Sunteți pe pagina 1din 12

Cuprins:

Introducere ........................................................................................................ 3
1. Aspecte introductive în filosofia medievală: concepte de bază ................ 6
2. Filosofia medievală ca filosofie creștină ................................................... 7
3. Argumente ontologice de dovezi a existenței lui Dumnezeu .................... 8
Concluzii ........................................................................................................... 12
Bibliografie ....................................................................................................... 13
Introducere
Filosofia medievală este puternic marcată de teologie, în slujba căreia este
pusă, într-un raport de subordonare, ca ancilla theologie. Încă din primele secole
creştine, Părinţii Bisericii au acceptat filosofia doar ca manieră suplimentară de
justificare a dogmelor credinţei. Era maximum de obţinut în condiţia în care o
primă tendinţă fusese de condamnare în bloc a filosofiei greco-romane, ca
păgînă, inferioară şi ulterioară Legii lui Moise, considerată, sursă legitimă a
oricăror cunoştinţe omeneşti.1 Creştinismul devenea astfel singura filosofie
posibilă. Imperativul de a se adresa unor elite cultivate i-a determinat pe Părinţii
din primele secole, ei îşişi gînditori nutriţi de filosofia păgînă, să accepte acele
elemente ale gîndirii greco-romane compatibile cu credinţa creştină.
Cel mai apropiat de spiritul creştinismului a fost considerat Platon, despre
care gînditorilor creştini le place să creadă că ar fi vorbit despre Divinitatea lor
atunci cînd descria lumea ideilor. De aceea, în primele secole ale evului mediu,
platonismul a fost curentul principal al filosofiei ce are drept scop să sprijine şi
să legitimeze teologia creştină. Platon a fost însă mai puţin cunoscut prin operele
sale originale, cît prin traducerile şi comentariile ulterioare, ale lui Porfirios,
Augustin sau Boethius.
Aristotel, care promova o concepţie mai raţionalistă şi mai apropiată de
materialism nu este, la început, considerat întru-totul compatibil cu creştinismul.
De aceea, pînă în secolul XII, aristotelismul este cunoscut doar parţial, prin
intermediul cîtorva opere , mai ales etice.
O astfel de concepţie despre filosofie, slujnica teologiei şi marcată esenţial
de platonism, nu a îngăduit realizarea unor opere originale pe parcursul evului
mediu. Au existat însă o serie de probleme interesante abordate de gînditorii
acestei perioade, dintre care unele şi-au dovedit valoarea în ultimele decenii.

1
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988

3
Una dintre cele mai intense dezbateri de idei din perioada medievală a
fost aşa numita "ceartă a universaliilor". Oponenţii au fost reprezentanţii celor
două curente filosofice opuse cunoscute de gînditorii vremii, partizani fie ai
gîndirii lui Platon, fie inspiraţi de Aristotel. Încă de la sfîrşitul secolului al IX-
lea a început o punere în discuţie a problemei genului şi speciei, adică a ceea ce
este general. Esenţa disputei consta în stabilirea existenţei sau a nonexistenţei
genului şi speciei, şi a modalităţilor lor concrete de a fi. Punînd probleme
gnoseologice, ale teoriei cunoaterii şi ontologice, legate de planul existenţei,
disputa asupra universaliilor reprezintă forma medievală de a formula problema
fundamentală a filosofiei (raportul dintre conştiinţă şi existenţă).
Realiştii, de nuanţă platoniciană, afirmau că noţiunile generale sau
"universaliile" au o existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor
individuale, concrete. Universalul există înainte lucrurilor, ante rerum avînd un
caracter divin. Universalia sunt res, universaliile sînt lucruri reale, era afirmaţia
centrală a acestui curent filosofic idealist. Curentul realist a fost reprezentat în
secolul al XI-lea de Anselm din Canterbury(1033-1109), considerat de unii
autori ca părintele scolasticii, iar în secolul al XIII-lea, Toma din Aquino, cel
mai important teolog medieval, a îmbrăţişat tot o poziţie realistă, nuanţată prin
folosirea ideii aristoteliciene a substanţei. Cum în fiecare lucru sau fiinţă există
substanţă şi caractere generale, se poate spune că universaliile există în interiorul
lucrurilor, in res.
Nominaliştii, mai apropiaţi de o poziţie materialistă, susţineau că existenţă
reală nu au decît lucrurile individuale, iar noţiunile generale şi abstracte nu sînt
decît nume, existente doar în mintea noastră (universalia sunt nomina).
Lucrurile individuale există independent şi anterior noţiunilor generale. Cei mai
cunoscuţi nominalişti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-
1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urmă a favorizat, prin
discipolii săi, progresul ştiinţelor naturale, care se preocupau de studierea
concretului, în pofida dezbaterilor sterile. Ultimele consecinţe ale curentului

