În
cazul obligaţiilor contractuale, debitorul este ţinut la “plata” prestaţiei (de a da, a
face sau a nu face) ce-i revine din contract. Ca urmare a executării, obligaţia se
stinge, aspect care scoate în evidenţă caracterul temporar, tranzitoriu al
obligaţiei în comparaţie cu proprietatea. Dacă debitorul nu execută obligaţia sau
nu o execută pe deplin, creditorul poate fi tras la răspundere şi supus plăţii unor
daune-interese ca urmare a deducerii de către creditor a dreptului său în faţa
instanţei printr-o acţiune. Acesta reprezintă efectul accidental al obligaţiei.
2. În privinţa persoanelor, principiul fundamental care a guvernat materia
obligaţiilor în dreptul roman a fost cel al relativităţii efectelor contractului. În
cazul obligaţiilor contractuale, romanii nu concepeau ca o legătură juridică

10
formată între două persoane să producă efecte juridice în avantajul sau
dezavantajul unui terţ. Res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest – un lucru (contract) realizat între unii nici nu vatămă, nici nu profită
altora-, au stabilit romaniştii Evului Mediu plecând de la textul Codului lui
Iustinian (7, 60): Inter alios acta vel judicata aliis non nocere. Efectele unui
contract se produc doar asupra părţilor care şi-au manifestat consimţământul la
încheierea acestuia, în beneficiul creditorului şi în sarcina exclusivă a
debitorului. De aici au rezultat mai multe consecinţe esenţiale: nulitatea
stitpulaţiei pentru altul, a promisiunii pentru altul şi neacceptarea reprezentării în
contracte.
3. Efectul normal al oricărei obligaţii contractuale este executarea de către
debitor a prestaţiei ce-i revine din contract. În cazul neexecutării, a executării
incomplete ori cu întârziere a prestaţiei, creditorul are la îndemână o acţiune din
contract prin intermediul căreia poate obţine plata unui echivalent bănesc al
pretaţiei datorate, cu titlul de daune-interese compensatorii. Tocmai de aceea,
teoria daunelor-interese se aplică doar în cazu în care obligaţia constă fie în
remiterea unui bun, fie dintr-o acţiune sau inacţiune. Ea nu se aplică în cazul în
care prestaţia asumată de debitorul contractant constă chiar dintr-o sumă de bani
ori în cazul răspunderii delictuale unde obligaţia constă întotdeuna dintr-o sumă
de bani.
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
1. Modul firesc, natural prin care legătura juridică (ob-ligare) dintre creditor
şi debitor se stinge este executarea de către debitor a prestaţiei pe care şi-a
asumat-o prin contract. Plata (solvere) datoriei de către debitor în beneficiul
creditorului reprezintă finalitatea firească a raportului obligaţional. Plata datoriei
nu este însă singura modalitate de stingere a unei obligaţii. Dreptul roman a
cunoscut şi modalităţi care, fără a fi o plată propriu-zisă, au oferit creditorului un
echivalent cu titlu de satisfacţie (satisfactio) a prestaţiei iniţial datorate (d.ex.,
novaţia, darea în plată). Mai există, de asemenea, modalităţi des stingere a

11
obligaţiilor care nu reprezintă nici o plată şi nici o satisfacţie pentru creditor
(d.ex., remiterea gratuită de datorie sau pieirea fortuită a bunului).
2. Printre modalităţile de drept civil de stingere a obligaţiilor se găsesc, pe de
o parte, modalităţi voluntare: plata, remiterea de datorie (acceptilatio şi mutuus
dissensus), novaţiunea iar, pe de altă parte, modalităţi involuntare: pieirea
bunului datorat dintr-un caz fortuit, moartea creditorului sau debitorului şi
confuziunea. În rândul modalităţilor voluntare de stingere se înscriu pactum de
non petendo şi compensaţia iar în rândul celor involuntare prescripţia
liberatorie.4

3. Noțiunea de contracte în drept privat roman


Primul contract roman a apărut în contextul comiterii unui delict şi reprezenta
înţelegerea dintre garant şi păgubaş, exprimată printr-un jurământ religios.
Garantul trebuia să întrebuinţeze cuvântul spondeo urmat de un jurământ. Acest
jurământ nu era exprimat în faţa unei autorităţi, ci era legat de credinţa în zei.
Astfel, se credea că nerespectarea sa atrăgea mânia divinităţii. Nexum,
străvechiul contract de împrumut se realiza prin procedeul unei cântăriri faţă de
martori denumit per aes et libram (prin aramă şi balanţă) utilizat şi la
înstrăinarea proprietăţii. Contractul verbal sponsio se încheia prin pronunţarea
anumitor cuvinte solemne în timp ce contractul litteris se încheia prin anumite
înscrieri într-un registru, codax, făcute de creditori cu încuviinţarea debitorului.
După apariţia contractelor consensuale, noţiunea de convenţie a devenit
sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme, erau denumite
neformale. Primele contracte neformale au fost contractele reale, care se
încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce se încheiau
prin simplul consimţământ.

