IULIA VAISĂRHOFER

CONTEXTUL POLITIC INTERNAȚIONAL

(1919-1929)

Imaginea lumii în urma Primului Război Mondial

Primul Război Mondial (1914-1918) a lăsat în urmă o lume ruinată în plan
social, dar cu atât mai zdruncinată în plan politic, dintre cele patru imperii dinainte de
război, nu mai exista niciunul, iar în plan moral, toate valorile tradiționale au fost
puse sub semnul întrebării de uriașul masacru și de cheltuielile materiale.
Ca urmare a Primul Război Mondial a fost modificată substanțial harta Europei prin
trasarea unor noi frontiere și reconstituierea unor state independente, au fost înființate
noi organizații, au apărut și s-au dezvoltat noi idei politice, culturale, economice,
sociale. Pacifismul și ideea de integrare europeană au dobândit un avânt major în
perioada post-război. Încheierea primei conflagrații mondiale a afectat profund
ordinea politică, socială, culturală a întregii lumi, chiar și a statelor care nu au fost
implicate direct în război. În cadrul noii configurații politice unele state erau mai
avansate în materie de economie, în privința gradului de cultură și a drepturilor și
libertăților cetățenești. Pe de altă parte existau state cu o situație economică precară,
unde regimul democratic se afla la un nivel incipient. În acest sens, în perioada post-
război au fost adoptate noi Constituții, și legi în vederea progresului economic și
social.
Prima parte a anilor 1920 îşi găseşte priorităţile, în tentativele de a depăşi
consecinţele Primului Război Mondial.
Problema germană, retragerea americană, enigma sovietică, fragmentarea spaţiului
central şi est-european, criza economică fără precedent reprezintă provocări
extraordinare pentru oamenii politici europeni, mulţi dintre ei formaţi înainte de
război şi care au în consecinţă dificultăţi de adaptare la noile realităţi interne şi
internaţionale.

