Noțiunea și evoluția izvoarelor dreptului privat

Pornind de la difiniția terminologiei privind izvoarele dept ,romanii au ajuns la

concluzia unanimă că acestea prezintă mai multe accepțiuni,respectiv cea în sens
material,cea în sens documentar și,în sfârșit,cea în sens formal care de fapt va
constitui obiectul nostru de cercetare.
Prin izvor de drept în sens material înțelegem condițiile materiale,adică factorii
sociali,eco-
nomici,geografici,politici,culturali,care influențiază asupra adoptării unor norme
juridiceDe exemplu,criza economică și socială în care se află statul la un moment dat
impune adoptara de
urgență a unor legi.Astfel,criza economică și socială vor fi izvor în sens material,iar
legile izvor în sens formal.
În sens formal,izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor
juridice.Pentru ca o normă socială să devină o normă de drept sunt necesare anumite
procedee de adoptare,procedee ce diferă de la o societate la alta.Ca urmare,rezultatul
procedeelor folosite în scolpul transformării normelor sociale în norme juridice
constituie izvoarele formale ale dreptului.
Toate lucrurile care ne înconjoară au o anumită formă,după care le deosebim,la fel
și dreptul este exprimat într-o formă specifică.Cu alte cuvinte,izvorul formal
reprezintă forma în care se exprimă dreptul.De aici vine și denumirea de ,,izvor în
sens formal,,sau mai simplu-izvor formal.
E bine să știm că izvoarele formale prezintă cea mai mare importanță,de aceea când
se face referire la ele se pronunță doar cuvântul,,izvoare,,fără a mai specifica că sunt și
formale,fiind de la sine înțeles că ele sunt izvoare formale.
Pe parcursul istoriei,izvoarele formale au apărut și s-au perfecționat în strânsă
legătură cu situația politică,economică,socială și culturală din acele vremuri.
În epoca veche,imediat după fondarea statului,principalul izvor de drept a fost
obiceiul.La început atât populația,cât și conducerea statului foloseau niște obiceiuri
simple,lipsite de temei juridic,care se asemănau cu tradițiile de zi cu zi.Apoi,acestea a
fost înlocuit cu obiceiul juridic(cutumele).Alături de obiceiul juridic,izvor de drept în
epoca clasică a fost legea.
În epoca clasică,numită ,,epoca de aur,,a dreptului roman,ca izvor de drept ai servit
hotărârile senatului sau cum li se mai zicea senatus consultele,edictee magistraților și
jurisprudența,iar în epoca postclasică izvoarele dreptului roman au fost constituțiile
imperiale și obiceiul juridic.Revenirea la obiceiul juridic în epoca postclasică se
datorează faptului că Roma a devenit monarhie absolută,iar odată cu aceasta a început
criza economică,haosul și decăderea morală a societății romane.
Între izvoarele formale ale dreptului și cele materiale există o strânsă
legătură,fiindcă orice schimbare care intervine în sicietate la un moment dat,-de ordin
economic,politic,administrativ,militare,cultural,social-se referă ca o consecință și
asupra sistemului de norme juridice.
Prin izvoarele de drept în sens documnetar,se subînțelege totalitatea documentelor
istorice care servesc la un moment dat în calitate de izvoare.Se mai numesc izvoarel
ca sursă de cunoaștere.Din această categorie facparte:tablele din marmură,bronz sau
lemn,manuscrisele,cărțile vechi,monedele,orice alte obiecte cu valoare arheologică,din
care se poate reconstitui frgmentar realitatea juridică din trecut.
Documnetele oferă sate semnificative și prețioase cu privire la reglementările
normative cuprinse în legi,hotărâri ale senatului ori jurisprudență,dând posibilitatea de
a urmări cum au evoluat instituțiile juridice romane.
