Sunteți pe pagina 1din 15

INTRODUCERE

Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman. Este cunoaştere


a temeiului existenţelor, a realităţilor originare, necondiţionate, de ordinul
esenţei, prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu de
enunţuri formulate prin categorii, teze şi principii despre lume ca totalitate. Este
studiul universalului, al primelor principii care stau la baza alcătuirii lumii. Este
o reflecţie asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane, căutare a sensului
acestor experienţe şi a unităţii spiritului uman.
Specia umană are o istorie îndelungată măsurată în milioane de ani. În
raport cu această dimensiune temporală, cele câteva mii de ani care pot atesta,
pe bază de documente indubitabile, condiţia omului în lume şi în mediul sau
social şi cultural sunt nesemnificative ca durată. Toate celelalte mijloace de
informare, cunoscute în istoriografie ca aparţinând preistoriei sau istoriei sub
forma dovezilor “materiale”, asigură informaţii doar la capătul unui efort
subiectiv de “interpretare”, efort a cărui finalitate este condiţionată de stăpânirea
şi acceptarea în comunitatea cercetătorilor a unor sisteme de tehnici şi metode
care să acopere umbrele, intr-un efort de tip hermeneutic.
1. CURENTE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL FILOSOFIEI
DREPTULUI
Cu filosofia post-kantiană şi post-hegeliană reflecţia filosofică intră într-
un nou proces de diversificare problematică, astfel încât operelor monumentale
şi atotcuprinzătoare de tip Kant şi Hegel le-ar lua locul studii şi cercetări
regionale, de mică amploare problematică, dar de mare profunzime a analizei.
Literatura de specialitate în domeniul drepturilor omului se va regăsi mai
puternic în preocuparea unor cercetători de formaţie juridică decât filosofică, ea
integrându-se îndeosebi unor cercetări de filosofia, istoria şi teoria dreptului.
Cum în domeniul teoriei “dreptului natural” marile întrebări au fost puse deja;
filosofia dreptului a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a fost mai 40 degrabă o
fundamentare a direcţiilor de implementare în viaţa socială a dreptului pozitiv în
condiţiile restructurării sistemelor politice şi economice determinate de succesul
valului revoluţionar de la mijlocul secolului al XIXlea.
Pe fondul transformărilor sociale aduse de clasa de mijloc a societăţii care
va deveni în scurt timp clasa dominantă, intelectualitatea, parte a acestei clase, s-
a văzut angajată afectiv în programul şi platforma revoluţionare, menite să facă
aplicabile drepturile fundamentale ale omului, atât în plan naţional cât şi
internaţional. Cum aceste drepturi erau, de acum indiscutabile, preocuparea
intelectualităţii a fost aceea de ”Codificare” a acestora în proiecte sociale, în
sistemul de norme şi legi. Poate cele mai îndrăzneţe proiecte, în acest sens, au
fost făcute în Franţa, unde spiritul revoluţiei din 1789 era cel mai viu. 1 Aşa se
explică, probabil, apariţia pentru prima dată aici a concepţiilor reformatoare de
tip umanist-utopic, ale lui Charles Fouries, Saint-Simon sau P. J. Proudhon care
în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii ) simboluri ale revoluţiei franceze)
propuneau desfiinţarea proprietăţii private, a familiei, a dogmelor creştine şi
constituirea unui stat al concordiei generale, pe principiile colectivismului. Era o

1
G.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996
continuare, într-un efort de mai mare sistematizare şi coerenţă a ideilor utopice
venind dinspre Thomas Morus sau Tomaso Campanella, precum şi de punere în
opera originală a viziunilor optimiste ale lui J. J. Rousseau. Alături de aceştia,
găsim prezente în Franţa concepţiile spiritualiste ale lui Maine de Brian şi Victor
Corbin, care au fundamentat ideea de autonomie a persoanei umane, precum şi
concepţia pozitivistă a lui Auguste Comte, cel care gândeşte societatea în
evoluţie ciclică, în trei stadii: teologic, metafizic, pozitiv, ultimul având drept
corespondent politic – democraţia.