4
Murzea, Cristinel, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

12
În epoca imperială asistăm la o elaborare progresivă a teoriei generale a
contractelor. Jurisconsultul Pedius este primul jurisconsult care a încercat să
unească în jurul acordului de voinţă, ca element esenţial al contractului, toate
categoriile de convenţii recunoscute de ordinea de drept şi producătoare de
efecte juridice. În acest sens numeroase pacte, simple acorduri de voinţă, au fost
ridicate la rang de contracte. Cuvântul contractus a fost generalizat în sistemul
dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate legislaţiile lumii ce au urmat.
Conceptul de obligaţie s-a format de asemenea în epoca foarte veche a
dreptului roman. Jurisprudenţa de la acea vreme considera delictul ca fiind
singurul izvor de obligaţii. Obligaţiile se năşteau prin intermediul contractelor.
Acordul de voinţă trebuia să fie exprimat într-o anumită formă solemnă.
Contractele solemne constituie forma cea mai veche de exprimare a manifestării
de voinţă juridică. De obicei, fiind rigide şi nepermiţând interpretări, era
necesară prezenţa părţilor. Cele mai importante contracte în formă religioasă
sunt sponsio religioso şi jusiurandum liberti. Am menţionat mai înainte despre
înţelegerea dintre păgubaş şi garant înţelegere însoţită de jurământul religios,
ulterior acest mod de contractare s-a extins şi la alte cazuri. Cicero menţionează
că jurământul era recunoscut şi în timpul Legii celor XII Table. Un alt contract
religios îl reprezenta Jusiurandum liberti, jurământul dezrobitului, care
intervenea între patron şi dezrobit. Acesta consta într-un dublu jurământ. Primul
jurământ era pronunţat de sclav înainte de dezrobire, prin care se obliga să
efectueze o anumită prestaţie, servicii, zile de muncă în folosul patronului.
Jurământul era reînnoit după dezrobire, aceasta fiind practic momentul în care
producea cu adevărat efecte juridice, pentru că după cum bine ştim sclavii erau
lipsiţi de capacitate juridică. Primul jurământ avea doar caracter religios. În caz
de nerespectare a acestor obligaţii, patronul avea la îndemână o acţiune numită
iudicum operarum. Odată cu instaurarea republicii, contractul şi-a pierdut
caracterul religios, sponsio religioso devenind un act juridic civil, sponsio laica.
Astfel, cetăţenii romani aveau acces la sponsio, în timp ce peregrinii apelau la

13
stipulatio. Stipulaţiunea năştea obligaţii doar pentru debitor. Ea nu putea fi
cunoscută decât sub un singur aspect, al obligaţiei debitorului, fără a se cunoaşte
cauza obligaţiilor. De aceea, stipulatio era un instrument de exploatare al
debitorului, fiind un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns, în
prezenţa unor martori.
Datorită caracterului abstract, patricienii îl foloseau împotriva plebei, astfel şi
străinii se puteau obliga în formă verbală. Acest contract a fost folosit de către
bancheri pentru practicarea cămătăriei. Acest lucru rezulta şi din congruentia
(potrivirea), deoarece la întrebarea creditorului dacă datorează o anumită sumă
de bani, debitorul trebuia să răspundă asemenea creditorul. Datorită caracterului
oral, la încheierea acestui contract, era necesară prezenţa ambelor părţi (care nu
trebuiau să sufere de niciun handicap verbal sau auditiv), cerându-se unitatea de
timp si de loc. Cu timpul, stipulaţia, a suferit transformări. Unitatea de timp şi de
loc a căpătat anumite atenuări ca de altfel şi folosirea termenilor solemni, care
au fost înlocuiţi cu termeni asemănători. Mai târziu, stipulaţiunea a devenit un
act scris. Astfel, deşi prezenta părţilor era o condiţie de valabilitate a
stipulaţiunii, se admitea chiar şi în cazul actului scris înlăturarea obligaţiei dacă
debitorul dovedea că nu este întrunită cerinţa unităţii de loc şi de timp. Acest
lucru genera un mare număr de litigii. Împăratul Justinian a adus unele excepţii.
De exemplu, comodatarul şi depozitarul puteau fi obligaţi să restituie respectivul
lucru unei terţe persoane, şi nu comodantului sau deponentului. De asemenea,
creditorul care vindea lucrul ce i-a fost încredinţat drept gaj deoarece nu a primit
datoria, putea să se înţeleagă cu cumpărătorul să-l restituie debitorului dacă
debitorul dorea să-l răscumpere. De asemenea, actul constatator al stipulaţiunii
putea fi atacat dacă debitorul dovedea că una dintre părţi a lipsit din localitatea
întreagă zi: „şi dacă se afirmă în înscris că actul a fost făcut între prezenţi trebuie
să credem cu condiţia ca ambele persoane să se găsească în acea cetate, în acea
zi în care a fost scris un act de acest fel”.

14
De asemenea, în contextul abuzurilor celor bogaţi, s-a dat posibilitatea
debitorului să se apere prin excepţia de dol şi astfel să dovedească că a primit
mai puţini bani în realitate. Pentru acest lucru, părţile încheiau o convenţie prin
care se obligau să nu comită un dol, iar în temeiul acestei convenţii judecătorul
putea aplica sancţiuni. În general însă, sarcina probei era pe seama debitorului,
el trebuind să dovedească faptul negativ al neprimirii sumei de bani, sau al
primirii mai puţin. În realitate proba era foarte greu de făcut. Din cauza
abuzurilor, Împăratul Caracalla a dat un edict prin care a răsturnat sarcina
probei, creditorul fiind cel care trebuia să facă dovada plăţii efective, în situaţia
în care debitorul invoca pe cale de acţiune (querella non numeratae pecuniae),
sau excepţie (non numeratae pecuniae), că nu a primit banii promişi. În cazul
promisiunii de dotă (dotis dictio), în vederea căsătoriei, anumite persoane din
partea fetei, de obicei tatăl sau bunicul din partea tatălui, se obligau faţă de
viitorul soţ, să îi da ceva cu titlu de dotă, sau să face o prestaţie prin rostirea
unor cuvinte solemne. Ulterior, s-a admis constituirea unei dote şi printr-un
simplu pact. Restituirea dotei se putea face în caz de desfacere a căsătoriei şi
unei terţe persoane. În vechiul drept roman erau prevăzute şi sancţiuni, de multe
ori aceste sancţiuni îmbrăcau forma unor acţiuni la îndemâna creditorului în
vederea satisfacerii creanţei. Potrivit Legii celor XII Table, debitorul era
sancţionat prin iudicis postulatio. Mai târziu, conform legilor SILLIA şi
CALPURNIA, dacă debitorul se obliga la plata unei sume de bani, putea fi
urmărit prin Condictio certae pecuniae, dacă promitea un lucru determinat prin
Condictio certae, iar dacă promitea un fapt oarecare, creditorul avea la îndemână
Actio ex stipulatu. Nexumul era considerat ca fiind singurul contract autentic
încheiat în prezenţa magistratului. Efectuarea lui se făcea în prezenţa a cinci
martori. După opinii autorizate a fost un contract de împrumut ce se realiza prin
formalităţile mancipaţiunii „per aes et libram” (aramă şi balanţă), devenit