Relațiile și rivalitatea dintre state în perioada 1919-1923

În anii 1920, se conturează în viața internațională un tablou complex de
evenimente și acțiuni aflate în conexiune. Realitatea internațională se afla într-o
continuă dinamică și a înregistrat evoluții și procese contradictorii.
În urma încheierii războiului a fost semnat la 28 iunie 1919 Tratatul de la Paris cu
scopul de a stabili și menține pacea la nivel mondial.
Datorită discrepanțelor dintre idealismul wilsonian și realismul democrației europene,
pacea din 1919 se arată a fi o pace „de negăsit". Pacea văzută de către America este
reprezentată de cele ,,14 puncte”, elaborate de președintele Widroow Wilson, ce
presupuneau în esență renunțarea la diplomația secretă, dezarmarea statelor,
asigurarea unei ,,garanții reciproce de interdependență și integrare teritorială”, în fond
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Conceptul de ,,pace” privit dinspre
Europa oscilează în funcție de diverse interese, astfel state precum Italia și Franța se
opun principiul wilsonian, susținând ideile ce fac referire la ,,dreptul învingătorilor”.
După Primul Război Mondial s-a definit două tendințe pe teritoriul european:
politica de respectare a tratelor și a ordinii teritoriale, a status-quo-ului, promovată de
Franța și de țările din sud-estul Europei și politica de revizuire a tratatelor de pace și
de revenire la situația antebelică, susținută de Germania, Ungaria, Bulgaria, Italia.
În perioada imediată după Primul Război Mondial, principalele dificultăți în
cadrul relațiilor internaționale erau reprezentate de problema germană.
În urma semnării Tratatului de la Paris din 1919, Germania a încercat cu orice preț să
schimbe clauzele acestuia, dar a suferit pierderi teritoriale (Alsacia, Lorena,
cantoanele Eupen și Malmedy, Danzig, fiind doar câteva dintre teritoriile pierdute de
germani), economice și militare (armata a fost redusă la 100.000 de persoane, dintre
care 5.000 erau ofițeri). În politica externă a avut loc o apropiere între Germania și
Marea Britanie, datorită faptul că cea din urmă menționată considera într-un mod
naiv, că statul german odată ajuns la prosperitate și la stabilitate în plan intern și
extern, va accepta cu ușurință noul raport de forțe. În perspectiva multor britanici, o
eventuală apropiere între Germania și Marea Britanie ar însemna stabilierea unui
echilibru în plan european. Definirea Germaniei ca fiind ,,un rău absolut” de aproape
toate statele europene, impunerea daunelor de război, dezarmarea, toate aceste
elemente vor contribui la izolarea fostului agresor și apropierea acestuia de Rusia.
O problemă care a complicat situaţia internaţională şi a determinat regrupări
de forţe a fost aceea a răsturnărilor politice din Rusia.Mişcările revoluţionare din anii
1919-1920 se plasează sub sloganul „revoluţiei mondiale” al cărei scop final era
crearea unei republici sovietice fără frontiere ca urmare a zdrobirii capitalismului de
către proletariatul din toate ţările, unit pe o platformă comună de luptă. În ceea ce
priveşte politica externă a Rusiei sovietice, ea a urmat aceleaşi coordonate vechi:
Marea Baltică, Marea Mediterană, Dunărea, Marea Neagră, Europa Centrală şi de
Sud-Est. Exclusă de la lucrările Conferinţei de pace din 1919-1920, supusă blocadei
economice, înfruntând pe teritoriul său armatele coalizate străine şi albgardiste,
concomitent cu manifestările violente ale tulburărilor sociale interne, cu criza
economică, Rusia sovietică a găsit un sprijin preţios în Germania. Relațiile
diplomatice ruso-germane au fost stabilite prin intermediul unor tratate precum:
Tratatul de la Rapallo (1922) și Tratatul de neutralitate și neagresiune (1926).
Referitor la acțiunile interprinse de Franța, în urma primei conflagrații
mondiale, acestea se bazau pe principiul ,,dreptului învingătorului” și militau spre o
politică de fermitate, cu scopul de a evita un dezechilibru de forțe datorită faptului că
Germania, deși învinsă și slăbită, deținea un potențial uman și economic superior.
Relațiile dintre Franța și Germania au devenit și mai tensionate în anul 1923, când
francezii au ocupat regiunea industrială a Ruhrului, drept garaj pentru reparațiile a
căror plată era refuzată din partea germană. Germania a reacționat în fața acțiunilor
Franței prin lansarea unei campanii de rezistență pasivă a muncitorilor din Ruhr cu
scopul de a-i împiedica pe francezi să obțină rezultatele dorite. În cele din urmă,
ocuparea Ruhr-ului s-a încheiat cu un eșec pentru Franța deoarece singurul
,,beneficiu” pe care l-a obținut e să se izoleze diplomatic și să transforme imaginea
Germaniei la nivel internațional, din agresor, în victimă.
Pe fundalul evenimentelor din această perioadă, apare rivalitatea între doi foști
aliați, Franța și Marea Britanie datorită politicii diferite dusă de cele două state:
francezii utilizau reparațiile, factorul economic pentru a stopa evoluția Germaniei, iar
englezii vedeau politica germană în condițiile reconstrucției economice a Republicii
de la Weimar. Ruptura dintre cele două state s-a adâncit mai mult pe măsura evoluției
conflictului greco-turc deoarece Marea Britanie sprijinea Grecia, iar turcii beneficiau
de sprijinul Franței. Un alt factor care a condus la distanțierea celor doi foști aliați este
reprezentatde principiile britanice care pledau pentru: revizuirea tratatelor, rezolvarea
datoriilor interaliate, un împrumut internațional alături de reforme monetare în statele
europene, restaurarea comerțului dintre vestul și estul Europei.
Italia, în perioada post-război se afla într-un proces de revendicare a dreptului
asupra unor teritorii (Trentin, Istria, Dalmația, Smyma), însă președintele american,
Widrow Wilson refuză să răspundă favorabil cerințelor italiene. Opoziția președintelui
față de pretențiile Italiei va avea o serie de consecințe, dintre care resaltă întărirea
unui sentiment de frustrare în rândul italienilor, ce se va resimți în cadrul grupărilor
naționaliste, și mai târziu, în cele fasciste.