În opoziţie cu spiritul analitic francez, Anglia secolului al XIX-lea va
lansa curentul utilitarist, cu J. Bertham şi J. S. Mill şi pe cel organicist cu
Spencer, anticamera pragmatismului englez şi american din secolul al XXlea.
Potrivit utilitarismului, singurul scop al existenţei umane acceptabil este acela de
a accede la fericire şi a înlătura nefericirea, utilitatea fiind definită ca “Principiul
Celei Mai Mari Fericiri”. Acest principiu susţine că “acţiunile sunt concrete, în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte în măsura în care
tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa
durerii, prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere.” În virtutea acestui
principiu, se face acordul între dreptul natural şi cel pozitiv, sub forma căutării a
ceea ce este just sau injust. În acelaşi registru al judecăţilor se analizează
celelalte categorii specifice drepturilor omului: egalitatea, moralitatea, dreptatea,
etc. O privire interesantă asupra relaţiei om – societate o realizează Herbert
Spencer. Contemporan şi admirator al lui Ch. Darwin, Spencer proiectează o
viziune organicistă, considerând societatea ca un câmp al luptei pentru existenţă.
În domeniul dreptului, Spencer formulează un ansamblu de “Principii de Etică
absolută”, intre care principiul fundamental este: “Fiecare poate să facă ceea ce
voieşte, numai să nu lezeze libertatea egală a celorlalţi”; complementarul acestui
principiu se referă la consecinţe, şi el sună astfel: “fiecare trebuie să suporte
consecinţele propriei sale naturi şi ale propriei sale conduite”. În baza acestor
principii, Spencer formulează o listă a drepturilor naturale ale omului, derivate
din ele: dreptul de a se mişca liber, dreptul de proprietate, dreptul liberului
schimb, dreptul libertăţii de credinţă, libertatea cultului, a cuvântului, a presei
libere, etc. Esenţa concepţiei lui Spencer este organizarea vieţii sociale, astfel
încât individului să i se permită maximum posibil de drepturi şi libertăţi, statul
fiind doar un protector al acestora. În filosofia secolului al XX-lea, centrele de
greutate ale concepţiilor filosofice despre om şi drepturile sale sunt
existenţialismul, pragmatismul, Şcoala de la Frankfurt şi noua filosofie franceză.
Cu existenţialismul, concepţia filosofică despre om capătă un plus de luciditate,
dar şi un minus de optimism. Existenţialiştii, fie ei atei (Sartre, Camus,
Heidegger) sau religioşi (Kirkegaard) dezvoltă o nouă viziune a autenticităţii şi
solitudinii fiinţei umane, libertatea devenind absolută element al “condamnării”
(Sartre), iar angoasa, sentimentul dominant al omului aflat în incapacitate de a
alege, în anonimat.
Pragmatismul, dezvoltat îndeosebi pe pământ american, concepe
realizarea omului ca rezultat al succesului acestuia în acţiunile întreprinse:
continuator al utilitarismului, pragmatismul propune ca soluţie de apreciere a
justeţei acţiunilor umane măsura în care acestea produc rezultate favorabile.
Indiscutabil pragmatismul ca ideologie de masă este filonul de bază al spiritului
întreprinzător, aventurier, care a alimentat şi alimentează încă mentalitatea
oricărui om care păşeşte pe pământ american cu setea de reuşită în viaţă. El
alimentează ideea că nu există situaţii fără ieşire, că prin perseverenţă şi
sacrificii, prin luptă continuă, omul reuşeşte. În opoziţie cu pragmatismul, şi ca o
replică la acesta s-au manifestat reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (H.
