EVA

Mariei Tomáš

Era timpul vinului nou... Toamna

înfăşurase sticlele cu un cleşte tăios
iar şarpele, nu pe piatră, ci sub iarba neagră,
se târa acoperindu-se cu mormântul.

„Frumuseţea ucide amorul, amorul frumuseţea!” îmi spuse.

Şi, aşa cum unei zeiţe străvechi a locului
îi fusese adusă jertfă în număr impar,
se gândea doar la sine,
închipuindu-şi indiferentă
eternitatea fără nemurire...

Era atât de frumoasă, încât de m-ar fi întrebat cineva,

unde am mers împreună, cu siguranţă nu aş vorbi de acele locuri
(şi nu fiindcă simţisem toată neputinţa vorbei
iar a silabisi tăcerea
ar putea fi doar ploaia căzând peste închisoare).
Era atât de frumoasă, încât am dorit
să trăiesc iarăşi, dar cu totul altfel.
Era atât de frumoasă, încât o întreagă nebunie
aştepta demenţa patimii mele...
AMINTIRE I
Soarele a dispărut, căzând peste gunoi,
precum o veioză,
care – înainte de stingere – încă luminează
un salcâm prăpădit jos în stradă...
Lângă fântâna oraşului stătea o fată.
Frumoasă. Şi am stat de vorbă.
Era parcă recunoscătoare, fiecare vorbă a mea
o emoţiona, ca să nu fie doar de pe
acest pământ,
nu ştia nimic, că şi goliciunea
poate fi astfel îmbrăcată,
încât o despoaie doar veşmintele,
râdea, jucându-se cu inelul şi tuşea uşor.
Iar banalul fiind aşa de secret încât nu îi era,
trebuia sărutată, pentru a fi încă şi mai secret.
Dar când apoi am întrebat-o
de drumul spre cel mai apropiat sat,
mi-a arătat unul fals...
În adevăr: prezenţa nu este doar
timpul prezent!
CÂND PLOUĂ DUMINICA...
Când plouă duminica şi eşti singur, absolut
singur,
deschis tuturor, dar când nu vine niciun ucigaş
şi nu te caută niciun beţiv, nici vreun amic,
când plouă duminica şi tu eşti părăsit
şi nu pricepi cum să trăieşti fără corp
şi cum să nu fii dacă ai corp,
când plouă duminica şi când eşti cu totul al tău,
nu aştepta nici măcar o vorbă cu tine!
Atunci este doar îngerul care ştie numai ce
este deasupra lui,
este doar diavolul care ştie numai
ce este sub el!
Să ţii o carte, să părăseşti un poem...
MORŢII SĂ-I ÎNGROAPE PE MORŢI!
Dacă cei vii ar avea dreptate înaintea morţilor,
ar fi sfârşitul prezentului şi viitorului
reproşurilor...
Dacă cei vii ar avea dreptate deasupra morţilor,
noi cei vii ne-am înălţa...
Numai că este astfel:
reproşuri da, aripi nu!
DOAR PESTE ZIDUL CIMITIRULUI
Această sihăstrie unde un om şi-a tăiat părul cu
crucea,
ca să scape de gândurile păcătoase –
această sihăstrie, pântece hrănit, poate,
cu o funie în jurul şalelor,
această sihăstrie, gâtlej aşteptând
cuţitul ritual cu care se retează răsuflarea,
această sihăstrie unde în pietriş
este sculptat un înger pe un cocoş şi un cocoş
pe un craniu –
această sihăstrie, care e toată din sine,
corespunde faimei poetice doar peste zidul
cimitirului...
ÎN TINE
Fără scuze, deci nescuzabil,
este aceasta:
nu poţi da atenţie păcatelor tale
precum Galilei petelor de pe soare.
Şi drumul spre Damasc
este în tine...

ZĂRITĂ
Zărită din acceleratul care poartă umbra
drept adevăr...
Dar era cu adevărat frumoasă,
cu părul simplu,
oarecum aşa cum un înger
şi-ar uita aici capul,
luându-şi însă pălăria...
SFÂRȘIT DE IUNIE
Nu, nu se poate dormi... Cu cât e mai tânără
liniştea,
cu atât mai zgomotoase sunt detaliile
reproşurilor cenuşii...
În miez de noapte străbat sufrageria,
strângând ungherele în grămada disperării...
Cine îmi scuipă în faţă?
E sfârşitul nevinei în poet?
Pe cer Leul şi Fecioara se prăbuşesc...
ABIA CÂND
Nu m-a înspăimântat demonul
din unghia nocturnă până la gheara matinală.
Nu m-a îngrozit îngerul
care s-a pictat pe sine.
Zeul antic pe vârful gunoiului
nu a stârnit teamă.
Fiarele erau străapropiat de blânde.
Insectele nu disecau sentimente.
Sfios, m-am sălbăticit
de-abia când am cunoscut omul...
TOSCANA 1