4
nominalist puteau pune în cauză chiar natura lui Dumnezeu, care era admis ca
fiinţă individuală, iar nu ca principiu general. Pe de altă parte, în secolele XII-
XIII, disputa universaliilor vizează şi raportul între credinţă şi raţiune, unii
privilegtiind afirmaţiile bazate pe autoritatea textului sacru, iar alţii rezultatele
observaţiei şi experienţei. Formulei lui Anselm, credo ut intelligam, i se opune
cea a lui Abélard, intelligo ut credam. Desigur, Abélard nu se gîndeşte nici o
clipă să pună în discuţie creştinismul, dimpotrivă, Sic et non, lucrarea sa din
1122, considerată un adevărat discurs asupra metodei în evul mediu, încearcă de
fapt, prin confruntarea autorităţilor discordante, să întărească credinţa, nu să o
slăbească. Dar atitudinea sa filosofică afirmă posibilitatea de a pune cunoaşterea
pe primul plan, chiar înaintea credinţei, prefigurînd în acest fel filosofia
modernă.
Secolele XII-XIII sînt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, , a
majorităţii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse
direct destul de puţine. Cînd au cucerit provinciile bizantine ale Siriei şi
Egiptului, arabii au găsit acolo textele filosofice greceşti, pe care creştini, mai
ales nestorieni, le-au tradus în limba arabă.

5
1. Aspecte introductive în filosofia medievală: concepte de bază
„Perioada din istoria europeană pe care o numim Evul Mediu a fost una
profund religioasă. Dar această carateristică a culturii medievale nu ar trebui să
ne umbrească cunoașterea curentelor sale filosofice. În ceea ce privește
moștenirea sa culturală, Evul Mediu a fost profund îndatorat totdată literaturii și
învățămintelor din perioada antică, cât și tradițiilor de gândire și revelație venind
dinspre recent născutul Creștinism, ce avea la rândul său rădăcini iudaice. Acest
volum se vrea a fi o introducere în filosofia medievală. Pentru o abordare
comprehensivă a acestei teme, o bună istorie a filosofiei medievale va fi de
asemenea indispensabilă, dar această carte nu își propune să fie una de istorie.”
Pentru a reuși să acoperim ceea ce pare a fi o lacună în interiorul literaturii de
specialitate, acest volum nu va fi organizat istoric sub forma unei prezentări a
principalilor filosofi și teologi, dar mai degrabă va fi structurat asupra unui
număr atent ales de teme ce vor fi tratate în permanenţă de-a lungul perioadei
medievale, fără însă să am vreo pretenție de a oferi o abordare enciclopedică”.2
„Această căutare a câtorva dintre conceptele de bază ale filosofiei medievale
permite o serie de generalizări. În primul rând, în ciuda tendinței din anumite
grupuri de a pune sub semnul întrebării dacă există sau nu așa ceva precum
filosofia medievală sau de a vedea în gândirea medievală doar religie și teologie,
există numeroase dovezi ale existenței unor curente filosofice distincte se
manifestau de-a lungul întregii perioade. În al doilea rând, în ciuda opiniei că
gândirea medievală este monolitică, există dovezi clare a unei diversități de
opinii pe multe din subiectele care erau adesea tratare de diferitele mișcări
filosofice ale Evului Mediu.”

