CURSUL 7

Calculul barajelor utilizate la corectarea torenţilor; Sarcinile care solicită

barajele; Condiţiile de stabilitate ale barajelor

Diversitatea condițiilor fizico-geografice în care s-au declanșat și dezvoltat procesele

torențiale din România, implicațiile de ordin economic și social ale acestor procese, precum și
caracteristicile diferite ale obiectivelor periclitate de viituri, explică gama largă de lucrări de
combatere utilizate în acest domeniu, precum și clasificarea tipologică diferită a acestor lucrări.
Dintre criteriile de clasificare folosite în mod uzual menționăm: locul de amplasare al
lucrărilor în cuprinsul bazinului, natura lucrărilor și funcțiunea principală a lor.
După primul criteriu, se disting:
- lucrări amplasate pe versanții bazinului hidrografic torențial, și
- lucrări amplasate pe rețeaua hidrografică torențială din bazin (inclusiv în regiunea conului de
dejecție).
În ambele cazuri, schema de clasificare poate fi detaliată, mai departe, ținându-se seama de
natura lucrărilor (privită în sens mai larg sau mai restrâns) și de funcțiunea principală pe care aceste
lucrări o îndeplinesc. Astfel, în cazul versanților putem avea de-a face cu: stabilirea (sau, după caz,
restructurarea) folosințelor; lucrări agrotehnice antierozionale (în special în cazul bazinelor din zona
colinară joasă, cu folosințe preponderent agricole); împăduriri (masive sau sub formă de perdele
forestiere antierozionale); lucrări tehnice/biotehnice de consolidare a terenurilor de pe versanți;
lucrări hidrotehnice pentru regularizarea scurgerilor pe versanți etc.
Tot după natura lucrărilor - din care decurge și funcțiunea lor - lucrările amplasate pe
rețeaua hidrografică torențială din bazin se pot clasifica în:
- lucrări biologice (împăduriri pe maluri și aterisamente, brăzduiri, înierbări etc), care având
capacitatea dea se autogenera și de a da producții actionează în bazin ca lucrări vii
(”viețuitoare”), cu caracter de permanență;
- -lucrări biotehnice (cleionaje, fascinaje, praguri din zidărie uscată pe radier vegetativ ș.a.)
care dispun de o capacitate limitată de intrare în vegetație; ele reunesc și îmbină, în structura
lor, atât elemente de construcție propriu-zise cât și elemente de ordin vegetativ;
- lucrări hidrotehnice, care sunt realizate sub formă de construcții monolit sau din elemente
prefabricate și care integrează, în structura lor, materiale de construcție cu o rezistență
sporită la șocuri, vibrații și eroziuni.
Lucrările hidrotehnice se pot împărți, la rândul lor în lucrări hidrotehnice transversale
(traverse, praguri și baraje), care străbat albia torentului de la un mal la celălalt, și lucrări
hidrotehnice longitudinale (canale, pinteni, diguri etc.) care sunt orientate fie în lungul axului albiei,
fie perpendicular sau înclinat față de acest ax, fără a bara însă, complet, albia torentului. Este uzuală
și clasificarea după natura materialului de construcție și modul de punere în operă al acestui
material, Se pot distinge, astfel, lucrări din: pământ, lemn, zidărie de piatră uscată (învelită sau nu
În plasă de sârmă), zidărie de piatră cu mortar de ciment, beton simplu (armat sau nearmat), zidărie
mixtă, elemente prefabricate etc.
Gradul de participare, într-un caz dat, al diferitelor tipuri de lucrări depinde de: potențialul
torențial al bazinului (exprimat, ia rândul lui, prin debitul lichid maxim de viitură și transportul de
aluviuni); caracteristicile morfometrice și geotehnice ale versanților și ale albiilor din bazin; natura
și importanța obiectivelor periclitate de viituri; funcțiunea, stabilitatea și rezistența diferitelor tipuri
de lucrări; posibilitățile de procurare a materialelor de construcție și de aplicare a anumitor
tehnologii de execuție; valoarea fondurilor alocate de beneficiar etc.
Pentru că nu se pot defini rețete de soluții tehnice cu valabilitate generală, trebuie pornit de
la faptul că reducerea scurgerii de suprafață și diminuarea transportului de aluviuni constituie
obiectivele hidrologice majore în amenajarea oricărui torent. Numai că, în timp ce primul obiectiv
se poate realiza, în principal, prin îmbunătățirea sub raport hidrologic a solului și învelișului
vegetal, cel de-al doilea reclamă atât reducerea scurgerii de suprafață, cât și consolidarea terenurilor
surse de aluviuni.
Or, dacă în zona colinară joasă sursa principală de aluviuni se situează, în general, la nivelul
versanților constituiți din terenuri arabile, ușor erodabile, în schimb în zona munților și dealurilor
înalte - unde pădurile și pajiștile reprezintă folosințele majoritare - sursele principale de aluviuni se
plasează la nivelul albiilor și al malurilor aferente; de aici provine, în numeroase cazuri, între 75 %
și 95 % din volumul total al aluviunilor transportate de viituri (R. Gaspar ș.a., 1972 -1982;
SAMunteanu și I.C/inciu, 1980). Rezultă că, în aceste bazine, intervenția la nivelul rețelei
hidrografice are caracter prioritar.
lată de ce , în cursul de față, s-a dat o extindere precumpănitoare cunoștințelor legate de
lucrările hidrotehnice și de modul în care aceste lucrări pot fi conjugate cu lucrările biologice și
biotehnice, astfel încât efectul hidrologic și antierozional al ansamblului de lucrări să fie, pe cât
posibil, maximizat.

