MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea de stat „ B. P. Hasdeu ” din Cahul

Facultatea Drept şi Administraţie publică
Specialitatea: Drept

TEZĂ
TEMA:PORNIREA URMĂRIRII PENALE.

Controlat: Ceobotari Vitalie.

Efectuat:Creţu Valeriu.

CAHUL - 2014
 TEMA: PORNIREA URMĂRIRII PENALE

Cuprins:

INTRODUCERE...........................................................................................................3
Capitolul I Aspecte generale introductive privind pornirea urmăririi
penale……………………………………………………………………………………………4
1.1. Pornirea urmăririi penale şi importanţa ei procesuală………………………………………..4
1.2. Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală………………………………………...7
1.3. Condiţiile pentru pornirea urmăririi penale…………………………………………………12
1.4. Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei...............................................................13

Capitolul II Elemente procesuale privind pornirea şi desfăşurarea urmăririi

penale…………………………………………………………………………………………...17
2.1. Actele şi acţiunile procesuale privind pornirea urmării penale……………………………..17
2.2. Cazurile în care pornirea urmăririi penale este împiedicată ………………………………..20
 
CONCLUZII…………………………………………………………………………..23
  BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………..24

2
 INTRODUCERE

Factorul urmării penale se înfăţizează drept etapă obligatorie în marea majoritate a

cauzelor penale, execpţie făcând procesele penale cu structură atipică.
Prezenţa fazei este justificată prin necesitatea întemeierii unor organe specializate în
vederea descoperii infracţiunilor identificarea şi prinderea infracţiunilior, cu trimitirea lor în
judecată pentru soluţionare.
Trebuie de menţionat faptul că necesitatea combaterii fenomenului infracţional tot mai
complex şi variat, nevoia de a contracara extinderea procedeelor şi tehnicilor tot mai
perfecţionate pe care autorii infracţiunilor le folosesc, a condus la înfiinţarea unor organe
specializate care se realitează activităţi specifice înaintea desfăşurării fazei de judecată.
Însă urmărirea penală, nu este chemată numai să pună la dispoziţia instanţelor
judecătoreşti materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei infractorilor şi tragerea
acestora la răspundere penalăpe măsură vinovăţieifiecăruia, ci are şi un rol preventiv- educativ.
Din aceste considerente, în această teză voi apela la multiple cercetări din domeniul
dreptului penal şi procedură penală, ş. a. Urmărirea penală se distinge mai ales prin faptul că este
faza, sau altfel spus, este acea primă parte a procesului penal în care se adună materialul probato,
material care va sta la baza soluţionării cauzei în faza de judecată.
De aceea, scopul acestei lucrări este de a analiza deplin procedura de pornire a urmăririi
penale, cum ar fi: pornirea urmăririi penale, condiţiile şi cauzele care nu împedică pornirea
urmăririi şi actele şi acţiunile procesuale privind pornirea urmării penale.
În fine, putem remarca că pentru a înţelege mai bine locul, rolul şi importanţa urmării
penale ca fază a procesului penal este nevoie să atragem o deosebită atenţie la elemetene ce
definesc procesul penal în anasamblul său.
Teza dată este adresată unui cerc foarte larg de cititori dat fiind faptul că indiferent de
statutul social, vîrstă, naţionalitate, sex, drepturile oricărui dintre noi pot fi lezate.
Totuşi rămînem cu speranţa că în viaţa de toate zilele pot apărea probleme însă cu
ajutorul legislaţiei problemele apărute vor putea fi rezolvate.
Însă, nu putem garanta că cu ajutorul acestei lucrări vom fi protejaţi de orice necaz, doar
în acelaşi timp suntem siguri că în moment ce am citit suntem suficienţi de pregătiţi pentru a ne
întîlni cu reprezentanţii organelor de drept.

3
 CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE INTRODUCTIVE
PRIVIND PORNIREA URMĂRIRII PENALE.

1.1. Pornirea urmăririi penale şi importanţa ei procesuală.

Pornirea urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează declanşarea
unui proces penal şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de săvârşirea
unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării acestei
fapte prejudiciabile.1
Începerea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală. În alte
legi sau în limbajul juridic uzual se folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu cea de
începere a urmăriri penale (de exemplu, art.23 al legii cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii “a se intenta dosar penal”; art.7 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii
«intentarea procesului penal«; art.8 al Legii cu privire la Procuratură «porneşte procedura
penală»).
Fiecare fază a procesului penal are în desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală.
Aceste limite sunt determinate de actele ce marchează momentul declanşării şi epuizării fazei
respective.
În această primă fază a procesului penal un rol deosebit îl constituie principiul
operativităţii activităţii organului de urmărire penală.
Acest principiu nu îşi găseşte o reglementare expresă în legislaţia procesual-penală,
însă el urmăreşte „constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni,
precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a reglementărilor de conveţuire
socială”.2 
Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau a denunţurilor privire la infracţiuni,
de către organele de urmărire penală, caracterizează nemijlocitrolul activ şi operativitatea acestor
organe. Practica judiciară a demonstrat că prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii
deseori duce la imposibilitatea stabilirii elementelor de fapt (probele) care servesc  la 
constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la imposibilitatea identificării făptuitorilor şi
constatarea vinovăţiei lui, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa
soluţionare a cauzelor penale.