Perioada de destindere a relațiilor internaționale. Tratele semnate în perioada

1922-1929
În al treilea deceniu al secolului al XX-lea contextul politic internațional
cunoaște o anumită destindere datorată unor factori precum: activitatea politicienilor
de talia lui Gustav Stresemann, ministrul de externe al Republicii de la Weimar,
Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, relansarea economică și o relativă
stabilitate financiară.
Sistemul de organizare a lumii după Primul Război Mondial a fost completat de
Conferința de la Washington (noiembrie 1921-ianuarie 1922) ce a avut ca scop
reglementarea problemelor navale și a situației Pacificului. Au participat în cadrul
Conferinței: SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia
și China. Japonia și-a întărit dominația în regiunea Pacificului, timp în care statele
europene și SUA își concentrau atenția asupra problemelor Europei, fapt pentru care
președintele Warren Harding încerca să împiedice prelungirea tratatului de alianță
anglo-japonez prin adoptarea principiului ,,porților deschise”. Au fost semnate:
,,Tratatul celor patru puteri” (Anglia, Japonia, SUA, Franța) la 13 decembrie 1922,
,,Tratatul celor cinci puteri” la 6 februarie (SUA, Japonia, Anglia, Franța, Italia) și
,,Tratatul celor nouă” (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Belgia, Olanda,
Portugalia, China) prin intermediul căruia forțele contractante se obligau să respecte
independența, integritatea Chinei, și să-i ofere posibilitatea de a se dezvolta.
Conferința de la Washington indica noul raport de forțe prin colaborarea anglo-
americane și prin impunerea politicii ,,porților deschise”. Aceste trate, însă au devenit
vulnerabile prin absența Uniunii Sovietice, nerespectarea prevederilor și creșterea
semnificativă a mișcării comuniste din China.
Un alt moment important în cadrul politicii internaționale este reprezentat de
semnarea Tratatului de la Rappalo, în data de 16 aprilie 1922, între Germania și
Rusia, ce restabilirea relațiilor diplomatice, renunțarea reciprocă la datoriile de război,
colaborare economică, aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate. Puterile
occidentale au privit cu ostilitatea tratatul, acuzând statul german că a încălcat
prevederile adoptate în cadrul Conferinței de la Cannes.
Protocolul de la Geneva, adoptat în 1924, califică războiul de agresiune drept
o infracțiune la adresa tututor membrilor Societății Națiunilor, astfel se punea
problema securității colective. Adunarea din 1924 a realizat un Proiect de Protol,
prezentat de Eduard Beneș, ministrul de externe cehoslovac, unde se vorbește pentru
întâia oară de ,,albitraj obligatoriu” .
Franța realizează că datorită poziției sale economice și demografice nu își
permite față de Germania decât politica de conciliere, astfel se apropie de Marea
Britanie în lupta de integrare a statului german în sistemul internațional. De asemenea,
Germania conștientizează că în condițiile date confruntarea cu Franța nu era una
benefică, iar politica de conciliere îi poate aduce mult mai multe avantaje.
În acest context favorabil a fost adoptat Planul Dawes, între iulie-august 1924, la
Londra, ce reflecta triumful perspectivei anglo-americane asupra reconstrucției
economice a Europei. În ciuda faptului că Pactul era doar unul provizoriu, pe o durată
de cinci ani, a revizuit prevederile Tratatului de la Versailles și a netezit calea
pătrunderii capitalului străin, în special a celui englez și american în economia
germană.
Începutul anului 1925 coincide cu apariția pe scena politică europeană a unui
plan, emis în urma unei propuneri făcute de ministrul de externe englez, Austen
Chamberlain, ce prevedea constituirea unei alianțe limitate între Marea Britanie,
Franța, și Belgia, care să garanteze doar granițele ultimelor două față de Germania.
Tratativele diplomatice între Anglia, Franța, Belgia, Italia, Cehoslovacia, și Polonia s-
au desfășurat la Locarno între 5-16 octombrie 1925. Tratatul completa prevederile
Pactului Dawes, garantarea mutuală a granițelor franco-germane și belgo-germane,iar
Italia și Maria Britanie jucau rolul unor garanți. Tratatului i-au fost anexate o serie de
prevederi pe de-o parte, între Franța și Germania, și pe de altă parte, între Belgia,
Polonia, Cehoslovacia. De precizat este faptul că statul francez a semnat tratate de
asistență mutuală cu Cehoslovacia și Polonia. Un aspect interesant la care face referire
Pactul este acela că în cazul în care Germania era declarată agresor de către Societatea
Națiunilor, Franța avea dreptul să intervină, fără a încălca măsurile adoptate. Tratatul
de la Loncarno a îmbunătățit atmosfera internațională în perioada interbelică, după
1925, într-o mare măsură Pactului Renan i se datorează normalizarea internațională a
Germaniei, aderarea ei la Societatea Națiunilor, ceea ce a creat conjucturile necesare
pentru refacerea poziției economice și politice. Reabilitarea Germaniei și pacificarea
Europei la Loncarno s-a datorat într-o bună măsură încrederii pe care puterile
europene au avut-o în personalitatea lui Gustav Stresemann.
 La câteva zile după acceptarea Germaniei în Liga Națiunilor, are loc întrunirea
de la Thoiry, din septembrie 1926, în cadrul căreia Aristide Briand a propus o serie de
măsuri printre care: lichidarea regimurilor de control militar în schimbul unor concesii
militare și retragerea trupelor de ocupație din Renania.
Sentimentele de incertitudine și insecuritate încercate cu precădere de statele
mici ale Europei, situate geografic între URSS și Germania, au determinat Marile
Puteri apuesene să inițieze acțiuni diplomatice pentru a asigura pacea în lume.
Ministrul de externe francez, Aristide Briand a propus guvernului american elaborarea
unui plan de ,,prietenie veșnică” care să interzică ,,recurgerea la război”.
Frank Bellings Kellog, secretar al Departamentului de Stat, anunța la 27 septembrie
1927, că ideea semnării unui pact este acceptată de Washington. În consecință, la 27
august 1928, la Paris a fost semnat ,,Pactul de renunțare generală la război” de către
reprezentanții a 15 state. Dintre articolele Pactului se remarcă două într-un mod
deosebit: ,,Înaltele Părți contractante declară solemn, în numele popoarelor respective,
că ele condamnă recurgerea la război pentru a regla diferendele internaționale” și cel
de-al doilea: ,,Înaltele Părți contractante recunosc faptul că reglarea oricăror diferende
și conflicte, de orice natură și de orice origine, care ar putea să apară printre ele, nu ar
trebui realizată decât prin mijloace pașnice”. În esență, prin acest Pact, antagonismele
europene au fost mai degrabă camuflate decât soluționate. Spre exemplu, Stressemann
vedea în destindere posibilitatea ca Germania să evite obligațiile stabilite prin Tratatul
de la Versailles, în opoziție, pentru Franța, destinderea însemna o modalitate de
salvarea a prevederilor Tratatului de la Versailles. Pe de altă parte, Pactul Briand-
Kellogg a reprezentat și punctul de apogeu al ,,pactomaniei”, care a dominat în
perioada 1926-1929.
În condițiile în care Stesemann cere în 1928 retragerea trupelor de ocupație de
pe teritoriul Germaniei, Briand acceptă propunerea în schimbul rezolvării reparațiilor,
având în vedere că Planul Dawes avea o valabilitate de doar cinci ani.
Datorită acestor evenimente a fost organizată la Haga, în august 1929, o conferință,
unde s-a decis în mod oficial retragerea trupelor de ocupație, cu o dată limită, 30 iunie
1930. Referitor la reparații, are loc întrunirea unui comitete de experți care în 1930
ajung la un raport unanim (Planul Young), ce presupunea rezolvarea problemei,
treptat, în funcție de resursele economice ale Germaniei.
Destinderea relațiilor internaționale, cu precădere a raporturilo franco-germane
a reprezentat o perioadă de evoluție, însă a avut limitele sale datorită intervenției unor
factori. Politica franceză a vizat o expansiune spre est în ideea de a contrabalansa o
posibilă evoluție și consolidare a statului german. Pentru Germania, destinderea
însemna un instrument pe care îl putea utiliza pentru revizuirea Tratatului de la
Versailles și asigurarea supremației în Europa Centrală.
Odată cu crahul bursei de la New York (Joia Neagră) în 1929 a fost atins un
moment de cotitură complex, ce a atras cu sine modificarea decisivă a vieții
economice, politice, și diplomatice la nivel mondial. Căderea bursei a semnalat
începutul unei perioade de 10 ani de criză economică, în special pentru statele
occidentale, industrializate.

Concluzii
Primul Război Mondial a marcat o schimbare fundamentală a imaginii Europei
și a lumii în toate domeniile: politic, economic, social, moral.
În deceniul trei al secolului al XX-lea, la nivel european se promovau trei tipuri de
alianțe: alianțele tradiționale, garanțiile speciale și recomandările Societății
Națiunilor. Relațiile internaționale în perioada 1919-1929 au fost reflectate prin
acțiuni complexe și uneori contradictorii. Tratatele semnate confirmau noile raporturi
de forțe la scară mondială, dar nu aduceau nicio soluție reală la profunda zdruncinare
a structurilor pe care războiul le-a provocat.
Sistemul tratatelor, noua construcție politică, militară, diplimatică ce a fost
creată avea să se prăbușească în următorul deceniu. În acest sens se vor înregistra
schimbări ale raportului de forță între statele fidele menținerii statu-quo-ului și cele
revizioniste, încheiate cu consecințe teribile și cu pregătirea terenului pentru Al
Doilea Război Mondial.
Bibliografie:
Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX
– XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, București, 2005.

Gheorghe Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanța forțelor, 1919-1939, ed. Mica
Valahie, București, 2011

Jean-Paul Brunnet, Michael Launay, De una guerra a la otra, ed. Akal, Madrid, 1991

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX-1900-1945. Sfârşitul „lumii

europene”, ed. All, vol. I Bucureşti 1998

Rosario Ruiz Franco, Las guerras mundiales en sus contextos externos, ed. Paraninfo,
Madrid, 2017

Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea,

ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

https://www.descopera.ro/istorie/17620381-primul-razboi-mondial-sunetul-
inregistrat-la-scurt-timp-dupa-incheierea-primei-conflagratii-mondiale, 23.06.2020,
ora 18:00

https://www.eldiario.es/internacional/Crisis-Europa-Primera-Guerra-
Mundial_0_834666529.html , 24.06.2020, ora 12:00