Lucrări hidrotehnice transversale. Funcțiuni. Clasificare

Dintre toate tipurile de lucrări folosite în amenajarea rețelei hidrografice torențiale, cele mai
importante sunt lucrările hidrotehnice transversale. Ele îndeplinesc funcțiuni multiple și sunt,
adeseori, hotărâtoare pentru asigurarea eficienței hidrologice și antierozionale a tuturor măsurilor și
lucrărilor de amenajare ale unui bazin hidrografic torențial.
După cum ne arată chiar denumirea, „lucrările hidrotehnice transversale” sunt lucrări care
barează complet albia torentului, de la un mal ia celălalt, permițând trecerea apei și aluviunilor
numai prin deschideri care sunt practicate special în corpul lucrărilor (barbacane, fante etc.) sau la
partea superioară a acestora (deversoare). Deoarece pentru reținerea aluviunilor în mișcare rezultate
bune dau construcțiile înalte, iar pentru împiedicarea formării de noi aluviuni, eficiente sunt
construcțiile mai puțin înalte, se obișnuiește ca lucrările hidrotehnice transversale să fie împărțite în:
lucrări transversale de retenție și lucrări transversale de consolidare. în realitate, indiferent de
înălțimea lor, lucrările hidrotehnice transversale pot îndeplini concomitent sau succesiv mai multe
funcțiuni. Spre exemplu, lucrările mai înalte folosite în scopuri de retenție servesc în mod nemijlocit
și pentru consolidare, iar lucrările de mică înălțime, utilizate în scopuri de consolidare, pot îndeplini
sau nu și funcțiunea de retenție. Pe de altă parte, atât lucrările de retenție cât și lucrările de
consolidare pot servi și pentru alte scopuri : regularizarea albiilor, reducerea vitezei de scurgere a
curenților, atenuarea viiturilor, crearea condițiilor de echilibru necesare instalării vegetației etc.
După înălțimea „utilă” a construcțiilor - definită prin înălțimea măsurată pe verticală, în
bieful amonte, între nivelul cel mai coborât al terenului și pragul deversorului, în momentul
execuției lucrării, lucrările hidrotehnice transversale se clasifică în: traverse, praguri și baraje.
Traversele sunt lucrări hidrotehnice transversale înfundate complet în patul albiei (Ym = 0),
care au rol principal de regularizare și consolidare.
 Fig nr.1 Traversa

Ele mențin nivelul talvegului la o cotă relativ constantă (egală cu cota coronamentului lor) și
asigură o formă aproximativ regulată a patului albiei în secțiunea transversală. Se folosesc fie în
lungul biefurilor dintre praguri sau baraje, fie în zona de amplasare a canalelor de evacuare a apelor
de viitură, atunci când acestea din urmă sunt construite din pământ.
Lucrările transversale cu înălțimea 0 < Ym < 1,5 m fac parte din categoria pragurilor. Prin
înălțimea redusă pe care o au și prin modul lor de amplasare, pragurile sunt lucrări tipice de
consolidare: ele frâng și atenuează panta talvegului, lărgesc și ridică nivelul fundului albiei,
împiedică continuarea eroziunilor, refac și mențin stabilitatea malurilor etc.