15
ulterior un mod general de contractare 5. Astfel, debitorul se obliga în schimbul
unei sume de bani să muncească pentru creditor.

4. Tipuri de contracte și modul de încheiere


1. Contractul Litteris (forma scrisă) Dezvoltarea economică a Romei a avut
drept urmare creşterea comerţului şi a operaţiunilor bancare, ceea ce a impus o
formă scrisă pentru dovedirea actelor juridice, mai ales al probei acestora, care
de multe ori aveau dificultăţi de probare. Această formă este legată de obiceiul
cetăţenilor romani de a ţine un registru de încasări şi plăţi denumit codex accepti
et expensi. Acest registru avea două coloane. Pe o coloană se scriau veniturile
(accepta) iar pe alta veniturile (expensa).
Contractul literal a fost folosit de fapt pentru a li se da eficacitate juridică
altor convenţii care nu erau recunoscute din punct de vedere juridic. Un exemplu
în acest sens fiind contractul de vânzare-cumpărare, care nefiind formal nu era
recunoscut ca fiind valabil. De aceea, contractul literis era folosit pentru
schimbarea cauzei unei obligaţii. De exemplu, dacă o persoană (cumpărătorul)
avea de achitat o sumă de bani cu titlu de preţ în urma unei vânzări, în registru
era trecut ca şi cum suma respectivă ar fi rezultat dintr-un împrumut. Astfel,
obligaţia plăţii rezulta nu din vânzare, ci din înregistrarea (transcriptio), unde
aceeaşi sumă de bani era scrisă o dată la primiri şi a doua oară la ieşiri. Un alt
caz în care se folosea contractul literal era pentru schimbarea debitorului. Astfel,
noul debitor era înscris în registru în locul vechiului debitor. Contractul literal
era de o interpretare deosebit de riguroasă, neţinând cont de voinţa internă a
părţilor, fiind un contract propriu pentru cetăţenii romani. Peregrinii foloseau o
formă contractuală literis-proprie, cunoscută sub numele de „înscrisuri”; unele
se redactau într-un singur exemplar şi purtau numele de chirographa, iar altele
într-un număr egal cu cel al părţilor contractante, având denumirea de

5
Guţan, Manuel, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

16
syngrapha. În epoca lui Justinian, vorbim deja despre „obligaţia litteris” care
avea un mod propriu de formare în sensul în care debitorul care recunoştea
printr-un înscris primirea unei sume de bani numai avea dreptul să conteste
înscrisul dacă trecea un anumit interval de timp. Termenul pentru contestare era
de doi ani, timp în care debitorul putea intenta querela non numeraiae pecuniae.
Astfel, obligaţia literală se năştea doar după trecerea termenului, când
devenea definitivă şi irevocabilă. Obligaţiunea literală era o obligaţiune de drept
strict, judecătorul ţinea cont nu de voinţa internă a părţilor şi de litera actului.
Obiectul obligaţiuniii literale consta în mod invariabil într-o sumă de bani
deoarece codex-ul se limita doar la operaţiuni băneşti şi era sancţionată prin
actio certae creditae pecuniae. În Institutele lui Justinian se face referire cu
privire la obligaţia litteris. Obligaţia literis din epoca lui Justianian avea o
caracteristică distinctă. Astfel, dacă debitorul recunoştea printr-un înscris
primirea unei sume de bani, după trecerea unui anumit interval de timp, nu mai
avea dreptul să facă dovada că nu a primit în realitate acea sumă de bani. În
timpul lui Justinian termenul a fost fixat la doi ani. Dacă în acest termen
debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae împotriva înscrisului,
acesta devenea inatacabil.
2. Contracte neformale a) Contractele reale Pe lângă contractele formale,
contractul real presupune şi un element material, şi anume remiterea materială a
bunului. Ele au luat naştere în Roma antică spre sfârşitul Republicii, fiind
cunoscute: împrumutul de consumaţie, fiducia, depozitul, împrumutul de
folosinţă şi gajul. Aceste contracte cu excepţia lui mutuum erau contracte de
„bună-credinţă”, judecătorul putând în caz de conflict să aprecieze pe
considerente de echitate şi bună-credinţă convenţia părţilor.
Apariţia contractelor reale este în strânsă legătură cu dezvoltarea vieţii
economice. Faţă de contractele formale contractele reale erau desemnate printr-
un termen tehnic. De exemplu, mutuum era utilizat în mod exclusiv în vederea
realizării împrumutului de consumaţie. Cu excepţia mutuum-ului toate

