ARISTOCRAȚIA

1. Context:
 Aristocrație= elita socială, prin naștere, educație, religie, bogăție
 Revoluția franceză, Declarația omului și a cetățeanului– pentru puțin timp dispar
privilegiile vechii aristocrații.
 Congresul de la Viena (1815) – încercare de a se restabili vechile drepturi ale
aristocrației, însă revoluția industrială și urmările revoluției franceze aduc
consecințe nefavorabile pentru aristocrație pe diverse planuri
Aristocrația:
Pământul:
 Imperiul Rus – aproape jumătate din pământ aparținea aristocrației
funciare, iar exploatarea pământului se face în mare parte printr-un sistem
seniorial cu caracter feudal (cu forța)
 În Scandinavia – o singură diferență față de celelalte state – în spațiile
nelocuite întinse are loc posibiliatea de a exista proprietăți țărănești
 Anglia – aristocrația era de două tipuri, abele posedă terenuri întinse de
pământ
 Spațiul germann – junkerii, se bucurau de drepturi asupra pământului
 Europa de Est – prezența IO - statul își asumă proprietatea supremă
 Franța – situația era mai diferită, are loc o slăbire a puterii nobiliare

Politica:

 Aristocrația joacă un rol politic cu precădere în țările unde există măcar o

formă ușoară a liberalismului
2. Evoluția economică a aristocrației:
 Are loc o transformare a vechii aristocrații. O parte de aristocraților investesc bani
în industrie, finanțe, comerț, construcții de orașe, iar în același timp o parte a
burghezilor cumpără pământ, primind tituluri nobiliare.
Exemple:
  Franța – odată cu Revoluția, mulți dintre proprietarii de pământ emigrează, fapt ce
le permite țăranilor să primească și să muncească pământul
 În Prusia, Italia de Nord – aristocrația se dezvoltă pe baza agriculturii moderne
 În Rusia, țările balcanice – sunt adoptate măsuri, nobilii investesc bani pentru a
acoperi munca țăranilor iobagi dinaintea reformelor agrare
 REVOLUȚIA= crește rolul economic al burgheziei, consecință nefavorabilă
pentru aristocrați (cum este cazul Angliei, unde nobilii au intrat într-un declin
economic)
3. Evoluția politică a aristocrației:
 Diferă de la o țară la alta.
 În Franța au loc schimbări începândând cu 1830, an ce marchează sfârșitul rolului
ministerial al aristocrației
 În Marea Britanie – odată cu slăbirea economică a aristocrației, are loc și declinul
ei politic, care s-a agravat în ultimul deceniu al secolului XIX, când prin crearea
unei administații municipale de stat, ia sfârșit influențele locale ale aristocrației.
 Prusia: rolul aristocrației rămâne același, opunându-se oricărei practici
democratice
 Austria: menținerea poziției aristocrației datorită stării economice bune
 În țările cu o societate predominant agrară (România), clasa aristocrată nu a
suferit mari schimbări
4. Evoluția dreptului nobiliar
 Nobilimea mare se distinge de cea mică pe baza titlului nobiliar, dat fiind faptul
că în multe dintre cazuri averea e aceeași – cum este cazul Angliei
 Franța, Suedia, Italia, datorită influențelor democratice, nu este acordat titlul
nobiliar sau onorific
 Țări precum Grecia, România nu cunosc aceste titluri
 Privilegiile dreptului public – persistă în Anglia, Spania, Imperiile centrale
 Privilegiile dreptului penal – ca ex: în Anglia, lorzii au dreptul de a fi în unele
cazuri judecători, în Rusia, nobilii erau iertați de pedepsele fizice
  Privilegiile dreptului privat – permitea transmiterea din generație în generație a
bunurilor acumulate și a puterii.