Fig nr. 2 Prag

 Cu toate că realizează și o anumită retenție de aluviuni, în cazul pragurilor această funcțiune
este de ordin secundar. Ea trebuie privită, deci, nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc de realizare a
funcțiunii principale a acestor lucrări (consolidarea, pe cale indirectă, prin intermediul
aterisamentelor, a rețelei hidrografice torențiale din bazin).
Lucrările hidrotehnice transversale cu Ym > 1 ,5 m dar care, în general , nu depășesc 6 - 8 m,
sunt cunoscute în practică sub denumirea de barje. În cazul acestor lucrări, pe primul plan se
situează retenția aluviunilor (predominant) grosiere, dar barajele pot îndeplini, într-o măsură mai
mare sau mai mică, și celelalte funcțiuni; ele fixează și stabilizează nivelurile intermediare și de
bază, consolidează direct sau indirect (prin aterisamente) sursele de aluviuni, regularizează traseul
în plan al albiilor, reduc viteza apelor de viitură, asigură condiții favorabile pentru instalarea
vegetației forestiere pe maluri și aterisamente, etc. Foarte pregnant se manifestă, aici, funcțiunea de
atenuare a viiturilor torențiale, care constă din reducerea debitului lichid maxim de viitură și din
decalarea în timp a vârfului viiturii. Fiind datorată retenției temporare a apelor în spatele barajului,
această funcțiune este cu atât mai importantă cu cât albia pe care sunt amplasate lucrările este mai
largă și mai puțin înclinată, barajele sunt mai înalte și mai numeroase, iar capacitatea evacuatorilor
este mai redusă (R. Gaspar, 1975). Chiar și barajele complet colmatate pot contribui la atenuarea
viiturilor torențiale. Efectul datorându-se modificărilor survenite în cuprinsul biefurilor dintre baraje
lățirea pronunțată a patului albiei, scăderea pantei longitudinale, creșterea rugozității etc.
Fiindcă prin volum, cost și funcțiuni, barajele ocupă un loc de prim ordin în ansamblul
lucrărilor de amenajare a bazinelor hidrografice torențiale și întrucât din punct de vedere constructiv
aceste lucrări nu se deosebesc esențial de praguri și traverse, problemele tratate în continuare se vor
referi în principal la baraje.

Părțile componente și funcționale ale unui baraj

Comparativ cu barajele înalte din domeniul hidroenergetic, barajele de mică înălțime folosite
în amenajarea rețelei hidrografice torențiale se disting prin forme constructive și alcătuiri specifice,
care sunt impuse de condițiile speciale de teren în care sunt amplasate lucrările și de funcțiunile ce
le sunt atribuite acestora.
Privit în ansamblul său, un baraj pentru amenajarea torenților se compune din două părți
distincte atât din punct de vedere al construcției cât și din punct de vedere al funcționalității. Este
vorba despre:
1) barajul propriu-zis sau construcția transversală propriu-zisă, care realizează bararea albiei
(barajul),
2) construcțiile anexe din bieful aval al barajului, care alcătuiesc „disipatorul hidraulic de energie”.

Barajul.
Barajul este modificarea ce se aduce unei albii în scopul de a-i da un profil transversal cât mai
regulat, cuprins între maluri fixe, bine consolidate, cu un profil longitudinal continuu și cu un traseu
în plan cât mai stabil. Se compune, la rândul lui, din: fundație, corp, aripi și încastrări. Delimitarea
dintre aceste părți poate fi urmărită în figura nr. 3 de mai jos:
 Fig. nr. 3 Barajul: fundație, corp, aripi și încastrări

Fundația.
Ca la oricare altă construcție, fundația constituie și în cazul de față elementul de
infrastructură, adică partea din baraj care preia și transmite sarcinile la terenul de fundație, întrucât
lățimea la talpa fundației se obține în cadrul calculelor de dimensionare. În cele ce urmează se fac
referiri numai la adâncimea de fundare și la unele caracteristici ale terenului de fundație.
Adâncimea de fundare se măsoară pe paramentul amonte al barajului, între nivelul cel mai coborât
al terenului din secțiunea transversală și nivelul inferior al fundaţiei.

Fig. nr. 4 Tipuri de baraje de piatră

A – de anrocamente; b – de zidărie uscată; c – de anrocamente și zidărie; d – de anrocamente și pământ.
1 – anrocamente; 2 – zidărie; 3 – pământ.