Marcuse, E. Fromm, Th. Adorno). Marcuse apreciază pragmatismul ca o
filosofie a omului unidimensional, integrat doar într-o latură a existenţei sale,
cea sociala, fiindu-I anihilată cea de-a doua latură a sa, cea reflexivă, critică,
creatoare de noi valori. Se ajunge, astfel, la robotizarea omului, la atenuarea
spiritului creator, prin manipularea trebuinţelor sale. Soluţia propusă de Marcuse
este eliberarea de îndatorirea represivă a muncii prin Eros şi fantezie, iar spre
sfârşitul cercetărilor sale propune chiar reforme radicale, apropriate de modelul
socialismului (“Eseu despre eliberare”, “Contrarevoluţia şi revolta”). Potrivit lui
Erich Fromm, în om există tendinţe inconştiente puternice spre raţionalitate,
creativitate şi iubire; societatea contemporană determină, însă, prin ameninţări la
adresa acestor tendinţe, drame, nevroze, dezechilibre sufleteşti. Reforma
propusă de Erich Fromm vizează o societate nouă, cu un “om nou”, preocupat
de autoperfecţionare morală, prin schimbarea modului fundamental de existenţă
sub semnul lui “a avea”, cu un nou mod, sub semnul lui “a fi”.2
O problemă de mare importanţă, în receptarea consecinţelor viziunii
filosofice contemporane asupra omului o constituie ecourile acesteia în
domeniul teoriei şi practicii politice. Cu deosebire, în acest ultim secol, pe
fondul evoluţiei fireşti a vieţii politico-economice a lumii, au apărut două
concepţii extreme, care au determinat zguduirea din temelii a societăţii:
fascismul şi marxismul, îndeosebi în varianta lui stalinistă. Diferite în formă,
asemănătoare prin conţinut şi consecinţe, cele două ideologii au adus un uriaş
prejudiciu umanităţii, fiind responsabile de folosirea brută a puterii pentru
scopuri străine drepturilor şi libertăţilor umane. Această apreciere este susţinută,
printre alţii, de reprezentanţii “noii filosofii franceze” (B. H. Levy, A.
Glucksmann, A. Benoist, ş.a.). potrivit acestora, proiectele revoluţionare n-au
făcut altceva decât să transforme omul într-un “zeu eşuat” şi omenirea într-o
“specie ratată” (Levy). Puterea, indiferent că este de stânga sau de dreapta,
rămâne opresivă, şi totodată dominantă. Lupta împotriva oricărei puteri are tot o
logică “totalitară”, ducând la barbarie. De aceea, la concepţia reprezentanţilor
“noii filosofii” soluţia este lupta permanentă pentru a împiedica instaurarea
formei barbare a puterii – totalitarismul.

2
Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, 1991.
2. FILOSOFIA CONTEMPORANĂ – CURENTE PRINCIPALE
Filosofia contemporană reprezintă un teritoriu imens. Sfera acesteia se
extinde de la sfârşitul sec. XIX (cu excepţia filosofiei clasice germane) până în
zilele noastre.
Principalele curente filosofice din această perioadă sunt: neokantianismul,
pozitivismul, filosofia vieţii, pragmatismul, existenţialismul, neotomismul,
personalismul, freudismul, hermeneutica.
Care este specificul acestei filosofii? Dacă pentru filosofia clasică este
caracteristică o credinţă puternică în raţiune, în faptul că anume prin raţiune poţi
să cunoşti lumea şi că anume raţiunea poate şi trebuie să călăuzească viaţa
omului. În cadrul filosofiei clasice se consideră că omul are propriile sale
scopuri şi prin ele dirijează natura, societatea, propria sa existenţă.
În secolul XX triumful raţiunii nu se mai consideră a fi aşa de evident. Are
loc o criză a „umanităţii europene”. Printre cauze – războaiele mondiale.
În centrul atenţiei filosofilor apar aşa noţiuni ca voinţa, intuiţia, inconştientul,
etc.