Izvoare documnetare:
 Textele epigrafice-aceste texte îmbracă forma unor înscrisuri gravate pe table
de marmură sau bronz,ori pe tăblițe de lemn acoperite cu ceară.Sub forma dată
au fost găsite contracte de vânzare-cumpărare,de închiriere și depozit,acte de
garanție,precum și unele date privind evoluția dreptului privat roman în secolul
al II-lea.
 Manuscrisele-sunt documente vechi în care se conțin izvoare de drept deosebit
de importante pentru cunoașterea dreptului privat roman.Suportul folosit
pentru cele mai vechi manuscrise cunoscute a fost papirusul.Mai târziu se
folosea ca suport foaia de pergament.Papirusul a ajuns în atenția juriștilor la
sfârșitul secolului al IXI-lea,după ce au fost descoperite doua hotărâri ale
senatului scrise pe papirus,prin care impăratul Claudius aducea modificări în
funcționarea instanțelor de judecată.Deosebit de importantă este și constituția
lui Caracalla(212d.Hristos),scrisă tot pe papirus,prin care s-a oferit libertate la
acordarea cetățeniei roman.În anul 1933 în Egipt a fost descoperit un fragment
important din Institutele lui Gaius,la fel consemnat pe papirus.Faia de
pergament era produsă din prelucrarea pieilor de vită,capră,oaie.
 Textele istorice și literale- în mare măsură s-au păstrat sub formă de cărți prin
biblioteci,furnizând date privitoare la anumite izvoare normative,practica
judiciară sau momente din viața privată,cu implicații pe plan juridic.Dintre
istorici și scriitori romani care au scris cărți ajunse până astăzi menționez pe
Titus Livius,Cicero,Cezar,Horatiu,Tacit.
 Obiceiul
Este constituit din acele reguli nescrise care, aplicate continuu şi îndelungat, capătă
forţă juridică. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi s-a format în procesul trecerii
de la societatea gentilică la cea organizată în stat, exprimând interesele tuturor
membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-voie. După apariţia statului, fizionomia
obiceiului se schimbă, în sensul că numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor
clasei dominante capătă sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a
statului.
Timp de un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a reprezentat singurul izvor de
drept. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţi ai cultului păgân
roman), care pretindeau că acestea le-au fost încredinţate de către zei. Pontifii erau însă
exponenţii intereselor aristocraţiei sclavagiste, iar în procesul de interpretare a
obiceiului, săvârşeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase, între
ius şi fas, pentru a putea impune voinţa categoriei din care ei înşişi făceau parte. În
contextul evoluţiei societăţii romane şi al apariţiei actelor normative, vechiul obicei,
rigid şi formalist, îşi pierde treptat importanţa, fără a dispărea însă cu totul.
Jurisconsultul Salvius Iulianus a arătat că obiceiul reprezintă voinţa comună a poporului
şi că are atât o funcţie creatoare, cât şi o funcţie abrogatoare. În epoca postclasică, în
contextul decăderii producţiei de mărfuri, a revenirii la practicile economiei naturale şi a
descompunerii treptate a statului, obiceiul îşi recapătă importanţa sa de odinioară.

Caracteristic obiceiului este faptul că acesta se formează într-o perioadă mai mult sau
mai puțin îndelungată,fiindcă este necesară trecerea unei anumite perioade de timp în
care o anumită regulă nescrisă să se ,,cimetinze,,în mintea membrilor colectivității în
care ruglula dată a luat naștere.De la început membrii unei colectivități adoptă un
anumit comportament unul față de celălant,față de bunuri.Apoi,comportamentul dat se
repetă în mod în mod binevol de toți sau aproape toți membrii colectivității,ca și cum ar
exista o lege care ar impune un astfel de comportament.
Jurisconsultul Ulipian scria că obiceiul se bazează pe consențământul tacit al
poporului,consacrat printr-un uzaj îndelungat.
Conform Instituțiilor lui Iustinian:
Ex non scripto ius venit quod Dreptul nescris constă în ceea ce a
usus comprobavit.Nam diuturni consfințit uzul,deoarece obiceiurile
mores consensu utentium com- din vechime statornicite,aprobate
probati legem imitantur. de către cei ce le urmează,au putere
de lege.
