Sunteți pe pagina 1din 7

CURSUL 8

Lucrări hidrotehnice transversale; Amplasarea lucrărilor hidrotehnice


transversale pe albiile reţelei hidrografice

Radierul constituie partea principală a disipatorului hidraulic de energie. Rolul său este de a
evita deformarea patului albiei în zona de impact a lamei deversante, protejând fundația lucrării
hidrotehnice transversale împotriva dezgolirii. Grosimea radierului se adoptă în funcție de natura și
calitatea materialelor de construcție, înălțimea utilă a lucrărilor, sarcina în deversor și viteza de
acces, granulometria aluviunilor transportate la viituri etc. De regulă, la lucrările hidrotehnice
transversale din zidărie de piatră cu mortar de ciment/beton, radierul se execută dintr-un strat de
beton simplu de 20 cm peste care se clădește un strat de zidărie hidraulică de 30-50 cm.

Panta longitudinală a radierului nu trebuie să depășească, în general, 15% - 20%; se


recomandă ca, acolo unde este posibil, această pantă să fie egală cu panta albiei din bieful aval al
barajului. O asemenea soluție constructivă este avantajoasă întrucât: reduce volumul săpăturilor;
micșorând căderea apei pe verticală, contribuie la diminuarea energiei cinetice suplimentare; dă
posibilitatea evacuării imediate a materialului solid transportat de viituri, fapt ce ușurează
întreținerea lucrărilor etc.
In direcție transversală, radierului i se dă o înclinație de 1 % - 2 %, de la margine spre ax, în
scopul evacuării dirijate a apelor de viitură și al protecției malurilor din bieful aval.
Lungimea radierului (Lr) se determină prin calcule, în funcție de lungimea de bătaie a lamei
deversante, de sarcină și de unele caracteristici ale pragului deversorului (a se vedea S 3-9). In
calcule expeditive, se poate lua:
Lr = (1,5 - 2,0) • Ym,
unde Ym este înălțimea utilă a barajului.
Pentru încadrarea pe radier a lamei deversante, lățimea radierului se adoptă cel puțin egală
cu deschiderea deversorului la partea superioară. Pe radier se amplasează dinții disipatori de
energie. Studiile și cercetările efectuate pe modele reduse de laborator (D. Dumitrescu ș.a., 1964) au
demonstrat că efectul de disipare a energiei cinetice suplimentare datorat atât divizării curentului,
cât și îndreptării în sus și interferării jeturilor de apă azvârlite - înregistrează valoarea maximă
atunci când atât geometria cât și amplasarea dinților disipatori de energie sunt corelate cu
adâncimea curentului în secțiunea contractată a lamei deversante.
Dinții disipatori de energie se execută din beton armat și sunt încastrați într-o placă cu
lungime constantă (2,80 m); în mod obișnuit, dinții au dimensiunile și dispoziția în plan indicate în
figura de mai jos:

Zidurile de gardă (sau de conducere) încadrează, de o parte și de alta, radierul barajului. Prin
înălțimea și prin geometria lor, aceste ziduri trebuie să satisfacă condiția hidraulică de „încadrare a
apei pe radier” iar atunci când este cazul, și condiția de sprijinire a malurilor albiei, imediat în aval
de baraj.
Pentru satisfacerea primei condiții, înălțimea zidurilor de gardă se va lua:
Yz > Yd + 0,6•H
unde:
Yd - înălțimea dinților disipatori din rândul întâi (amonte), iar
H - sarcina în deversor.
Pentru valori uzuale ale înălțimii Yz = (1,0 - 2,0 m) , grosimea la coronament a zidurilor (az)
se adoptă cu valori între 40 și 60 cm. Numai în condiții de teren speciale (alunecări, scurgeri
noroioase etc), zidurile de gardă se dimensionează la împingerea pământului. în toate cazurile, ele
se prevăd cu barbacane, iar dacă sunt posibile infiltrații la baza malurilor, se construiesc drenuri
care evacuează apa în bieful aval.
Amplasat la capătul din aval al radierului, pintenul terminal se prezintă sub forma unui
„dinte” înfundat în patul albiei, care se racordează cu cele două ziduri de gardă și se încastrează
lateral în maluri. Rolul pintenului terminal al barajului este de a asigura o funcționare unitară a
părților care compun disipatorul hidraulic de energie și de a feri aceste construcții de subminare.
Grosimea pintenului terminal se adoptă la circa 50 cm, iar adâncimea se diferențiază în raport cu
natura substratului litologic (între 1,0 - 2,5 m). În cele două maluri, pintenul terminal se încastrează
pe o adâncime de cel puțin 1,0 m.