BURGHEZIA

1. Semnificația termenului:
a. Burghezia= grup cu anumite privilegii juridice, oarecum distins de alți locuitori ai
orașului și ai satului, dat fiind faptul că au un stil diferit de viață față de aceștia
b. Burghezia= din secolul XIX, desemnează persoanele ce aparțin grupui social al
economiei de afaceri, capitaliști, șefi de întreprinderi (oameni educați)
c. Burghezia= al treilea sens – civil, cetățean, societate civilă (limba germană nu face
distincție între burghez și cetățean al orașului)
 Middle class – în faza inițială : ,,clasa rangurilor intermediare”. Mai târziu,
utilizat într-un sens mai larg desemna mai mult decât burghezia – aristocrația
nouă care s-a îndreptat spre afaceri
2. Etape (legate de dezvoltarea capitalismului):
a. Faza mercantilistă – formarea burgheziei (burghezii aveau nevoie de sprijin, iar
statul are nevoie de produse aduse de comercianți) – sec. XVI-XIX
b. Faza industrială – diferă față de prima (burghezia își consolidează puterea, nu se mai
mulțumește doar cu cumpăratul și vânzarea produselor, ci începe să producă. Treptat,
respinge intervenția statului în economie, ceea ce duce la a 3-a etapă.
c. Faza ,,imperialistă” – vârful liberalismului bancar, unde burghezia impune statului o
anumită politică, își extinde sfera de influență.
3. Nașterea societății burgheze:
 În timpul Revoluției franceze – o burghezie în adevăratul sens al cuvântului
 Cu nașterea capitalismului, influența burgheziei crește, astfel aceasta se
extinde, depășind hotarele satului și revoluționând structurile și viața din jurul
ei
  Din secolul XIX- schimbare socială – sunt păstrate țărănimea și nobilimea, dar
apar burghezia și muncitorii. Fenomenul apare în întreaga Europa, dar
diferențele E-V sunt marcate prin 2 factori: industrializarea și urbanizarea.
4. Modelul european al burgheziei:
 Epoca modernă timpurie: burghezia – categorie socială de mijloc, erau incluși
comercianți, bnacheri, juriști, medici. Un critoriu ce definește clasa de mijloc
este cel legat de venituri (ex: Anglia – 150-1000 lire)
 Treptat are loc o ierarhizare a clasei de mijloc – cei din vârful piramidei
oarecum imitau stilul de viață aristocratic, iar categorii precum meșteșugarii,
făceau parte din categoriile inferioare în cadrul ierarhiei burgheze. În secolul
XIX are loc o distincție clară: marea burghezie = industriași, profesori
universitari, înalți funcționari și categoriile inferioare = micii comercianți,
funcționarii obișnuiți, etc
5. Particularități ale burgheziei din diferite țări europene:
1. Middle class englez-ul – între 1790-1930 – oamenii cu o poziție socială de mijloc,
iar în prima jum. a sec. XIX a fost transformată, astfel se îndreaptă spre lumea
afacerilor, a profesiilor și a funcțiilor publice. 3 categorii: upper middle class, middle
middle class, lower middle class.
 Middle class a avut o evoluție în sec. XIX d.m.p.d.v:
1. Prima faza – burghezie bogată, în mare parte din proprietatea funciară.
Împreună cu vechea aristocrație dominau viața politică
2. Pe lângă prima categorie, se formează o burghezie înstărită, pe baza
domeniului bancar, comercial și industrial
3. Procesul de naștere al middle class – 160-175.000 de persoane (inclusiv
liberii profesionali)
4. Constituierea lower middle class, moment ce se află în concordanță cu
emanciparea femeilor, astfel acestea avea acces spre clasa mijlocie +
funcționarii manufacturilor și caselor de comerț
5. Ultima evoluție a middle class, la sfârșitul secolului XIX – are loc
conturarea identității proprie și a unui deschideri majore.
2. Burghezia franceză – se caracterizează prin posesia de bunuri, a mijloacelor de
producție.
 Burghezia mică se distinge de cea marea prin munca manuală, precum și prin
mărimea investițiilor și nivelul proprietății
 Societatea franceză a sec XIX estea cea mai evoluată d.p.d.v burghez.
3. Burghezia germană:
 În prima fază: foarte slabă d.p.d.v economic. Burghezia intelectuală era mult
mai dezvoltată, direcție ce se deosebea de cea engleză și franceză.
 Treptat, are loc industrializarea și conturarea unei puternice burghezii
industriale. Datorită faptului că deseori burghezia încerca să imite stilul de
viață aristocrat, făcea ca prima menționată să își piardă identitatea
 De menționat este faptul că în comparație cu burghezia engleză sau franceză,
cea germană era mult mai divizată.
 Are loc o încercare de a imita burghezia franceză, dar condițiile îi sunt
nefavorabile, dat fiind faptul că însăși clasa de mijloc din spațiul german nu se
caracteriza printr-un spirit de voință ridicat.
4. Burghezia italiană – ceto media:
 În cadrul societății italiene, destul de săracă, burghezia, până târziu era
definită drept ,,categorie socială situată între proletariat și nobilime”. În ceea
ce privește caracterul economic al marii burghezii din spațiul italian, acesta
este greu de scos în evidență.
 Paralel cu caracterul economic, iese în evidență formația culturală a
burgheziei – burghezia umanistă italiană ce monopoliza aspectele referitoare
la organizarea societății. În cadrul acestui tip de burghezie se remarcă:
profesori, funcționari, notari, ingineri, etc.
5. Burghezia spaniolă:
 Diferențe, în funcție de provinciile regatului.
 Ex: Catolonia - caracter predominant rural la începutul sec. XIX. În a doua
jumătate a sec. XIX, devine mai interesată de afaceri, dobândit ,,mentalitatea
burgheză”. În Cadiz, bughezia obține un caracter mai complex, burghezie
comercială, ce pretinde și dobândește titluri nobiliare. După 1855, se
 constituie o nouă burghezie, cea a fianciarilor, ce în mod ironic, în locul unei
evoluții se caracterizează printr-o dependență tot mai mare față de stat.
6. Burghezia din Centrul și Estul Europei:
 Deține o poziție minoritară, fiind lipsită de influențe politice , astfel
dezvoltarea sa economică a fost limitată sau chiar inexistentă.
 Nu a cunoscut statutul de ,,stare a treia”. A sprijinit puterea și s-a folosit de
oportunitărțile apărute pentru a câștiga ranguri și proprietăți.
7. Burghezia din Imperiul Habsburgic:
 Din sec XIX, sectorul comercial, bancar, industrial erau controlate de străini
(evrei, englezi), astfel elementele burgheze au reprezentat o minoritate
 O altă sursă de formare a burgheziei economice a fost modiul tradițional,
artizanal, comercial.
 Caracterul burgheziei intelectuale este asemănător cu cel al burgheziei
economice. Recesământul din 1869 totusi îi înregistrează pe burghezii
intelectuali ca fiind categoria cu cel mai ridicat grad de instruire.
8. Burghezia maghiară:
 Distinctă datorită statului privilegiat al Ungariei în cadrul Imperiului – 1867
Imperiul Austro-Ungar.
9. Burghezia rusă:
 Situație diferită – burghezia era categorie fiscală și juridică, nu economică.
Apartenența la categoria burgheză nu se definesște prin naștere, ci prin decizia
Puterii.
 Reformele Ecaterinei a II-a au împărțit populația urbană pe categorii: I= cei
ce exercitau profesiuni intelectuale, II= negustori, proprietarii interprinderilor,
zadvociki, III- meșteri, șerbii eliberați, mescane.
 În absența unei burghezii închegate. Sarcinile acesteia trec treptat în seama
altor grupări
10. Burghezia română:
 În jurul anului 1840, se obs în cadrul societății românești o categorie socială
de mijloc, alc din meșteșugari, negustori, liber-profesioniști.
  Ca ideal – statutul de boier, ce oferea un anumit prestigiu, la nivel economic și
social. Boierimea era divizată în 2 tabere: a boierilor mari și a boierilor mici
( de unde se naște burghezia română a secolului al XIX-leaa)
 Referitor la burghezia propriu-zisă se caracterisează printr-o diversitate
structurală: negustorii, meșteșugarii, arendașii, sunt reprezentanții de seamă a
burgheziei în curs de formare. Lângă aceștia ca un al II-lea segment al
burgheziei se remarcă intelectualii.
 Burghezia a fost încurajată în Principate după Unirea din 1859, odată cu
expansiunea sistemului administrativ și reformele adoptate de Cuza. A ajuns
la apogeu după înființarea BNR în 1880.

Pe parcursul sec. XIX, in special, in a doua jum are loc un declin al nobilimii funciare, timp în
care burghezia se afla în ascensiune. Rev franceză a plasat într-o mare parte a Europei,
burghezia, la aproximativ acelasi plan cu novilimea. Industrializarea din 1850-1870 a dat un
impuls burgheziei, plasand-o spre vârful societății.

MUNCITORII

1. Lumea muncitorilor – din nașterea societății burgheze în secolul XIX, a dezvoltării

industriei, sistemului bancar, juridic, politic, a comerțului = conturarea unei noi structuri
sociale diferită față de cea a Vechiului Regim, dezvoltată în jurul bugheziei și a
muncitorilor. S-a încercat înlocuirea conceptului de ,,stăpân-slujitor” cu cea de ,,patron-
muncitor”.
2. Nașterea și conturarea lumii muncitorești:
 Odată cu industrializarea treptată din Europa, apar schimbări în condițiile de
muncă, salariile și în viața celor ce lucrează în domeniu.
 Muncitor = persoană care își vinde forța și capacitatea de muncă în schimbul unui
salariu și al unei indemnizații, asigurându-și condiții de viață diferite față de alte
categorii sociale. Cu puține excepții de-a lungul secolului XIX, muncitorii rămân
extrem de apropiați de artizani (muncitori care lucrează în echipe mici sub direcția
unui patron, formează o aristocrație muncitorească).
 Timp de multă vreme a fost menținută inferioritatea juridică a muncitorilor.
  În Anglia - legea ,,stăpân și senior” prevedea întemnițarea muncitorilor
care întrerupeau munca sau își abandonau patronul
 În Franța – codul lui Napoleon - ,,Stăpânul e crezut prin afirmația sa” s-a
menținut până în 1854.
 În Germania - funcționau în paralel vechile idei și dezvoltarea industriei,
până spre finalul secolului XIX
3. Categorii de muncitori:
a. Munca la domiciliu – în industria textilă (muncitorii – femei în majoritate), prelucrau
materia primă acasă. Se practică în industria pânzei de in, a lânii, și în mica industrie
metalurgică. Exista și un tip diferit de muncitor la domiciliu și anume, cel de la casa
patronului (domestici) – fiecare familie bogată angajează servitori, bucătari,
administratori.
b. Muncitorii din construcții (mai bine protejați) – zidari, tâmplari, zugravi
c. Muncitorii din manufacturi, fabrici, uzine.
!!! O importantă împărțire a muncitorilor: calificați și necalificați.
4. Condițiile sociale ale muncitorilor:
 Principala caracteristică a vieții muncitorești – insecuritatea: accidente la locul de
muncă, maladii, crize, șomaj. Durata programului de muncă osciliază în funcție
de diferitele zone ale Europei, dar peste tot este excesiv.
 Ex: Marea Britanie – condiții insalubre, ,,sclavie a copiilor”, egalitate de muncă
între bărbați și femei, se construiesc cartiere muncitorești în condiții mizere, fără
cele mai elementare necesități. Acestor condiții grele de viață li se mai adaugă și
pierderea locurilor de muncă ale muncitorilor. În ceea ce privește alimentația
muncitorilor: pâinea și cartoful reprezentau baza alimentației acestora. Abia între
anii 1850-1875 situația muncitorilor începe să se schimbe prin creșterea salariilor
și îmbunătățirea nivelului de viață a muncitorilor.
 În Franța – situație asemănătoare. După 1860, condițiile de viață a muncitorilor se
ameliorează prin creșterea salariului.
 Germania – situație relativ diferită: industrializarea era tardivă dar rapidă. Se
construiesc mari uzine, iar odată cu acestea cartierele muncitorești, spitale, școli,
cooperative de consumație, etc.
  Rusia – situația muncitorilor nu se diferă față de cea din Anglia și Franța. Spre
sfârșitul secolului XIX apare o tendință de uniformizare și ameliorare a condițiilor
muncitorilor.
 Belgia – inexistența fenomenului de exod al populației rurale spre oraș. Se
constituie o numeroasă pătură muncitorească.
5. Muncitorimea și conflictele sociale – diferă de la o țară la alta, în funcție de câțiva
factori: numărul muncitorilor, concentrarea muncitorilor într-un anumit centru industrial,
organizarea lor în lupta cu patronatul.
 În Anglia – prima grevă de importanță majoră în 1824. Mai multe episoade:
adoptarea în 1838 a Chartei Poporului și strângerea de petiții, un an mai târziu, a
doua petiție, este formată Asociația Națională pentru Cartă. Ultima tentativă –
1847-1848, fără rezultate importante.
 În Franța – primele greve în 1840, inițiate de către mineri.
 Italia – marile miscări muncitorești au loc la finalul secolului XIX și până la
inceput de secol XX.
6. Începuturile mișcării sindicale – În prima jumătate a secolului XIX se pune problema
legiferării luptei sindicale a muncitorilor.
 Anglia – este cunoscut pentru întâia oară Sindicatul, fiind permisă coalizarea
legală a mișcării muncitorești alcătuind o uniune sindicală. Reprezentant: Robert
Owen. De asemenea iau ființă: 1832 – Asociația pentru protecția muncii și în
1833 – Uniunea Națională a Meseriașilor. Despre sindicat: o sarcină importantă al
acestuia lupta pentru menținerea locurilor de muncă ale muncitorilor calificați.
Apare o problemă: intervența patronilor care se arăta ostili sindicatelor, dat fiind
faptul că membrii sindicatelor cereau salarii oneste pentru numărul de ore
muncite, iar patronii pretindeau menținerea salariului sub aceeași formă. Spre
sfârșitul secolului XIX, situația sindicatelor se ameliorează.
 Franța – Codul civil din 1804 interzicea coalizarea și grevele muncitorești. Abia
între 1864-1884 vor fi recunoscute sindicatele ca organizații legale libere
 Germania – oscilație între represiune și legalizare. Bismarck adoptă o lege care
exclude socialismul și sindicalismul din cadrul legal, în 1878.
  Italia – 1864 – sunt admise doar sindicalismele ,,rezonabile”, iar în 1889 sunt
legalizate oficial.
 Belgia – cea mai industrializată țară de pe continent în sec XIX. Printr-o lege din
1866 Belgia devine țara unui sindicalism divers.
 În a doua jumătate a secolului XIX sunt legalizate sindicalismele în țări precum:
Austria, Spania, Portugalia.
7. Sistemul asigurărilor sociale în secolul al XIX-lea – începând cu 1880 au luat ființă o
serie de instituții destinate să garanteze salariile contra pricipalelor riscuri.
 Germania – asigurări sociale – până spre sfârșitul secolului XIX, legile de
asigurare în Germania funcționau după principiul auto-administrației, statul
fixând doar regulile de funcționare și drepturile minime ale asigurărilor sociale.
Abia după anul 1884 au fost adoptate legi ce aduc în discuție asigurările pentru
boală, accidente, etc.
 În Anglia, abia la început de secol XX observăm adoptarea unor legi importante
în ceea ce privește protecția socială (prin aceste lege povara bătrâneții a fost pusă
pe bugetul de stat). Acest exemplu a fost urmat de către: Italia, Belgia, Elveția.
 În Franța – doar în cazul minelor și a căilor ferate apar casele de ajutorări la
sfârșitul secolului XIX. Lipsa unor legi de asigurare a muncitorilor a dus la
puternice contestații din partea acestora.
 UN PERICOL: șomajul care ia naștere concomitent cu capitalismul.
8. Concluzii:
 Muncitorul = brațul de muncă necesar burghezului, produsul noii ordine
economice, politice, sociale, culturale. Problema ce intervine este faptul că acest
tip de muncitor este unul slab, ce provine din zona rurală, săracă, mizeră, se
bucură să primească un salariu fie el cât de modest. Cu timpul are loc o evoluție:
muncitorii se asociază în sindicate care să-i reprezinte.
 Pentru patroni, numărul mare de muncitori reprezenta o sursă de venit, dar și un
pericol datorită faptului că odată cu trecerea timpului era necesară asigurarea unor
condiții de muncă.
 Cu trecerea timpului, muncitorul se emancipează, vrea drepturi și libertăți depline,
acces la viața politică, etc.
 URBANIZAREA-SECOLUL XIX

Proces social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale si

profesionale, o restructurare a formelor de existenta rurala si a vechilor forme urbane dupa
modele noi. Mai multe direcții:

1. prin dezvoltarea oraselor existente ca urmare a construirii unor obiective industriale si a

extinderii retelei de servicii
2. transformarea unor localitati rurale in orase, ca urmare a amplasarii unor intreprinderi
industriale in mediul rural, cresterii demografice, a largirii diviziunii activitatilor
 Datorită Revoluției Industriale numărul locuitorilor din zonele urbane se intensifică
(crește) . Fabricile apărute, de regulă, erau amplasate la periferia orașelor, astfel putem
afirma că indrustria a reprezentat principalul factor în cadrul procesului urbanistic. Unele
orașe – dețineau resurse financiare la un nivel ridicat. Ex: 1776-cuptorul cu aburi.
 1870- A doua Revoluție Industrială - s-a intensificat nivelul de indrustrializare, fapt
pentru care a crescut și numărul locuitorilor din zonele urbane
 Fabricile industriale erau situate la periferia orașelor, dar lângă acestea existau casele
unor muncitor care s-au mutat la oraș, de aici, rezultă cartierele de la periferia orașelor
 Treptat, orașul s-a confrutat un număr mare de locuitori și cu un grad de mortalitate
ridicat, dat fiind faptul că de-a lungul secolului XIX, epidemia de holeră s-a extins, iar în
orașele cu densitate mare s-a intensificat și extins mult mai repede.
 În sec XIX: schimbare în mentalitatea și existența populației rurale – dezvoltarea căilor
ferate, învățământul primare, răspândirea presei, serviciul miltar, răpândirea serviciilor (îi
pune în contact pe tinerii săterni cu alte orizonturi) + migrațiile temporare care aduc în
zonele rurale noi influențe.
Explozia urbană s-a produs în mod diferit:

1. Au apărut orașe noi, ce s-au dezvolat în regiuni industriale – mine de cărbuni,

bazine cu minereuri de fier
2. În metropole (Londra, Paris) migrațiilor au provocat extinderea periferiilor urbane
ceea ce a condus la supraaglomerare, fapt pentru care s-a intensificat procesul de
amenajare urbană pentru a atenua oarecum efectele negative ale aglomerării.
3. Sunt reduse sau chiar interzise orele de muncă pentru copii în vederea stopării
,,capitalismului sălbatic” – crește salariul cu aproximativ 20%, prin urmare și
nivelul de trai este unul mai bun (alimentatia)
4. Statul încearcă sa adopte măsuri: construcția de locuințe sociale și orașe
muncitorești, introducerea unor legi pentru asigurarea în caz de îmbolnăvire,
accidente la locul de muncă, etc

CONCEPTUL DE NAȚIUNE

1. Context
 Istoria națiunii este independentă de istoria dinastică sau militară a unui stat.
Națiunea este un organism viu, în timp ce poporul este o abstracție.
2. Conceptualizarea națiunii secolului al XIX-lea
 Gellner defineşte naţiunea în felul următor: (1) oamenii aparţin aceleiaşi naţiuni
dacă împart aceeaşi cultură (în sensul unui sistem de idei, semne, asociaţii şi feluri
de comportare şi comunicare). Aparţinând acestei culturi, individul apaţine şi
naţiunii; (2) oamenii aparţin aceleiaşi naţiuni, dacă unii recunosc pe alţii ca
apartenenţi ai aceleiaşi naţiuni.
 Pentru noţiunea de naţiune sunt importante următoarele: 1. COMUNITATEA:
Naţiunea reprezintă comunitatea solidară imaginară a oamenilor care posedă
conştiinţa de apartenenţă a acelei naţiuni. 2. EXCLUSIVITATEA: Doar un
anumit număr de oameni aparţin naţiunii. Ceilalţi sau „alţii” nu aparţin acelei
naţiuni. 3. TIMPUL APARIŢIEI: Naţiunea reprezintă un fenomen modern şi
există abia de la sfârşitul veacului XVIII, respectiv de la începutul celui de-al
 XIX-lea. 4. STATUL: Naţiunea se leagă, de regulă, de stat. Naţiunea tinde spre un
stat naţional „propriu”. După înţelegerea naţionalismului veacului XIX,
apartenenţii unei naţiuni pot fi liberi numai dacă au şi statul „lor” naţional.
 Până la începutul anilor optzeci, naţiunea şi naţionalismul au fost termeni
consideraţi naturali, în acelaşi timp şi orânduirea socială ideală. Încercarea de a
lega naţiunea ca un concept, societatea este înţeleasă ca un sistem care se bazează
pe comunicare (Karl Deutsch) şi pe principiul solidarităţii (Max Weber).
 2 concepții în ceea ce privește definirea noțiunii de națiune:
a. Concepția franceză (Ernest Renan) – națiunea civică, universalistă, fondată
politic, cetățeanul se află în centru, conștient și voluntar. Potrivit lui Renan o
națiune se naște dintr-un cult al strămoșilor, dintr-o moștenire. un stat, o
națiune
b. Concepția germană (Justus Moser și Johann Gottfried Herder) – națiunea
etnică, particularistă, etnică, cu un centru național conștient sau inconștient.
părți ale națiunii pot trăi în afara hotarelor țării respective
 Ideea de trezire (a păturii sociale) care a fost întreprinsă în forma Revoluţiei
franceze şi naţiunii franceze, a influenţat trezirea altor „naţiuni” în Europa.
Rezultatul acestei treziri, chiar dacă la început n-a fost conceput ca „naţional”,
este o idee simplă: „naţiunea este statul”, teritoriul
 Elemente ce caracterizează o națiune: istoria, eroii, limba, monumentele culturale,
folclorul, peisajul și locurile specifice, mentalitatea particulară, simbolurile
oficiale, gastronomia, etc.
 Construcția identitară națională nu trebuie asociată cu forma de guvernământ.
Odată cu secolul XIX se generalizează naționalizatea monarhiilor, care înscriu
suveranul în cadrul simbolisticii identitare (ex, România – se renunță treptat la
titulatura de Hohenzollern – Carol I ... Mihai I al României)
 Formarea națiunilor este legată de modernitatea economică și socială. Națiunea
instaurează o solidaritate de principiu între moștenirile acelorași trăsături comune
individuale, afirmând existența interesului colectiv.
 Națiunea este un ideal și o existență protectoare, dată pe deasupra solidarităților
ce rezultă din alte identități: de generație, de sex, de religie sau de stat social.
3. Inventarea națiunilor europene
 Construcția națiunilor este în primul rând un act de redescoperire a rusticului și a
ruralului, care încep să fie pierdute odată cu dinamismul revoluției industriale
(mulți oameni încep să străbată câmpii, sate în căutarea unor elemente care să-i
lege de origini)
4. Istoria, arheologia, etnologia – porți de intrare în Europa Națiunilor
 Inventarierea tradiției istorice trece prima dată prin romanul istoric: romanele lui
Balzac și Hugo, N. Bălcescu, B.P Hașdeu, ce au avut un rol dublu:
a. Constituie o galerie de eroi naționali
b. Reprezintă o anticipare a lecturii straturilor societății nou alfabetizare
 Istoria națională a furnizat cadrul privilegiat pentru reprezentările teatrale. În
cadrul formării sentimentului identitar, construcția teatrelor naționale ia o clară
valoare patriotică
 Un element este reprezentant de pictură – tablourile gigantice reprezentau mari
bătălii sau națiunea în lupta pentru libertate
5. Secolul XIX – veac al creației și epopeelor naționale
 Inspirați de modelee din străinătate, autorii din secolul XIX și-au propus să
ilustreze geniul creator și poporul lor, astfel iau naștere numeroase poeme și ode
naționale
6. Rolul limbii în forjarea identității naționale
 Limba națională, bine identificată, normată prin intermediul dicționarelor și a
gramaticii, devine baza educației naționale
 Difuzarea limbii naționale standardizate a fost elementul care a contribuit la
nașterea identității lingvistice naționale
 Construcția noii limbi și difuzarea ei de la versiunea orală la cea scrisă trece
prin saloanele literale și prin teatru
7. Educația și rolul ei în formarea identității naționale
 În școlile europene se învăța istoria și geografia națiunii și modalitatea de a gândi
național
 Exista o discrepanță est-vest, datorită faptului că luxul școlarizării a atins mai
mult statele din Vest, până la PRM
8. Națiunea
 3 etape ale mișcării de construcție națională:
a. Corespunde cu descoperirea culturii naționale prin scris - unii oameni învăţaţi,
în timpul studiilor ajung în contact cu ideea de naţiune, încep să se ocupe, din
punct de vedere ştiinţific, de limba populară, literatură, obiceiuri şi altele. La
„întoarcere”2 în mediul lor lingvistic ei continuă să scrie, să publice lucrări
despre temele „naţionale” şi încet strâng laolaltă mici cercuri de „patrioţi”
b. Corespunde ,,agitației patriotice” - grupurile de patrioţi se organizează în
formă de partide şi asociaţii, publică reviste, manifeste şi încep să formuleze
scopuri politice, şi înainte de toate, să conceapă ţara „lor”
c. Dezvoltarea prin mișcarea de masă - cea mai mare parte dintre membrii unei
societăţi acceptă scopurile naţionale şi dau „patrioţilor” legitimitate

FEMEIA

1. Femeia și emanciparea sa
 Condiția femeii: subordonare evidentă în raport cu bărbatul în toate societățile
europene din secolul XIX
 Emanciparea femeilor are loc mai rapid în regiunile protestante și urbane decât în
cele catolice și majoritar rurale
2. Femeia în Europa la începutul secolului XIX
 Concepția tradițională – femeia, prin natura sa este inferioară și subordonată
bărbatului
 Prin Codul lui Napoleon din 1804 apar mici schimbări, dar în fond și acesta era un
anti-feminist, astfel încât femeia după ce ieșea din tutela familiei, intra sub cea a
soțului
 Femeia se afla la cumpăna a trei tipuri de probleme – cele legate de dreptul civil
(lupta feministă era privită ca una anti-feudală, anti-patriarhală), cele legate de
dreptul familiar (considerat ,,fundamentul vieții umane și al burgheziei în
creștere) și cele legate de drepturi văzute de femeie ce își dorea emanciparea
  Femeia primește o educație diferită față de cea a bărbaților, pe lângă mănăstiri și
biserici, obiectul educației este căsătoria și maternitatea
 Femeia din familiile modeste îngrijește de casă, educă copii, cele din înalta
societate duc o existență mondenă. Viața femeii de la țară era cu adevărat tristă:
îngrijește casa, copii, ajută la creșterea animalelor, în cadrul muncilor agricole și
deseori este tratată ca un animal, epuizată.
 Dacă salariul soțului era insuficient, femeia muncea, însă era puține locuri de
muncă accesibile femeilor, astfel ea este nevoită să muncească în industrie, în
aceleași condiții cu bărbatul
3. Eforturile de ameliorare a condiției femeii
 Cerințele ale femeilor: recunoașterea egalității cu bărbatul, egalitatea juridică,
accesul la mai multe locuri de muncă în diverse domenii, accesul la învățământ,
mai târziu dreptul la vot, etc.
 Trei etape principale ale mișcării feministe:
 I – cea dinainte de 1848 – în Franța, sunt duse acțiuni prin cărți, reviste,
ziare, inițiate de către Flora Tristan. Revendicările feministe eșuează, iar
parlamentul interzice accesul femeilor în cluburi
 II – după 1848 – o acțiune importantă prin care se manifestă acțiunea
feministă: literatura, prin care sunt denunțate condițiile nefaste ale femii.
 III – după 1880 – mișcarea ia forma unor asociații ce luptau pentru
egalitatea sexelor. Este căutat sprijinul partidelor politice și al sindicatelor.
Un exemplu în acest sens: Germania, unde mișcarea a obținut sprijimul
societăților culturale și politice
 După 1880, școlile și serviciile poștale își deschid porțile pentru personalul feminin.
 Femeia se emancipează dmmpdv: se deparasează de constrângerile sociale, poartă
săculețul cu bani, face sport, se machiază, începe să frecventeze saloane de ceai, să
fumeze, și un lucru extrem de important: treptat are loc reapariția divorțurilor (Belgia-
1832, Anglia- 1852).
 Mișcarea feministă a optat tot mai mult pentru introducerea votului universal, ele obțin
pentru prima data acest drept în Finlanda în anul 1907. Odată cu modernizarea la mijloc
de sec. XX acest drept a fost introdus în marea majoritate a țărilor europene.
 Femeile și copii nu făceau parte toți din aceeași categorie socială și nu beneficiază de
aceleași condiții de viață. Femeile bogate doreau emanciparea juridică și personală, pe
când cele sărace militau pentru emanciparea dpdv economic și material.

ȚĂRANUL

 Societatea țărănească și noua ordine socială

 Lumea țăranilor cunoaște transformări pe parcursul secolului XIX. Revoluția
franceză a distrus regimul feudal, astfel o bună parte a Europei cunoaște
suprimarea drepturilor feudale, a aristocrației feudale și a privilegiilor seniorale,
desigur, cu procese diferite vest-est.
 Țărănimea și lumea rurală
 Evoluția lumii rurale în secolul XIX (complexă și densă), ce cuprinde toată
Europa, se îndrepta spre lichidarea sechelelor feudalității
 Economia rurală de tip tradițional
 Domină economia de subzistență
 Printre locuitorii satului se enumeră și alte categorii: meșteșugari, preoți,
învățători, și nu toți erau proprietare ai pământului
 Exploatarea pământului se săvârșea prin 3 forme: arenda (pământul era luat în
arendă de către o persoană obligată să verse o parte din producție proprietarului
sub forma rentei funciare), servaj (țăranul aservit este cel care lucrează și rezerva
seniorială) și ajutoryl muncitorilor agricoli.
 Ipostaze regionale de proprietăți funciare
 Anglia: lumea rurală – aristocratică. În a doua jumătate a secolului XIX, repartiția
terenului agricol era: mica proprietate independentă deținea 15% din pământ, iar
restul era exploatat prin ferme. Lumea rurală engleză era exemplul perfect atât
față de ierarhia tradițională, cât și față de nuanța modernă.
 Spațiul german: coexistența între marea exploatare funciară de tip feudal și mica
proprietate funciară liberă. Marea proprietate funciară modernă predomină la
finalul secolului al XIX, astfel încât marele proprietar era regula, iar micul țăran
excepția. Treptat, muncitorii agricoli au fost înlocuiți de mașini.
  Spania și Portugalia: se intersectează marele domeniu latifundiar din Sud cu mica
exploatare din Nord și Centru.
 Franța: țăranul devine omul liber, comparativ cu veacurile trecute. 2 sisteme de
exploatare a pământului: unul direct (proprietarul este cel care exploatează el
însuși pământul) și unul indirect (proprietarul nu se identifică cu exploatatorul
terenului)
 Rusia: nobilul profită de despotismul luminat și supune țăranii. O caracteristică
este legătura directă dintre stat și societatea feudală – statul însuși este un mare
proprietar funciar.
 Spațiul românesc: agricultura românească din secolul XIX este legată de două
momente – Tratatul de la Adrianopol (1829) și reforma agrară (1864) –
desființarea dijmei, clăcii, împroprietărirea țăranilor, însă problema intervine
datorită faptului că toate acestea trebuiau răscumpărate cu o sumă de bani, astfel
că mulți țărani nu au fost capabili să realizeze trecerea, reforma nu a fost în stare
să îndeplinească promisiunile. În ceea ce privește Transilvania, sistemul și
transformările agricole sunt asemănătoare cu cele din Ungaria, domină
proprietatea nobilului, țăranul cunoaște un nivel ridicat de aservire. Abia în a doua
jumătate a secolului vor fi desființate robotele, dijmele, legiferarea pământurilor
urbariale în proprietatea foștilor clăcași, etc.
!!! În VEST – are loc un proces dublu: conturarea mici propietăți (Franța) sau
dispariția acestui tip de proprietate (Anglia). În EST, SUD – reformele sunt
puține, evoluția agriculturii este lentă.
 Diversitatea lumii țărănești – dată de statul economic și juridic al țăranului
 Categorii de țărani:
a. Țăranul liber – mijlocul de muncă în cadrul exploatării de tip indirect. În cele
mai mult cazuri, țăranul liber se împrumută, consumă mai mult decât produce,
pierde pământ și ajunge să muncească pentru marile proprietar. Se ajunge la
punctul în care, în unele regiuni, țăranul primește doar o treime din produse.
b. Țărănimea artizanală – combinau artizanatul cu munca pământului. Sunt
mici proprietari ai unui lot de pământ, cumpărat sau moștenit. Se angajează
 deseori ca muncitori agricoli și în multe cazuri practică migrația spre zone
viticlole, câmpii cerealiere, etc.
c. Țăranii fără pământ – sunt primele victime în cazul crizelor și a
suprapopulării, fiind supuși datorită condițiilor precare unor constante
mobilități. Pot găsi de lucru în industrie, manufacturi, etc.
6. Particularismele europene ale diversității țărănești
 Anglia: domină marea proprietate capitalistă. Marile proprietăți erau împărțite în ferme.
Pentru muncă, fermierii folosesc muncitori agricoli salariați, plătiți pe un an, primind o
plată fixă.
 Societățile scandinave: Suedia, Finlanda – domină marea proprietate, un alt grup este
reprezentat de țăranii propriu-ziși (posesor de pământ, păstor) și a treia categorie –
aristocrația rurală fără titluri nobiliare. Islanda – mici proprietari de pământ ce sunt și
pescari sau artizani. Norvegia – categoria socială rurală – pescari, forestier, fucționari
care practicau agricultura
 Spațiului românesc: țărănime dependentă și țărănime liberă. Țăranii sunt împărțiți după
criteriul averii în: fruntași, mijlocași, codași. Țărănimea liberă, moștenii și răzeșii
reprezentatu o populație egală în cele două Principate. Stratificarea în rândul țărănimii s-a
menținut și după reforma din 1864, prevedea o repartizare a pământului în raport cu
numărul vitelor. În Transilvania, țărănimea iobagă reprezenta marea majoritate a
populației. O caracteristica a societății agrare din România este sistemul arendășiei (locul
marilor proprietari funcționari este luat de arendași – pătură socială între moșierime și
țărănime). Țărănimea propriu-zisă nu este omogenă, la bază fiind alcătuită din țărani fără
pământ și muncitori agricoli.
7. Țăranul și condiția sa socială
 Diversitatea condițiilor sociale ale țăranilor este în strânsă legătură și dependență
față de regimurile unde trăiau
 În est și sud: țăranul este mai sărac, alimentele sale de bază sunt pâinea și cartoful
 În vest: nivelul de viață al țăranilor, chiar dacă lent, se află în creștere, alimentația
se diversifică, vinul, zahărul, care sunt tot mai des utilizate.
  În Germania: țăranii erau în general săraci, dar se observă o oarecare diversificare
a alimentației: cartofi, vin, se fabrica alcoolul. De asemenea în anii mai săraci din
prima jumătate a secolului XIX, 1 milion de țărani au migrat spre SUA.
 Italia: condiția țăranilor a fost dificilă, în special a celor din sud și Sicișia. În
Regatul Neapolului, de asemnea, țăranii sunt sălbatici și săraci.
 Rusia: liber sau independent, țăranul era extrem de sărac. Cei dependenți erau
deposedați de persoanlitatea lor juridică, nu puteau să exerseze altă meserie sau să
se deplaseze fără autorizație
 Austria: țăranul dependent datora peste 100 de zile de muncă nobilului. În
Ungaria, nobilimea ținea țăranii sub sfera sa de influență, iar în provincii precum
Transilvania, masele rurale sunt oprimate în totalitate.
 Spațiul dominat de Imperiul Otoman: țărănimea cunoaște un sistem de impozite
zdrobitor și neregulat. Economia provinciilor balcanice emancipate de sub
dominația otomană este bazată pe sistemul micii exploatări, unde o însemnată
parte a pământului aparținea țăranilor.
 Anglia: țăranul englez cunoaște și el condiții grele de viață, în special în prima
jumătate a secolului XIX. Irlanda: locuințele lor – fără ferestre, mobilier, căldură
sunt asemenea celor din estul continentului, intr-o cameră locuia toată familia,
uneori și câteva animale. În unele zone țăranul cunoștea doar cartoful ca sursă de
alimentație. Situația se agravează în timpul Marii Foamete din anii 1845-1847,
când regiuni întregi se depopulează.
8. Emanciparea țăranilor și reformele agrare din secolul XIX
 Reformele agrare din perioada 1770-1870 au deschis drumul unei agriculturi
orientate spre piață și randament
 În epocă pentru ,,emanciparea țăranilro” se utiliza termenul de ,,regularizare” –
țăranii de pe domenii și ,,abolire” – țăranii senioriali.
 Emanciparea țăranilor = integrarea acestei categorii sociale, care la început de
secol XIX reprezentat 80% din totalul populației
 Monarhiile luminat aduc o speranță dar care rămâne doar în teorie mai mult decât
în practică.
  În Franța, emanciparea a fost inițiată încă de la sfârșit de secol XVIII, astfel o
mare parte a țăranilor profită și devin liberi
 Mersul emancipării țăranilor din spațiul german este influențat de cel francez, dar
reprezintă un proces mai lent. Au fost adoptate în acest sens: Edictul de
Regularizate din 1811 prin care se cerea dreptul de proprietate fără piedică pentru
țărani, a căror situație juridică era ostilă. Odată cu Congresul de la Viena și
revoluția de la 1830, mișcarea de emancipare dobândește un caracter mai
hotărâtor. Faza finală a emancipării în spațiul german a început odată cu
evenimentele de la 1848, când s-a votat abolirea sarcinilor feudale și crearea
Băncii de Credit Agricol.
 Rusia: în februarie 1861, țarul Alexandru al II-lea anunță reforma prin care este
abolită șerbia. Țăranii primesc egalitatea juridică, țăranul eliberat din șerbie
primește un pământ arabil. Țăranul trebuie să achite redevențe și să exercite
munci de covoardă pentru terenuri.
 Italia: în prima jumătate a secolului XIX, existau 3 regiuni diferite – în sud,
suprapunere de latifundii, în centru, sitemul de exploatări severe a țăranilor,
Câmpia Padului, unde proprietarii, fermierii, pun bazele celei mai progresive
zone agricole ale continentului. Abia după legile din 1866, situația țăranilor se
schimbă.
 Principatele Române: primele măsuri odată cu Regulamentele Organice ( a
limitat dreptul de folosiță a pământului de către țărani și a rezervat stăpânilor o
treime din moșie) și legile agrare din 1851. Principala caracteristică:
instabilitatea. În schimbul unui teren, țăranul era obligat să presteze claca și să
plătească dijma. În 1864- reforma agrară. Țăranii primesc pământ în funcție de
numărul vitelor. Se desființa claca, dijma, zilele de meremet, etc. Reforma nu a
rezolvat decât probleme țăranilor și nu a fost aplicată corespunzător. Abia în
1921 au fost rezolvate o parte din probleme țărănimii românești.
9. Concluzii
 Condițiile sociale ale țărănimii sunt diverse, în funcție de țară. Dezvoltarea
industrială și urbanizarea provoacă tulburări în rândul satelor. Numeroși țărani se
mută la oraș pentru a munci în fabrici sau uzine.
  Piramida țăranilor indică pt majoritatea societății europene existența unei țărănimi
sărace numeroase. La vârf, se conturează o clasă de țărani îmbogățiți pe baza
comerțului cu cereale.

ROMANTISMUL

Spiritualitatea europeană a secolului al XIX-lea:

 Spiritualitatea europeană merge la braț cu contextul socio-economic marcat de

industrializarea, urbanizare și proges tehnic
 Iluminism- Romantism- Realism
 În secolul al XIX-lea are loc o reducere a distanței dintre elita intelectuală știutoare de
carte și o majoritate a persoanelor analfabete
 Are loc o dezvoltare a culturii de masă prin: dezvoltarea presei populare, răspândirea
învățământului primar și secundar, apariția unor noi sporturi, etc.

Curente literare în secolul al XIX-lea

 Romantismul
 Realismul
 Pozitivismul
 Simbolismul
 Impresionismul

Romantismul german

 S-a impus la începutul secolului XIX, fiind un romantism artistic, literar, politic
 Apare ca un răspuns la evenimentele revoluționare dar și la secolul trecut ce era dominat
de iluminism, raționalism.
 Romantismul = caracter transnațional, care regrupează toate aspirațiile naționale, căci el
este expresia culturală a erei naționalităților
 La sfârșitul sec XVIII: Anglia, Germania, țările scandinave
 La inceputul sec XIX: Franța, luând o formă politică (1848)
  In a două jumătate a secolul: se va instaura si in restul Europei
 Este marcat puternic de tradiționale și se răspândește grație elitelor sale intelectuale,
formate din oameni politici, exilați, mari călători, scriitori, artișt.
 Trei perioade:
 PREROMANTISM
 ROMANTISMUL
 PRO-ROMANTISMUL

Romantismul german:

 A apărut în jurul anului 1770, odată cu mișcare Sturm und Drang și cu publicarea
romanului Werther a lui Goethe, în 1776, în cadrul căruia erau exaltate sentimentele și
natura ființei umane, care fuseseră ascunse/acoperite de perspectiva raționalismului.
 În momentul în care, în 1798, Frederich Schegel dă o definiție a curentului, apare
conceptul de romantism
 Grupul de la Jena devine prima școală romantică ce a încercat să teoretizeze un concept
ce să însemne mai mult decât o teorie filozofică.
 Romantismul german este expresia naționalismului latent. El a rămas odată cu trecerea
anilor, tradiționalist
 După anii 1820, încep să apară o nouă categorie de scriitori romantici: frații Grimm

Caracteristici ale romantismului german:

 interesul pentru natura, mediul ambient, fata de culoarea locala (concretizata in elementele
decorului, in traditii folclorice, istorice si etnografice);
 dominatia particularului asupra generalului, a sentimentelor asupra ratiunii;
 opoziitie la structurile realului;
 evaziunea lirica sub forma visului de preferinta intr-un cadru noctur;
 eroi care actioneaza in imprejurari deosebite.

Eminescu și Romantismul

 Motivul omului de geniu: în „Scrisoarea I”, „bătrânul dascăl” trăieşte într-o izolare
aproape totală: „ Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l.../ Ce-o să aibă din
 acestea pentru el bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice.” Singura atitudine într-o lume
incapabilă să înţeleagă eforturile de a depăşi limitele înţelegerii obişnuite este izolarea,
contemplarea sinelui: „Nu spera când vezi mişeii/ Ce e val ca valul trece...” (Glossă)
 Motivul iubitei pierdute/moarte , favorizat de fondul melancolic al poetului, a intrat
adânc în imaginarul eminescian menţinându-se aproape în toată opera acestuia. Acest
motiv se regăseşte în prima operă majoră pe tema iubirii a lui Eminescu „Mortua est!”:
“Şatunci de-a fi astfel... atunci în vecie / Suflarea ta caldă ea n-o să învie,/ Atunci graiu-ţi
dulce în veci este mut... / Atunci acest înger na fost decât lut.[...]
 Idealizarea iubirii sau a ritualului erotic înaintează până la sacrificiu, întrucât moartea
poate fi considerată cauză a despărţirii cuplului sau din contră, treapta către iubirea
veşnică: „şi dacă ochii ce-am iubit/ N-or fi de raze plini,/ Tu mă priveşte liniştit/ Cu
stinsele lumini/ Şi dacă glasul adorat/ N-o spune un cuvânt/ Tot înţeleg că m-ai chemat/
Dincolo de mormânt.”
 Ipostaza femeii înger, himeră care are rolul de a alina îndrăgostitului moartea sau de a
oferi liniştea şi pacea veşnică prin moarte. La Eminescu, moartea nu este văzută ca o
tenebră macabră, ci este tot o prezenţa angelică: „Voi vă imaginaţi scheletul unui om şi-i
ziceţi moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi
negre”.
 Motive asociate temei naturii: luna, izvorul, codrul, lacul etc. În toate creaţiile poetului,
codrul nu reprezintă doar un loc unde se desfăşoară povestea de dragoste, ci şi un spaţiu
protector al îndrăgostiţilor. De exemplu, în poezia “Lacul”, poetul îşi cheamă iubita:
„Vino-n codru, la izvorul...”
 Motivul fantasmei, al iubitei ca proiecţie a dorinţei se regăseşte în poezia „Din ocean de
vise”: „Din ocean de vise ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi,femeie
răpitoare,/Cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare/Din înstelata mare!//In ocean de vise
din ce în ce pierite/Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,/Cum luna melancolică şi
palidă dispare/În înstelata mare!”
 Motivul despărţirii, al rememorării, al chemării, al deziluziei este prezent în poeziile:
“Departe sunt de tine…”, “Singurătate”, “De câte ori, iubito…”, “Intre păsări”, în care
poetul sugerează faptul că, odată cu firul iubirii s-a rupt şi legătura sa cu lumea
 Motivul nostalgiei cauzate de pierderea iubitei este evidenţiat in sonetul „Afară-i
toamnă”, în care poetul îşi exprimă melancolia lăsată în urmă de o iubire care nu a fost
trăită, ci doar visată.
 Motivul femeii generatoare de inspiraţie reiese din poezia „Sunt ani la mijloc”, însă
este un motiv general al lirismului eminescian. În schimbul acestui dar misterios, femeia
câştigă nemurirea.
 Motivul senzualităţii cunoaşte câteodată intensităţi surprinzătoare pentru cine cunoaşte
tonurile obişnuite ale cântului eminescian de dragoste: „Ah, mierea buzei tale am gustat-
o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ pe ea mi-am răcorit
suflarea eu;/ Ah, unde eşti, demonico, curato,/ Ah, unde eşti, să mor la sânul tău!”.