Pozitivismul. Pozitivismul a apărut în anii 30-50 ai sec. XIX. Această
filosofie a fost într-o măsură oarecare generată de ritmul descoperirilor tehnice
şi a progresului industrial al secolului al XIX-lea. Fondatorul acestei filosofii
este Auguste Compte (1798-1857). Comte neagă rolul filosofiei ca concepţie
generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice),
confirmate de experienţă.3 Noţiunea “pozitiv” înseamnă ceea ce este dat ori
prezentat, ceea ce trebuie acceptat aşa cum este dat fără explicaţii. Cunoaşterea
umană veritabilă este cunoaşterea ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea
sistematică a fenomenelior şi evidenţierea legilor după care ele se dezvoltă.
Filozofia explică specificul metodelor ştiinţei şi folosirea lor, evidenţierea
principiilor generale a cunoaşterei ştiinţifice. Dar filozofia nu trbuie să pretindă

3
Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
că dispune de metode ce ar căpăta cunoştinţe inaccesibile ştiinţei. Pozitivismul
apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce
pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în
dezvoltarea spirituală.
A.Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul
intelectual. Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic; 2)
stadiul metafizic; 3) stadiul pozitiv. Pînă în sec.XVII-XVIII predomina
capacitatea teologică a raţiunii, iar în societate religia. În sec.XVIII o dezvoltare
capătă metafizica, ce duce la dominaţia filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în
sec.XIX capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei.
Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă.
Pozitiviştii neagă filosofia (speculativă), o reduc la ştiinţă, contrapun ştiinţa
filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă, experimentală.
Problemele filosofice le priveau ca fără sens, ca speculaţii metafizice ce nu pot fi
verificate experimental. Pozitiviştii deasemenea confundă cunoaşterea cu ştiinţa.
În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:
I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. Ei neagă
rolul filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor
problemele şi tezele filosofiei, care au un caracter abstract, nu pot fi nici
controlate, nici rezolvate cu ajutorul experienţei, deatîta le declară false ori
lipsite de sens.
II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec.
XIX de către E.Mach şi R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea
pozitivism”). Noţiunea de empiriocriticism înseamnă “critica experienţei”. Ca
filosofie empiriocriticismul are scopul de a curăţi experienţa de orice elemente
“metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să
depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele idei a
empiriocriticismului sunt teoria “elementelor neutre” ale existenţei, care stau la
baza lumii (formulată de E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”, conform
căreia obiectul nu poate exista fără subiect, iar subiectul fără obiect (formulată
de R.Avenarius). Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX s-a
manifestat ca “idealismul fizic”.
III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul
de la Viena şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile
logice ale lui B.Russel şi L.Wittgenstein. Principalii reprezentanţi - R.Carnap,
M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni,
matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat de a formula o
filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros. Neopozitiviştii
înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei. Ei socot că atît
materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens.
Neopozitivismul, ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă
asupra multor fizicieni, logicieni şi altor oameni de ştiinţă. Practic ei au pregătit
baza teoretică pentru trecerea le computerizare.4
Cele mai importante lucrări ale lui Auguste Compte sunt: „Cursul de filosofie
pozitivă” şi „Sistemul politicii pozitive”. În „Cursul de filosofie pozitivă”, el
urmăreşte evenimentele istoriei gândirii şi noţiuni ale sociologiei.
Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare
ultimului stadiu la care omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a
trecut prin faza teologică şi acea metafizică, care erau considerate drept faze
necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de a
treia fază, a spiritului pozitiv. Pozitivismul, ştiinţa şi filozofia pozitivă nu mai
caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor ci se mulţumeşte cu studiul
datelor experienţei. Dar acest studiu nu este o simplă compilaţie de date ci tinde
să descopere legile care guvernează grupele de date şi fapte care corespund
diferitelor ştiinţe fundamentale.

