UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Științe Economice

Departamentul „Finanțe și bănci”

Lucrul Individual Nr 1 la disciplina

Monedă şi credit

Tema: Sistemul Monetar Internațional actual – istorie și tendințe actuale

Elaborat:

Coordonator:

Chişinău 2020

CUPRINS

Pag.
I. Sistemul Monetar Internațional de la Bretton Woods. Etape
premărgătoare și realizări 3
II. Evoluții ale funcționării Sistemului Monetar internațional 9
III. Prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods 11
IV. Sistemul Monetar Internațional actual 12

Concluzii și recomandări 14
Bibliografie 15

I. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL DE LA BRETTON WOODS.

ETAPE PREMERGĂTOARE ŞI REALIZĂRI.

2
 Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei
economice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare
naţionale.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia
oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul
acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă. Propunerea făcută de John M. Keynes de creare
a unei monede internaţionale, denumită “bancor” nu a fost acceptată. A prelevat concepţia
americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan internaţional monedele naţionale. Iniţial
acest plan cuprindea propunerea unei monede internaţionale denumită “unitas”. În final, dolarul
SUA, garantat cu importante rezerve de aur a câştigat, devenind moneda de rezervă a sistemului
care se naşte. Propunerea creării unei monede internaţionale a fost numai un adevăr prematur,
mecanismele monetare ulterioare fiind favorabile punerii în circulaţie şi utilizării în proporţie tot
mai mare a unei astfel de monede (DST) emisă de FMI.
Crearea în 1944 a sistemului monetar internaţional a însemnat primul mare succes al ideii de
cooperare internaţională în domeniul monetar, un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă
naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi ca atare poate servi ca pivot al sistemului.
Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici,
convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce,
generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional.
Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI,
organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de
funcţionare ale sistemului nou creat.

Etape premergătoare

♦ Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a fost convenţia

prin care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franţa, Belgia, Italia şi
Elveţia.
Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi argint), care
reprezenta elementul comun al ţărilor semnatare ale convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte o
unitate monetară comună: francul, care era împărţit în 100 centime.
Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la ea. Aceste
ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei, păstrând raportul valoric de 1/15,5 dintre

3
aur şi argint. Printre ţările menţionate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia, Bulgaria,
Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o
perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea
monedelor din argint şi, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.
♦ O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o
Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, şi la care au participat 33
de state. Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este de a limita utilizarea
aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la băncile străine. În acest scop, se
propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui
sistem de clearing internaţional.
În cadrul acestei convenţii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerată o problemă de
politică internă, astfel că nici o ţară a cărei monedă era folosită ca valută de rezervă nu era angajată
în relaţiile cu alte ţări, decât în măsura în care aceasta îi servea propriilor interese.
♦ O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta a
fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi economică de la Londra,
unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare
etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente.
Din această poziţie a avut de câştigat Franţa care, cu toate dificultăţile pe care le întâmpina a
reuşit să menţină paritatea monedei sale, monedă care era supraevaluată. Din cauza intensificării
speculaţiilor monetare, Italia iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.
♦ Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetar
tripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele
Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului francez, promiţând evitarea greutăţilor în
calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor două guverne, în
noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda şi Elveţia.
Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în perioada
anilor ’30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la formarea unui sistem
monetar internaţional.
Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate. S-a considerat că “pentru prima oară a fost stabilit un
sistem monetar bazat pe un acord internaţional.
Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, în 1944, a
constituit-o planul White şi planul Keynes.
Din confruntarea mecanismelor propuse de cele două planuri prezentate, s-au preluat în
declaraţia comună numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de bază ale SUA.
4
 Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar, prin
acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii guvernamentale: Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Cele două
instituţii au avut şi au statut de organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. F.M.I.
activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, iar B.I.R.D. în domeniul dezvoltării
economice prin investiţii.
♦ La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost aşezat etalonul aur – devize iar în
cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de rezervă şi plată. S-a
renunţat, astfel la propunerile lui Keynes şi White – bancor şi unitas – însă mecanismele monetare
ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a unei astfel de monede internaţionale (DST) emisă
de organismul sistemului (FMI).
♦ Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe
etalonul aur, care existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea paritară de
0,888671 grame aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. U.S.D. aflate la dispoziţia
Sistemului Federal de Rezerve al SUA.
 Ca etalon al sistemului, între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia (o
uncie = 31,05 grame).
♦ Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor valutare
fixe şi unice. Valutele erau legale de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la dolar luat ca unitate
de cont, însă cu un conţinut precis în aur. Conform statutului F.M.I., convertibilitatea în aur avea un
caracter de opţiune.
♦ Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisă între
noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creată să servească sistemul, Fondul
Monetar Internaţional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului,
principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internaţional, considerându-se
că acesta reprezintă statutul organismului nou creat.
Statutul Fondului Monetar Internaţional, ca organism specializat să asigure gestiunea
sistemului, conţine reglementări cu privire la elemente fundamentale, precum:
♦ stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun;
♦ convertibilitatea monetară;
♦ libertatea plăţilor curente.
Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a fost realizarea
cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea acestui sistem monetar
internaţional a reprezentat prima mare reuşită de cooperare internaţională în domeniul monetar.

5
 Principii de funcţionare

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era Fondul
Monetar Internaţional, au fost următoarele:
♦ cooperarea monetară internaţională;
♦ creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
♦ dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
♦ stabilitatea cursului de schimb;
♦ multilateralizarea plăţilor internaţionale;
♦ convertibilitatea monetară;
♦ lichiditatea;
♦ echilibrarea balanţei de plăţi.

A. Cooperarea monetară internaţională

Principiul cooperării monetare internaţionale a fost considerat esenţa SMI şi factorul

determinant al creării F.M.I., organismul care să asigure consultanţă şi colaborare în problemele
monetare internaţionale. Acest principiu al cooperării era considerat realizat prin însăşi adeziunea la
Fond.
Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea cursului de schimb, multilateralizarea
plăţilor şi eliminarea restricţiilor valutare.

B. Creşterea echilibrată a comerţului internaţional

Acest principiu a fost formulat în linii generale, ca orientare pentru F.M.I. de a contribui la
realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat că exprimă un obiectiv şi nu un
principiu al sistemului monetar internaţional.

C. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor

Modul în care F.M.I., prin activitatea sa, a urmărit realizarea acestui principiu comportă
controverse şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi a celor sărace.
Astfel, se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de a înlătura din preocupările
F.M.I. acest obiectiv, considerându-se că el intră în atribuţiile B.I.R.D. şi că formularea din Acord
ar reprezenta doar exprimarea unei consecinţe a creşterii comerţului internaţional.

D. Stabilitatea cursului de schimb

Adoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internaţional a fixat

opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur-devize. În acest scop, fiecare ţară

6
trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată în aur sau în
dolari S.U.A.
 Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau varia în
jurul unei marje de ± 1%, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.
Pentru menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb pe piaţă, ţările membre urmau să intervină
prin vânzarea sau cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor de fluctuare. Dacă
nu se produceau efectele aşteptate în urma acestor intervenţii, se recurgea la modificarea valorii
paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.
Ca rezultat al aplicării acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă în condiţiile
etalonului aur-devize, în loc să fie un factor de stabilitate a devenit, în urma alimentării excesive a
lumii cu $, o sursă de instabilitate. SUA ajunge în imposibilitatea de a converti la cererea
autorităţilor monetare străine, dolarii în aur.
După înţelegerea din 1971, F.M.I., a acceptat ca ţările membre să poată declara, în, loc de
valoarea paritară, un curs central, iar limitele de intervenţie să fie de ±2,25%.

E. Multilateralizarea plăţilor internaţionale

Principiul multilateralizării plăţilor internaţionale a fost exprimat în Acord numai sub forma
unei sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalităţile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat
că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat automat al
înlăturării restricţiilor.

F. Convertibilitatea monetară

În accepţiunea Acordului, convertibilitatea reprezintă “înlăturarea tuturor restricţiilor la

plăţile privind tranzacţiile curente”. Moneda unei ţări membre devine convertibilă atunci când
ţara respectivă înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa sau a altei
ţări membre pentru efectuarea plăţilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi permite transferul
sumelor obţinute din astfel de tranzacţii.
De asemenea, ţara care declară moneda sa convertibilă, se obligă să cumpere sumele în
moneda sa deţinute de o altă ţară membră, atunci când aceasta o cere şi arată că ele au fost obţinute
recent, ca rezultat al unor tranzacţii curente, sau că este necesară convertirea acestora pentru
efectuarea unor plăţi la tranzacţiile curente.

Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte distincte:

 primul se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de
rezervă şi de plată în cadrul sistemului;

7
  al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre
ale F.M.I.
 Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare
americane angajând să convertească în orice moment, la cererea băncilor centrale, deţinerile lor de
dolari, la preţul oficial de 35$ uncia.

G. Lichiditatea

Principiul lichidităţii a fost presupus ca element intrinsec al funcţionării Sistemului Monetar

Internaţional. Crearea Fondului Monetar Internaţional, ca instituţie financiară avea şi scopul
asigurării unui “rezervor” din care; “la nevoie, ţările să poată obţine un sprijin temporar, pentru a
face faţă deficitului balanţei de plăţi curente”.

Lichiditatea globală, constituită din aur monetar şi valute, la care s-au adăugat poziţia
ţărilor F.M.I. şi D.S.T.-urile, avea în perioada de după război un nivel procentual optim al
rezervelor faţă de import, de aproximativ 40%.
În primii ani de război, 52% din rezervele monetare erau deţinute de S.U.A., incluzând 75%
din totalul aurului monetar. Restul lumii doar 25% din aurul monetar, valorând circa 8 miliarde
USD, şi în plus 14 miliarde în valute, din care aproximativ 11 miliarde ₤ blocate la Banca Angliei,
folosibile numai în zona lirei.
Contribuţia Fondului Monetar Internaţional la funcţionarea principiului lichidităţii s-a
concretizat în vânzarea, contra monedă naţională, în cazuri de nevoie justificate, de sume în moneda
altei ţări membre pentru efectuarea de plăţi, conforme prevederilor Acordului.

H. Echilibrarea balanţei de plăţi

Acesta constituie un principiu de politică economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi în Acordul
de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la
scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.

II. EVOLUŢII ALE FUNCŢIONĂRII SISTEMULUI MONETAR

INTERNAȚIONAL.

8
 Deşi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura şi principiile sale,
discriminatoriu, totuşi funcţionarea sa într-o lume marcată de superioritatea economică americană a
condus la consolidarea poziţiei S.U.A.
În perioada în care sistemul a funcţionat normal, comerţul internaţional a cunoscut o
puternică dezvoltare în cadrul unei relative stabilităţi a economiei mondiale. Prin stabilirea
cursurilor de schimb şi asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate schimburile
economice internaţionale, iar prin creditele puse la dispoziţie de către FMI, ţările membre au putut
face faţă unor nevoi temporare al balanţelor de plăţi. De asemenea, anumite ţări au realizat
convertibilitatea monedelor lor naţionale.
Toate aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea sistemului şi a anihila
efectele unor fenomene negative, care au determinat o aplicare necorespunzătoare a principiilor
sale fundamentale, soldate, în final, cu abandonarea acestora şi, implicit, a sistemului conceput să
funcţioneze pe baza lor.
SUA a fost singura ţară care şi-a finanţat deficitul de balanţă de plăţi prin emisiunea propriei
monede, dolarul având calitatea de etalon şi monedă de rezervă a sistemului. Prin această finanţare,
SUA au continuat la formarea lichidităţii internaţionale şi, implicit, la creşterea rolului dolarului în
structura rezervelor monetare ale ţărilor membre.
În primii ani de funcţionare a sistemului deficitul balanţei de plăţi americane a fost apreciat
ca un rău necesar, pe seama lui alimentându-se economia mondială cu mijloace de plată, el
răspunzând cererii foarte mari de dolari manifestată pe plan internaţional. Treptat, acest deficit
înregistrează valori din ce în ce mai mari, băncile centrale şi cele comerciale din diferite ţări
acumulând importante sume de dolari. Este momentul în care se amplifică solicitările băncilor
centrale adresate Sistemului Rezervelor Federale ale SUA de convertire în dolari a sumelor
deţinute. S-a produs, astfel, o diminuare a rezervelor oficiale de aur de la 24,6 mld. $ existente în
1944, la 16,6 mld. $, în 1968.
Scăderea rezervelor de aur ale SUA, paralel cu existenţa unor sume importante de dolari
aflate în circuit internaţional, au slăbit încrederea deţinătorilor în moneda americană. Acest
fenomen, asociat cu rezerva manifestată de autorităţile monetare americane privind convertirea
dolarului în aur, i-a determinat pe deţinătorii de dolari să-i convertească în alte monede, a căror
evoluţie era mai stabilă, ori să-i plaseze în operaţiuni speculative sau în cumpărări de aur. În aceste
condiţii, s-au produs în lanţ o serie de fenomene care au dereglat decisiv funcţionarea sistemului
şi anume:
a) A avut loc scindarea pieţei aurului într-o piaţă oficială în cadrul căreia operau
numai băncile centrale la preţul oficial de 35 dolari uncia şi una liberă, unde aveau loc vânzări-
cumpărări de aur de către particulari, preţul formându-se pe baza cererii şi ofertei. Dedublarea pieţei
9
aurului a însemnat, de fapt, instituirea nonconvertibilităţii dolarului şi a constituit prima breşă
serioasă în funcţionarea sistemului bazat pe etalonul aur-devize. Rezervele oficiale de aur ale SUA
ajung curând la cca. 10 mld. $, fiind egale şi, chiar depăşite de cele ale Germaniei şi Japoniei. În
aceste condiţii, la 15 august 1971 are loc suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului,
fenomen care a consemnat o scădere semnificativă a capacităţii $ de a îndeplini funcţia de etalon
monetar în cadrul sistemului. Se produce ruptura dintre aur şi dolar şi prin aceasta se elimină de la
baza sistemului etalon aur-devize, respectiv primul din principiile sale de funcţionare.
b) În 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului pentru a opri
scurgerea aurului monetar în afara SUA; preţul unciei de aur devine 38 $, iar în anul 1973, după cea
de-a doua devalorizare, 42,22 $. Aceste devalorizări nu erau altceva decât convulsiile finale ale
sistemului de la Bretton Woods. Ele au creat mari dificultăţi menţinerii cursurilor de schimb în
limitele convenabile. Inevitabilul se produce odată cu renunţarea la mecanismul cursurilor stabilite
şi trecerea la cursurile flotante, evenimente care s-au precipitat în cursul anului 1974. Practic se
prăbuşeşte şi cel de-al doilea principiu instituit în 1994 şi anume acela al stabilităţii cursurilor de
schimb.
c) Nici principiul funcţionării convertibilităţii nu a fost respectat în totalitate.
Convertibilitatea monedelor a avut un caracter limitat, ţările continuând să menţină unele restricţii
în domeniul plăţilor externe. Mai mult, ea a devenit în ultima perioadă a funcţionării sistemului una
de piaţă, în sensul că autorităţile monetare nu au mai fost obligate să preschimbe, o monedă cu alta,
la un curs fix sau stabil, ci la cursul pieţei, a cărui evoluţie era imprevizibilă. În acelaşi timp,
convertibilitatea în aur a dolarului, după cum am arătat, nu a rezistat decât până în anul 1971.
D) Deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA şi excedentele de balanţă înregistrate de alte
ţări au amplificat conflictele comerciale, financiare şi monetare. Aceste evenimente asociate
cu criza energetică şi de materii prime din anii 1973 – 1974 au condus la imposibilitatea
supravegherii echilibrului balanţelor lor de plăţi. Prin aceasta s-a prăbuşit şi ultimul
principiu important, cel al funcţionării echilibrate a sistemului creat în 1944.

III. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS.

Funcţionarea sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale principalelor monede

europene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contra
10
dolarului. Tensiunile s-au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se
suspendă convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează finalul sistemului “Gold
Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentul august 1971
a reprezentat un moment esenţial în demonetizarea aurului.
Prin definiţie, demonetizarea aurului constă în eliminarea metalului preţios din funcţiile de
echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar ca o marfă obişnuită: astfel aurul este înlăturat
din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plată în
relaţiile internaţionale.
Demonetizarea aurului pe plan internaţional a fost oficializată în cadrul şedinţei comitetului
interimar al F.M.I., care a avut loc în ianuarie 1976, în Jamaica. Cu acest prilej li se recomandă
ţărilor membre ale FMI să nu-şi mai definească monedele printr-un conţinut în aur şi nici prin raport
faţă de o altă valută, ci prin raportarea la o monedă coş compozită. Recomandările de la Jamaica au
fost ratificate în 1978, sub forma unui amendament adus Statului FMI (primul amendament a fost
adoptat în 1969, când s-au instituit drepturile speciale de tragere, DST).
Ultimul moment în procesul de demonetizare al aurului îl constituie vânzarea în 1978, de
către FMI a unei jumătăţi din cantitatea de aur, evaluată la ace moment la 50 milioane uncii (4170
tone). Vânzarea aurului s-a realizat la preţul pieţei, de-a lungul unei perioade de 4 ani în care s-au
organizat 45 de licitaţii, şi a condus la încasarea sumei de 5,7 miliarde $, comparativ cu 1,1 miliarde
$ cât reprezenta preţul oficial. Cealaltă jumătate a cantităţii de aur a fost restituită ţărilor membre
ale FMI la preţul de 35 $/uncia.

IV. SISTEMUL MONETAR INTERNAȚIONAL ACTUAL

11
 Fondul Monetar Internațional (FMI). A fost principalul instrument creat în 1944. Principala
s-a funcție este aceea de a credita temporar deficitele balanțelor de pățti ale statelor aflate în
dificultate.
 pune la dispoziţia ţărilor membre fonduri sub formă de credite;
 evitarea manipulării cursurilor valutare în scopuri incorecte;
 eliminarea restricţiilor valutare care frînează dezvoltarea comerţului internaţional.
Banca Mondială cuprinde trei instituții:
• Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare
• Asociația Internaționala pentru Dezvoltare
• Corporația Financiară Internaționala
Caracteristicile Drepturilor Speciale de Tragere:
1. Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale:
- necesitate de a spori lichiditatea internaţională;
- crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;
- găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a cursurilor
valutelor convertibile.
2. Emisiunea şi evidenţa DST
- volumul comerţului internaţional;
- rezervele valutare ale statelor;
- lichiditatea internaţională;
- starea balanţelor de plăţi;
- evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul altei ţări sau al FMI sunt efectuate
prin sistemul computerizat al Departamentului DST al FMI, unde sunt stocate toate
fondurile exprimate în DST.
3. Evaluarea DST-lui
- 1970–1974 – aur – 0,888671 gr. Au;
- 1974–1980 – coş valutar – 16 valute;
- 1981–1999 – coş valutar – 5 valute;
- 1999 – prezent – coş valutar – 3 valute (USD, EUR, JPY).
4. Participanţi şi deţinători
- ţările care au încheiat un contract prin care îşi asumă obligaţiile faţă de Dep. DST;
- alţi deţinători care nu au încheiat contract (BRI, BAfD, BIRD, AID etc.)
5. Funcţiile DST-lui
- etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST;
- mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale;
12
 - mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.
6. Alocări şi utilizări
- să-şi mărească rezerva valutară oficială;
- să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI indicate de
acesta;
- să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră fără intermediul
FMI;
- să plătească dobînzi şi comisioane.
7. Limitele de întrebuinţare a DST-lor
- FMI şi băncile centrale ale ţărilor membre;
- persoanele particulare nu au acces la DST;

Analiza critică SMI actual

Aspecte critice:
1. Iluzia unei autonomii monetare;
2. Efecte economice destabilizatoare ale fluctuațiilor ample ale cursului de schim;
3. Descurajarea comerțului internațional;
4. Mutații în nivelele de competitivitate;
5. Incertitudini cu efecte asupra investițiilor și balanțelor externe.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

13
 Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei
economice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare
naţionale.
Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici,
convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce,
generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional.
Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul
FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a
principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.
Sistemul Monetar Internațional actual are la baza sa doua instituții: Fondul Monetar
Internațional și Grupul Băncii Mondiale.
Pe lângă benefiiciile Sistemului Monetar Internațional, sunt evidențiate și aspectele critice.
Aspecte critice:
1. Iluzia unei autonomii monetare;
2. Efecte economice destabilizatoare ale fluctuațiilor ample ale cursului de schim;
3. Descurajarea comerțului internațional;
4. Mutații în nivelele de competitivitate;
5. Incertitudini cu efecte asupra investițiilor și balanțelor externe.

BIBLIOGRAFIE

14
1. Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C., Monedă, credit, bănci. - Bucureşti : Editura Didactică şi
Pedagogică, 2003
2. Cerna S., Sistemul monetar și politica monetară. – București: Editura Enciclopedică, 1996
3. Manolescu, Gh., Monedă şi credit. - Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2003
4. https://www.wikipedia.org/

15