1
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru., Drept Procesual Penal. Partea
Specială, Volumul II., Chişinău: Editura Cartdidact, 2006, pag.25
2
art.8 al Legii cu privire la Procuratură.

4
 Modul de înregistrare a infracţiunilor se prevede în Instrucţiunea cu privire la modul
de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni
(alin. 2 pct.1) aprobată prin Ordinul nr.124 / 319/ 41/ 172 – 0/101 la 26 august 2003.
Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre comiterea infracţiunii şi
verificarea informaţiei, în cazul prezenţei indicilor infracţiunii, trebuie să pornească urmărirea
penală şi, călăuzindu-se de dispoziţiile Codului de procedură penală, să efectueze acţiuni de
urmărire penală în vederea descoperirii ei şi depistări, examinării şi fixării probelor care
confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a
unei eventuale confiscăria bunurilor dobîndite ilicit.
De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală fiind sesizat despre comiterea unei
infracţiuni prin plîngere sau denunţ, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului,
efectuează acţiuni deurmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau
infirmă săvîrşirea infracţiunii.3
Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată.
Efectuarea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală,
întrucît presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare realizării
obiectului urmăririi penale.
Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă implicit sarcinile
acesteia, după cum urmează:
 stabilirea adevărului;
 stabilirea şi identificarea făptuitorilor şi a tuturor participanţilor la comiterea
infracţiunii;
 identificarea victimei infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi a laturii
civile;
 analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă făptuitorul
răspunde saunu penal, dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată a acestuia;
 luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de
constrîngere de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune condiţii a procesului
penal.
Procesul penal trebuie să se desfăşoare fără întrerupere pînă la soluţionarea cauzei
prinmodurile prevăzute de legislaţia procesual-penală. În situaţii excepţionale, procesul penal

3
Nestor, Sergiu; Odagiu, Iurie; Caminschii, Ion; ş.a Actele procedurale întocmite în faza de urmărire penală,
Chişinău 2008, pag.32

5
poate fi suspendat. Dacă învinuitul sau inculpatul este dispărut, se ascunde de organul de
urmărire penală, urmărirea penală poate continua şi în lipsa acestuia.
În aceste cazuri organul de urmărire penalăînaintează procurorului propuneri, pentru
dispunerea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului. Procurorul  examinînd  raportul 
organului de urmărire penală, dispune prin ordonanţă motivată căutarea învinuitului.
În timpul desfăşurării urmăririi penale se întreprind o serie de activităţi procesuale
şi procedurale pentru a se constata şi demonstra vinovăţia sau nevinovăţia bănuitului
sau învinuitului.
Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal are ca acte ce marchează limita iniţială
ordonanţa de începere a urmăririi penale, iar limita finală o constituie rechizitoriul, ca act de
sesizarea instanţei de judecată şi ordonanţa prin care procurorul dispune scoaterea de sub
urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei penale.
Deci limita finală a fazei de urmărire penală o constituie terminarea urmăririi penale, la
care organul de urmărire penală, după ce a apreciat şi a administrat toate probele necesare în
cauza penală, pregăteşte un raport, care împreună cu dosarul penal este înaintat procurorului
pentru ca acesta să se pronunţe potrivit legii.
Ţinînd cont de importanţa acestui moment şi pentru a cunoaşte că urmărirea penală a
fostîncepută, legea procesual-penală prevede necesitatea fixării acesteia în anumite forme scrise.4
Organul de urmărire penală sesizat despre comiterea unei infracţiuni sau pregătirea pentru
săvîrşirea infracţiunii, dispune începerea urmăririi penale, în cazul în care din cuprinsul actului
de sesizare sau a actelor de constatare rezultă elementele infracţiunii şi nu există vre-o
circumstanţă carear exclude urmărirea penală.
Motivele şi temeiurile începerii urmăririi penale. Drept motiv de pornire a urmăririi
penale îl constituie actul de sesizare a organului deurmărire penală despre săvîrşirea sau
pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de legea penală.
Existenţa doar a unor motive legale, privind pornirea urmăririi penale, nu sunt suficiente 
pentru  pornirea urmăririi penale. Plîngerea  şi denunţul  ca act de  sesizare  a organelor de 
urmărire  penală,  poate să  corespundă tuturor cerinţelor  formale şi  cu toate  acestea  ele pot fi 
insuficiente catemei de pornire a urmăririi penale.
Drept temei de pornire a urmăririi penale îl poate constitui împrejurările ce indică
săvîrşirea infracţiunii sau o faptă din care rezultă elementele infracţiunii.
Aceasta presupune existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi existenţa unor
circumstanţe sau împrejurări ce înlătură caracterul penal al faptei, eliberarea de răspundere sau
de pedeapsa penală.