4
Nicolae Popa ş.a., Filosofia dreptului, Marile curente, Editura ALL BECK, 2002
Compte încearcă să argumenteze progresul umanităţii, bazat în cea mai mare
parte pe evoluţia tehnicii şi a cunoaşterii ştiinţifice. Pentru Auguste Compte,
există 3 epoci:
1. o epocă originară a istoriei cu un puternic accent teologic, în care
explicaţia realului se sprijinea pe o structură transcendentă,
2. o epocă metafizică, în care principiile explicaţiei realităţii aveau un statut
de sine stătător, iar cunoaşterea era dedusă din ele,
3. o epocă apoteotică, în care stadiul pozitiv cunoaşterii va consta din
culegerea şi corelarea sistematică de fapte observate, înlăturându-se speculaţiile
neverificabile privitoare la cauzele şi scopurile ultime.
Locul filozofiei este mai mărginit decât în alte modele de cunoaştere, ea
trebuie să furnizeze ştiinţei metode şi legitimări. August Comte consideră că
problemele cunoaşterii care nu îşi pot găsi răspunsul pe o cale ştiinţifică trebuie
abandonate. Pozitivismul desconsideră afectivitatea, facultăţile diverse ale
spiritului uman.
Pentru Comte filosofia este „sistemul general al concepţiilor umane”, iar
filosofia pozitivă este cea care are caracteristici apropiate de ştiinţele naturale:
pozitivitatea, or pozitivă este orice cunoştinţă întemeiată exclusiv pe observarea
strictă a faptelor şi „coordonarea” lor.
Printre scopurile filosofiei pozitiviste, în general, era cel de a căuta un suport
metodologic nou pentru cercetările ştiinţifice, înlăturând tabloul vechi al lumii.
Existenţialismul. Este o doctrina filosofică ce a avut cel mai mare impact
asupra omenirii în secolul XX. Atitudinea existenţialismului asupra omului are o
importanţă mare asupra punctului existenţialist de vedere asupra alegerii de către
fiecare a căii ce trebuie urmată în viaţă. Printre tezele fundamentale ale
existenţialismului apare şi cea a nonsensului existenţei umane.
Existenţialismul apare în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la
filosofia hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice
prin faptul că este egal acceptabilă atât credincioşilor (în special creştinilor), cât
şi ateiştilor.
Bazele doctrinei filosofice existenţialiste au fost puse de către teologul danez
Søren Kierkegaard (1813-1855). Lucrările lui au avut influenţă atât asupra
doctrinei existenţialiste cât şi asupra revizuirii principalelor postulate ale
bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima
sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost
dedicată criticii filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru
orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de
ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu
adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu,
sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este
imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de
„adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care
ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile
sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi
făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea
pentru alegerea făcută. Omul se creează singur prin alegerile făcute de el, alegeri
care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de
alegeri se poate determina numai subiectiv.
Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”.
Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte
pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe
care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi
religioasă.
Mai târziu Kierkegaard susţine că şi calea etică, îl ajută pe om să fugă de
individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când respectând
voinţa lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. El aminteşte de porunca
lui Dumnezeu faţă de Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19).
Abraham l-a ascultat pe Dumnezeu. Această acţiune dificilă poate fi făcută
numai într-o stare de „suspendare a eticii”, dar ea i-a permis lui Abraham să
„ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de
„aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.
La dezvoltarea existenţialismului a contribuit şi filosoful german Karl Jaspers
(1883- 1969). El consideră că filozofia îşi pune problema fiinţei, este efortul de
a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru
a defini ultimele limite ale înţelegerii umane, orizontul indefinit în care sunt
posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată
înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi
definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul,
suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.
Fulosoful german Martin Heidegger (1889-1976), a definit fenomenologia
existenţialistă şi a influenţat toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa
carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce
înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai
răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană?”.
Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se
deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă
seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de alte genuri de existenţă
(Sein). Deosebirea noastră faţă de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama
că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.5
Senzaţia de dasein, de „viaţă”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se
manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră
este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi
de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul
conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate
care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un

5
Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Editura ALL BECK, 1998
singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-
ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu
necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu
care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi
libertate.