2. Filosofia medievală ca filosofie creștină


2
Bunaciu Ioan, Prelegere la cursul de Apologetică, p.25, curs nepublicat. Bibliotaca Institutului de Teologie
Baptistă, Bucureşti;

6
Etienne Gilson (1884-1978) şi-a dedicat mult timp pentru a găsi semnificaţia
filosofiei în perioada Evului Mediu. Lucrarea care conturează concepţia lui se
numeşte Filosofie şi teologie. Chiar titlul arată concepţia lui despre filosofie. În
teza lui de doctorat (1913) a căutat să cerceteze personalităţile filosofice acre au
stat la baza filosofiei moderne. Potrivit cercetărilor lui, el a ajuns la ideea că au
existat doar două perioade filosofice: perioada antică şi perioada modernă. În
Evul Mediu, spune Gilson, nu a existat o filosofie autentică, originală. Gilson
numeşte filosofia lui Toma sau Bonaventura „teologie trucată”. 3 În acest fel, el
propune un alt concept care poate caracteriza gândirea medievală şi anume
noţiunea de „Filosofie creştină”. „Există o filosofie în perioada medievală, dar
ea nu poate fi înţeleasă disociată de revelaţia creştină”. El defineşte filosofia
creştină ca fiind orice filosofie care, deşi păstrează o ordine formală, consideră
revelaţia creştină ca un instrument indispensabil al raţiunii.
Gilson propune o demonstraţie a realităţii Filosofiei creştine, prin faptul că în
perioada medievală a avut loc o transformare a gândirii moştenite din perioada
antică sub influenţa şi impulsul Creştinismului. Cea mai elocventă transformare
a fost numită de Gilson „metafizica Exodului”, care este o metafizică inspirată
de însuşi Dumnezeu  lui Moise în Exod 3:14 (Eu sunt Cel ce sunt). În Exod se
află piatra unghiulară a filosofiei creştine, şi anume identitatea dintre fiinţă şi
Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu şi acest Dumnezeu este Fiinţa. Această
identitate nu este adusă de Platon sau Aristotel, ci de Moise.
Concepţia lui Gilson a provocat reacţii critice în persoana francezului
Fernand Van Steeenberghen. Acesta a recunoscut influenţa creştină asupra
filosofiei, însă neagă faptul că gândirea medievală este filosofie creştină. În
lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi realitatea
istorică. În lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi
realitatea istorică. Noţiunea de filosofie creştină nu era cunoscut în Evul Mediu.

3
Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225;

7
Mai mult de atât, în perioada medievală se face distincţie între filosofie şi
teologie. Filosofii erau identificaţi ca fiind gânditorii păgâni care explică lumea
doar pe baza raţiunii. Teologii sunt cei care se bazează pe lumina credinţei
atunci când explică lumea. În acelaşi timp.
Tensiunea reiese din faptul că noţiunea de filosofie creştină reclamă un
conţinut normativ, şi nu este în stare să explice pluralitatea în filosofia
medievală. Conceptul de Fiinţă nu poate fi considerat singurul legitim pentru a
numi principiul prim.   