Pentru a asigura buna comportare statică și funcțională a barajului, adâncimea de fundare

trebuie să îndeplinească câteva condiții principale:
- să depășească adâncimea maximă de îngheț (adâncimea maximă până ia care temperaturile pot
atinge valori sub 0°C);
- să fie aleasă astfel încât efortul de compresiune pe terenul de fundație să nu depășească presiunea
convențională (de calcul) a terenului respectiv;
- să se situeze peste adâncimea maximă (probabilă) până la care se pot produce afuierile (afuiere -
eroziunea albiei unei ape curgătoare în aproprierea fundației unei construcții hidrotehnice) în bieful
aval, atunci când barajele nu sunt prevăzute cu radier;
- să fie corelată cu înălțimea utilă a barajelor, precum și cu panta albiei din aval de aceste lucrări.
Principial vorbind, adâncimea de fundare a unei lucrări transversale trebuie să fie cu atât mai
mare cu cât înălțimea sa utilă este mai mare. Deși nu pot fi date rețete pe această linie, totuși se
poate reține recomandarea din normativele actuale ca adâncimea de fundare să se înscrie între 1 - 2
ori în cazul pragurilor și traverselor, și între 1,5 - 2,5 m în cazul barajelor. Se vor adopta valorile
maxime pentru lucrările transversale care nu sunt prevăzute cu radier și sunt amplasate pe albii cu
pante mari (peste 15 – 20%) și cu grad de compresibilitate ridicat, Adâncimi de fundare cu valori
minime se aleg în cazul lucrărilor construite cu radier, care sunt executate pe terenuri greu
compresibile și sunt amplasate pe sectoare de albii cu pante mici (sub 10-15 %).
Din punct de vedere geotehnic, un teren este considerat cu atât mai bun ca teren de fundație
cu cât terenul respectiv este capabil să suporte fără tasări și alunecări construcția proiectată a se
executa pe el. Caracteristice sub raportul comportării lor ca terenuri de fundație sunt: terenurile
vegetale, terenurile stâncoase și semi-stâncoase, terenurile formate din pietrișuri și nisipuri și
terenurile argiloase.
Terenurile vegetale sunt terenurile formate din straturi de sol și de resturi vegetale; practic
vorbind, acestea nu pot fi utilizate ca terenuri de fundație deoarece se deformează foarte ușor, chiar
și la presiuni mici. Cele mai bune sunt terenurile stâncoase și semi-stâncoase, formate din roci
masive sau cimentate (indiferent de originea lor), care au rezistență mare și sunt practic
incompresibile sau foarte puțin compresibile sub încărcarea construcțiilor. Aceasta însă nu-l
scutește pe proiectant să cerceteze natura stâncii, să identifice eventualele crăpături și infiltrații și să
stabilească grosimea stratului de stâncă dezagregat. Când este cazul, un astfel de strat trebuie
dislocat și înlăturat, pentru a se asigura o legătură cât mai rigidă la nivelul de contact dintre baraj și
terenul de fundație. În mod obișnuit, construcțiile hidrotehnice din domeniul amenajării torenților se
fundează pe terenuri pământoase, adică pe terenuri constituite din aglomerări necimentate de
particule solide, care provin din dezagregarea și alterarea rocilor stâncoase, sub acțiunea diverșilor
agenți. Prin însăși alcătuirea lor, aceste terenuri au proprietăți foarte variate, fapt ce face ca și
comportarea lor sub acțiunea construcțiilor să fie foarte diferită. Așa se prezintă, spre exemplu,
terenurile formate din pietrișuri și nisipuri, întâlnite cel mai adesea în albiile torenților. Ele pot fi
folosite ca terenuri de fundație, dar numai atunci când nu există pericolul ca apele subterane să le
antreneze sau când acest pericol poate fi înlăturat. Pe asemenea terenuri, proiectarea și executarea
fundațiilor trebuie făcută cu multă atenție, căci dacă, în stare uscată, terenurile respective sunt în
general puțin compresibile, în stare umedă ele devin foarte compresibile. Terenurile argiloase oferă
și ele posibilități corespunzătoare de execuție, cu condiția ca fundațiile să nu vină în contact cu apa,
iar orientarea straturilor să nu fie favorabilă producerii alunecărilor de teren.