4
Nestor, Sergiu; Odagiu, ş.a., op.,cit., pag.38

6
 În asemenea cazuri urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită nu mai
poate fi continuată şi se va dispune încetarea ei.
Sintagma „rezultă elementele infracţiunii” presupune o concluzie bazată pe o presupunere
raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei infracţiuni. Pentru începerea urmăririi
penale nu se cer date privind cunoaşterea tuturor elementelor infracţiunii, fiind suficiente
informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii:
- obiectul infracţiunii;
- latura obiectivă a infracţiunii.
Astfel, urmărirea penală începe „în rem” adică în privinţa faptului infracţiunii, nefiind
necesară cunoaştere persoaneei făptuitorului. Numai cînd făptuitorul şi identitatea acestuia se
cunosccu precizie odată cu fapta, urmărirea penală începe şi „in personam”, adică în privinţa
unei persoane concrete.
În cazul în care fapta nu prezintă un pericol social grav sau făptuitorul la momentul
desfăşurării urmăririi penale nu mai este social periculos şi a săvîrşit o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă pentru prima dată5 ofiţerul de urmărire penală poate înainta procurorului propune
ri motivate privind liberarea de răspundere penală, cu tragerea la răspundere administrativă.
Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 şi 273 Cod de
procedură penală dispune prin ordonanţă începerea urmăririi penale, care constituie actul de
începere a urmăririi penale

1.2. Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală.

Urmărirea penală, ca fază a procesului penal presupune desfăşurarea unui mare volum de
activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal stipulat în art.1 Cod
procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii,
la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează procesul penal
este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele judiciare (organelle de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla despre săvîrşirea
unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute de lege.
Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre împrejurările
săvîrşirii unei infracţiuni.
Prin intermediul sesizării, organul de urmărire penală sauinstanţa de judecată sînt în drept
de a efectua activităţi premergătoare şi de urmărire penală. Sesizarea nu reprezintă o simplă

5
art.55 Codul Penal al Republicii Moldova.

7
modalitate de informare a organului de urmărire penală, ciconstituie, în acelaşi timp, şi temeiul
legal de pornire a urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.
Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de urmărire
penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia
acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea
urmăririi penale.
Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale,
fărăde care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de informare cît şi temeiul legal
dedesfăşurare a activităţilor de urmărire penală.
Modurile generale de sesizare. Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre
săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a
urmăririi penale.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru
săvîrşireaunei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:
- plîngere;
- denunţ;
- autodenunţ;
- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de
urmărire penală).
Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat
un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de
urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de
sesizare. Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:
- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a
organului deurmărire penală;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care
declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;
Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei
infracţiuni. Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire

8
penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face
denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor,
prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror
săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au comis. Referitor la conţinutul denunţului,
legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:
- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul
nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a
veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantu lor
ganului de urmărire penală;
Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul
este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în
conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei
care a făcut denunţul.
Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la
curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1 C.pr.pen.).
În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri
excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la
răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte
atent şi într-un modcritic.
Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea
infracţiuniinu întotdeauna sunt de bună credinţă.
În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală
din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el;
încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din
diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de
persoana dată, etc.).
În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se
autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de
autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea
prejudiciuluiîn condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în
procesul-verbalde autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)

9
 Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se
face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea
audio sau video a declaraţiei de autodenunţare. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine
care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare
nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul
prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fică sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi
verificată mai amănunţit. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de
urmărire penală.
Autosesizarea. Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la
cunoştinţă despresăvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau
autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu.
Depistarea infracţiunii nemijlocit delucrătorul organului de urmărire penală poate avea
loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.
Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la
diferite ctivităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, controale economice,
menţinerea ordinii publice, controlul traficului rutier, etc.
În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală,
acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală
(comisarului) încare expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după
care se întocmeşte un proces-verbal  cu privire la constatarea infracţiunii,  cu  respectarea 
dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şialin.3 C.pr.pen.
Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare. Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a
victimei se deosebeşte de celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi
indispensabil.6
Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor,
pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei. Lipsa
plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care
exclude urmărirea penală (art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.).
Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere, art.152 alin.1,
art.153, alin.1,  art.274  Cod  Penal,  precum  al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, 
rude, în paguba tutorelui, ori  de  persoana  care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită
de aceasta.

6
Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova (Legea nr. 122-Xv din 14 martie 2003).

10
 La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile menţionate
maisus, urmărirea penală încetează. Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a
victimei se conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:
- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau victima;
- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal sau
procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a
capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;
- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare  din  aceste  persoane
au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra
celorlalte victime ale infracţiunii care nu au întrodus plîngerea;
- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea prealabilă
figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală şi asupra
tuturor  participanţilor la infracţiune.
În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este
necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o întreabă dacă
doreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi penale împotriva
făptuitorului. Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.
Verificarea competenţei. Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de
art.262 C.P.P. este obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că
nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza
procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.
Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile
legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra
urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior. Procurorul poate să dispună,
motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuieefectuată de un anumit organ de urmărire
penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.7
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire
penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca
anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi
obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale
de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

7
art.262 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova Comentariu Editura Cartier juridic, Chişinău 2005.

11
 Efectuarea actelor de constatare (premergătoare). În vederea începerii urmăririi penale,
organul de urmărire penală poate efectua acte deconstatare.
Conform art.6 alin.1 pct.11 din Codul de procedură penală actul de constatare reprezintă
documentul prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi
penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.8
Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de
urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii
spre ase putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

1.3. Condiţiile pentru pornirea urmăririi penale.

Urmărirea penală începe cu pornirea acesteia conform Codului de Procedură Penal. Etapa
pornii urmării penale realizează în afară de sarcinile principale ale procesului, un şir de sarcini
speciale:
a. reacţionarea imediată la informaţiile despre comiterea infracţiunei şi
descoperirea acesteia;
b. prevenirea şi înlăturarea erorilor privind prezenţa sau absenţa componenţei de
infracţiune în cadrul pornirei urmării penale;
c. calificarea corectă a faptei conform legii penale materiale;
d. stabilirea organelor competente de a efectua urmărirea peanlşă.
Din cele arătate, se poate constata că pentru începerea urmării penale sunt necesare
următoarele condiţii prevăzute la art. 274 din Codul de Procedură Penală:
 din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare trebuie să rezulte elementele
infracţiiunii. Pentru începerea urmării penale nu se cer date privind cunoaşterea tuturor
elementelor infracţiunii, fiind suficiente infromaţiile ce caracterizează două elemente ale
infracţiunii (obiectul onfracţiunii şi latura obiectivă a infracţiunii. Astfel, urmărirea
penală începe in rem (în privinţa faptei săvîrşite), după cum s-a menţionat în literatura de
specialitate, nefiind necesară cunoaşterea persoanei făptuitorului.
 Să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală stipulate al art. 275
din Codul de Procedură Penală dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din
cazurile care împedică pornirea urmării penale, organul de urmărire penală întemeiază
procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă
procurorul consideră că nu sunt circumstanţe care împedică urmărirea penală,el restituie
actele, cu rezoluţia sa, organul menţionat pentru începerea urmării penale potrivit alin.(4)
al art.274 din Codul de Procedură Penală
8
art.6 alin.1 pct.11 din Codul de procedură penală.

12
  La momentul cînd a luat cunoştinţă de ordonanţa de începere a urmăririi penale” de către
procuror în temeiul alin (3) al art.274 din Codul de Procedură Penală .9

1.4. Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei.

Pornirea urmăririi penale numai în temeiul plîngerii victimei constituie o excepţie de la
principiul oficialităţii procesului penal, fiind o manifestare a principiului disponibilităţii realizării
unui drept personal.10
Pornirea urmăririi penale numai la plîngerea victimei constituie o excepţie de la regula
oficialităţii începerii urmăririi penale. În cazul săvîrşirii următoarelor infracţiuni prevăzute de
Codul Penal:
1) art.152 alin.(1), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) art.153 vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) art.155, ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
asănătăţii;
4) art.157 alin.(1) vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale saua sănătăţii cauzată
din imprudenţă;
5) art.161, efectuarea fecundării artificiale saua implantării embrionului fără
consimţământul pacientei;
6) art.150, calomnia;
7) art.177 încălcarea inviolabilităţii vieţii personale;
8) art.179 alin.1 şi 2 violarea de domiciliu;
9) art.193, ocuparea bunurilor imobile străine;
10) art.94, însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor
naturale;
11) art.197 alin.1. distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor;
12) art.198 alin.1; distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor;
13) art.200, neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului;
14) art.202, eschivarea de la plata  pensiei  alimentare  sau de la  întreţinerea  copiilor;
15) art.203, eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului;
16) art.204, alin.1, divulgarea secretului adopţiei;
17) art.274, răpirea mijlocului de transportcu tracţiune animală, precum şi a animalelor de
tracţiune;

9
Igor Dolea, Dumitru Romanş.a Drept procesual penal. Partea specială Vol II. Chişinău 2006 pag. 24-25.
10
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, ş.a, op., cit., pag.34