17
contractele reale erau de bună-credinţă, astfel încât judecătorul făcea aprecieri
potrivit echităţii şi bunei credinţe, fără a fi îngrădit în litera contractului. În afară
de mutuum contractele reale erau contracte sinalagmatice imperfecte.
► Împrumutul de consumaţie (Muttum) Etimologia termenului muttum
provine din sintagma ex meo tuum fit (de la mine devine al tău)
3 . Contractul constă în transferul unei sume de bani sau de bunuri fungibile
către debitor cu obligaţia de a restituii creditorului aceeaşi sumă de bani sau o
cantitate de bunuri de acelaşi gen şi calitate. Se cerea ca lucrul dat cu împrumut
să fie proprietatea creditorului. Contractul se încheia în momentul în care se
remitea bunul, fiind permis şi un transfer indirect al proprietăţii. Fiind un
contract gratuit, debitorul trebuia să restituie numai cât a împrumutat, însă de
multe ori, romanii îi adăugau o stipulaţie prin care debitorii trebuiau să plătească
o dobândă numită foenus. Din punct de vedere tehnic împrumutul cu dobândă a
îmbrăcat forma stipulaţiunii. Diferenţa dintre suma plătită efectiv şi cea care
trebuia restituită era plătită de debitor, cu toate că nu o primise înainte de
încheierea stipulaţiunii. Datorită practicării pe scară largă a dobânzii peste
plafonul prevăzut de lege (Legea celor XII Table), împăratul Caracala a introdus
în anul 215 e.n. o acţiune denumită „Plângere pentru banii nenumăraţi”, cu
ajutorul căreia debitorul se putea apăra împotriva creditorului cerând acestuia să
facă dovada că a numărat banii menţionaţi în înscris. În epoca clasică, creditorul
putea să încaseze dobândă pentru suma împrumutată în baza unei simple
convenţii alăturate lui muttum doar în trei cazuri: când era vorba de, împrumutul
maritim (nauticum foenus), de împrumutul acordat de o cetate, împrumutul de
mărfuri şi împrumutul consimţit de bancheri. Astfel, împrumutul maritim se
practica între bancheri şi armatori, împrumutul fiind acordat armatorului pentru
a executa comerţ pe mare. Acesta trebuia să restituie banii cu dobândă. Dacă
marfa pierea înainte să ajungă la destinaţie, armatorul nu mai datora nimic
bancherului şi pentru că riscul era al bancherului, acesta putea percepe o
dobândă oricât de mare. De aceea, în timpul lui Justinian s-a limitat dobânda la

18
12%. De asemenea, era admisă convenţia de dobânzi şi în cazul împrumutului
de mărfuri ca şi a celui făcut de bancheri. Trebuie amintit că la începutul
Imperiului, senatus consultul Macedonian a interzis să se împrumute bani fiilor
de familie, în caz contrar îşi pierdeau dreptul de a-i urmări în vederea recuperării
creanţelor chiar şi după moartea lui pater familia. Cu toate acestea, dacă
împrumutul se făcea cu aprobarea lui pater familia, nu se aplica senatus
consultul, ca şi în cazul în care, creditorul fusese în imposibilitate să afle
calitatea de fiu de familie a debitorului conform principiului error communis
facit ius. De asemenea, legea Genucia interzicea practicarea împrumutului cu
dobândă. Cu toate acestea cetăţenii romani recurgeau la substituirea unui latin
pentru a putea percepe dobânzi la sumele împrumutate.
► Fiducia Fiducia este un contract prin care se transmite lucrul ce se
realizează în forma mancipaţiunii sau in iure cessio, urmată de o convenţie prin
care, cel ce primise proprietatea lucrului, se obligă să o retransmită celui de la
care o primise la un anumit termen. Fiducia era utilizată în scopul constituirii
unei garanţii reale, prin transferarea proprietăţii debitorului la creditor urmată de
o convenţie prin care creditorul se obliga să retransmită proprietatea dacă
debitorul plătea la scadenţă. Întrucât era vorba de o simplă înţelegere, restituirea
bunului nu putea fi obţinută pe cale judecătorească, de aceea spre finalul epocii
republicane, fiducia a fost sancţionată cu o acţiune în temeiul căreia debitorul
putea obliga prin judecată creditorul la restituirea proprietăţii sau al respectivului
lucru (actio fiducie).
Fiducia era de două feluri: fiducia cum creditore şi fiducia cum amico. În
cazul fiduciei cum amico, era vorba de un împrumut făcut unui amic care trebuia
să se folosească de lucru şi să îl restituie la termen. Fiducia se mai întrebuinţa în
dreptul familiei (mancipatio, adoptio), iar în materia de obligaţii se utiliza în
donaţiunile mortis causa, donaţiunile prin persoană interpusă, restituirile de dotă
etc. La origini contractul de fiducie a avut mai multe funcţii. El era utilizat, aşa
cum am văzut, în scopul constituirii unei garanţii reale care ulterior a fost preluat