Corpul barajului.
Este partea din baraj cuprinsă între planul superior al fundației și planul în care este situat
pragul deversorului, Ocupând deci, poziția cheie în ansamblul construcției, corpul barajului preia și
atenuează șocul viiturilor torențiale, reține flotanții și aluviunile grosiere, mijlocește efectul de
consolidare al lucrărilor prin formarea de aterisamente etc. Geometria corpului barajului este
determinată de: natura materialelor de construcție, traseul în plan și înălțimea barajului, fructul și
forma paramenților, modul de punere în operă a lucrării (monolit, din prefabricate), etc.
În porțiunea mediană - corespunzătoare zonei deversate - se practică deschideri care asigură
trecerea apelor din bieful amonte; ele diminuează presiunea hidrostatică și înlătură parțial pericolul
infiltrațiilor. Numărul, forma și dimensiunile deschiderilor practicate în corpul barajului diferă în
raport cu: granulometria aluviunilor, tipul de lucrare și înălțimea lucrării, tehnologia de execuție
aplicată etc. în mod curent, la barajele realizate monolit se prevăd deschideri dreptunghiulare,
pătrate sau circulare, având laturile (diametrul) între 10 și 40 de cm. Ele poartă denumirea de
barbacane.
În cazul barajelor cu structură „filtrantă”, rolul barbacanelor este îndeplinit de deschiderile
verticale late de 10 - 30 cm, care sunt practicate în zona deversată a barajului și care sunt denumite
fante. Acestea asigură o reducere mai importantă a presiunii hidrostatice și prelungesc durata de
funcționare a lucrărilor, datorită retenției selective a aluviunilor. La lucrările construite din elemente
prefabricate (grinzi, blocuri, tuburi, etc), eliminarea apei din bieful amonte se asigură fie prin
barbacane practicate în corpul blocurilor, fie prin barbacane sau fante care rezultă din asamblarea
spațială a elementelor constructive (blocuri, grinzi etc).

Aripile barajului.
Reprezintă cele două zone situate deasupra corpului barajului, de o parte și de alta a umerilor
deversorului, care sunt încastrate lateral în maluri. Aripile împiedică deversarea peste întreaga
deschidere a barajului, obligând apele să se să se concentreze și să se scurgă numai prin deversor.
Coronamentul se poate construi orizontal sau înclinat, pentru a dirija și concentra apele care - la
viituri excepționale - s-ar putea revărsa peste deversor.
Încastrările barajului sunt porțiunile periferice, laterale, ale lucrării hidrotehnice transversale,
care sunt sprijinite pe fundația acesteia și se află în contact direct cu malurile. Se pot considera,
după caz, fie părți componente ale barajului fie părți integrate în corpul și aripile barajului.
Elementul geometric principal al încastrărilor îl constituie adâncimea de încastrare.

Fig. nr. 5 Baraje încastrate cu ecrane de argilă și cu nuclee de argilă

Notată cu „d” în figura de mai sus, această adâncime se măsoară după normala trasată între
linia terenului pe de o parte, și colțul încastrării sau linia de încastrare pe de altă parte. În funcție de
natura substratului litologic, adâncimea de încastrare trebuie să se înscrie între următoarele valori:
- terenuri stâncoase, constituite din roci metamorfice sau sedimentare dure sau foarte dure 0,5
- 1,0 m;
- terenuri tari, stabile și compacte, situate pe substrate de roci metamorfice și sedimentare 1,0
- 1,5 m;
 - terenuri instabile, cu alunecări și surpări etc. al căror substrat este de natură nisipoasă,
argiloasă sau marnoasă 1,5 - 2,5 m.
Subdimensionarea adâncimii de încastrare amplifică pericolul „decastrării” lucrărilor
hidrotehnice transversale și se poate solda cu reducerea/anularea siguranței în exploatare și chiar
compromiterea întregului sistem hidrotehnic din care lucrarea face parte.

Disipatorul hidraulic de energie.

Prevederea barajelor din domeniul amenajării torenților cu disipatoare hidraulice de energie
este justificată de faptul că, dintre toate pericolele la care sunt expuse lucrările hidrotehnice
transversale, cel mai frecvent este pericolul subminării (sau „afuierii”) acestora. Într-adevăr, căderea
violentă a lamei deversante se poate traduce printr-o deformare foarte energică a albiei torentului,
imediat în aval de amplasamentul barajului. Într-un timp relativ scurt - uneori, chiar pe parcursul
unei singure viituri torențiale - această deformare se profilează sub forma unei excavații cu aspect
caracteristic, denumită „pâlnia de eroziune” a barajului. Cu cât este mai apropiată de baraj, cu atât
această pâlnie afectează într-o măsură mai mare siguranța în exploatare a lucrării hidrotehnice
transversale.
Amploarea și dimensiunile pâlniei de eroziune depind de surplusul de energie cinetică
suplimentară (ΔEc în daN-m/s), care se poate calcula cu formula de mai jos:
𝑉𝑑2 − 𝑉𝑎2
∆𝐸𝑐 = 𝛾𝑎 ∙ 𝑄 ∙
2∙𝑔
în care: γa (daN/m ) - greutatea specifică a apei;
3

Q (m3/s) - debitul;
Vd (m/s) - viteza medie de deversare a apei;
Va (m/s) - viteza medie a apei în bieful aval;
g (m/s2) - accelerația căderii libere.