13
 8) art.186 alin.1, furtul săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care
locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta, pornirea sau încetarea urmăririi 
penale depinde de voinţa victimei (părţii vătămate) manifestată prin depunerea plîngerii,
retragerea plîngerii sau împăcarea cu bănuitul (învinuitul).
În cazul altor infracţiuni de cît cele arătate la aliniatul 1 al articolului dat, plîngerea
victimei nu este obligatorie pentru începerea urmăririi penale, dar potrivit articolului 109 din
Codul penal împăcarea este admisă.
Victima  incapabilă  sau  cu  capacitatea  de  exerciţiu  limitată poate depune plîngerea
personal sau prin intermediul reprezentantului legal. Dar retragerea plîngerii sau împăcarea în
asemenea cazuri se admite numai de către reprezentantul legal.
Potrivit aliniatul 1 al art.276 plîngerea se depune persoanl de către victimă. Dacă
plîngerea este depusă de către o altă persoană (soţ sau rude apropiate); victima poate declara că
nu-şi însuşeşte asemenea plîngere. În cazul infracţiunilor arătate în art.276 Cod de procedură
penală cînd lipseşte plîngerea victimei ofiţerul de urmărire penală sau procurorul au obligaţia să-
I explicevictimei dreptul de a depune o plîngere.
Infracţiunilor menţionate de prezentul articol, la depunerea plîngerii ofiţerul de urmărire
penală explică victimei dreptul de a retrage plîngerea şi dreptul să se împace cu făptuitorul.
Procedura depunerii şi examinării plîngerii în asemenea cazuri este generală şi se
efectuează în condiţiile articolelor 263 şi 265, dar plîngerea trebuie să conţină expres voinţa
victimei de a trage la răspundere penală făptuitorul.
În cazul lipsei acestei solicitări, ofiţerul de urmărire penală va atenţiona victima în sensul
exprimării voinţei de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi, celelalte victime pot participa
în calitate de parte vătămată la cererea sau cu acordul lor, iar în lipsa voinţei de a participa în
calitate de parte vătămată pot fi ascultate în calitate de martori.
Potrivit mai multor victime, retragerea plîngerii sau împăcarea de către unele victime nu
constituie temei de încetare a urmăririi penale dacă cel puţin o victimă îşi menţine plîngere sau
nu acceptă împăcarea. Reieşind din alin.3 al art.276, plîngerea victimei are effect universal şi
necondiţionat faţă de toţi făptuitorii. În acest sens retragerea plîngeriifaţă de un făptuitor produce
acelaşi efect şi faţă de ceilalţi. Dar împăcarea cu un bănuit (învinuit) nu se extinde şi asupra
celorlalţi făptuitori.11
În cazul sesizării prin denunţ sau depistării nemijlocite de către organul deurmărire
penală a infracţiunilor unde victima este o persoană bolnavă mintal, minor, orb, bătrîn sau grav
bolnav, ori se află în dependenţă materială sau în dependenţă de serviciu faţă de făptuitor, ori
este ameninţată de acesta se va trimite materialele procurorului care va decide  prin  ordonanţă

11
Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003.

14
începerea urmăririi penale în lipsa plîngerii. Atunci cînd procurorul constată că victima este în
stare să-şi apere singură drepturile sale îiexplică dreptul de a depune o plîngere potrivit legii.
Dreptul părţilor de a se împăca trebuie să respecte anumite condiţii:  
a) împăcarea să fie personală, adică să fie manifestată nemijlocit voinţa de către partea
vătămată şi învinuit (bănuit), fie prin reprezentant special împuternicit cu această atribuţie şi
b) împăcarea seadmite în faza urmăririi la orice etapă, iar în faza judecării cauzei în prima
instanţă pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
Victima (partea vătămată) poate să-şi retragă plîngerea atît în faza urmăririi penale cît şi
în faza judecării cauzei în fond pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
Încetarea urmăririi penale ca şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează totdeauna
numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu precizie
Medierea reprezintă un proces prin care victimei şi infractorului li se oferă posibilitatea,
în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în urma
infracţiunii prin intermediul unei persoane terţe imparţiale (mediator). Medierea poate fi realizată
prin următoarele modalităţi:
a) medierea directă – cînd victima are  întîlniri  nemijlocite  cu bănuitul  (învinuitul,
inculpatul) în prezenţa mediatorului, pentru soluţionarea problemelor apărute în urma
infracţiunii;
b) medierea indirectă - cînd victima nu doreşte şi respectiv, nu are întîlniri nemijlocite cu
învinuitul, mediatorul întîlnindu-se cu fiecare în parte şi contribuie la soluţionarea
problemelor apărute în urma infracţiunii.
Principiile de bază ale medierii:
1) nimeni nu poate fi constrîns să participe la  mediere;  medierea este  absolut  benevolă;
2) mediatorul este imparţial;
3) mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea;
4) părţile trebuie să accepte participarea unui mediator.
Rezultatul procedurii de mediere este acordul de împăcare prin care ambele părţi acceptă
condiţiile împăcării şi include angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenul de
realizare a acestora.Victima, prin acord, se dezice de orice pretenţii faţă de învinuit şi “solicită
exonerarea acestuia de răspundere penală”.
Învinuitul, prin acest acord, angajîndu-se şi îndeplinind obligaţiile asumate, asupra cărora
au convenit, care pot fi atît recuperatorii (exprimate prin recuperarea prejudiciului material,
înlocuirea obiectului, repararea acestuia sau compensarea prejudiciului în formă pecuniară), cît şi
de ordin moral.