3. Argumente ontologice de dovezi a existenței lui Dumnezeu


De la Platon încoace, filosofii au adus dovezi în favoarea existenţei lui
Dumnezeu. Aceste argumente au fost clasificate în mod tradiţionale în patru
categorii fundamentale. Argumentul teleologic (de la telos, scop, plan) a pornit
de la ordinea vizibilă din lume şi a ajuns la necesitatea unui Arhitect inteligenta
care a plănuit-o. Argumentul cosmologic (de la cosmos, lume) a pornit în
general de la existenţa finită a lumii, sau de la o condiţie din cosmos, (cum ar fi
schimbarea) şi a ajuns la concluzia că în spatele lumii trebuie să fie o Cauză sau
o raţiune suficientă care să explice existenţa unei astfel de lumi. Argumentul
moral, deşi nu a fost formulat cu scopul de a dovedi existenţa lui Dumnezeu, a
evoluat, ajungând un argument raţional, care susţine că legea morală din univers
cere ca în spetele ei să existe un Legiuitor moral. 4 Argumentul ontologic (de
la ontos, fiinţă ceea ce este) a insistat asupra faptului că însuşi conceptul de
Fiinţă absolut perfectă sau Fiinţă necesară cere ca aceasta să existe.
Argumentul ontologic, în opinia lui Kant, este sigurul capabil să depăşească
sfera empiricului şi să intre în aria tărâmul raţiunii. Argumentul ontologic a avut
o istorie fascinantă începând cu Anselm de Canterbury (1033-1109) şi a
polarizat în jurul lui multe controverse. Adepţii acestui argument susţin că el

4
An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. VII, 2009, p. 393–434;

8
este de neînlăturat din punct de vedere raţional de îndată ce se admite ideea unei
Fiinţe absolut perfecte sau necesare. Călugărul Anselm de Canterbury este
primul care a formulat acest argument, deşi nu el l-a numit ontologic, ci Kant.
Pentru Anselm argumentul era un fel de „dovadă din rugăciune” fiindcă l-
a conceput în timp ce medita la Fiinţa absolut perfectă.
Argumentul ontologic este cuprins în lucrarea Proslogion. A fost scrisă în
perioada 1077-1078 şi este concepută ca o completare a unei alte lucrări
monumentale de teologie a lui Anselm, Monologion, având în general acelaşi
subiect,însă punând accent unum argumentum prin care Anselm înţelege
conceptul de Dumnezeu fără de care nimic nu se poate gândi mai mult. Titlul
trădează faptul că lucrarea este privită ca un dialog direct cu Dumnezeu5, ca o
neîntreruptă rugă contemplativă. Remarcându-se printr-o mare capacitate de
deducţie, opusul Anselmian, având 26 capitole, se structurează în două mari
părţi, ambele începând cu o rugăciune, continuându-se cu investigare logică şi
sfârşind cu pasaje contemplative.
Nucleul fundamental al operei este capitolul doi unde apare
enunţat argumentul ontologic.
Este cunoscut că Anselm a prezentat de fapt două forme ale argumentului
ontologic.

Prima formulare a argumentului ontologic propusă de Anselm

1. Dumnezeu este prin definiţie ceva decât care nimic mai mare nu poate fi
conceput. Definiţie acceptată atât de creştini cât şi de necreştini.
2. Una este să exişti numai în înţelegerea cuiva şi alta este să exişti în
înţelegerea cuiva cât şi în afara acestei înţelegeri. De exemplu, un tablou
poate exista în mintea pictorului, spre deosebire de momentul existenţei
separate când tabloul există atât în mintea pictorului cât şi pictat.

5
Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, 1991.

9
3. Este un lucru mai mare să exişti în mintea cuiva cât şi în afara acestei
minţi, decât să exişti numai în minte.
4. De aceea trebuie să existe atât în înţelegere cât şi în afara înţelegerii
(adică în realitate), deoarece dacă nu ar fi aşa am putea concepe ce Cineva
care să o facă şi care ar fi deci mai mare, dar Dumnezeu este prin definiţie
(asupra căreia sunt de acord atât credinciosul cât şi necredinciosul) cea mai
mare Fiinţă care poate fi concepută. Rezultă că Dumnezeu trebuie să
existe.
Argumentul lui Anselm poate fi pus şi sub formă negativă.