În sfârșit, dacă substratul litologic este predispus la eroziune, sau dacă barajele nu sunt
suficient de apropiate unele de altele pentru a realiza o susținere reciprocă prin intermediul
aterisamentelor, construcțiile de protecție din zona saltului hidraulic (radierul, dinții disipatori de
energie) trebuie continuate și în aval de radier cu lucrări mai „ușoare” și din ce în ce mai elastice,
cum sunt, spre exemplu, blocurile din piatră naturală, saltelele din gabioane, cleionajele apărate la
nivelul coronamentului cu fascine, anvelopele uzate (de autocamion sau de tractor) testate cu piatră
etc. Aceste lucrări sunt cunoscute sub denumirea de „risberme”.

Evoluția concepțiilor în adoptarea diferitelor tipuri de baraje

Profilul barajelor folosit, aproape exclusiv, până în anul 1951, în țara noastră, și a cărui
consacrare părea a fi definitivă pentru activitatea de corectarea torenților din Europa, a fost cel
trapezoidal cu forma aval clasică denumit și „profil clasic”, caracterizat prin parament amonte
vertical și forma aval X < 0,20 - 0,25.
Profilul de mai sus - calculat numai la presiunea apei, cu H = 0 și y = 10-18 kN/m3 -
corespundea integral concepțiilor clasice franceze, austriece și italiene, cu observația că
instrucțiunile italiene din anul 1912 erau cele mai pretențioase, în sensul că, impuneau profile cu
paramentul aval vertical. în toate țările europene confruntate cu probleme majore de torențialitate -
cu excepția țării noastre fructul aval a fost menținut între limitele clasice mult timp, abaterea de la
această regulă fiind considerată un grav pericol din punctul de vedere al degradării paramentului
aval de către viituri.
In anul 1948, S.A. Munteanu și C. Arghiriade au proiectat și executat, pentru prima dată la
noi, pe torentul Valea lui Bogdan (Sinaia - Prahova), baraje cu profil trapezoidal având paramentul
amonte înclinat pozitiv (spre aval) iar paramentul aval cu fruct clasic (A = 0,20).