15
 Acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin legislaţiei care să
cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească demnitatea persoanei ori să se refere la alte împrejurări
decît cele ce reies din cauza penală. Învinuitul nu poate fiimpus să recunoască vinovăţia la
semnarea acordului de împăcare.
Acordul de împăcare este perfectat în formă scrisă de către mediator şi semnat decătre
părţi şi de mediator, în cazul cînd obligaţiile asumate de învinuit au fost executate. Semnătura
mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitatea acestui act. Acordul de împăcare a
părţilor este prezentat procurorului în faza de urmărire penală sau instanţei de judecată în faza
judecării cauzei în fond pentru examinare cu citarea părţilor.

16
 CAPITOLUL II ELEMENTE PROCESUALE PRIVIND
PORNIREA ŞI DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE.

2.1. Actele şi acţiunile procesuale privind pornirea urmării penale

Organul de urmărire penală înştiinţat prin modurile de sesizare externă (plîngerea,
denunţ, autodenunţ, acte de constatare) dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie potrivit
alin.1 al art.274 din Codul de procedură penală. În cazul în care organul de urmărire penală se
autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un process-verbal care
constituie actul de începere a urmăririi penale.
În practică rezoluţia de începere a urmăririi penale se întocmeşte în forma unui înscris
separate, care conţine următoarele menţiuni şi anume:
 data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o
întocmeşte;
 descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării  plîngerii
sau denunţului, dacă s-au efectuat asemenea acţiuni suplimentare de control, precum şi
încadrarea juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului Penal ;
 dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii infracţiunii cu
indicarea articolului concret din partea specială a Codului Penal.12
Începerea urmăririi penale prin întocmirea procesului-verbal,  cînd  organul  de  urmărire 
penală depistează nemijlocit infracţiunea în rezultatul desfăşurării urmării penale în altă cauză
penală, în rezultatul acţiunilor de investigaţie operativă sau în cazul verificării sesizărilor
anonime.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii şi începere a urmăririi penale trebuie
săconţină următoarele menţiuni:
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care-l
întocmeşte;
b. descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire penală în rezu
ltatul efectuării acţiunilor procesuale penale sau acţiunilor de investigaţie  operativă,  precum  şi 
constatarea că aceasta se califică ca infracţiune potrivit părţii speciale a Codului Penal;
c. dispoziţia de începere a urmării penale potrivit faptului săvârşirii infracţiunii cu
indicarea articolului concret din partea specială a Codului penal.
Rezoluţia sau după caz procesul-verbal de începere a urmăririi penale urmează a fi
confirmate de către procuror în termende 24 de ore de la data începerii urmăririi penale. Pînă la

12
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, ş.a, op., cit., pag.26

17
confirmarea actelor de începere aurmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală poate efectua
acţiunile procesuale penale arătate la articolul 279 aliniatul 1 şi acţiuni de investigaţie operativă.
Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din motivul că nu sînt
date suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul organului de urmărire penală pentru
verificare suplimentară.
Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată una din
circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptînd o rezoluţie motivată de neîncepere a
urmării penale.
Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi
infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are
obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin
încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un
raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.
În alte situaţii, fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor acţiuni (disciplinare,
administrative), dar care sunt acţiuni extrapenale.
Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil, în faţa organelor competente se
face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus în faţa
organelor penale prin promovarea acţiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin
exercitarea acţiunii civile.
Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea
normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la
răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi
vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare.
Sau, în alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus
judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională
a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia,
prescripţia ori decesul făptuitorului).
În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două
aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere
penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încălcarea normei
juridice de incriminare.
Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al
infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect
(subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca

18
dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal
infractorilor, să capete eficienţă reală.
Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se
deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării
procesului penal şi a realizării scopului său.
Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice.
Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin
efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se
dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea în sens
procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material.
Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens
material, fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt
îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).
În ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii acţiunii penale, care –
deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sunt apropiate în esenţă, întrucât prefigurează în
acelaşi mod obiectul acţiunii penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea
(art. 9 din Codul de procedură penală).
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale
jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele
fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie.
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este
obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva
inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.
În ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că unii autori au pornit
de la terminologia folosită în codurile de procedură penală în vigoare. Aşa s-a ajuns într-un timp
la părerea majoritară potrivit căreia acţiunea penală se naşte din infracţiune. 13
Din terminologia folosită de aproape toate codurile de procedură penală moderne (mai
ales cele europene) rezultă, aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi
legiuitorul nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infracţiune a legii penale dă
naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“, cât şi al celui din anul 1936,
art. 1: „Orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi poate da loc totodată la o acţiune
civilă“. Ambele au la bază ideea că acţiunea penală se naşte din infracţiune.