1. Nimic posibil nu poate fi negat despre cea mai perfectă Fiinţă posibilă pe
care o putem concepe.
2. Pentru cea mai perfectă Fiinţă posibilă este posibilă existenţa reală
(extramintală).
3. De aceea nu poate fi negată existenţa reală a celei mai perfecte Fiinţe
posibile
În concluzie, când cineva începe să se gândească sau să mediteze asupra
conceptului de Fiinţă absolut perfectă, este literalmente de neconceput că o
astfel de Fiinţă ar putea să nu existe.

A două formă a argumentului ontologic al lui Anselm

1. Este logic necesar să afirmăm despre un Existent necesar ceea ce este


logic necesar pentru conceptul lui.
2. Existenţa reală este logic necesară pentru conceptul de Existent necesar.
3. Rezultă că este logic necesar să afirmăm că există un Existent necesar.
Acelaşi argument în formă negativă

10
1. Este logic imposibil să negăm ceea ce este necesar conceptului de
Existent necesar (căci ar fi contradictoriu să spunem că nu este necesar
ceea ce este necesar).
2. Existenţa reală este logic necesară pentru conceptul de Existent necesar.
3. De aceea este logic imposibil să negăm existenţa reală a Existentului
necesar.
Deosebirea dintre cele două argumentaţii este că prima se bazează
pe posibilitatea afirmării şi existenţei unei Fiinţe absolut perfecte, iar a doua
este bazată pe imposibilitatea conceperii inexistenţei unei Fiinţe necesare.
Argumentul a dat curs până astăzi multor discuţii şi a avut de-a lungul secolelor
mulţi adversari şi apărători de renume.6

6
Platon, Dialoguri, Editura IRI, 1996

11
Concluzii
În paralel cu filosofia, nutrită de ea, dar şi cu un specific propriu, în evul
mediu se constată şi definirea teologiei creştine, cu principalele sale curente,
rămase importante pînă astăzi. Cu ajutorul conceptelor filosofice, teologii
medievali care sînt în acelaşI timp şI filosofi reuşesc să constituie o ştiinţă a
divinităţii creştine, pe care o doresc descriptibilă cu ajutorul raţiunii.
Primul curent teologic creştin original este în occident augustinismul,
bazat pe opera lui Aurelius Augustin, ultimul mare scriitor de limbă latină.
Acesta este primul dintre părinţii bisericii care reuşeşte să elimine opoziţia
dintre filosofie şi creştinism, prin creştinarea filosofiei platoniciene.
Augustinismul consideră că nu există o deosebire formală între filosofie şi
teologie, scopul final al amîndorura fiind în cele din urmă cunoaşterea lui
Dumnezeu. Urmaşii au moştenit de la Augustin o anumită neîncredere faţă de
raţionalismul aristotelician, cu greu depăşită în cultura europeană prin criza din
secolul al XIII-lea. Conform acestui curent teologic, filosofia trebuie să caute
mai degrabă binele decît adevărul. Astfel, adevărul nu e interesant decît atunci
cînd caută binele, deci morala e mai importantă decît cunoaşterea. (O poziţie de
acest tip apăra Bernar de Clairvaux împotriva lui Abélard, cînd spunea că pentru
el singura filosofie care contează e Christos răstignit). În acest context, voinţa
(de a crede) primează în faţa înţelegerii. Adevărul nu poate fi atins decît dacă
înţelegerea este iluminată de Dumnezeu, ceea ce se întîmplă cînd omul e orientat
spre bine.

12
Bibliografie
1. An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom.
VII, 2009, p. 393–434;
2. Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
3. Bunaciu Ioan, Prelegere la cursul de Apologetică, p.25, curs nepublicat.
Bibliotaca Institutului de Teologie Baptistă, Bucureşti;
4. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225;
5. Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, 1991.
6. Platon, Dialoguri, Editura IRI, 1996

13