INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ

Infracţiunea continuată are, în sistemul nostru penal, o istorie îndelungată. În

perioada interbelică se arată că suntem în prezenţa sa atunci când acţiunea fizică ce
constituie elementul obiectiv al unei infracţiuni s-a prelungit în timp prin repetare,
dar pe baza aceleiaşi rezoluţiuni delictuoase1.
În Codul penal în vigoare se păstrează această orientare, art. 41 alin. (2)
prevăzând că infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Ceea ce caracterizează așadar infracțiunea continuată este existența unei
pluralități de fapte care, prezentând fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni,
ar putea constiui tot atâtea infracțiuni de sine statatoare, deci o pluralitate de
infracțiuni. Din aceasta pluralitate, însă, leguitorul a construit o infracțiune unică,
prevăzând în mod expres în art. 41 alin. 2 C.p. ca nu există pluralitate de infracțiuni
în cazul infracțiunii continuate. Această unitate infracțională legală nu este însă o
creație arbitrară. Ea se întemeiază pe anumite legături care unesc faptele între ele 2.
În doctrina actuală se apreciază că pentru a fi în prezența unității legale sub
forma infracțiunii continuate este necesară îndeplinirea a patru condiții, respectiv: a)
unitatea de persoană a făptuitorului care săvârșește acțiunile sau inacțiunile
infracționale; b)unitatea de conținut al infracțiunii; c)unitatea de rezoluție
infracțională; d) săvârșirea pluralității de acte la diferite intervale de timp3.

A) UNITATEA DE PERSOANĂ A FĂPTUITORULUI

Aceeași persoană trebuie să realizeze toate actele de executare indiferent de
calitatea sa: autor, instigator, complice. Dacă o persoană participă numai la un
singur act de executare se va reține participația la săvârșirea infracțiunii continuate
numai dacă acesta a prevăzut sau a cunoscut că ceilalți participanți săvârșesc
infracțiunea în formă continuată. Săvârșirea în participație poate să privească toate
acțiunile sau inacțiunile care compun infracțiunea continuată sau numai o parte
dintre acestea.
În ceea ce privește unitatea de subiect pasiv, legea nu prevede existența
acestei condiții, însă problema a fost pe larg dezbătută.
În literatura de specialitate, în jurisprudenţa şi în legislaţiile diferitelor ţări s-
au conturat trei mari concepţii asupra acestei probleme.