13
Orîndaş Victor, Drept procedură penală, Chişinău 2001. pag.54

19
 De altfel formularea împărtăşită de unii autori, că acţiunea penală izvorăşte automat şi
invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost menţinută în continuare şi de
Codul de procedură penală din 1936, cu toate modificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.
Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimă corect relaţia dintre
norma juridică de drept substanţial, care stă la baza dreptului la acţiune, şi norma juridică
procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii.
Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte din infracţiune nu este
acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea
nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare
din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii.
Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică
există numai virtual, ca putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă
(folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod virtual ca
instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

2.2. Cazurile în care pornirea urmăririi penale este împiedicată.

Potrivit Codului de procedură penală sunt prevăzute circumstanţe cînd urmărirea penală
nu poate fi pornită şi anume în cazuri cînd:
1. nu există faptul infracţiunii;
2. fapta nu este prevăzută de legea penală;
3. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică;
4. a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
5. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
6. lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începenumai în baza
plîngerii acesteia;
7.în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă înlegătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
8. în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere aurmăririi penale
sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie;14
9. există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excludereasau, după caz,
exclud urmărirea penală;
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică
pornirea urmăririi penale arătate mai sus, ofiţerul de urmărire penală înaintează procurorului

14
Orândaş V., Op. Cit., p.55

20
actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală, întocmind despre aceasta un
raport cu propunerea de a nu începe urmărirea penală:
1. nu există faptul infracţiunii. Lipsa faptului infracţiunii are loc în cazurile cînd la
examinarea plîngerilor şi a primelor date despre infracţiunea săvîrşită se stabileşte faptul că în
realitate fapta despre care au fost anunţate organele de urmărire penală nu a avut loc. Din cauza
lipsei faptului infracţiunii nu va fi pornită urmărirea penală şi în cazul cînd în procesul verificării
datelor  primite se constată că acele daune sociale apărute nu sunt ca urmare a unei infracţiuni
săvîrşite, adică acele urmări pe care organul de urmărire penală le considera ca urmare a
săvîrşirii infracţiunii, nusunt rezultatul infracţiunii.
2. La fel se procedează şi în cazurile cînd fapta a avut loc în realitate, însă această faptă
nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.
3. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiuneaa
fost săvîrşită de o persoană juridică. În acest caz nu poate fi începută urmărirea penală din cauza
lipsei componenţei de infracţiune, adică obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Tot aici includem şi cazul cînd deşi a fost săvîrşită o infracţiune, dar ea a fost săvîrşită în
stare de extremă necesitate, în legitimă apărare.
La fel nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept, în cazul constrîngerii
fizice sau psihice şi a riscului întemeiat. -lipsa obiectului infracţiunii - este în cazul cînd fapta
săvîrşită nu atentează la acele relaţii sociale sau reguli de conduită, care sunt prevăzute de norma
penală concretă sau cînd obiectul material nu are acele caracteristici necesare pentru ca fapta să
fie încriminată. -lipsa subiectului infracţiunii - se consideră în cazul cînd infracţiunea despre care
s-a adusla cunoştinţă nu a fost săvîrşită de o persoană care poate fi subiect al infracţiunii
(persoană cu funcţie de răspundere, conducător de mijloc de transport, muncitor sau alt salariat,
lucrător medical), -lipsa laturii subiective – este cazul cînd, de exemplu, pentru o infracţiune,
este prevăzutăca aceasta să fie săvîrşită în mod intenţionat.
4. a intervenit termenul  de prescripţie sau amnistia. Art. 60 Cod penal stabileşte
prescripţia tragerii la răspundere penală.15 Aceasta nu este altceva ecît o perioadă de timp strict
stabilită de legislator, după expirarea căruia, persoana care, deşi a săvîrşit o infracţiune, nu poate
fitrasă la răspundere penală. Actul de amnistie constituie o eliberare totală sau parţială de la
răspunderea penală. Limitele aplicării amnistiei sunt prevăzute în actul de amnistie al
Parlamentului, în conformitate cu art.72 din Constituţia Republicii Moldova.
Dacă actul de amnistie prevede eliberarea persoanei de răspundere pentru fapta penală,
atunci urmărirea penală nu poate fi începută. Dacă actul de amnistie nu prevede eliberarea