În absența unor amenajări speciale pentru disiparea energiei cinetice suplimentare - care
poate atinge valori foarte mari -, această energie se consumă în principal prin erodarea fundului
albiei și respectiv prin frecarea interioară ce ia naștere între particulele de lichid cu ocazia lățirii
vanei la partea inferioară și a contractului acesteia cu stratul de apă din bieful aval. Chiar când
înălțimea de la care cad apele de viitură nu este prea mare, pâlnia de eroziune poate fi suficient de
adâncă pentru ca dezgolirea fundației să se producă. Se presupune că eroziunea încetează când
adâncimea apei în porțiunea erodată este suficient de mare, pentru ca energia cinetică suplimentară
să fie disipată, în cea mai mare parte, prin frecarea interioară. Prevederea dimensiunilor și a formei
pâlniei de eroziune din aval de lucrările hidrotehnice transversale, este, din punct de vedere
ingineresc, foarte nesigură, până în prezent neelaborându-se decât puține modele de calcul
aplicabile în cazul torenților.
Totuși, rezultate orientative se pot obține cu o formulă propusă de Schoklitsch, care este
utilizată în proiectarea lucrărilor de sistematizare hidraulico-forestieră a bazinelor de munte, în
Italia, Austria și Germania (S. Fattorelli, 1972):
𝑌 0,2 ∙ 𝑞 0,57
𝑌𝑒 + 𝑌𝑎 = 4,75 ∙ 0,32
𝑑90
 Fig. nr. 6 Pâlnie de eroziune, în bieful aval al unui baraj (S. Fattorelli, 1972)

În figura anterioara avem următoarele elemente:

- Ye (m) - adâncimea pâlniei de eroziune;
- Ya (m) - adâncimea apei în bieful aval al barajului;
- Y - diferența de nivel dintre suprafața liberă a curentului din amonte și din aval de baraj;
- d90 (mm) - diametrul aluviunilor căruia îi corespunde 90 % (în greutate) de material având
diametrul inferior;
- q (m3/s-m) - debitul specific al curentului.

Deși umplerea pâlniei de eroziune cu blocuri mari de piatră (sau cu arbori lestați cu piatră) ar fi
suficientă în unele cazuri, pentru oprirea temporară a afuierilor, totuși în practică se apelează ia
amenajări cu caracter de permanență, care poartă denumirea de „disipatoare”. Prin efectul de
disipare a energiei cinetice suplimentare aceste construcții pot evita producerea fenomenului de
afuiere sau pot realiza, cel puțin, îndepărtarea pâlniei de eroziune față de amplasamentul lucrării
hidrotehnice transversale. Între anii 1950 și 1960, proiectarea disipatorului hidraulic de energie s-a
bazat pe ideea formării saltului hidraulic apropiat (imediat în aval de secțiunea contractată) și pe
scăderea energiei cinetice a curentului până la o valoare minimă, corespunzătoare adâncimii critice.

Fig. nr.7 Dinții disipatori

 Dar, contrar așteptărilor, acest bazin „disipator” nu s-a comportat satisfăcător, mai ales pe
torenții cu transport masiv de aluviuni grosiere și flotanți, unde colmatarea bazinului respectiv s-a
produs în mod repetat, iar pragul transversal amplasat pe radier (denumit „contrabaraj”) a suferit
frecvente subminări. De aceea, în urma unor cercetări și studii realizate experimental pe modele
reduse de laborator (D. Dumitrescu ș.a., 1964) s-au introdus și apoi sau generalizat dinții disipatori.
Acești dinți sunt amplasați pe un radier fix, care este încadrat de două ziduri laterale (ziduri de
gardă) și este încastrat în teren sub forma unui pinten terminal.

Fig. nr. 7 Disipatoare de energie utilizate la barajele pentru amenajarea torenților din România, până în anul 1962: 1 -
disipator sub forma unei adâncituri în radier; 2 - disipator cu prag special; 3 - disipator combinat; N.f. - nivelul fundului
albiei din aval: