Fahrenheit 451

Am citit romanul prima oară la 13 ani, când eram un mic devorator de SF. Nu m-a impresionat la
fel ca Dune ori Asimov, poate fiindcă eram obişnuit cu un stil science-fiction mai tehnic, cu
roboţei sau lumi îndepărtate şi diferite de a noastră.

Abia 10 ani mai târziu, când am citit-o a doua oară, am receptat-o mai aproape de valoarea ei. Nu
este un roman SF. E mai degrabă o ficţiune despre un viitor în care omul se înstrăinează de
fondul său intelectual şi spiritual, devenind incapabil de a mai trăi o experienţă religioasă sau
artistică, renunţând la introspecţie, la simplul act meditativ şi nemaiavând, în consecinţă, nimic
a-şi spune atunci când rămâne singur cu el însuşi. Arderea cărţilor în lumea imaginată de
Bradbury nu duce numai la suprimarea istoriei, culturii şi a artei, dar şi la un “eşec interior” al
omului, deoarece a citi este în esenţă un act interior, prin care individul îşi formează şi exersează
intelectul, îşi dezvoltă capacităţile de interogare şi abstractizare, trăieşte un întreg univers de idei
şi emoţii, într-o anumită lentoare şi savoare, pentru ca ideile să prindă rădăcină şi să dea rod în
conştiinţa sa.

De aceea unele personaje ale romanului sunt convulsive, se grăbesc, pasiunile tinerilor se reduc
la curse mortale de maşini, pornografie şi distracţii extreme. Vidul interior o duce pe soţia lui
Montag (personajul principal), care toată ziua sporovăieşte pe canapea cu “pereţii vorbitori”, la o
tentativă de sinucidere – pe care nu încearcă să şi-o explice, revenind mai înverşunată la
trăncăneala cu “familia” ei de pe pereţi. Într-o altă scenă, Montag le citeşte unor femei câteva
poezii, iar aceste sunt cuprinse de emoţii atât de puternice, încât izbucnesc în plâns şi o iau la
fugă, pentru a uita, parcă, de ele.

Totuşi, aplecarea omului spre meditaţie şi interogaţie nu poate fi anihilată, deoarece omul este
condiţionat a trăi nu doar în orizontul imediat şi concret, ci şi în cel al “existenţei întru mister şi
pentru revelare“, cum spunea Lucian Blaga. Primul personaj altfel decât ceilalţi este o
adolescentă, Clarisse, pe care Montag o zăreşte plimbându-se pe stradă, întâlnirea cu ea
deşteptându-i emoţii uitate sau ignorate. Frumoasă, melancolică, ea îi destăinuie cele mai intime
gânduri, senzaţii şi sentimente:
“îmi place să privesc lucrurile şi să simt în nări parfumul lor, uneori rămân trează toată
noaptea ca să mă plimb şi să văd răsăritul soarelui [...] uneori îmi vine să cred că şoferii nu ştiu
ce e iarba sau ce sunt florile, pentru că niciodată nu au timp să le privească [...], am o groază de
timp pentru lucruri aiurite. Ai văzut panourile lungi de 60 de metri de la marginea oraşului?
Ştiai că odinioară ele aveau numai 6 metri? Apoi maşinile au început să meargă pe şosele cu
asemenea viteze, încât panourile au trebuit lungite, ca reclamele să poată fi citite“. În acest
timp, Montag, uitându-se în ochii ei, îşi aminti de copilărie, când mama lui “găsise o ultimă
lumânare, pe care o aprinsese; în scurtul răstimp de o oră, redescoperise lumea“.

Clarisse, prin tinereţea şi romantismul ei, este pentru Montag revelaţia sensibilităţii firii umane,
dovada că existenţa are semnificaţii mai profunde, dincolo de ideologie, utilitate, concret, în
interioritatea gândirii. Pentru preocupările ei neobişnuite, deoarece gândeşte prea mult,
adolescenta este însă sfătuită să se ducă la psihiatru: “Mi s-a impus să merg. Nu ştiu ce cred
despre mine. Cică sunt ţicnită de-a binelea”.

În lumea lui Bradbury cărţile sunt interzise şi arse deoarece se consideră că pot fi periculoase
pentru oameni. De ce? Ele conţin toate contradicţiile condiţiei umane, toate temerile, obsesiile şi
viciile umanităţii – pe lângă toate ideile ei înălţătoare şi altruiste. De aceea, cărţile pot duce la o
gândire aberantă şi la atitutini antisociale, dar mai ales cultivă o atitudine individualistă, oamenii
sinţindu-se “superiori” faţă de semenii lor prin cultura asimilată din cărţi.

Ideologia societăţii imaginate de Bradbury nu admite individualismul. Controlul social exercitat

de stat se realizează prin propovăduirea “egalităţii între oameni”, chiar şi la nivelul intim al
valorilor, aspiraţiilor şi al modului de viaţă. Mediul televizual este sistemul nervos al societăţii,
mijlocul prin care statul îşi transmite ideologia şi prin care oamenii comunică între ei. Forma
exponenţială de sociabilitate în lumea imaginată de autor este cea “virtuală”: oamenii comunică
prin intermediul unor ecrane fixate pe pereţii camerelor. Aceşti “pereţi vorbitori”, cum îi
numeşte Bradbury, devin o “familie”, iar oamenii îşi împărtăşesc impresiile, experienţele ca într-
un talk-show la care fiecare participă stând pe canapeaua din camera sa.

Proiectul de fericire socială impus de societate este unul centrat pe funcţionalitate, utilitate
(acesta pare a fi principiul ultim din lumea descrisă de autor). Pentru ca toată lumea să fie
“fericită”, toţi trebuie să fie “egali”. Cum sfera culturii “înalte” produce calitate, distincţie şi
individualitate, egalitatea între oameni devine posibilă doar în sfera contingentului şi a frivolului
(a divertismentului, confortului şi a consumerismului) – în acest “realism integral” (cum l-a
teoretizat Julien Benda în Trădarea cărturarilor) care produce cantitate, asemănare între
indivizi şi spirit gregar.

Interesant este că Ray Bradbury descrie o evoluţie pertinentă spre această lume, pornind de la
realitatea secolului XX. Elementul esenţial al schimbării este “ritmul” vieţii. Accelerarea este de
fapt “progresul” istoriei, pare a spune autorul. Frenezia comunicării acţionează ca o “centrifugă”,
eliminând din mintea omenească orice gând în disonanţă cu ideologia societăţii.

“- Gândeşte-te la secolul XIX, cu caii, câinii, căruţele lui domoale. Pe urmă, în secolul XX,
ritmul vieţii deveni tot mai accelerat, iar cărţile din ce în ce mai scurte, mai condensate. Clasicii
erau înghesuiţi în emisiuni radiofonice de câte 15 minute sau vârâţi într-un dicţionar, sub forma
unui rezumat de câteva pagini. Toţi ştiam despre Hamlet, dar nu ştiam despre el decât ceea ce
spunea un rezumat de o pagină. Acum puteţi citi toţi clasicii! Nu vă lăsaţi mai prejos decât
vecinii voştri! Pricepi? Din grădiniţa de copii la Universitate, iar de la Universitate înapoi la
grădiniţă, ăsta a fost nivelul intelectual al oamenilor timp de cinci secole sau chiar mai mult.

Apoi ritmul care se accelera din ce în ce mai mult!.. Cine? Ce? Clic. Pic. Flac. Digesturi numai
digesturi şi supradigesturi. Politica? O coloană, două fraze, un titlu. Apoi totul se spulberă în
vânt. Mâinile agere ale editorilor, gazetarilor, comentatorilor, învârteau repede-repede pompa
centrifugă ca să elimine din mintea omenească orice gând parazitar. Durata studiilor era din ce
în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria şi studiul limbilor erau abandonate, în cele
din urmă complet abandonate. Viaţa e scurtă. Înainte de toate de contează slujba, iar după
slujbă distracţiile sunt destule. Viaţa a devenit un uriaş carusel. Spectacol, sport, hai să fim cât
mai prietenoşi, cât mai multe cărţi cu poze, cât mai multe filme…“.

În aceste condiţii, şi la presiunea grupurilor minoritare, scriitorii şi-au trădat menirea, “punând
lacăt pe maşinile lor de scris”. Setea de egalitate a societăţii imaginate de Bradbury aminteşte de
teoria “spiralei tăcerii”, a lui E. Noelle-Neumann, potrivit căreia “opinia publică este formată
din acele opinii pe care le poţi exprima în public fără a te izola, dar mai ales de o opinia publică
ţin acele convingeri şi comportamente pe care trebuie să le exprimi public dacă nu vrei să te
izolezi“.

În acest punct, romanul lui Ray Bradbury devine o distopie a democraţiei, deoarece pune în

discuţie dorinţa de egalitate a oamenilor.

“Pe măsură ce şcolile scoteau tot mai mulţi alergători, săritori, manageri, economişti în locul
criticilor, cercetătorilor, creatorilor de literatură, cuvântul devenea o ocară. Oamenii se tem de
lucrurile neobişnuite. Trebuie să fim cu toţii la fel. Nu se naşte fiecare liber cum spune
Constituţia, ci toţi devenim egali. Fiecare caută să fie după chipul şi asemănarea celuilalt, astfel
niciun munte nu ne mai înspăimântă şi nu mai avem sentimentul propriei noastre micimi“.

Spiritul gregar al omului imaginat în cartea lui Ray Bradbury are un corespondent în realitatea

zilelor noastre. Filosoful Dany-Robert Dufour, într-un articol publicat în Le Monde
diplomatique, nr. 22, ianuarie 2008, ediţia în limba română, intitulat “Să trăieşti în turmă şi să
crezi că eşti liber“, ajunge la concluzia că televiziunea nu produce comportamente individualiste,
ci, din contra, produce comportamente gregare:

“Societatea noastră este pe punctul de a inventa un nou tip de agregat social care pune în joc o
combinaţie stranie de egoism şi gregaritate pe care aş eticheta-o «ego-gregar»“.

Între egoism şi spiritul de turmă nu există nici o contradicţie deoarece constrângerea la consum
este permanent însoţită, la nivel ideologic, de un discurs de libertate, înţeleasă ca permiţând «să
faci ce vrei, alegerea îţi aparţine». În realitate, libertatea noastră de a alegere este una falsă,
deoarece industriile media şi de consum fac să ne căutăm identitatea şi fericirea în anumite
direcţii foarte precise, căutând să fim asemănători celorlalţi pentru a nu ne izola. Televiziunea,
precizează D. Dufour, “funcţionează ca familie virtuală de substituţie”, asemenea “pereţilor
vorbitori” ai lui Bradbury, un mediu care nivelează, omogenizează valorile şi comportamentele,
creează un spirit gregar.

Omul are totuşi nevoie să creadă că gândeşte. În lumea lui Bradbury – ca şi în lumea de astăzi –
tehnologiile mediatice reuşesc să ofere iluzia mişcării şi a gândirii. Astfel, orgoliul individual
este flatat, fără ca oamenii să fie conştienţi însă că ceea ce li se oferă este o pseudocunoaştere.

“Oamenii de azi nu vor să ştie de ce este făcut un lucru, ci cum. Umple-le mintea cu date
inofensive, împănează-le-o cu fapte până ajung să se simtă ghiftuiţi, dar sclipitori din punct de
vedere informaţional… atunci au să aibă impresia că gândesc, iluzia mişcării fără să se mişte
din loc. Nu trebuie să le dai nimic echivoc, cum ar fi filosofia sau sociologia, cu care să-şi
explice lucrurile“.

Într-un adevărat elogiu al literaturii, Ray Bradbury pune în evidenţă capacitatea marilor scriitori

de a oferi cunoaştere prin creaţiile lor, de a dezvălui “porii de la suprafaţa vieţii”, pe când kitsch-
ul mediatic este un surogat cultural, fals şi inexpresiv, de o strălucire plată, fără profunzimi
intelectuale.

“Cărţile adevărate au pori. Sub lentilă vei descoperi o bogăţie infinită de viaţă în continuă
mişcare. Povestirea detaliului. Detalii sugestive. Marii scriitori ating adesea viaţa. Cei mediocri
se apropie de ea. Cei lipsiţi de talent o violează şi o lasă pradă muştelor.

Cărţile arată porii de la suprafaţa vieţii. Oamenii dornici de confort nu vor decât chipuri ca de
ceară, fără păr, fără expresie. Suntem martorii unor vremuri în care florile trăiesc pe seama
altor flori, în loc de ploaie şi cernoziom“.

Romanul are un final deopotrivă trist şi dătător de speranţe. În urma unui conflict nuclear, cărţile
supravieţuiesc în memoria şi pe buzele unor oameni care aleseseră un exil la marginea lumii,
unde fiecare învăţa pe de rost câte cărţi putea. Astfel, cultura își regăsește locul: în gândurile şi
pe buzele oamenilor.

Nu consider că am epuizat romanul, vă las pe voi să-i descoperiţi sensurile şi actualitatea. Dacă
am teoretizat prea mult şi am neglijat latura poetică a cărţii, să mă iertaţi, am vrut să insist pe
actualitatea lui. La câteva luni după ce l-am citit a doua oară, am întrebat o bibliotecară de la
secţia “Copii” a Bibliotecii Judeţene din Bacău cât mai citesc copiii. Mi-a spus, de exemplu, că
dacă prin anii ‘90 biblioteca avea vreo zece mii de abonaţi sub 14 ani (când eram mic stăteam pe
hol la coadă ca să împrumut), atunci, prin 2005, nu aveau nici două sute! Şi mulţi preferau
rezumate ale cărţilor, pentru şcoală.

Aşa că, pentru mine Fahrenheit 451 e o carte care se întâmplă.

Minunata lume nouă

Literatura secolului XX ne-a lăsat multe viziuni pesimiste asupra viitorului omenirii şi puţine
optimiste. Dacă de la sfârşitul Evului Mediu până în secolul al XIX-lea literatura abundă în
utopii (Utopia lui Th. Morus, Cetatea soarelui, de Campanella, Gargantua şi Pantagruel –
Rabelais,Călătoriile lui Gulliver – Swift etc.), secolului XX pare să-i fie
caracteristică distopia (prin H.G. Wells, A. Zinoviev, A. Huxley, Ray Bradbury, G. Orwell,
Andrei Platonov etc.). De ce acest lucru?

Utopiile (prin Th. Morus, Campanella) apar spre sfârşitul Evului Mediu, fiind legate de începutul
Renaşterii, de perioada marilor descoperiri geografice, ca substrat istoric, cultural, social.
Paradoxal, „utopie“ ar însemna „fără loc“ (ou-topos), un loc care de fapt nu există. Asemenea
viselor, proiectele utopice nu au o localizare precisă spaţială şi temporală, societăţile descrise de
Swift sau Thomas Morus existând undeva în afara istoriei. Distopiile însă au o localizare istorică
precisă, fiind plasate întotdeauna într-un viitor sumbru, de multe ori localizat şi spaţial, reflecând
temerea că specia umană şi societatea pot eşua în proiectele lor de fericire.

Ele pot fi considerate şi alternative imaginare la proiectul de fericire socială al Evului Mediu,
care se destramă în perioada respectivă. În modernitate, odată cu industrializarea, utopiile se
transformă în distopii, mai ales în domeniul literaturii de anticipaţie, ele reflectând teama
autorilor de un viitor în care omul eşuează: devenind sclavul unei maşini (H.G. Wells),
instrument al unui stat totalitar (Orwell, Zinoviev), creaţi prin inginerie genetică pentru a
îndeplini anumite funcţionalităţi într-o societate utopică ştiinţifică (Huxley) – sau “de-
culturalizaţi”, “de-spiritualizaţi”, într-o lume în care cărţile sunt interzise iar oamenii devin
“captivi” ai televizoarelor, ai distracţiilor, pentru a fi egali între ei şi a fi feriţi de “pericolul
gândirii” (Ray Bradbury).

În toate distopiile, omului îi este îngrădită libertatea de a interveni în societate din voinţă proprie
(Orwell, Zinoviev, Bradbury) – sau, mai rău, prin anumite mecanisme, omul este transformat în
însăşi structura sa lăuntrică. Aceasta consider că este cel mai terifiant la distopii – nu controlul
exterior de către un stat totalitar, ci modelarea omului chiar în straturile sale fundamentale,
intime: credinţa, aspiraţiile, impulsurile, reprezentări sociale. În toate distopiile, eşecul omului
este în primul rând unul lăuntric! Ray Bradburyimaginează omul acultural – fără trecut, fără
Dumnezeu -, deoarece cultura cărţii îi este inaccesibilă, un om captiv în televizual, pentru care
televizorul ţine loc de familie, Aldous Huxley prezintă un om condiţionat prin metode ştiinţifice
să aibă anumite aspiraţii pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi, programat să deteste ideea de
familie, iubirea dintre bărbat şi femeie fiind redusă la contacte sexuale, iar credinţa în Dumnezeu
fiind înlocuită cu manifestări ritualice în cinstea zeului noii lumi, Ford. În distopia lui George
Orwell se încearcă transformarea interioară a omului prin impunerea unei noi limbi
(“Nouavorbire”) care conţine din ce în ce mai puţine cuvinte, tot mai stereotipice (super-ultra-
delicios, de pildă) pentru a feri gândirea de concepte abstracte precum “libertate” sau “morală”
(sociologul Giovanni Sartori vorbeşte despre o asemenea diminuare actuală şi reală a limbajului
adolescenţilor, despre “o exprimare zeamă-lungă”, semn al sărăciei în cunoaştere şi gândire). De
asemenea, în toate distopiile, cultura cărţii este abandonată, fiind considerată “periculoasă”,
contradictorie şi capabilă să distrugă fericirea de slogan a societăţii.

“Mankurtizarea societăţii” (parabola lui Cinghiz Aitmatov din romanul O zi mai lungă decât

veacul) reprezintă ruptura omului de Dumnezeu, de tradiţie şi limitarea orizontului de valori,
credinţe şi cunoştinte al omului exclusiv la prezent, la ideologia societăţii concrete în care
trăieşte. Deşi romanul nu pare o distopie, el ilustrează exemplar modul în care ideologul şi
ideologiile încearcă să dezrădăcineze omul, să-i “şteargă memoria”, să-l înstrăineze de valorile
comunităţii pentru a putea fi controlat, funcţional în societate. În acest punct, romanul lui
Aitmatov surprinde chiar esenţa demersului utopic, într-un mod mai realist.

Romanul Minunata lume nouă, al scriitorului britanic Aldous Huxley, la o primă vedere pare o
utopie, şi nu o distopie. Totuşi, societatea perfectă imaginată de autor este una în care individul
este controlat încă dinainte de a se naşte şi condiţionat să aibă o anumită personalitate, anumite
valori şi să îndeplinească anumite funcţionalităţi în cadrul societăţii. Totalitarismul minunatei
lumi noi rezidă tocmai în acest control total al natalităţii şi al esenţei psihice indivizilor. Eugenia,
în lumea imaginată de Huxley, înlocuieşte selecţia naturală a indivizilor, fiind completată de
manipularea genetică şi de condiţionarea timpurie pentru a da naştere unei societăţi perfecte,
formată din cinci caste: indivizi Alfa (pentru funcţii de conducere), Beta (indivizi cu un nivel
ridicat de inteligenţă), Gama şi Delta (cu un nivel mediu de inteligenţă) şi Epsilon (pentru funcţii
care nu necesită inteligenţă). Familia nu mai există în această societate, deoarece toţi membrii ei
sunt creaţi artificial – însăşi ideile de părinţi sau de căsătorie ori de iubire (în sens de ataşament
profund faţă de o persoană) provoacă repulsie personajelor din roman. Familia ca unitate socială
a dispărut din această lume, în locul ei fiind exaltată o combinaţie stranie de egoism şi
comunism. “Toţi suntem ai tuturor celorlalţi” – este lozinca preferată (şi inoculată cetăţenilor
încă din copilărie). Idealul social al lumii noi este stabilitatea, asigurată prin condiţionarea
indivizilor de a nu-şi dori altceva în afară de bunăstare, confort şi distracţii. Astfel, un individ
dintr-o anumită castă nu va dori niciodată să facă parte dintr-o castă superioară, fiind programat a
se mulţumi cu situaţia sa socială.

Funcţionalitatea pare a fi valoarea ultimă a societăţii imaginate de Huxley, chiar şi religia

reziduală (Ford, exponentul producţiei industriale, devenit noul zeu al oamenilor), prin formele
ei orgiastice şi paroxistice de adoraţie, având o funcţie de descărcare a tensiunilor şi impulsurilor.
Statul închipuit de autor reuşeşte să controleze indivizii nu prin represiune, ci prin fericire.
Oamenii sunt însă condiţionaţi să-şi gândească fericirea doar prin anumite valori: bunăstare,
confort, igienă, distracţie şi activitate sexuală. Dragostea se rezumă la contactul fizic, iar idealul
de frumuseţe feminină este redus la atributul “pneumatic”, aplicat femeilor. Tot în numele
stabilităţii societăţii, angoasele, stările accidentale de nefericire sau de neîmplinire sunt
îndepărtate cu ajutorul unui drog: “astăzi ai întotdeauna la dispoziţie soma, delicioasa soma, o
jumătate de gram pentru un weekend, două grame pentru o excursie în Orient (…) aşa suntem
feriţi de orice primejdie, pe terenul solid al trudei şi distracţiilor zilnice, alergând de la un film
tactil la altul, de la o fetişcană pneumatică la alta…”.
În incubatoarele centrelor pentru bebeluşi se realiza condiţionarea acestora astfel încât ei să aibă
diferite repulsii (faţă de cărţi sau flori de pildă) şi să asimileze pentru întreaga viaţă normele şi
valorile promovate de stat: “până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu
aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi
mintea adultului – pentru toată viaţa. Mintea care judecă, şi doreşte, şi decide – alcătuită din
aceste sugestii. (…) Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii”.

Cultura, în această lume, a fost sacrificată. Trecutul, cărţile, religia creştină – toate au fost
interzise şi uitate, deoarece nu sunt funcţionale în lumea nouă, care practică chiar acel “realism
integral” constatat şi teoretizat de Julien Benda la începutul secolului XX. Spiritualitatea,
idealul de rafinare a conştiinţei şi introspecţia nu sunt compatibile cu principiile utilitariste, cu
idealurile materiale, imediate şi egoiste: “Trebuie să alegi între fericire şi ceea ce pe vremuri
oamenii numeau . Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga
de parfumuri”.

La fel ca şi în Fahrenheit 451 sau în 1984, în romanul lui Huxley există un personaj care înfruntă
societatea, un individ diferit de ceilalţi. În Minunata lume nouă, acest personaj este John
Sălbaticul, care a crescut într-o rezervaţie de indieni şi este adus în societatea abundenţei şi a
eugeniei. El este un reprezentant al vechii culturi, devenind judecătorul obiectiv al noii societăţi.
John Sălbaticul a citit cărţi (Biblia, Shakespeare), este religios (valorile sale sunt o combinaţie de
păgânism şi creştinism), a trăit în mijlocul naturii – iar prin aceste valori şi experienţe, el este
capabil să înţeleagă mai bine alienarea individuală şi socială a lumii noi. Cultura este cheia
înţelegerii romanului. Însăşi titlul cărţii face trimitere la o piesă de-a lui Shakespeare (Furtuna),
sugerând o exclamaţie retorică deznădăjduită faţă de o lume nouă, inumană. Golirea de
spiritualitate a societăţii imaginate de Huxley şi centrarea ei exclusiv pe vicii, distracţii şi
principii instrumentale – “nu poţi avea o civilizaţie durabilă fără o mulţime de vicii plăcute” –
reprezintă, de fapt, un capăt al civilizaţiei aşa cum o înţelegem noi acum, şi aşa cum o percepe şi
John Sălbaticul. Sinuciderea acestuia simbolizează nu doar imposibilitatea lui de a se adapta, dar
şi lipsa de speranţă că spiritualitatea va mai putea fi vreodată aşezată la locul ei.

Unele elemente din lumea imaginată de autor pot fi regăsite în tendinţele actuale ale societăţii
noastre. Cultura media, de exemplu, este o cultură pur distractivă, senzorială şi seducătoare,
valorizând pozitiv principiile utilitarismului, iar publicitatea, prin amploarea ei, dar mai ales prin
caracterul ei repetitiv, este o formă de sugestionare a indivizilor (încă din copilărie, pentru
mulţi!) chiar către acea formă de fericire imaginată de Huxley: o fericire bazată pe confort,
bunăstare, igienă, activism, distracţie, pe cultul sănătăţii fizice şi satisfacerea pulsiunilor erotice.
O societate care pune în mişcare la nivel global asemenea resorturi este însă în pericol de a fi
foarte uşor de manipulat, subminând conştiinţa şi libertatea indivizilor. Deoarece, aşa cum
apreciază autorul în Reîntoarcere în lumea nouă, un eseu literar-sociologic în care vorbeşte de
“actualitatea romanului său”:

“O societatea a cărei majoritate îşi petrece o mare parte a timpului nu la faţa locului, nu Aici şi
Acum şi în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului şi a
serialelor siropoase, a mitologiei şi a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăţi în
combaterea celor care vor s-o manipuleze şi controleze”.
 1984

Scriitorul britanic George Orwell îşi imaginează în capodopera sa, romanul O mie nouă sute
optzeci şi patru, un viitor în care un partid totalitar reuşeşte să oprească mersul istoriei şi să
anihileze iniţiativa individuală. În roman, scriind şi rescriind mereu trecutul, SOCENG (partidul
respectiv) îşi însuşeşte istoria omenirii. Indivizilor le este anulată posibilitatea de a-şi cunoaşte
istoria recentă şi îndepărtată, fiind condamnaţi să se cunoască pe ei înşişi şi societatea lor doar
din versiunile oferite de partid. Cultura, adică valorile religioase, artistice şi ştiinţifice, este
“ştearsă” din istorie, fiind înlocuită cu “adoraţia pentru Fratele cel Mare”. Protagonistul
romanului, Winston Smith, este chiar unul din slujbaşii partidului care contribuie la permanenta
rescriere a trecutului. În acest fel, memoria socială şi individuală devine “instituţională”: “Zi de
zi şi aproape clipă de clipă, trecutul era adus la zi. Nici o ştire sau opinie care venea în conflict
cu nevoile momentului nu era lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria era un palimpsest
scris şi rescris indiferent de câte ori era necesar”.

Forma de cultură care supravieţuieşte în această lume este cultura de masă (oferită ca distracţie
proletarilor): cărţi de literatură scrise cu ajutorul unei maşini de creat intrigi,“ziare de aruncat la
gunoi, în care nu găseai aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri” sau “filme
despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop
special numit versificator”. Acest tip de cultură descris de Orwell (şi atât de asemănător culturii
mediatice de astăzi) are o funcţionalitate precisă în societatea imaginată de el: de a-i împiedica
pe proletari să gândească prea mult şi să le ofere distracţii pentru a-şi umple timpul. “Maselor li
se poate acorda libertatea gândirii pentru că ele nu gândesc. Pe de altă parte însă, la un
membru al partidului nu poate fi tolerată nici cea mai mică deviaţie de opinie, asupra celei mai
neimportante chestiuni”.

Aspectul terifiant al romanului este modul în care partidul reuşeşte să controleze viaţa privată,
chiar şi gândurile sau sentimentele membrilor săi. Miza controlului social nu este conformismul
din partea indivizilor, imposibilitatea lor de a se revolta, ci însăşi indivizii: ei trebuie astfel
supravegheaţi şi formaţi încât să iubească partidul şi să urască orice idee sau persoană care nu
corespunde ideologiei. Aşadar, acţiunea de transformare a omului se îndreaptă către straturile lui
fundamentale, gândirea şi emoţiile. În acest scop, partidul dispune de un aparat de supraveghere,
propagandistic şi constrângător în faţa căruia individul nu poate riposta. Spre deosebire
de Fahrenheit 451 sau de Minunata lume nouă, în romanul lui Orwell ideologia nu mai este
seducătoare, ci se exprimă violent. Individul este anihilat de aparatul instituţional şi scos în afara
societăţii.

Una din cele mai interesante modalităţi de control asupra gândirii, imaginată de autor în romanul
său, este dublugânditul. “Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două
convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un
gânditor al partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru,
el este conştient că joacă feste realităţii; dar prin intermediul dublugânditului el se şi asigură că
realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient (altminteri nu s-ar
desfăşura cu precizia necesară), şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de
falsitate… Dublugânditul este însuşi nucleul SOCENG-ului… Aşa stând lucrurile, este
indispensabil să spui minciuni sfruntate şi totuşi să le crezi cu toată sinceritatea, să negi
existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o
negi”.

Pare paradoxal că o întreagă societate, ca în romanul lui Orwell, se bazează pe falsificarea

evidenţelor. Dar să ne amintim că în perioada comunistă oamenii erau obligaţi să exprime, cel
puţin la nivel public, ideile promovate de regim, chiar dacă nu credeau în ele. Schizofrenia
aceasta socială, a spune minciuni sfruntate şi a te preface că le crezi cu adevărat chiar a făcut
parte din experienţa cotidiană a românilor. Dublulgânditul lui Orwell merge însă şi mai departe,
afirmând necesitatea de a crede în propriile minciuni. Lozincile SOCENG-ului sunt o ilustrare a
gândirii contradictorii de care este capabil omul: “Războiul este pace”, “Libertatea este
sclavie”, “Ignoranţa este putere”. Pacea, Libertatea şi Puterea sunt definite prin contrariile lor,
războiul, sclavia, ignoranţa. Deşi Orwell găseşte o “logică” acestor lozinci, ideea de forţă a
romanului este că, asociind şi confundând ideea de libertate cu cea de sclavie, conceptul în sine
de “libertate” îşi pierde sensul! Punând semnul egal între două noţiuni opuse, nu mai distingem
între ele.

“Cinismul” autorului merge mai departe, el imaginându-şi o modalitate prin care oamenilor le-ar
fi imposibil să se mai gândească la noţiuni abstracte cum ar fi libertatea, binele şi răul, frumosul
etc. Acest lucru s-ar realiza prin Nouavorbă, un limbaj nou, rudimentar (tot ce era fascinant se
exprima prin adăugarea prefixelor -super şi -ultra, unul după altul, ca în limbajul de astăzi al
adolescenţilor), alcătuit în mare parte din cuvinte care exprimă lucruri şi situaţii concrete, ori din
cuvinte “special concepute în scopuri politice, care urmăreau impunerea atitudinii mentale
dezirabile la persoana care le folosea”.

Scopul noii limbi era de a înlătura orice gând incompatibil cu ideologia partidului, de a face
imposibilă meditaţia asupra unor idei fundamentale ca libertatea, fericirea, altruismul sau sensul
vieţii. Nouavorbă reducea vocabularul oamenilor deoarece “ispita de a te cufunda în gânduri era
cu atât mai slabă cu cât aveai mai puţine cuvinte de unde alege. Scopul suprem era acela de a
face ca vorbirea să se producă direct în laringe, fără a mai antrena deloc centrii nervoşi
superiori”. Dar un alt scop declarat al acestei noi limbi era de a face imposibilă traducerea (şi în
consecinţă cultura) literaturii epocilor anterioare. “Cel care urma să crească având drept unică
limbă Nouavorbă nu ar mai fi putut şti că egal avusese odată înţelesul de sau că liber însemnase
odată “.

Capodopera lui Orwell, un roman politic, antitotalitar, prezintă o lume în care individul, cultura,
istoria, chiar şi limba sunt distruse şi refăcute pentru simpla funcţionare a unei ideologii, pentru
controlul total al unui partid. Deşi pare terifiant, scenariul imaginat de autor în anul 1949 s-a
apropiat de realitatea multor regimuri comuniste. Deformarea trecutului, controlul statului asupra
spaţiului privat al cetăţenilor săi, înregimentarea culturii în domeniul ideologiei de partid,
propaganda, “limba de lemn” au fost puse cu adevărat în practică de aceste regimuri, chiar dacă
nu la nivelul imaginat de Orwell. Ceea ce consider că este frapant în O mie nouă sute optzeci şi
patru este disoluţia gândirii prin imposibilitatea de a mai gândi conceptual. De pildă, în lozinca
“Libertatea este sclavie”, conceptul de libertate este prezentat ca sinonim al opusului său
(sclavia), sfidând logica prin egalitatea între două noţiuni incompatibile. Acest mod de a “gândi
dublu”, adică de a accepta ca adevărate atât un concept cât şi negarea lui, duce de fapt la
imposibilitatea de a mai stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii. Nemaiştiind când un lucru
este fals şi când este adevărat, omul nu mai poate evalua singur realitatea, nu mai are nicio
iniţiativă proprie – gândirea lui fiind disponibilă oricăror contradicţii, rezistenţa lui cognitivă nu
mai există, el devenind un instrument docil şi ideal.

O zi mai lungă decât veacul

Acum câteva decenii, înainte de căderea Zidului Berlinului, a intrat în limbajul cultural şi politic
al vremii termenul de „mankurtizare”, referitor la soarta popoarelor din Uniunea Sovietică, a
căror identitate naţională şi culturală era erodată, alterată şi, în timp, înlocuită cu ideologia
sovietică. Trecutul era falsificat în memoria colectivă, individul era rupt de tradiţiile comunităţii,
chiar şi de istoria ei, rezultatul fiind o societate „mankurtizată”, cu oameni dezrădăcinați, care
nu-şi mai recunosc părinţii spirituali, au uitat tiparele consacrate de colectivitatea lor de origine,
iar memoria, idealurile și valorile lor sunt ricoșeuri ale unei propagande îndelungi și constante.
Din păcate pentru noi, românii, nu este ficțiune. Mankurtizarea există chiar peste Prut.
Înterzicerea, în Basarabia, a unor scriitori români ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Hașdeu
până în 1956, apoi reinterpretarea ideologică și prezentarea lor ca fiind „moldoveni” a fost
începutul planului diabolic al lui Stalin, care dorea să impună credința că moldovenii și românii
sunt două națiuni diferite, cu două limbi, culturi și tradiții diferite. Și a reușit, după cum se vede
în zilele noastre, cel puțin la nivel oficial, iar „limba moldovenească” este cea mai „mankurtă”
năzbâtie de peste Prut. Dar să vedem de unde vine termenul de „mankurt”.

Scriitorul Cinghiz Aitmatov (1928-2008), originar din Kîrgîzstan, introduce în capodopera sa,O
zi mai lungă decât veacul, poate una dintre cele mai negre distopii, sub forma unei parabole,
cea a „legendei mankurţilor”. Romanul său, deşi nu pare o anti-utopie, conţine elemente
simbolice prin care înfăţişează ruperea de Tradiţie a indivizilor şi a societăţii comuniste în
ansamblul ei. Legenda mankurtului, având profunde rezonanţe filosofice, morale şi sociologice,
a intrat definitiv în patrimoniul literaturii universale, simbolistica ei fiind actuală şi astăzi, chiar
dacă regimul comunist nu mai este la putere.

Romanul lui Aitmatov are mai multe planuri. Planul acţiunii, şi de fapt centrul său simbolic, este
situat în realitatea cea mai umilă, a vieţii banale din stepa rusească. Personajele sunt şi ele dintre
cele mai banale, oameni care muncesc la construcţia unei căi ferate. La acest nivel, însă,
Aitmatov reuşeşte să surprindă spiritualitatea şi zdruncinările unei lumi întregi – cea aflată sub
ocupaţia sovietică. Firul epic urmăreşte strădania unei comunităţi de a-şi îngropa un semen.
Paradoxal, pe întinsul stepei ruseşti, ei nu reuşesc să-şi îngroape mortul, deoarece cimitirul
strămoşesc a devenit un cosmodrom, un loc de lansare în spaţiu a rachetelor.

Cartea prezintă ruperea de Tradiţii, de comunitate, pe care o promovează şi o pune în practică

ideologia comunistă. Aitmatov pune în opoziţie planul intim al familiei şi comunităţii, prezentat
în imagini calde, înduioşătoare, cu cel al unei societăţi care abrutizează, rupe omul de trecut şi-i
deformează sistemul de valori. Legenda mankurţilor este centrul simbolic al romanului. Ea se
referă la modul în care un trib de nomazi reuşea să şteargă memoria unui individ, transformându-
l într-o persoană docilă, fără nici o amintire, care făcea doar ce i se spunea. Prizonierilor li se
rădea capul, care apoi era acoperit cu piele de cămilă, după care erau legaţi şi ţinuţi în soarele
stepei timp de mai multe zile, până când fie mureau (deoarece pielea de cămilă li se lipea de cap
strângându-i), fie îşi pierdeau memoria, în chinuri cumplite, devenind mankurţi, adică nişte robi
fără trecut şi fără judecată: “Mankurtul nu mai ştia cine e, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea
numele, nu-şi amintea copilăria, tatăl, mama – într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei
fiinţe omeneşti (…) Nu se gândea niciodată la evadare. Mankurtul îşi recunoştea, întocmai ca un
câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre
îndestularea pântecelui”.

Autorul povesteşte cum mama unui mankurt îşi regăseşte fiul, însă acesta n-o recunoaşte.
Dialogul dintre mamă şi fiu este zguduitor, răspunsurile mankurtului dezvăluind vidul din
memoria sa:

” – Dar ce-a fost până să vii aici?

– N-a fost nimic, sună răspunsul.

– A fost noapte sau zi?

– N-a fost nimic, răspunse el iar.

– Cu cine-ai vrea să stai de vorbă?

– Cu luna. Dar nu ne auzim. Acolo stă cineva.

– Şi ce ţi-ai mai dori?

– Să am coadă pe cap, ca stăpânul”

Geniul lui Aitmatov constă în forţa alegorică a acestei legende, atât de simple la prima vedere –
dar care acoperă, prin semnificaţiile ei, toată istoria secolului XX, cu ideologiile totalitariste ori
cele consumeriste ale zilelor noastre, fiecare reuşind să alieneze individul prin felul ei specific.
Într-un plan mai abstract, romanul lui Aitmatov este o pledoarie pentru comunitatea “caldă” (care
leagă omul de trecut şi tradiţii, oferindu-i identitate, valori culturale stabile şi împlinire
spirituală) şi împotriva dezrădăcinării spirituale – o constantă nu doar a comunismului, ci a
umanităţii. Aitmatov venerează simplitatea vieţii de familie, descriindu-i farmecul, dragostea şi
frământările în pagini de o frumuseţe tulburătoare. În schimb, marile evenimente de pe plan
mondial oferă imaginea unei conduceri politice incapabile să se desprindă de interese materiale,
strategice şi imediate, refuzând contactul cu o civilizaţie extraterestră de teamă să nu-şi piardă
influenţa.

O zi mai lungă decât veacul este un elogiu al valorilor spirituale, drumul parcurs de membrii
comunităţii în căutarea cimitirului strămoşesc simbolizând, de fapt, dorinţa protagoniştilor de a-
şi păstra identitatea culturală. În multe locuri romanul devine aproape mitic, prin prezentarea
legăturii dintre om şi animale. Pentru comunitatea respectivă, destinul omului era legat de
animale: ei trăiau de pe urma lor, se deplasau prin stepă cu ajutorul lor, iar în toate legendele şi
evenimentele importante, între om şi animale existau relaţii aproape totemice. Într-o scenă
memorabilă din roman, este descrisă strădania unui soţ de a-i împlini “pofta” soţiei sale
însărcinate. Aceasta visase într-o noapte un peşte auriu care înota în jurul ei, iar ea încerca să-l
prindă. Protagonistul romanului „îşi dăduse seama că trebuie să prindă cu orice preţ un altîn
mekre, pentru că ceea ce simţea Ukubala era talgak-ul ei, pofta ei de femeie însărcinată”.
Momentul împlinirii dorinţei este poate cel mai înduioşător imn al iubirii şi al protecţiei
familiale: bărbatul pleacă la pescuit în miezul nopţii, iar spre dimineaţă îi pune soţiei sale dorinţa
în palme.

“Ukubala apucase peştele ca pe un copil, cu ambele mâini, şi-l strânse la piept.

– Cât e de mlădios, Doamne! exclamase ea, simţind marea forţă lăuntrică ce-l arcuia. Dar e
greu ca un buştean! Cum miroase a mare! Ce minunăţie! Ia-l, Edighei, sunt mulţumită, foarte
mulţumită. Dorinţa mi s-a împlinit. Ia-l şi dă-i mai repede drumul în mare…

(…) Mai târziu, stând în pat, Edighei se gândi la mulţumirea soţiei sale. Înainte de a aţipi puse
mâna pe pântecele femeii şi simţise deodată loviturile slabe ale fătului. Dădea de ştire că există.
Edighei zâmbise iarăşi fericit şi adormise în pace”.

Episodul epic surprinde nu doar armonia familială, ci şi intima legătură dintre viaţa omului şi cea
a animalelor, fătul din pântecele femeii fiind de fapt cel care doreşte să ţină în mână, pentru o
clipă, peştele auriu. Astfel, existenţa copilului este legată, încă de a fi născut, de cea a
peştişorului.

Mankurtizarea societăţii este prezentată de Aitmatov în opoziţie cu valorile spirituale ale

comunităţii. Fiul celui dus la groapă, Sabitjan, „omul nou”, atât de promovat de ideologia
comunistă, este personificarea mankurtului – un mărunt activist regional, prea grăbit pentru a
avea răbdare să-şi vadă tatăl îngropat în cimitirul strămoşesc. Pe parcursul drumului, el le explică
celor adunaţi la priveghi despre miracole tehnologice, despre un viitor în care oamenii vor fi
conduşi prin biocurenţi, Sabitjan întruchipând omul dezrădăcinat, utopistul convins, ateul
declarat, individul pentru care viaţa de zi cu zi se reduce la preocuparea pentru autoconservare:

” – Va să zică, numai pentru fundul ăsta al tău trăieşti? îi aruncă în urmă Edighei.
– Cred şi eu! Da, pentru fundul ăsta! Ţie-ţi vine uşor să vorbeşti – cine eşti tu? Un nimeni. Pe
când noi trăim pentru fund, ca să ne pice în gură mai dulce, răspunse Sabitjan.

– Aşa, deci! Ia uite comedie! Pe vremuri capul era cel preţuit, acum, pare-se, i-a luat-o înainte
fundul”.

Mankurtizarea este o formă de eşec interior al omului prin ruperea lui de tradiţie, de comunitate,
de relaţia firească cu natura – valori care în viziunea lui Aitmatov sunt eterne, reprezintă singura
formă de viaţă care înalţă omul spre Dumnezeu, dându-i sens şi ocrotindu-l în mijlocul unei lumi
care-l corupe la tot pasul. “Juanjuanii nomazi” – tribul care practica mankurtizarea – sunt de fapt
toate ideologiile (fie totalitariste, fie bazate pe tehnici subversive şi seducătoare de manipulare)
care pretind să schimbe omul, să-i formeze anumite valori, moduri de a gândi lumea, atitudini,
comportamente. În acest fel, mankurtizarea devine un pericol situat dincolo de orice ideologie. În
această idee, romanul lui Aitmatov nu şi-a pierdut deloc din actualitate – mankurtizarea societăţii
continuându-se acum mult mai eficient prin efectele globalizării şi ale culturii mediatice
promovate la scară mondială.

În contextul dezrădăcinării moderne, romanul scris acum 28 de ani de Aitmatov ne apare

profetic. Gândindu-se la viitor, unul din personajele romanului afirmă:

„- Nu, nu-i numai asta. Poate că nici n-o să fie război, sau n-o să fie prea curând. Nu de pâine e
vorba, ci de faptul că roata vremii se-nvârteşte tot mai repede. Generaţiile următoare vor trebui
să desluşească totul singuri, cu mintea lor, ba să plătească în parte şi pentru noi, cei din trecut.
Iar a gândi e dintotdeauna lucru anevoios. De aceea zic eu că o să le fie mai greu decât nouă”.

Aitmatov a avut dreptate. Lumea actuală este una în care într-adevăr „lucrul cel mai greu este să
gândeşti singur”, deoarece în absenţa raportării la valorile culturale tradiţionale, lipsit de o
gândire critică, omul simte, evaluează, gândeşte lumea şi rostul său „prin procură”, după cum se
exprimă sociologul american C. W. Mills, adică adoptă stereotipurile şi pseudovalorile
promovate de ideologia prezentă.

Apropierea de Dumnezeu este pentru Aitmatov cea mai profundă manifestare umană, deoarece
înalţă omul, îl ridică spre un ideal dincolo de orice contingenţă şi îl face să-şi descopere
adevărata esență. Rugăciunea tăcută a lui Edighei, în momentul înmormântării în deşert a
prietenului său, este una a dezolării, pricinuită de celălalt deşert, interior, al neantului spiritual
spre care se îndreaptă lumea. “În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e
să fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii de azi nu
cred în Tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. (…) Când înalţ rugi către ceruri, mă rog, de fapt,
prin Tine, mie însumi, şi în ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma ţie, Ziditorului. Iată miezul
credinţei. Dar ei, cei tineri, nu se gândesc la acest lucru, şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor
putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum să-şi dea
seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile într-atât încât să devină
pentru o clipă Dumnezeu?”.
Chiar dacă nu este o distopie în adevăratul sens al cuvântului, romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi
mai lungă decât veacul înfăţişează poate mai clar şi mai profund esenţa utopiei. Deoarece
utopia exprimă ruperea comunităţilor de spiritualitate, de tradiţie, şi înregimentarea indivizilor
într-un curent ideologic care distruge valorile culturale ale trecutului, propunându-le alte modele
şi principii de urmat. Sociologul Ilie Bădescu surprinde foarte bine acest lucru:”A părăsi o ţară
trăită de toţi  pentru o ţară gândită de unul singur ori de câţiva, iată esenţa sociologică a gândirii
utopice, a utopiei.Utopia este expresia legăturii rupte dintre comunitatea spirituală a unei
societăţi şi funcţia intelectuală (exercitată ca funcţie de gândire proiectivă a unei ideologii).
Apariţia ideo-logului face posibilă o asemenea ruptură şi mijloceşte apariţia utopiilor. Ideea că
intelectul şi intelectualul sunt chemaţi sălumineze masele obscurantiste, să le ridice şi să
le elibereze de Dumnezeu, de biserică, de familie chiar, de tradiţie etc. reprezintă cea mai teribilă
răsturnare a sensului ideii de salvare, de creaţie, de solidaritate umană şi punctul suprem al
substituirii comunităţii spirituale a poporului prin comunitatea ideologică a mântuitorilor de
libere, a liber-cugetătorilor (gândire liberă de tradiţii).”

Romanul nu este valoros doar prin semnificațiile sale, dar și prin lirismul său, mai ales în
prezentarea vieții comunității. Există o anumită vitalitate și căldură a oamenilor, a locurilor, chiar
și a animalelor ori amintirilor, care face ca, într-adevăr, ziua petrecută căutând un mormânt în
stepa siberiană să cuprindă bucuriile și frământările unui întreg veac.

Transformările de la începutul secolului XX au creat temeri noi exploatate de autori si anumite

viziuni ale viitorului. Preotul şi teoreticiul italian Romano Guardini (Sfârsitul modernităţii, 1950)
esenţializează modernitatea si imaginea modernă asupra lumii în jurul a trei valori: natura (care
este taină, venerată aproape religios), subiectul ca personalitate autonomă (omul liber capabil să
creeze, Eu-ul devine măsura tuturor lucrurilor, nu Dumnezeu, ca în Evul Mediu) si cultura ce
creează propriile ei norme (desprinderea stiinţei, culturii, politicii, artei, economiei etc. de
principiile religioase ale Evului Mediu, arogându-si bazele, temeiul, în ele însele). Când anunţă
"sfârsitul modernităţii", Guardini se bazează pe observarea unor mutaţii, în secolul XX, asupra
acestor trei elemente. La începutul secolului, natura nu mai este privită ca o revelaţie divină, ca
"mamanatură" - omul începe să si-o "înstăpânească" prin tehnică. Începe s-o exploreze, să-i
forţeze limitele, s-o transforme, devenind în acelasi timp străin de miracolul ei. Al doilea element
(personalitatea autonomă) devine ceea ce denumeste Guardini "omul masei" - adică o structură
umană legată prin tehnică si planificare. Acest om, spre deosebire de personalitatea modernităţii
(si de "geniu", prototipul ei), nu doreste să fie aparte de ceilalţi în cadrul structurii si original în
modul lui de viaţă, "mai degrabă el ia obiectele de consum si formele de viaţă asa cum îi sunt
impuse de planificarea raţională si de produsele normate de masini si, în general, face asta cu
sentimentul că este corect". Autorul argumentează acest lucru prin folosirea, de către oameni, tot
mai mult a termenului de "persoană", în locul celui de "personalitate" - omul devine purtător de
funcţiuni, se integrează în marile structuri, iar guvernarea se adresează "persoanelor", nu
"personalităţilor", deoarece personalitatea se referă la ceva bogat, extraordinar, pe când
"persoana" se referă la "acel ceva umil, sărac si sec în om" care-l face însă unic. Potrivit
autorului, omul are de la Dumnezeu un "minim necesar" pentru a înfrunta omul - iar în
modernitate acel ceva minimal este reprezentat de credinţa lui si de "capacitatea lui de a
răspunde de sine însusi si de a interveni în realitate din voinţa lăuntrică".
 La Romano Guardini, sfârşitul modernităţii este anunţat şi de o atitudine nouă a omului
faţă de cultură: omul nu mai are încredere în ea, în viitorul luminos al raţiunii, cultura este privită
mai degrabă ca o sursă a răului din care a putut ieşi cele două războaie mondiale, cultura nu mai
salvează omul. De aceea, poate, în toate distopiile cultura cărţii este privită ca "periculoasă",
contradictorie şi capabilă să distrugă fericirea de slogan a societăţii.