Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt
chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee
care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalia, o carte care
cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie
(călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci
și sfaturile evanghelice (i.e. "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei,
castității/curăției, statorniciei și ascultării). Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest
fel de viață sunt: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".
"Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea
făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de
vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimic din cele făcute
din struguri să nu bea; nici struguri proaspeţi sau uscaţi să nu mănânce. În toate
zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din
struguri, de la sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să
nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului,
este sfânt şi trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a
afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va
muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin
atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate
zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului. (Numeri 6,2-8)
Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, Wadi Qelt
(Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon)
Profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință. Unii din ei
trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de
oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai
comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar despre care s-au făcut
multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin. Proorocii dinainte de
Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia,
Elisei sunt importanți pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model"
al vieții monastice (și în special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul Ioan
Botezătorul, mazireu și prooroc în același timp. Și Ioan a avut ucenici care stăteau
împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de viață asemănător
cu al său:
Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele
Sfântului Diacon Filip (din cei șapte) :
Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida şi,
îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieşind, am venit la
Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei şapte
(diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.
(Fapte 21,7-9)
Această imagine de la o mănăstire din România îl arată pe starețul sau egumenul acesteia,
așezat în jilțul care îi indică statutul. El poartă însemnele funcției și epitrahilul care
amintește faptul că este preot, ieromonah.
Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, despre care se crede
că nu s-a căsătorit și care, pentru a se întreține, făcea corturi:
Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la
Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriţi şi
văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. (I Corinteni 7,7-8)
Dar adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc,este Iisus Hristos:
Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în
chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine,
chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca
un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe
cruce. (Filipeni 2,5-8)
În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în
comun, împărțind tot ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor.
Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai
monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost
Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al
regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de
Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat
întemeietorul monahismului apusean.
Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -,
după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii
arheologice confirmate ale acestora, și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie
cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în
apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte
departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un
monah desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-
a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu
numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe
Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau,
în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie).
Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o
comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) -
individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune.
Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o
comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor
urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba
("Părinte"), în română avva.
În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața
comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest
lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de
sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.
Epoca de aur a monahismului creștin a durat cam din secolul al VIII-lea până în secolul al
XII-lea d. Hr. Mănăstirile au devenit o parte esențială a societății, luând adesea parte la
eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor doctrinare. Mănăstirile îi
atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și tot atunci mânăstirile
erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.
În Est, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă din secolul al XI-
lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștinii din
Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.
Clerul monahal
Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine,
asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele
Taine de la bisericile parohiale). Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era
cazul obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri,
fie ca starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Un preot-călugăr este numit
ieromonah, iar acum ei sunt parte integrantă din viața mânăstirească de obște
(comunitară). Există și destul de mulți monahi-diaconi, numiți ierodiaconi
Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,
candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt
căsătoriți (înainte de hirotonia pentru treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie
celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și
maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh. Mulți
sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale aceastei practici.