Şi berzele au fost ca nişte jocuri de cuvinte

pe muzică lemnoasă şi fecioare dansând.
S-au oprit în jurul băiatului parcă deodată,
ca şi cum ar avea de prins un balaur
cu o mână străină zilelor uscate de Rusalii…
Berzele s-au oprit făcând cunoştinţă cu paternitatea
unei culori necinstite, au îndepărtat tristeţea de sub cenuşă,
tristeţe vătămată în sine,
s-au îndreptat spre frumuseţe înălţând aripile
juruite
şi privind foamea de sânge mai nobilă
decât cea înnăscută –
şi, de nimeni împiedicate,
s-au adunat în jurul micii figuri într-un cerc
neînduplecat
care l-a strâns. Au înaintat,
au înaintat parcă tânjind după nemurire
pe când anii copilului sunt puşi în joc.
Au înaintat în cerc, pe când muzica
pliscurilor, amplificată în fiecare presimţire –
înainte, în timpul şi după suferinţă –
şi nici atât de pătrunzătoare ca cea
de pumnal,
a amestecat punctele cu berzele…
Cercul s-a închis, dar ca şi cum ar fi
un dans ce ar bea refuzat de băutură…
Băiatul nu crezu că vor să-l vatăme
dar cu iuţeală parabolică şi deci evadantă
începu să strige: mă ciugule, mă ciugule!
Strigă şi într-adevăr nu numai sieşi,
apoi râse… Râs de teamă,
teamă care, sieşi minoră, este râs
în chinurile Infernului… Astfel şi îngerul
oprit în soarta unui muritor
devine brusc teamă precum în anii
copilăriei,
iar un bărbat îi spune: Mucosule!
TOSCANA 2
Iar când apoi, precum într-o oglindă
retrovizoare,
a măturat cu soarta ponegririle pe toată viaţa,
căreia sufletul îi pute din spinare,
a plecat în hainele de drum direct la tejghea,
călătorul îşi zise:
– Iarăşi unul cu patent de toleranţă pentru
instincte,
iarăşi unul a cărui tristeţe de vacanţă
provine doar din optimism… Nu ar fi deloc
jignit dacă ar trebui să sărute un ogar între ochi
şi un cal pe copită…
Vinul era ruginiu, muzica îndepărtată, câteva
perechi
dansau parcă în cea mai mică subjugare
dar într-un întuneric stăpân. Încă mai agitat,
în colţul opus preamăreau
o femeie care,
arătându-se din faţă, se dovedi
a fi o faimoasă actriţă… Câţiva bătrâni
din jurul ei pupau lemnul dulce al poftei
iar un băiat vânzător, un băiat cu al treilea sex,
dar deja intrând în numele unuia
dintre ţambaliştii Tavosretei, s-a înclinat spre ea
turnând cognac; lumina,
îndurerată în spatele fumului, oriunde
neamintirea şi-a rezervat stăpânirea,
a îndoit aerul… Dar e tragedia
ce nimiceşte indiferenţa… şi uneori naşte
bucuria…
Carla Boni! Iarăşi una dintre cele
al căror optimism de vacanţă este doar
din tristeţe… Fireşte… durerea
ce ar intra în vrabie
va fi doar durerea vrabiei…
E

E astfel soarta,
încât ce e fără tremur nu e stabil.

E astfel dragostea,
încât nu-ţi ajunge lumea, fie şi pentru un pas.

E astfel patima,
încât te pedepseşti pentru artă, când arta e un păcat.

E astfel tăcerea,
încât gura femeii arată că sfiala e doar sex.

E astfel părul falsificat de meteor,

încât e diavolul ce face o cărare.

E astfel singurătatea,
încât la drobul de sare priveşti doar cu un ochi.

E astfel iarna,
încât sugrumi porumbeii, astfel încălzindu-ţi aripile.

E astfel apăsarea,
încât între cei căzând, tu eşti deja căzut.

Şi e o astfel de linişte
încât trebuie să o rosteşti: şi asta tu, tocmai tu
LACRIMĂ

Nu este nicio lacrimă omenească

ce nu curge şi
pe chipul Fecioarei Maria.

Nu este nicio lacrimă omenească

pe care să nu o plângă
îngerul păzitor.

Dar nu este nicio lacrimă omenească

pe care să nu o găseşti
în ochii şarpelui...
TEST I
Speranţa în om, chiar autoentuziastă,
în cele din urmă m-a aruncat
sub dominaţia exclusiv omenească,
deci fără Dumnezeu... Trebuia deci să fiu
şi deja sunt pedepsit,
mai ales că poate am înşelat şi alte suflete...
Chinuitor îmi încolţeşte în inimă
reproş după reproş.
Şarpele ironiei mişcă limba,
nesimilar similar muşcând.
Dar durerea este precisă.
Dacă vreodată m-am bucurat de rău,
astăzi adesea mă înspăimânt de ucidere,
încât este invizibilă!
Dacă vreodată m-am temut de obiceiuri,
atunci astăzi intenţionat ignor cele văzute,
încât libertatea să facă loc
celor îndesate de speranţă...
– Aureşte-ţi mâna! i-am spus disperării,
iar de părul roşcat târăşte încoace
muzica şi vinul, chiar de-ar fi vorba de fugă!...
Şi Leibniz s-a înşelat... Nici beţia nu e voluntară...
Cum să trăieşti? Cum să trăiesc
dacă abia mai respir
iar morţii mele nici nu-i trece prin gând
să se uite în calendar?!...
Ca s-o dezamăgeşti trebuie iubită...
Din .. Noapte cu Ofelia

Fericire! Aveţi dovadă de la doctor?

Nu înţeleg!

Chiar dacă nu ar exista Dumnezeu și nu ar

exista suflet

ori ar exista suflet, dar ar fi muritor

și dacă nu ar exista învierea,

și dacă apoi nu ar mai fi nimic,

cu adevărat nimic,

rolul meu, dar și al tău, într-o asemenea

comedie

ar fi doar compătimirea, compătimirea

vieţuirii,

care este doar răsuflare și sete și foame

și copulare și boală și durere...

Odată, pășind prin buruienile înflorite,

am auzit întrebarea unui copil de ce?

dar nu am putut răspunde.

Și nu aș putea răspunde după atâţia

ani nici azi

în relieful median al lunii,

căci copiilor nu le este de ajuns un răspuns,

iar părinţilor o întrebare.

Când propria-mi copilărie mă acceptă

credulă, mă pun pe cântat.