Calculul era făcut la împingerea unui aterisament artificial încărcat cu o suprasarcină de apă
Ulterior (1949 -1952), variante ale acestui profil, care era realizat practic în trepte (în „redane”) au
mai fost studiate și experimentate de către C. Arghiriade, în alte ipoteze de încărcare și condiții de
torențialitate. Introducerea profilului trapezoidal cu paramentul amonte înclinat spre aval mult mai
economic față de profilul care era în uz la vremea respectivă și comparabil, din acest punct de
vedere, chiar cu unele dintre profilele ce vor fi propuse și generalizate ulterior - a fost bazată pe
reducerea presiunii hidrostatice pe paramentul din amonte, ca urmare a condițiilor reale de solicitare
și a funcțiunilor cu totul speciale pe care le au de îndeplinit barajele din domeniul la care ne referim.
În acest scop, autorii au recurs la soluția unui aterisament artificial impermeabil, realizat pe o parte
din înălțimea barajului, soluție care, ulterior, a mai fost folosită de către C. Arghiriade (1949-1952),
S.A. Munteanu (1970), R. Gaspar (1968, 1978, 1986) ș.a.. Deși avantajos din punct de vedere
economic, acest profil nu s-a generalizat în practică din cauza costului ridicat, reclamat de execuția
manuală a aterisamentului artificial.
Profilul care avea să reprezinte prima abatere importantă de la concepția clasică a fost cel cu
parament aval puternic înclinat, denumit și profi/ cu fruct mărit. Propus în anul 1951 (S.A.
Munteanu) - când s-a demonstrat că menținerea cu orice preț a fructului aval între limitele clasice
frânează obținerea de noi economii (până la 30 %) - profilul cu fruct mărit a fost studiat în mod
detaliat (S.A. Munteanu și Al. Apostol, 1953) și apoi a fost introdus în practică în două variante
care s-au realizat succesiv. Prima variantă a fost utilizată chiar din anul 1951, sub forma profilului
pentagonal cu fruct mărit (fructul de calcul: 0,3 <  < 0,6, iar fructul virtual:  < 0,3).
Prin abandonarea profilului trapezoidal cu fruct „clasic”, s-a deschis calea unei evoluții
rapide a formei profilului transversal al barajelor și s-au creat perspective noi de micșorare a
volumului unitar al acestor lucrări, pe de o parte prin admiterea eforturilor de întindere în zidăria de
piatră cu mortar de ciment și în betonul nearmat (ipoteză propusă de S.A. Munteanu în 1951 și 1957
și aprobată de către fostul Departament al Silviculturii prin Avizul 124/1958), iar pe de altă parte
prin reducerea - până aproape de limitele teoretice de echilibru - a coeficienților de siguranță la
răsturnare și alunecare.
Un nou progres tehnic și pe linia economicității se înregistrează în anul 1962: reactualizând
o idee avansată încă din 1939 de către V.N. Stinghe - în legătură cu sistemul constructiv al
fundațiilor la barajele amplasate pe torenți - R. Gaspar a conceput și introdus profilul cu fundație
evazată care ulterior s-a generalizat.
Realizat pe teren în mai multe variante constructive, acest nou tip de profil îmbină judicios
tot ceea ce se câștigase, până la data respectivă, în materie de concepții și experiențe la noi: mărirea
fructului paramentului aval, folosirea aterisamentului artificial, admiterea eforturilor de întindere pe
paramentul amonte al barajului, reducerea coeficienților de siguranță la răsturnare și alunecare, etc.
Este unul dintre cele mai economice profile de baraje de greutate folosite în mod curent în țara
noastră, volumul tronsonului de calcul din zona deversată fiind mai redus cu circa 20%-30% în
cazul betonului și cu circa 10% - 20% în cazul zidăriei, față de barajele cu secțiune trapezoidală
dimensionate cu admiterea eforturilor de întindere, în aceleași ipoteze de solicitare.
Structura „în consolă”, spre deosebire de structura tipică de greutate, cu parament amonte
vertical (profil triunghiular sau profil trapezoidal), prezintă următoarele avantaje (R. Gaspar, 1985):
- permite realizarea concomitentă și cât mai aproape de valoarea limită (normată sau
admisibilă) a coeficienților de siguranță la răsturnare și alunecare, a eforturilor în corpul barajului și
a presiunii pe terenul de fundație; valorifică principiul așa numit al „auto-stabilității” barajelor; într-
adevăr, apa și aluviunile care încarcă, în timpul viiturilor, consola amonte a barajului reprezintă o