19
de contractul de gaj. Gaius o numea „fiducia cum creditore”. Pactul de fiducie
(pactum fiduciae) nu era sancţionat şi de aceea executarea lui depindea de buna
credinţă a lui accipiens. Tradens avea unele posibilităţi de a face dovada care
rezultă din formele exterioare ale operaţiunii (fidi fiduciae causa) sau din preţul
derizoriu stipulat (numo uno). Desigur, existau anumite inconveniente deoarece
partea care transmitea proprietatea asupra lucrului se găsea după plată în situaţia
unui simplu creditor chirografar. La fel se întâmpla şi în cazul fiduciei cum
amico, cel ce transmitea proprietatea în scopul folosinţei se găsea, la scadenţă, în
situaţia unui simplu creditor. Din cauza caracterului formal, fiducia a fost
înlocuită cu alte contracte mai simple, bazate pe tradiţiune, dispărând din
practica juridică la sfârşitul epocii clasice.
► Comodatul În ceea ce priveşte comodatul, acesta era un contract de
împrumut prin care se dădea în folosinţă (rem utendum dare) bunul, deci nu se
transmitea însăşi proprietatea, cu obligaţia de a-l restitui în speţă, şi nu prin
echivalent. Prin urmare, nu puteau face obiectul decât bunurile corporale şi
neconsumptibile. Mai mult, comodatarul trebuia să folosească bunul în limitele
convenţiei încheiate deoarece în caz contrar, acesta săvârşea aşa-numitul „furt
de folosinţă”. Comodatarul era obligat să se îngrijească de lucrul ca un bun
proprietar, fiind responsabil nu numai în caz de dol, dar şi în caz de culpă.
Pentru urmărirea drepturilor sale, comodantul avea la îndemână o acţiune
directă, iar comodatarul o acţiune indirectă provenită din acelaşi contract.
Vinovăţia debitorului se aprecia prin compararea conduitei sale faţă de bun cu
cea pe care trebuia să o aibă un şef de familia faţă de bunurile sale, culpa levis in
abstracto. Gaius ne arată că debitorul răspunde şi pentru unele împrejurări care
sunt cuprinse în sfera cazului fortuit, aşa numita răspundere pentru custodie.
Obligaţiile comodatarului erau sancţionate prin actio comodati directa.
În edictul pretorului avea două formule: o formulă redactată – in factum şi
una in ius. Comodantul era ţinut să execute anumite obligaţii prin actio comodati
contraria. El trebuia să achite comodatarului cheltuielile făcute pentru

20
conservarea lucrului. b) Contractele consensuale Contractele consensuale se
încheiau prin simplul acord de voinţă al părţilor. În general, sunt contracte
sinalagmatice întrucât nasc obligaţii în sarcina ambelor parţi, de aceea niciuna
dintre părţi nu va putea cere celeilalte părţi să-şi îndeplinească prestaţia atâta
timp cât ea nu îşi execută propria obligaţie. Dacă totuşi o va face i se poate
opune exceptio non adimpleti contractus (excepţia contractului neîndeplinit).
Aceste contracte sunt contracte bonae fidei, de bună-credinţă în sensul că
judecătorul va interpreta aceste contracte în spiritul echităţii. Toate obligaţiile în
cadrul contractelor consensuale decurg din convenţii. În epoca clasică a
dreptului roman erau cunoscute patru contracte consensuale: vânzarea-
cumpărarea, locaţiunea, societatea şi mandatul. O asemănare între contractul de
vânzare-cumpărare şi cel de locaţiune este aceea că în ambele cazuri trebuia să
se numere preţul, iar transferul era fie a proprietăţii în cazul vânzării-cumpărării
sau de folosinţă în cazul locaţiunii. Contractele de societate şi de mandat au în
comun faptul că ambele sunt contracte intuitu persone.
► Contractul de vânzare-cumpărare Contractul de vânzare-cumpărare este
acel contract prin care o persoană numită vânzător transmite liniştita posesie a
unui lucru altei persoane, cumpărător, în schimbul unei sume de bani denumită
preţ. Vânzarea-cumpărarea în forma sa consensuală a apărut abia la sfârşitul
Republicii. Într-o primă fază, vânzarea-cumpărarea era translativă de
proprietate, sub forma aşa-numitei vânzări mancipaţiune. Deoarece
mancipaţiunea era un act solemn momentul formării actului coincidea cu
executarea sa. Ulterior, vânzarea-cumpărarea se realiza prin intermediul a două
stipulaţiuni distincte. Prima era aceea în care vânzătorul stipula de la cumpărător
preţul (venditio), iar prin a doua, cumpărătorul stipula de la vânzător lucru
(emptio).
Astfel, operaţiunea juridică se realiza prin acte distincte, obligaţiile se
executau după naşterea lor. Vânzarea-cumpărarea a devenit consensuală la
sfârşitul republicii, astfel simplul consimţământ al părţilor era suficient pentru a

21
se naşte contractul de vânzare-cumpărare. Cele trei elemente esenţiale ale
vânzării erau reprezentate de: consimţământ, obiect şi preţ. În ceea ce priveşte
obiectul, acesta putea fi, fie un bun mobil fie unul imobil, dar şi lucruri
incorporale. De exemplu se putea vinde sau cumpăra o creanţă sau o moştenire.
Potrivit lui Gaius contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă
asupra obiectului şi preţului. În materia vânzării, consimţământul consta în
acordul de voinţă al vânzătorului cu al cumpărătorului. Dacă părţile
condiţionează naşterea contractului de îndeplinirea unor forme actul se va forma
ulterior. Părţile recurgeau uneori la remiterea materiala a unui lucru de mică
valoare sau sau a unei sume de bani. În dreptul lui Justinian dacă părţile se
înţelegeau să redacteze un înscris contractul se năştea în momentul redactării
acelui înscris. Până la redactarea actului oricare dintre părţi putea să renunţe la
promisiunea făcută. În ceea ce priveşte obiectul vânzării, acesta trebuia să fie în
comerţ, licit, posibil, însă obiect al vânzării îl putea forma şi un lucru care
aparţinea altei persoane. Obiectul putea consta nu numai în lucruri corporale, dar
şi incorporale. Vânzătorul nu se obliga să transmită proprietatea, ci doar posesia
liniştită a bunului. În ceea ce priveşte preţul, acesta trebuia să fie real (verum),
nu fictiv, determinat (certum) sau cel puţin determinabil, în bani (pecunia
numerata). Preţul era determinat atunci când se fixa la momentul încheierii
contractului. El putea să fie fixat şi de către o a treia persoană. Dacă această
persoană nu fixa preţul, vânzarea nu lua naştere. În epoca lui Justinian,
postclasică, s-a mai introdus o altă calitate a preţului, şi anume acesta să fie
echitabil. Astfel, dacă preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea
lucrului, vânzarea-cumpărarea nu era valabilă, contractul putând fi păstrat dacă
se plătea diferenţa neplătită. Vânzătorul putea invoca leziunea, şi putea cere
anularea vânzării. Această modificare a legii, făcută de Justinian, a avut ca scop
protejarea săracilor, care de multe ori erau puşi în situaţia de a îşi vinde bunurile,
la preţuri derizorii, în favoarea celor bogaţi. Vânzătorul trebuia să păstreze
lucrul în bună-stare ca un bun gospodar, fiind răspunzător de orice stricăciune pe