15
Art. 60 Cod penal 

21
persoanei de răspundere penală, ci doar îi atenuiază situaţia, în cazul dat urmărirea
penalăurmează a fi pornită.
5. a intervenit decesul  făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare. Urmărirea
penală nu poate fi începută în cazul cînd persoana care a săvîrşit o infracţiune a decedat. De la
această regulă există excepţii:
- cînd urmărirea penală este necesară de a fi începută, pentru reabilitarea decedatului;
- cînd este necesară desfăşurarea urmăririi penale în ceea ce priveşte alte persoane;
- în cauza descoperirii unor împrejurări noi la cauza respectivă.
6. lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe numai  înbaza
plîngerii acesteia. Urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în
cazul infracţiunilor enumerate în art.276 Cod de procedură penală. Excepţia de la această regulă
o constituie cazul cînd victima nu se poate adresa cu plîngere din cauza aflării lui în stare de
neputinţăsau dependenţa lui faţă de făptuitor. În aceste cazuri se dispune începerea urmăririi
penale, îninteresul victimei.
7. în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri. În conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului şi ale statului de drept, o
persoană nu poatefi trasă la răspundere penală pentru săvîrşirea unei infracţiuni de mai multe ori.
Art. 22 Cod de procedură penală prevede că, „nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire
penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă”.
De asemenea urmărirea penală nu poate fi începută, dacă în privinţa acestei persoane
există déjà o hotărîre judecătoreascăintrată în vigoare sau o hotărîre de clasare a urmăririi penale
pe aceeaşi învinuire.
8. în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată  de neîncepere  a urmăririi
penale  sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii. În cazul dat ne aflăm în
situaţia în care pentru aceeaşi faptă împotriva aceleaşi persoane deja a fost emisă o rezoluţie
motivată cu privirela neînceperea urmăririi penale. Urmărirea penală nu va putea începe pînă
cînd rezoluţia procuroruluinu va fi anulată.

22
 CONCLUZII

În fine consider necesar să semnalăm că cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor

în fiecare etapă a procesului penal ne va permite să evităm conflictele şi abuzurile din partea
organelor de stat al Republicii Moldova şi să ieşim cu demnitate din orice situaţie.
De aceea scopul acestei lucrări este de a analiza deplin efectuarea activităţilor de urmărire
penală au un rol deosebit de important în realizarea scopului procesului penal înscris în articolul
1 din Codul de procedură penală.
Atingerea acestui scop nu se realizează întotdeauna prin trimiterea inculpatului în
judecată. Organul de urmărire penală, pe baza probatoriului, poate ajunge şi la alte concluzii,
care demonstrează fie lipsa de vinovăţie a celui în cauză, fie existenţa unor împrejurări de natură
a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situaţii în care stingerea procesului penal are loc în
faza de urmărire penală.
Începerea urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează declanşarea
unui proces panel şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de săvîrşirea
unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării acestei
fapte prejudiciabile.
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea urmăririi nefiind necesară
cunoaşterea făptuitorului. În momentul cînd acesta devine cunoscut, apare posibilitatea punerii
sub învinuire. După pornirea urmării penale, organul de urmărire penală poate ajunge la
concluzia că în cauză există temeiuri pentru înaintarea acuzării. În acest caz, ofiţerul de urmărire
penală face propuneri corespunzătoare pe care le înaintează procurorului.
Reieşind din cele relatate anterior rezultă că informaţia expusă cuprinde unele
particularităţi ale comportamentului bănuitului sau învinuitului în procesul penal. Totodată,
pentru ca acest studiu să fie mai complet şi mai util am elucidat subiectele privind
comportamentul altor participanţi în procesul penal (martor, vătămatul), precum şi ordinea de
reparare a prejudiciilor, cauzat prin acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală şi instanţe
de judecată.
Domeniul dreptului de procedură penală este destul de vast şi complex, astfel încît, în
prezenta lucrare nu este posibilă reflectarea tuturor problemelor şi aspecte de activitate a
organelor de urmărire penală, a relaţiilor dintre acestea şi cetăţeni, a particularităţilor de
efectuare a diverselor acţiuni şi a actelor procedurale.
Ţinînd cont de cele menţionate mai sus, în cazul apariţiei unor probleme în relaţiile cu
organele de urmărire penală este necesar să apelăm la serviciile unui avocat sau cel puţin să luăm
cunoştinţă de prevederile actelor normative.

23
 BIBLIOGRAFIE

1. Osoianu Tudor, Drept procesual-penal (parte generală) material didactic ilustrativ,

Chişinău, 1998;
2. Osoianu Tudor, Procedura penală (parte generală) curs introductiv, Chişinău,
2002;
3. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova. Editura Cartier juridic,
Chişinău 2005;
4. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova Comentariu Editura Cartier
juridic, Chişinău 2005;
5.  Nestor, Sergiu; Odagiu, Iurie; Caminschii, Ion; Burbulea, Corneliu; Popuşoi,
Natalia; Andronache, Anatol, Actele procedurale întocmite în faza de urmărire penală, Chişinău
2008;
6. Tudor Osoianu Victor Orândaş. Procedură Penală. Chişinău 2004;
7. Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vîzdoagă, Vasile Rotaru.,
Drept Procesual Penal. Partea Specială, Volumul II., Chişinău: Editura Cartdidact, 2006.

24