1
Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Tempus, Bucureşti, 2000, p.
265.
2
Costică Bulai, Manual de drept penal, Universul Juridic, p.504
3
Mihail Udroiu, Drept penal, ediția a 2-a Ed. CH Beck, pg.54
 Într-o primă opinie, exprimată de doctrina franceză şi italiană din prima
jumătate a secolului nostru, se consideră că unitatea de subiect pasiv nu este o
condiţie pentru existenţa infracţiunii continuate4.Această idee a fost preluată şi în
doctrina română interbelică, apreciindu-se de către unii autori că „rămâne de la caz
Ia caz să se verifice dacă schimbarea persoanei victimei nu a implicat o nouă
rezoluţiune".5
Potrivit unui alt punct de vedere, trebuie făcută o distincţie între infracţiunile
contra persoanei şi infracţiunile contra patrimoniului. În cazul primei categorii
existenţa infracţiunii continuate presupune în mod necesar unitatea de victimă, în
vreme ce la infracţiunile contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu
determină prin ea însăşi existenţa unui concurs de infracţiuni 6. Această opinie a fost
exprimată şi în literatura juridică română mai veche şi este astăzi împărtăşită de
quasiimanimitatea doctrinei şi jurisprudenţei.
Potrivit acestei opinii infracţiunile contra persoanei ar reprezenta o excepţie
de la regula compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
Excepţia s-ar justifica prin faptul că în cazul acestor infracţiuni ocrotirea legii
penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa. În plus, fiecare dintre
textele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente prin care se
limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv. Astfel, pot fi întâlnite
formulări ca „uciderea unei persoane" (ari. 174, 178 C. pen.), „lipsirea de libertate a
unei persoane" (art. 189 C. pen.), „constrângerea unei persoane" (art. 194 C. pen.),
„raportul sexual cu o persoană" (art. 197, 198 C. pen.) ele. În alte formulări,chiar
dacă nu se recurge la astfel de expresii, redactarea textului implică ideea unicităţii
subiectului pasiv. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul infracţiunilor prevăzute în art.
180-182 C. pen., care, referindu-se la durata îngrijilor medicale, au în vedere o
singură persoană care a suferit vătămarea.
In fine, într-o a treia opinie, se consideră că unitatea dc subiect pasiv este o
condiţie generală dc existenţă a infracţiunii continuate, în lipsa acesteia fiind
întotdeauna în prezenţa concursului de infracţiuni7. Acesta este punctul de vedere
dominant în doctrina franceză actuală, reflectat şi în unele decizii ale Curţii de
Casaţie.
În susţinerea opiniei majoritare (cea de-a doua opinie) s-a arătat în doctrină că
în cazul infracţiunilor contra persoanei săvârşirea acţiunii infracţionale este atât de
strâns legată de persoana subiectului pasiv, încât reprezentarea autorului cu privire
la comiterea ei implică, în mod necesar, şi reprezentarea unei anumite victime şi
numai a acesteia. În schimb, la infracţiunile contra patrimoniului reprezentarea
autorului se leagă în principal de bunurile care alcătuiesc obiectul material al
4
; G.Vidal, Cours de droit criminel et de science pénitentiaire, 6émE éd., Librairie
Arthur Rousseau, Paris, 1921, vol. II, p. 134, § 79-1
5
V. Dongoroz, op. cit., p. 329. Florin Streteanu Concursul de infractiuni Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
6
In doctrins franceza se consideră că nu este necesară unitatea subiectului pasiv atunci când infractorului îi este indiferent unul sau altul dintre
subiecţii pasivi. In schimb, ea este necesară atunci când autorul nu poate trece de la lezarea unui subiect la lezarea altuia fără o nouă rezoluţie
infracţională, ceea ce se întâmplă mai ales în cazul infracţiunilor contra persoanei. Un punct de vedere asemănător a fost susţinut şi de G.
Maggiore, op.cit., vol. I, p. 505. Autorul arată că în caz de pluralitate de subiecţi pasivi unitatea sau pluralitatea rezoluţiilor este mai mult o
chestiune de fapt decât de drept. Totuşi, în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori eminamente personale - viaţa, integritatea
corporală – nu se poate reţine unitatea infracţională în cazul pluralităţii de victime.
7
L.Lucchini. Ancora sul reato continuate în „Rivista penale" n°25. 1887.p.4()7;
infracţiunii, persoana celui păgubit fiindu-i chiar indiferentă. Deci hotărârea de a
comite o infracţiune contra patrimoniului se grefează pe reprezentarea unor
elemente fără o relaţie strictă cu persoana subiectului pasiv, în vreme ce la
infracţiunile contra persoanei nici reprezentările autorului şi nici motivele hotărârii
sale nu pot fi desprinse de persoana unei anumite victime, fiind atât de strâns legale
de aceasta, încât ea devine elementul determinant principal al actului de voinţă 8.
Însă, argumentul sus arătat nu este susținut de situațiile practice.
Astfel, si in materia infracţiunilor contra persoanei pot exista situaţii în care
nu persoana subiectului pasiv este elementul determinant al actului de voinţă. Acest
lucru este şi mai evident în ipoteza în care, pentru a comite un furt, infractorul
pătrunde fără drept în locuinţa unei persoane. Ar fi cel puţin bizar să se susţină că în
acest caz, deşi atunci când a luat hotărârea de a comite furtul pe infractor nu l-a
interesat persoana subiectului pasiv, totuşi aceasta a devenit elementul determinant
al rezoluţiei infracţionale privind violarea de domiciliu care, în speţă, nu este decât o
infracţiune mijloc.
De asemenea, nu este exclus ca şi în cazul unora dintre infracţiunile contra
patrimoniului elementul care a stat la baza hotărârii infracţionale să fie tocmai
persoana subiectului pasiv şi nu bunul care constituie obiectul material al
infracţiunii. Aşa se întâmplă de pildă în cazul infracţiunii de distrugere comisă în
scop de răzbunare.
Pe de altă parte, dacă admitem că în materia infracţiunilor contra persoanei
ocrotirea legii penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa, nu există
nici un motiv pentru a nu accepta aceeaşi soluţie şi în cazul infracţiunilor contra
patrimoniului. într-adevăr, legea nu are în vedere noţiunea de proprietate în sens
general, ci se referă la dreptul de proprietate ca drept subiectiv ce aparţine unei
persoane fizice sau juridice 9. Ca şi alte valori ocrotite de legea penală, dreptul de
proprictate există numai raportat la o anumită persoană, iar patrimoniul fiecărei
persoane este strâns legal de aceasta, indispensabil existenţei sale, constituind o
valoare socială distinctă10. De aceea se realizează conţinutul atâtor infracţiuni, câte
persoane vătămate există şi implicit câte patrimonii distincte au fost lezate prin
activitatea infracţională.
Aşa cum întemeiat s-a susţinut în doctrină, în cazul infracţiunii de furt
suntem în prezenţa unei acţiuni de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia
altuia fără consimţământul acestuia, dar atât posesia sau detenţia cât şi lipsa de
consimţământ se leagă întotdeauna în concret de o anumită persoană. Când furtul se
comite în dauna unei pluralităţi de persoane care au fiecare posesia sau detenţia
unor bunuri distincte ne găsim în prezenţa unei pluralităţi de posesii sau detenţii şi
a absenţei unei pluralităţi de consimţăminte. De aici rezultă şi pluralitatea
rezultatelor, căci avem atâtea treceri din posesia sau detenţia unei persoane în

8
V. Papadopol, notă la dec. nr. 90/1990 a T.M.B.,.s. I pen.. în Culegere I. p. 159-160
9
Florin Streteanu Concursul de infractiuni Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

10
F. Streteanu, Pluralitate de subiecţi pasivi. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, în ..R.D.P." nr. 2/1996. p. 36.
stăpânirea de fapt a infractorului câţi titulari distincţi ai acestei posesii sau detenţii
au fost deposedaţi11.
Un alt contraargument este acela că în situaţia în care cu aceeaşi ocazie sau în
împrejurări diferite se sustrag bunuri aparţinând mai multor persoane dintre care
una se află cu făptuitorul în relaţii avute în vedere de ari. 210 C. pen., furtul unora
dintre aceste bunuri nu se poate urmări decât la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. In acest caz este obligatorie reţinerea concursului de infracţiuni.
Admiţând această soluţie, promotorii tezei tradiţionale consideră că ea nu este
consecinţa pluralităţii subiecţilor pasivi, ci a încadrării actelor comise în două texte
distincte ale legii penale - ari. 208 şi respectiv 210 C. Pen. Nu putem fi de acord cu
aceasta motivare intrucat în art. 210 C. pen. nu este incriminată o infracţiune
distinctă de cea din art. 208, textul menţionat conţinând doar o dispoziţie cu caracter
procesual, privind începerea urmăririi penale în cazul infracţiunilor de furt care se
particularizează printr-o relaţie preexistentă între infractor şi persoana vătămată 12.