22
care ar produce-o din culpa sa (culpa levis in abstracto). În caz de forţă majoră,
cumpărătorul trebuia să plătească preţul, chiar dacă lucrul pierea înainte de a fi
predat, deoarece riscurile erau în sarcina sa (periculum est emptoris).
Aceasta se explica prin faptul că, vânzarea-cumpărarea înainte de a fi
consensuală, se realiza prin două stipulaţii, iar cumpărătorul era creditor al
lucrului. Părţile însă puteau prin stipulaţie să convină şi altfel ca aceste riscuri să
fie pe seama vânzătorului. Regula res perit emptori, nu se aplica vânzărilor unor
bunuri de gen şi celor supuse unor condiţii suspensive, tot astfel în cazul
lucrurilor care trebuiau cântărite, măsurate, numărate. O altă obligaţie a
vânzătorului, era aceea de a preda lucrul (cacuam possesionem tradere),
vânzătorul transmitea posesia liniştită a bunului nu proprietatea bunului. Acest
lucru a fost mai mult de ordin practic, deoarece peregrinii nu puteau dobândi
proprietăţi romane. Pentru a uşura vânzările cumpărările, inclusiv cele din
târguri, s-a admis să se transfere posesia. Era suficient ca vânzătorul să transmită
posesia bunului prin simplu fapt al tradiţiunii. Cu toate acestea era o posesie
utilă. Vânzătorul trebuia să se abţină de la orice dol şi să nu se formuleze
pretenţii de către o altă persoană asupra lucrului. Pe de altă partea transferul de
posesie, se executa şi din cauză că proba proprietăţii era foarte dificil de făcut, în
sensul că, trebuia să dovedeşti nu numai că tu eşti proprietarul acelui lucru, ci şi
să dovedeşti proprietatea tuturor celor care anterior ţie au stăpânit ca proprietari
lucrul vândut, ceea ce consta într-o probă diabolică (probatio diabolica).6
Cu toate acestea vânzătorul era obligat să transmită însăşi proprietatea
lucrului vândut în două cazuri:
- când vânzătorul era proprietar quiritar al lucrului vândut şi când transmitea
proprietatea lucrului prin mancipatio sau traditio;
- când părţile conveneau chiar prin contract ca vânzătorul să transmit
proprietatea lucrului vândut. Trebuie observat că în vânzarea romană părţile nu

6
Guţan, Manuel, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

23
se aflau pe picior de egalitate, prezentând o reglementare favorabilă
vânzătorului, care nu transmitea decât posesia lucrului, iar riscul pieirii fortuite a
lucrului era suportat de către cumpărător (emptor est periculum).
Explicaţia o găsim în originea vânzării care a apărut în raporturile dintre stat,
ca principal vânzător de sclavi, şi particular în calitate de cumpărător. O altă
obligaţie foarte importantă a vânzătorului este garantarea pentru vicii şi
garantarea împotriva evicţiunii. În dreptul clasic roman, garantarea pentru vicii
se reglementa în sensul că vânzătorul trebuia să garanteze pentru lucru respectiv,
sens în care trebuia să dea o declaraţie că nu este inutil sau vătămător. În cazul
în care se dovedea contrariu, cumpărătorul avea la îndemână două acţiuni: una
în restituire şi una estimatorie, de reducere a preţului. De asemenea, exista şi o
acţiune care deriva din contract. În ceea de priveşte evicţiunea, de asemenea
vânzătorul trebuia să garanteze pentru aceasta. În epoca vânzării mancipaţiune
era prevăzută acea actio auctoritatis (acţiune în garanţie), şi anume să se
plătească dublul preţului. În momentul în care vânzarea – cumpărarea a devenit
consensuală la sfârşitul republicii, părţile aveau prilejul de a solicita despăgubiri
în baza acţiunii din contract. În ceea ce priveşte obligaţia de a răspunde pentru
vicii ascunse, în epoca dreptului roman clasic, erau sancţionate viciile ce priveau
o suprafaţă de teren. În cazul vânzării mancipaţiune, cumpărătorul avea la
îndemână două acţiuni împotriva vânzătorului – actio de modo agri – când
suprafaţa era mai mică decât cea declarată, şi actio auctoritatis (acţiunea în
garanţie), când ulterior se descoperea că terenul era grevat cu sarcină. În acest
caz cumpărătorul putea cere fie anularea vânzării, fie reducerea preţului. În
epoca vânzării consensuale, vânzătorul răspundea pentru vicii în două cazuri:
când a declarat fals cu privire la calităţile lucrului vândut sau când acesta
cunoştea că lucrul avea anumite vicii, dar nu le declara. Dacă însă vânzătorul nu
cunoştea viciile, deci era de bună-credinţă, nu răspundea decât dacă exista o
stipulaţie specială în acest sens. În sistemul edililor curuli, vânzătorul răspundea
şi pentru viciile care nu erau cunoscute, răspunderea fiind una obiectivă,