În dreptul roman obiceiul juridic se desemna prin următorii termeni:
 Mores maiorum(obiceiul strămoșilor)
 Usus (practica obișnuită)
 Commentarii pontificum(obiceiuri care s-au statornicit în practica pontifilor)
 Commentarii magistratum(obiceiuri care s-au statornicit în practica magistraților
romani)
 Consuetudo(obiceiuri în epoca Dominatului)
În epoca veche,până în sec. V î.e.n.,obiceiul reprezenta unicul izvor de drept formal
al dreptului roman.Acesta se explică prin faptul că viața romanilor era dominată de
 economia naturală,prin simplitatea vieții și activității economice a cetățenilor
romani.În astfel de condiții de existență,adoptarea legilor scrise nu erau
necesare.Însă odată cu dezvoltarea relațiilor sociale,economice,politice,obiceiul nu
mai corespunde cerințelor noi ale ce apăreau în societate,având o dinamică mare,nu
se puteau rezolva prin obiceiuri.Este bine de menționat ca obiceiurile juridice erau
ținute în secret de către pontifi,care erau exponenți ai patricienilor.Pontifii erau
interesați să mențină confuzia instaurată în ceea ce privește natura dreptului,și
anume originea divină a dreptului,acea influență religioasă se evidenția în cadrul
constrăngerii fizice în procesul de aplicarea dreptului.Deseori pontifii erau învinuiți
că dădeau răsăunsuri în favoarea patricienilor.De acea,plebeii au cerut ca
obiceiurile să fie sistematizate,codificate și publicate,pentru a fi cunoscute de toată
lumea.Acest lucru s-a întâmplat în anul 451.î.Hr.,când a fost adoptată legea celor
XII Table prin care locul obiceiurilor juridic este preluat de lege.
Este important să menționăm că în epoca veche și cea clasică ca izvoare de drept
au fost recunoscute și obiceiurile altor popoare,numai în măsura în care aceste
obiceiuri nu veneau în contradicție cu principiile și legile romane.Obiceiul juridic și-
a redobândit importanța tocmai în epoca postclasică.

Legea
La romani,legea era desemnată prin cuvântul lex care se utiliza cu înțelesul de
convenție.Atunci cind convenția se închia între doua persoane fizice,cuvântul lex era
utilizat cu înțeles de contract,iar atunci când convenția se încheia între magistrat și
popor roman,cuvântul lex era utilizat cu înțelesul de lege cu izvor de drept.
Gius menționa că,,Lex este quod populus Romanus senatorio magistratu
interrogante veluti,constituebat.(Legea este ceea ce poporul roman hotăra la propunerea
unui magistrat senatorial,ca de pildă un consul.
Procedura de adoptare:La romani legile se adoptau conform unei metode
speciale.Mai întâi,magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict.Membrii
societății romane se întruneau periodic în Adunarea poporului,la care discutau proiectul
de lege,apoi erau convocați în adunări mai mici pentru a se pronuța.Dezbaterea
proiectului se făcea în cel mult 24 de zile.Dacă poporul era de acord cu textul
proiectului de lege ,răspundeau prin da,,uti rogas,,,iar dacă nu erau de acord,prin
nu,,antiqua,,.
După ce legea era votată de către Adunarea poporului,ea trebuia să fie supusă
ratificării de către senat.Senatul verifica dacă au fost respectate tradițiile ăi moravurile
poporului roman.După ratificare ,textul original al legii era păstrat în tezaurul
statului.Un număr suficient de copii erau difuzate gratuit,fiind astfel cunoscut de
întreaga societate.
Legea romană purta numele Magistratului care o implimenta.
Clasificarea legilor se făcea după criterii diferite cum ar fi organul de care acestea
emană sau din punct de vedere al sancțiunii.