ROMANTISMUL ENGLEZ

1. Romantism – trăsături
 interesul pentru natura, mediul ambient, fata de culoarea locala (concretizata in
elementele decorului, in traditii folclorice, istorice si etnografice);
 dominatia particularului asupra generalului, a sentimentelor asupra ratiunii;
opoziitie la structurile realului;
 evaziunea lirica sub forma visului de preferinta intr-un cadru noctur;
 eroi care actioneaza in imprejurari deosebite.
 acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii
2. Perioade
 PREROMANTISM
 ROMANTISMUL
 PRO-ROMANTISMUL
3. Reprezentanți și opere (abia în primele două decenii al sec. XIX putem vorbi de
romantismul englez in adevăratul sens al cuvântului)
a. Literatură
 Samuel Taylor Coleridge -  Balade lirice
 John Keats - To Autumn
 Percy Bysshe Shelley - Revolta islamului
  William Blake - Schițe poetice
 John Clare - „Poeme descriind viața și peisajul rural ”
 Walter Scott - "Rob Roy"
b. Pictură
• William Blake
• John Constable – portrete (redau realitățile fizice ale unor persoanje, natura moartă,
scenele istorice)
• Joseph Mallord William Turner
Sculptura – Biserici, castele

ROMANTISMUL FRANCEZ

 A întâmpinat dificultăți în ceea ce privește răspândirea sa în spațiul francz

 A existat și o specie de preromantism enunțat de către J.J Rousseau prin lucrarea sa La
Nouvelle Heloise
 Romantismul francez a fost răspândit cu precădere de către scriitori ce au cunoscut
emigrația și exilul precum Mme de Stael sau Chateaubriand – semne anunțătoare ale
romantismului
 Apogeul romantismului francez – 1827 – Victor Hugo – Preface de Cromwell
 Alți reprezentanți în literatură: Lamartine, Alfred de Vigny, a căror lucrări apar într-un
context nu tocmai favorabil datorită Restaurației politice și morale sprijinite de vechile
valori ce au prins din nou rădăcini după tulburările provocate de perioada revoluționară și
imperială. După iulie 1830, romantismul atinge apogeul – prin operele unor personalități
de talia lui Musset, Alexandre Dumas, Balzac, George Sand, Stendhal, Eugen Sue.
Istoriografie: August Thierry, Jules Michelet, printre alții.
 În muzică: Hector Berliot - ,,Simfonie fantastica” ce pune în prim plan rolul interpreților.
De remarcat este faptul că în spațiul francez s-au remarcat prin muzica romantică și
interpreți străini precum Franz Liszt sau Frederic Chopin
 În artă: deja de la sfârșitul secolului apar forme ale artei romantice prin operele lui Jean
Antoine Gros și a culminat cu Delacroix, ce doare ca prin intermediul artei sale sa
evidentieze revoluția din 1830 și adeziunea sa la programul romantic
 ROMANTISMUL ROMÂNESC
 Perioada romantică se suprapune peste generația pașoptistă (1830-1860). Un moment
decisiv pentru tendințele romantismului este apariția Daciei Literare (1840) –
Kogălniceanu (revista este suspendată după primele 3 numere și apare în 1859)

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:

Preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Bidermaier)

 caracterizează gustul omului mediu, al burghezului

 domestic, ideizant, idilic, conservator
 cultivă confortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple
 creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din
Europa de Vest, în special Franța
 Reprezentanți: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Grigore
Alexăndrescu.

Romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)

 dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces

 misticism, ocultism
 pasiuni înflăcărate
 capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale
 Reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-au urmat
este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spațiul românesc.

Romantismul posteminescian

 reactualizează teme și mijloace clasice și romantice, conferindu-le o nouă forță expresivă

  marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea apogeului de creație pentru
Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au
purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de
expresie aparținând simbolismului, semănătorismului etc.
 Reprezentanți: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu
Ștefănescu Delavrancea.

Artă

 Nicolae Grigorescu: Portretul lui Isaia, zugrăvirea mănăstirii Zamfira. Puntea ruptă,
toamna la Fontainebleau, etc.

Muzică:

 Anton Pan - Bordeiaș, bordei, bordei”, Sub poale de codru verde

POZITIVISMUL

1. În jurul anilor 1850 a început să se contureze o reacție față de sensibilitatea și ideile

romantismului.
2. Caracteristicile pozitivismului:
 Pozitivismul – expresia filosofică, culturală a progresului tehnicii și a industrializării,
ce își îndreaptă ideile spre convingerea unui viitor mai bun. Pozitivismul era privit ca
o ,,știință a științelor”, care avea o viziune unificatoare a societății și a omului, care
trebuie să fie bazată de dovezi, date adevărate.
 Lucrări Franța: Auguste Comte – Discours sur l espirit positif, Systeme de politique
positive, etc
 Germania: Ernst Laas, Duhring
 Italia: Pascual Villari, Nicola Marselli.
 În geografie: Ratzel
 În medicină: Claude Bamard, George Mendel
 Anglia: Charles Darwin – Originea speciilor prin selecția naturală
! Metodă de cercetare care constă în a privilegia observarea faptelor și a detaliilor.

3. Școli istorice:
 A apărut în Europa o adevărată școală istorică ce întemeia cunoașterea istoriei pe fapte
bine verificate. Preocupare a istoricilor: respingerea teoriilor generale și abstracte,
explicarea mersului istoriei și a sensului ei. Deschizători de drum: Ernest Renan, Ernest
Lavisse (Franța), Droysen (Germania), Th. Mommsen – Istoria romană, Fustel de
Coullanges – Cetatea antică.
4. Contestarea pozitivismul din partea filosofiei
 La sfârșitul secolului al XIX-lea, pozitivismul este contestat de 2 filozofi: Henri Bergson
și Nietzsche. Bergson a pus bazele unui curent antiintelectualist – intuiționismul, ce
neagă capacitatea rațiunii de a cunoaște faptele, evenimentele în esență.
 Apar și alte curente ce se opun pozitivismului: pragmatismul – susține că nu există un
adevăr obiectiv. Existențialismul – ce susține că singura certitudine este existența umană,
iar celelalte lucruri sunt relative.

REALISMUL

La mijlocul secolului XIX, apare un nou curent: realismul, ce dorea redarea vieții exact așa
cum este, cu calități și defecte. În literatură, realismul a constituit un moment de vârf în
domeniul romanului. Putem vorbi și de un ,,realism politic” – cancelarul german Otto von
Bismarck, În a II-a jum a sec. Realismul politic s-a întâlnit cu autoritarismul sau cu
naționalismul dus relativ la extremă.

1. Manifestări ale realismului

 Romanul și pictura sunt domeniile cele mai reprezentative ale realismului.
Literatură: Flaubert (Madame Bovary), Stendhal, Balzac, Charles Dickens (David
Copperfiel),.
 Arhitectură – marile rețele de comunicație: Champes Elysee la Paris, Ringul din
Bruxelles, dezvoltarea căilor ferate: gara centrală-Berlin, gara de nord-Paris.
 Literatura germană este cea mai marcată de către realism după 1850: Gerhardt
Hauptmann – Die Weber. În Italia: Giovanni Verga – Mastro don Gesualdsio.
 Spania: Benito Perez Galdos – Dona Perfecta, Emilia de Padro Bazan, Vicente
Blasco Ibanez. Norvegia: Hennk Ibsen – Un dușman al poporului.
 Romanul rus – contribuție importantă prin descrierea societății țărănești.
Romanele lui Lev Tolstoi – Război și pace, Feodor Dostoiesvski – Crimă și
pedeapsă.
 România – Dobrogeanu-Gherea – Contemporanul -1881