24
independent de orice vină. Împăratul Justinian a extins sistemul edililor curuli şi
la dreptul civil.
► Obligaţiile cumpărătorului: Cumpărătorul trebuia să plătească preţul (dare
pretium). În general, funcţiona principiul simultaneităţii, potrivit căruia
vânzătorul nu putea pretinde plata preţului mai înainte de a fi transmis lucrul.
Dacă totuşi o făcea, cumpărătorul îi putea opune exceptio mercis non
traditae12 . Uneori, cumpărătorul avea şi unele obligaţii accesorii, cum ar fi
rambursarea eventualelor cheltuieli vânzătorului, eventual dobânzi dacă întârzia
cu plata preţului. În legătură cu momentul plăţii preţului, când contractul
prevedea un termen, cumpărătorul trebuia să efectueze plata până la termen.
Dacă lucrul pierea fortuit vânzătorul avea totuşi dreptul la preţ cu toate că nu
transmitea nimic deoarece riscurile erau ale cumpărătorului. Dacă părţile găseau
că regula dreptului comun este inechitabilă puteau prin convenţie să pună
riscurile pe seama vânzătorului. De asemenea, regula res perit emptori nu se
aplica pentru bunurile de gen sau în cazul vânzărilor supuse unei condiţii
suspensive deoarece, se aprecia că anterior nu exista o vânzare perfectă.
► Proba vânzării Contractul de vânzare-cumpărare se proba cu martori şi
înscrisuri, dar şi în alte moduri. Adeseori se folosea în acest scop arvuna. Pe
baza acesteia se dovedea atât existenţa contractului, dar se putea în baza ei
solicita şi executarea convenţiei, aşa-zisa „arvuna confirmatoare”.
Împăratul Justinian, a transformat arvuna într-un mijloc de sancţionare a
celui care refuza să contracteze, pierdea arvuna, sau o restituia dublu. Arvuna
demonstra existenţa unei faze precontractuale (super facienda emtione) care
obliga părţile la încheierea contractului în viitor. Partea care se dezicea de
această obligaţie pierdea arvuna aşa numita arha paenitentialis.
4. Contractele nenumite Toate contractele pe care le-am analizat anterior
(formale, reale şi consensuale) erau singurele forme contractuale care aveau
eficacitate juridică. Prin urmare, orice convenţie trebuia să îmbrace una dintre
formele contractuale cunoscute. Datorită diversificării relaţiilor economice şi

25
sociale a existat tendinţa de a depăşii acest cadru formal şi de a se recunoaşte
efecte juridice şi altor convenţii care nu intrau în categoria contractelor tip.
Aceste convenţii au fost denumite de romani nova negotia (acte noi) sau
contracte nenumite (contractus incerti). Comentatorii medievali au dat această
denumire, fiind cunoscute şi astăzi sub acest apelativ. Contractele nenumite erau
contracte neformale al căror obiect consta într-o prestaţie şi o contraprestaţie;
executarea prestaţiei de către una dintre părţi obliga pe cealaltă să-şi efectueze
contraprestaţia ce-i revine. Datorită faptului că aceste convenţii nu puteau fi
încadrate într-o categorie de contracte, dacă una dintre părţi îşi executa
promisiunea iar cealaltă parte refuza, avea la îndemână o acţiune
extracontractuală, condictio. Aceasta se baza pe îmbogăţirea fără cauză. Atunci
când condictio nu era aplicabilă, pretorul a creat o acţiune numită in factum,
dată pe tărâm penal.
Ca elemente generale contractele nenumite au aceleaşi elemente pe care le
regăsim şi la celelalte contracte. Totuşi, ele au şi elemente specifice. Astfel,
contractul lua naştere doar dacă una dintre părţi îşi executase prestaţia sa la data
încheierii lui. Un alt element specific era faptul că năştea obligaţii pentru ambele
părţi chiar dacă executarea lor avea loc la momente diferite. Desigur, având un
caracter subsidiar, convenţia nu trebuia să facă parte dintr-o categorie de
contracte cunoscute. În dreptul lui Justinian existau patru tipuri de contracte
nenumite. Aceste tipuri de contracte erau menţionate într-un text din Digeste,
considerat că ar aparţine lui Paul: do ut des, do ut facias, Facio ut des şi Facio ut
facias. Primul contract nenumit este aestimatum, sau contractul estimator.
Potrivit lui Ulpian, acesta era sancţionat printr-o acţiune estimatio, având o
formulă redactată in ius, de bună credinţă şi incertă sub numele de actio civilis
incerti. În baza acestui contract, un mic negustor promitea să vândă un bun
aparţinând unui mare negustor, la un anumit preţ şi până la un anumit termen,
convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului. Acest contract a apărut în
epoca clasică fiind singurul contract nenumit recunoscut din această epocă.