B) UNITATEA DE CONȚINUT AL INFRACȚIUNII

Acțiunile sau inacțiunile concrete, efective ale făptuitorului trebuie să
prezinte fiecare în parte conținutul juridic al aceleiași infracțiuni, lezând același
obiect juridic.
-Compatibilitatea unităţii de infracţiune cu realizarea unor conţinuturi alternative
ale aceleiaşi infracţiuni-
În doctrină13 s-a făcut distincția între infracţiunile ce cunosc modalităţi
alternative de realizare a laturii obiective şi infracţiunile cu conţinuturi alternative
propriu-zise.
În prima categorie intră acele infracţiuni pentru care textul de incriminare a
consacrat două sau mai multe modalităţi alternative dc comitere - acţiuni sau
inacţiuni - sau chiar urmări alternative. Toate actele se înscriu în ansamblul unei
activităţi infracţionale unice. Astfel, dacă încălcările îndatoririlor de serviciu comise
la diferite intervale de timp în baza aceleiaşi rezoluţii au produs uneori tulburări ale
bunului mers al activităţii unităţii iar alteori o pagubă în patrimoniul acesteia nu
vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni, ci a unei singure infracţiuni de abuz
în serviciu săvârşită în formă continuată (art. 248 C. pen.). Precizăm în acest context
că prin „urmări alternative" trebuie înţelese nu doar urmările înscrise în acelaşi
paragraf al normei de incriminare, ci şi cele care se găsesc în alte paragrafe ale
aceluiaşi articol sau chiar în articole diferite, dacă ele sunt prevăzute alternativ.
Chiar dacă modalităţile alternative de comitere a acţiunii sau urmările
alternative caracterizează unele forma de bază iar altele forma calificată a
infracţiunii, va exista o singură faptă comisă în formă continuată şi nu un concurs de
infracţiuni.
În cea de-a doua categorie, intră infracţiunile care sub aceeaşi denumire
regrupează conţinuturi distincte, fiecare dintre acestea sau numai unele dintre ele

11
D. Pavcl, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, în..R.D.P." nr. 2/1995, p. 118.
12
F. Streteanu, Pluralitate de subiecţi pasivi. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, în ..R.D.P." nr. 2/1996. p. 36.
13
M.Basarab, volumul I pag.205
putându-se realiza prin modalităţi alternative. Aşa se întâmplă în cazul art. 215 C.
pen. care. în alineatele 1, 3 şi 4, consacră de fapt trei infracţiuni distincte sau în
situaţia ari. 271 alin. 1, 2 şi 4 C. pen.
Spre deosebire de cazul evocat anterior, aceste infracţiuni, având conţinuturi
distincte în forma de bază iar uneori şi limite de pedeapsă distincte, nu se pot
integra în structura unei unităţi de infracţiune. Prin urmare, în cazul comiterii mai
multora dintre aceste fapte va exista un concurs de infracţiuni 14 şi nu o infracţiune
continuată.

C) UNITATEA DE REZOLUȚIE INFRACȚIONALĂ

Doctrina penală română, reluând o teză formulată de practica judiciară mai
veche, apreciază că unitatea de rezoluţie infracţională nu se prezumă, ea trebuind
dovedită. Rezultă deci că regula o constituie pluralitatea de infracţiuni, unitatea
legală fiind excepţia.15
S-a considerat că există unitate dc rezoluţie infracţională atunci când în
momentul luării hotărârii făptuitorul şi-a reprezentat activitatea infracţională unică
pe care urmează să o comită în mod fracţionat. Această rezoluţie presupune şi ea un
factor intelectiv -constând în prevederea întregii activităţi desfăşurate eşalonat şi a urmării
acesteia - şi unul volitiv, concretizat în dorinţa de a comite în mod succesiv acţiunile care
alcătuiesc activitatea infracţională16.
Pentru a fi în măsură să unifice mai multe acţiuni în structura unei infracţiuni
continuate rezoluţia trebuie să fie unitară şi determinată. Rezoluţia este determinată
atunci când faptul la care se referă este individualizat şi delimitat în obiectivitatea sa
materială, astfel încât se pot stabili toţi termenii infracţiunii în chip concret, adică se
ştie cine va fi subiectul pasiv, care va fi obiectul material, unde va fi locul comiterii
etc17.
Pentru a determina includerea unor acţiuni comise la diferite intervale de
timp în structura unei infracţiuni continuate, rezoluţia infracţională, în afara
faptului de a fi determinată, trebuie să fie anterioară tuturor acestor acţiuni şi să se
menţină pe toată durata comiterii lor.
Fiind un proces esenţialmente psihic, rezoluţia infracţională nu poate fi
percepută şi evaluată sub aspectul unităţii şi gradului său de determinare în mod
nemijlocit, ci numai pe baza circumstanţelor care caracterizează acţiunile în care ea
s-a concretizat.
Încercând să stabilească o metodologie de evaluare a unităţii de rezoluţie
infracţională şi totodată câteva criterii suplimentare de diferenţiere a infracţiunii
continuate faţă de concursul de infracţiuni, fostul Tribunal Suprem a hotărât prin
Decizia de îndrumare nr. 1/1963 că pot fi avute în vedere în acest sens unitatea
obiectului material, identitatea locului sau a persoanei vătămate. La aceste criterii

14
Ibidem
15
Florin Streteanu, Concursul de infractiuni Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 200
16
M. Zolyneak

17
G. Antoniu, Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal general: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată,
confiscarea specială, în „R.R.D. " nr. 11/1968, p. 105
doctrina şi jurisprudenţa au adăugat şi altele cum ar fi: existenţa unor intervale de
timp relativ scurte între acţiunile componente; comiterea acţiunilor asupra unor
bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea
acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii; unitatea de mobil sau de scop 18.
Dacă pe parcursul desfăşurării activităţii materiale intervine un fapt care
întrerupe rezoluţia infracţională vom fi în prezenţa a două infracţiuni distincte aflate
în concurs real omogen.

D) PLURALITATEA DE ACTE SĂ FIE SĂVÂRȘITĂ LA DIFERITE

INTERVALE DE TIMP
Această condiție este îndeplinită atunci când intervalele de timp sunt mai
mari decât întreruperile pe care le implică în mod firesc săvârșirea faptei. Altfel se
va reține existența unei singure infracțiuni simple sau continue succesive.
În practica judiciară, s-a considerat că ,,fapta inculpatului care, în baza
aceleiaşi rezoluţi infracţionale, a stat de pază în timp ce celalalt inculpat a efectuat
două operaţiuni de extragere de numerar de pe cardurile găsite în geanta sustrasă,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de
retragere de numerar prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a
datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, fără consimţământul
titularului instrumentului respectiv,prev. de art. 26 rap. la art. 27 pct. 1 din Legea nr.
365/2002, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. Instanţa a considerat că sunt aplicabile
dispoziţiile art. 41 alin. 2 C.pen., întrucât s-au efectuat două extrageri de numerar,
chiar dacă la un interval foarte scurt de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. (sentinta penală nr. 2078/04.11.2008 pronunțată de Judecătoria
Ploiești,http://legeaz.net/spete-penal/furt-calificat-complicitate-la-infractiunea-2078-
2008). În acest caz apreciez ca nu se poate reține infracțiunea continuată, având în
vedere că cele două acte materiale de extragere numerar au fost efectuate in aceeasi
împrejurare, constituind unitate naturală de infracțiune.
Intervalele de timp prea mari între actele de executare pot duce la concluzia
unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului, întrucât pot însemna
întreruperea rezoluției infracționale19.

Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în formă continuată

Nu pot fi săvârșite în formă continuată:
1.Infracțiunile săvârșite din culpă
Întrucât în cazul infracțiunii continuate trebuie să existe unitate de rezoluție
infracțională, se impune concluzia că fiecare dintre actele ce compun această
infracțiune trebuie să fie comisă cu intenţie. Pe cale de consecinţă, dacă se comit mai
multe fapte din culpă la diferite intervale de timp ele vor constitui infracţiuni
distincte aflate în concurs. Nici infracțiunea praeterintenționată nu este susceptibilă