sarcină de stabilitate, ca și o greutate proprie a barajului.
În perioada următoare (1962-1970), deși obiectivul principal al preocupărilor a rămas același
- reducerea volumului pe metru liniar de baraj, totuși evoluția realităților sociale și economice din
țara noastră a impus și o serie de obiective noi, care s-au păstrat până azi: creșterea productivității
muncii, sporirea gradului de mecanizare și industrializare a construcțiilor, simplificarea execuției și
creșterea capacității funcționale a lucrărilor etc. Urmărite în paralel cu obiectivul principal, aceste
obiective au condus, pe parcurs, la realizarea mai multor tipuri de baraje, unele dintre acestea
reprezentând variante mai economice ale unor tipuri introduse anterior, iar altele aparținând
concepțiilor unor alți autori.
Începând din această perioadă, s-a acordat o atenție deosebită structurilor „filtrante”
(permeabile) care sunt aplicabile în elevația barajelor, pe porțiunea corespunzătoare zonei deversate
Reducând sarcina deversorului până la valori apropiate de zero, aceste structuri asigură reducerea
presiunii hidrostatice pe paramentul amonte al barajului, concomitent cu eliminarea unei părți din
volumul de aluviuni transportat de viituri. Fiind folosite pe scară largă și în diferite variante
constructive într-o serie de țări europene (Franța, Italia, Austria), structurile filtrante au reținut și
canalizat interesul specialiștilor din țara noastră, atât din punct de vedere al construcției propriu-zise
cât și al funcționalității lor, Cele mai numeroase variante constructive au fost concepute pentru
lucrările hidrotehnice transversale din elemente prefabricate; în ceea ce privește lucrările realizate
monolit menționăm:
- barajul cu fundație evazată filtrant (R. Gaspar, 1969), care se deosebește de barajul cu
fundație evazată tradițional prin aceea că barbacanele au fost înlocuite prin deschideri
verticale late de 15 - 30 cm, și
- barajul cu ”goluri verticale” (N. Gologan și F. Necula, 1968), diferit de precedentul printr-o
serie de caracteristici constructive și prin metoda aplicată la dimensionare.
O poziție cu totul aparte în ierarhia tipurilor de profile folosite la barajele din domeniul
amenajării torenților este ocupată de profilele triunghiulare optime sau neoptime din punct de
vedere economic. Deși aceste profile s-au impus în primul rând în cadrul unor studii teoretice, totuși
ele prezintă și un interes practic direct , în sensul că, de multe ori, pot fi ușor adaptate și aduse la
forme reale, de exploatare, prin realizarea constructivă a unei grosimi corespunzătoare la
coronament.
Astfel, profilele triunghiulare optime din punct de vedere economic au fost folosite ca
profile de „execuție” în cazul primelor baraje experimentale „subdimensionate”, baraje care s-au
realizat, începând din anul 1970, pe diferite văi torențiale din bazinele Lotru, Tărlung, Sebeș și
Arieș. Barajele „subdimensionate” sunt baraje stabile, teoretic, numai la împingerea pământului
(aterisamentului). Conceperea și experimentarea lor s-au bazat pe o serie de premise fundamentale
care au justificat reconsiderarea ipotezelor de calcul și a schemelor de sarcini care solicită barajele
folosite în domeniul amenajării torenților (S.A. Munteanu, 1970).
Față de barajele trapezoidale cu fruct mărit și efort de întindere pe paramentul din amonte
dimensionate - potrivit normativului în vigoare - la presiunea apei cu  = 11 kN/m3, H > 0 și
coeficienți de siguranță la răsturnare KR = 1,3%. La barajele executate ulterior (după 1970), în
bazinul hidrografic Tărlung economiile obținute au fost și mai mari.

Într-adevăr, dacă analizăm retrospectiv realizările din perioada 1948 - 1970 - când s-au
experimentat mii de lucrări care, în fiecare etapă, apăreau mai economice (dar, în același timp, mai
periculoase ca stabilitate) - putem constata că barajele „subdimensionate” din bazinul Tărlung au
adus economii specifice cumulate de circa 70% - 75%, față de barajele utilizate curent în țara
noastră înainte de anul 1950, dimensionate în ipoteza de eforturi cea mai economică la vremea
aceea (aB = 0) și la presiunea apei cu  = 11 kN/m3 și H > 0. Specialiștii consideră că sub limita
acestor dimensiuni nu se mai poate coborî, dacă se au în vedere barajele realizate monolit (S.A.
Munteanu, 1982).

S-ar putea să vă placă și