Puternice înclinaţii spre filosofia existenţialistă avea prozatorul şi
dramaturgul francez Albert Camus (1913-1960). Era un filozof al absurdului şi
al revoltei, iar acest fapt se datorează la două mituri conturate în eseuri: al
asumării suferinţei - „Mitul lui Sisif” şi cel al salvării – „Omul revoltat”.
Teza principală a filosofiei acestuia este înstrăinarea resimţită de individul
însingurat în lume şi caracterul arbitrar a ceea ce face sau ce suferă el.
Absurditatea şi lipsa de speranţă a existenţei se impun inevitabil.
Existenţialismul capătă finalitate (şi denumire) în lucrările scriitorului şi
filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor
existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe
existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede
esenţei umane. De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în
conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul
obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze. Obiectul dat are
o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce
permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când
omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă
o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este
aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el
începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om
precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil
pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în
viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este
proiectul său.
Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el
este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de
esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin
responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este
responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni: în orice
moment, noi acţionăm aşa cum considerăm că e cel mai bine în situaţia
respectivă, reieşind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să
acceptăm că şi toţi ceilalţi oameni în aşa situaţii sunt în drept să procedeze exact
ca noi.
Pragmatismul este o orientare filosofică, ce a apărut şi a primit o răspândire
largă în SUA, dar s-a răspândit pe parcurs în Franţa, Anglia, Italia.
El a fost fondat de către Charles Sanders Peirce (1839-1914), filosof, fizician
şi matematician american. Printre lucrările principale se regăsesc: „Cum să
facem ideile noastre mai clare”, „Despre algebra logicii”, „Logica regenerată”.
Alţi reprezentanţi de vază ai acestui curent sunt: W. James şi J. Dewey.
Însuşi cuvântul „pragmatism” provine din termenul vechi grecesc „pragma”
care însemna acţiune. Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de
americanul Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a
dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului: nu există idei care sunt
adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor,
în măsura în care dau rezultate, sunt utile. În aşa fel pragmatiştii au identificat
adevărul cu utilul. Concepţia pragmatică contestă că gândirea ar reflecta
realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace
pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu
procesul cunoaşterii. Iar cunoaşterea o consideră mijloc de adaptare animalică a
omului la mediu.
Pierce afirma că metoda îndoielii i-a încurajat pe oameni să se prefacă a se
îndoi de ceva de care nu se îndoiau de fapt şi a susţinut că trebuie să începem de
la ceva de care nu ne putem îndoi, progresând către adevăr, bazându-ne mai
degrabă pe varietatea raţionărilor noastre decât pe tăria vreuneia din ele. Mai
târziu, anticartezianismul său a luat forma unei doctrine critice a simţului
comun.
În eseul „Fixarea convingerii”, evidenţiază deosebirea practică dintre
credinţă în sensul convingerii şi îndoială. Consideră că convingerea călăuzeşte
acţiunea, iar îndoiala stimulează cercetarea în ajungerea la o credinţă.
Comparând diferite metode de fixare a convingerii, ajunge la concluzia că,
singura metodă este metoda ştiinţei. Mare parte din munca sa a fost consacrată
descrierii metodei ştiinţei şi a încercat să dovedească faptul că ea ne conduce la
adevăr. Pentru Peirce, metoda ştiinţei are trei componente: abducţia, deducţia şi
inducţia
Pentru a-şi descrie propria poziţie, Pierce folosea termenul "pragmaticism".
În felul acesta voia să se distingă de poziţiile celor care se declarau
"pragmatişti".
BIBLIOGRAFIE
1. G.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996
2. Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, 1991.
3. Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983
4. Nicolae Popa ş.a., Filosofia dreptului, Marile curente, Editura ALL BECK,
2002
5. Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Editura ALL BECK, 1998