18
V. Papadopol. D. Pavel. Formele unitatii infractionale in dreptul penal roman 1992 p. 154

19
Mihail Udroiu, op.cit. pg.55
de a fi săvârșită în formă continuată. Este indiscutabil că rezultatul mai grav produs
ca urmare a primei acţiuni poate fi caracterizai dc o culpă cu neprevedere. Se pune
însă întrebarea dacă, în cazul în care ulterior producerii acestui rezultat, autorul
comite o nouă acţiune identică cu prima nu mai poate susţine că nu a prevăzut
posibilitatea producerii rezultatului mai grav, în această ipoteză fiind vorba de
prevedere urmată de acceptare. Prin urmare, cea de-a doua faptă nu ar mai fi comisă
cu praeterintenţie, ci cu intenţie indirectă. Fiind în prezenţa unor forme de vinovăţie
diferite nu se mai poale vorbi de o unitate de revoluţie şi, ca atare, în speţă ar fi
vorba de un concurs de infracţiuni.
2. Infracțiunile cu un rezultat ireversibil
În acest caz se încadrează infracțiunile de omor. Astfel, în situaţia în care
acţiunile vizează aceeaşi persoană, dacă victima decedează după primă încercare,
repetarea acţiunii nu mai este posibilă. Dacă victima a supravieţuit primei încercări
de ucidere iar făptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii, a repetat acţiunea, reuşind în
final să o ucidă, tentativa va fi absorbită în forma consumată şi deci va fi exclusă
existenţa infracţiunii continuate. În ipoteza în care, după săvârşirea tentativei,
infractorul abandonează rezoluţia iniţială iar apoi reia acţiunea în baza unei noi
hotărâri, se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni. Se consideră de regulă că
hotărârea iniţială a fost abandonată atunci când între comiterea tentativei şi
consumarea infracţiunii a trecut un timp mai îndelungat sau au intervenit unele
împrejurări susceptibile de a-l determina pe infractor să renunţe la hotărârea luată.
3.Infracțiunile de obicei
Posibilitatea comiterii în mod continuat a acestor infracţiuni este discutată în
literatura de specialitate. Astfel, unii autori consideră că, dată fiind natura acestor
fapte, ele sunt incompatibile cu forma continuată în vreme ce alţii apreciază că,
după ce se comite numărul de acte care indică obişnuinţa, dacă se continuă
săvârşirea lor, poale fi vorba de o infracţiune continuată20.
Având în vedere că actele care intră în structura infracţiunii de obicei, nu au
relevanţă penală privite în mod izolat, ci doar ansamblul lor, actele comise ulterior
consumării infracţiunii de obicei nu ar putea să o transforme într-o infracţiune
continuată. În acest caz nu ar fi îndeplinită condiţia ca fiecare dintre acţiunile
succesive să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Data săvârșirii infracțiunii continuate

Întrucât infracțiunea continuată este caracterizată prin repetarea la diferite
intervale de timp a faptei respective, cu atoate trăsăturile caracteristice infracțiunii,
apare, pe lângă momentul în care prezintă mai puțină importanță si care este marcat
de consumarea fiecăreia dintre acțiunile sau inacțiunile care o compun, un moment
al epuizării, care este acela al săvârșirii ultimeia. Toate consecințele juridice care în
mod normal sunt legate de momentul consumării, la infracțiunea continuată,
acestea sunt legate de momentul epuizării. Astfel, prescripția răspunderii penale
curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni (art. 122 ultimul alineat Cod
penal).
20
M. Basarab, op. cit., voi. II, p. 99
 De la data epuizării infracțiunea se consideră săvârșită în întregul ei si de
aceea în raport cu această dată se determină și legea penală incidentă, în cazul
existenței unei succesiuni de legi în timp. Tot de la această dată sunt incidente si
legile de amnistie sau gratiere antecondamnatorie. În cazul activității infracționale
începută în minoritate, dar epuizată după majorat, făptuitorul răspunde ca major
pentru întreaga infracțiune.