26
Aestimatum se aseamănă cu contractul de mandat, cu vânzarea-cumpărarea şi cu
locaţia. Cu toate acestea, aestimatum are o serie de trăsături distincte.
Astfel, spre deosebire de mandat, aestimatum era cu titlu oneros. De
asemenea, spre deosebire de vânzare, la aestimatum se putea cere lucrul
încredinţat spre vânzare iar spre deosebire de locaţiune se transmitea posesiunea
bunului. Acţiunea care sancţiona aestimatium era actio aestimatoria prescriptis
verbis. Un alt contract nenumit pe care îl întâlnim în dreptul roman este
permutatio (schimbul), prin care două părţi îşi promit una alteia să îşi transmită
proprietatea unui lucru, cealaltă parte fiind obligată la rândul ei să transmită
proprietatea altui lucru. Datorită asemănării cu vânzarea, unii jurisconsulţi
romani nu făceau deosebirea între vânzare şi schimb. Paul ne înfăţişează
deosebirile dintre vânzare şi schimb, împărţind contractele în contracte de tipul
dau ca să-mi dai, specific schimbului, dau ca să-mi faci sau fac ca să-mi dai.
Cele două contracte se deosebesc şi prin faptul că în cazul schimbului ambele
părţi se obligau să transmită proprietatea, lucrurile date în schimb aflându-se în
patrimoniul părţilor pe când la vânzare am văzut că se putea transmite şi lucrul
altuia. Un al treilea contract era precarium, prin care o parte transmitea în mod
gratuit posesia unui lucru celeilalte părţi care se obliga să îl restituie la cerere.
Deşi prezintă anumite asemănări cu contractul de comodat precarium reprezintă
o instituie juridică distinctă. Astfel, creditorul putea cere oricând restituirea
lucrului iar debitorul se bucura de protecţia posesiei deoarece spre deosebire de
comodat el era posesor, şi nu detentor precar. De asemenea, răspunderea sa era
mult atenuată faţă de cea a comodatarului.
Contractele nenumite erau sancţionate printr-o acţiune, actio prescriptis
verbis. Originea acţiunii este controversată deoarece, domeniul său s-a extins
treptat cu caracter general. Privită ca o acţiune tip, ea putea fi folosită sub
denumiri diferite la cele mai variate situaţii. În baza acestei acţiuni, partea care
şi-a executat prestaţia putea să ceară părţii adverse să şi-o execute pe a ei. De
asemenea, putea printr-o acţiune motivată prin faptul „predării lucrului”

27
(condictio obrem dati) să ceară rezoluţiunea contractului şi restituirea lucrului.
În vremea lui Justinian, partea care nu îşi executa prestaţia nu era obligată la
restituirea lucrului decât în ipoteza în care neexecutarea se datora culpei sale.
Spre deosebire de epoca clasică când se putea uza de condictio chiar şi când
cealaltă parte era în imposibilitate de a executa prestaţia sa fără să fie de vină.
Condictio era o sancţiune de drept strict spre deosebire de actio praescriptis
verbis care era o acţiune de bună-credinţă. De aceea dacă valoarea lucrului se
mărea între timp, partea în cauză prefera să uziteze de condictio.
O altă acţiune condictio propter poenitentiam (cerere din cauza regretului) se
aplica în două cazuri. Primul era atunci când se acorda un împrumut pe termen
limitat pentru efectuarea unei călătorii. Astfel, se putea cere restituirea print-o
acţiune motivată de regretul promisiunii dacă călătoria nu avea loc sau nu se
făceau cheltuieli cu privire la această călătorie. De asemenea, în cazul
transferării proprietăţii unui sclav, în scopul de a fi dezrobit. În acest caz se
putea lua sclavul dacă dezrobirea nu a avut loc. Aplicarea lui condictio ob rem
dati ca şi condictio propter poenitentiam constituie excepţii de la regulile
generale din materia contractelor deoarece, contractul încheiat era desfiinţat prin
voinţa unei singure părţi în loc să fie constrânsă la executare partea care nu şi-a
îndeplinit obligaţia sa. Condictio era o sancţiune de drept strict spre deosebire de
actio prescriptis verbis care era o acţiune de bună credinţă. În dreptul post clasic
condictio se intenta cu succes numai dacă debitorul nu executa contractul din
vina sa.
Condictio presupunea îndeplinirea tuturor condiţiilor proprii răspunderii
contractuale, cu deosebirea că în final ducea tot la desfiinţarea sa, şi nu la
executarea contractului. În cazul în care neexecutarea era urmarea unui caz
fortuit, condictio ob rem dati nu intervenea. De asemenea, dacă era stipulat un
termen cererea de restituire în cazul lui condictio ob rem dati nu intervenea până
la expirarea termenului. Contractele nenumite spre deosebire de celelalte
contracte constituiau abateri de la principiile aplicabile în materia acestora.

28
Astfel, contractul putea fi desfiinţat pe motiv de revenire asupra angajamentelor,
prin voinţa unei singure părţi ceea ce reprezintă o gravă încălcare a principiului
irevocabilităţii contractelor. Condictio era totuşi singurul instrument de apărare a
celor slabi faţă de cei puternici pe care autorităţile, sub presiunea maselor, a
trebuit să-l promoveze. Contractele nenumite au apărut ca o consecinţă a
diversificării vieţii economice şi sociale, impunând recunoaşterea lor din punct
de vedere juridic şi prin intermediul jurisconsulţilor, pretorilor şi uneori a
autorităţilor.

29
5. Concluzie
În epoca cea mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a cărei
obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia
încheierii lui. La început, contractul era o convenţie care îmbrăca o anumită
formă. Primele forme contractuale se caracterizau printr-un riguros şi excesiv
formalism. După apariţia contractelor consensuale, noţiunea de convenţie a
devenit sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme, erau
denumite neformale. Primele contracte neformale au fost contractele reale, care
se încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce se
încheiau prin simplul consimţământ. Cuvântul contractus a fost generalizat în
sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate legislaţiile lumii ce au
urmat.
Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din
diverse perspective:
a) Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în contracte
formale şi contracte neformale.
b) După subiecţii de drept cărora li se aplicau, contractele se grupează în
contracte de drept civil, reglementate de vechiul drept civil roman şi accesibile
doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium, şi contracte de dreptul
ginţilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman.
În funcţie de efectele juridice produse, contractele se divid în contracte
unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi şi
contracte sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale
contractului. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât
din contract, existau contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept
strict şi contracte de bună credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.

30
6. Bibliografia
1. Cocoş, Ştefan, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
2. Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.
3. Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993.
4. Murzea, Cristinel, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
5. Guţan, Manuel, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

31