- Reglementarea infracțiunii continuate în Noul Cod penal-

În cazul infracţiunii continuate o primă modificare vizează definiția acesteia
în care a fost introdusă o nouă condiţie şi anume unitatea de subiect pasiv. S-a
susținut că infracțiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea
tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni şi trebuie să
rămână o excepţie. Motivarea introducerii acestei condiții a constat si în argumentul
că acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor
pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în
cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni, aşa cum se
întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile
înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de
infracţiuni, astfel că soluţia propusă de proiect îşi găseşte pe deplin justificarea.
A altă modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii continuate.
Dacă potrivit Codului penal în vigoare [art. 42 alin.(1)] infracţiunea continuată se
sancţionează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, la care se poate adăuga un spor similar cu cel de la concursul de
infracţiuni, în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracţiunea continuată
săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu
cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Un asemenea mod de a raţiona a fost
justificat de argumentul că la infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate
de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe când la concurs de infracţiuni
identificăm mai multe hotărâri infracţionale21.
Analizând prima modificare adusă acestei instituții de drept penal, constatam
că, dacă în prezent identitatea de subiect pasiv este un element de stabilire a
rezoluţiei infracţionale, în noua reglementare va fi însuşi un element de existenţă a
acestei forme a unităţii legale de infracţiuni.
În ceea ce privește consecințele practice ale acestei modificări, vom avea în
vedere că în practica judecătorească din prezent se reține, de exemplu că fapta
inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două autoturisme, şi de a
încerca să comită sustrageri din alte trei, aflate în acelaşi loc, constituie o infracţiune
continuată de furt calificat4.
În ipoteza în care s-ar fi aplicat norma privitoare la infracţiunea continuată
din noul Cod penal, această încadrare juridică ar fi fost valabilă exclusiv în situaţia
în care toate cele cinci autoturisme ar fi fost proprietatea aceleiaşi persoane. Dacă
fiecare autoturism ar avea un proprietar diferit, am fi în prezenţa a cinci infracţiuni,
două de furt calificat şi trei de tentativă la această infracţiune, aflate în concurs real.
21
EXPUNERE DE MOTIVE, Proiectul legii privind Codul Penal
 Dacă unul dintre autoturisme, să spunem unul dintre cele în care inculpatul a
reuşit să pătrundă, se găsea în coproprietatea a două persoane, concubini de
exemplu, numărul infracţiunilor săvârşite de către inculpat creşte cu încă una,
pentru că în acel moment se încalcă dreptul de proprietate distinct, a două persoane,
asupra aceluiaşi bun.
Presupunând că asupra unuia dintre autoturisme, al doilea în care a reuşit să
pătrundă inculpatul, a fost constituit de către proprietarul său un drept de comodat
în favoarea unei alte persoane; urmarea pentru inculpat este aceea că în concursul
real va mai apărea o infracţiune, pentru că, având în vedere că şi comodatarul
exercită un drept asupra bunului, are detenţia acestuia, este în mod evident
prejudiciat de furtul comis, deci subiect pasiv al infracţiunii. Dacă studiem intenţiile
inculpatului, vom observa faptul că acesta a dorit doar să sustragă diferite bunuri
din o serie de autoturisme care se găseau parcate în acelaşi loc. Pentru acesta era
indiferent care este situaţia juridică a bunurilor.
În acest context se poate observa cum inculpatul, în temeiul aceleiaşi activităţi
infracţionale şi în baza unei rezoluţii identice, poate fi condamnat, reţinându-se în
sarcina sa un număr de infracţiuni variabil, şi care ţine până la urmă de hazard, de
realităţi juridice independente de acţiunile sale
Motivarea acestei modificări a fost prin caracterul de excepție al unității de
infracțiuni si prin încercarea de a se evita extinderea nejustificată a domeniului de
incidenţă al acesteia la cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de
infracţiuni, aşa cum se întâmplă în prezent.Este, insa destul de posibil ca, în
încercarea de a forţa instanţele să utilizeze instituţia concursului de infracţiuni, să se
ajungă la utilizarea excesivă tocmai a acestuia.
Diferenţa rezidă în faptul că, în temeiul noi legislaţii, instanţele nu mai pot
hotărî, prin aprecierea situaţiei de fapt, incidenţa instituţiilor, plecând ca în prezent
de la rezoluţia infracţională, ci vor fi forţate să aplice în mod automat normele
concursului de infracţiuni în toate situaţiile în care se constată existenţa mai multor
subiecţi pasivi.
Aceasta în contextul diferenţierii tratamentului penal al infracţiunii
continuate faţă de cel de la concurs sub aspectul pedepsei aplicate, ceea ce va genera
un tratament penal exagerat, bazat pe agravarea în mod artificial a periculozităţii
faptelor penale.