Neurofiziologie

Neuronul
Neuronul este o celulă cu o structură înalt specializată pentru recepţionarea şi
transmiterea informaţiei. Din punct de vedere structural neuronul prezintă un corp
celular (soma) şi numeroase prelungiri unele scurte şi ramificate, numite dendrite, şi o
prelungire mică, de
obicei mai lungă, ramificată în zona terminală, denumită axon.
Neuronii sunt celule specializate în transmiterea rapidă a informaţiei, prin conducerea
impulsurilor electrice şi eliberarea de neurotransmiţători. Impulsurile electrice se
propagă de-a lungul fibrei nervoase spre zona lor terminală, unde iniţiază o serie de
evenimente care declanşează eliberarea mediatorilor chimici. Eliberarea acestora are
loc la nivelul unor
structuri speciale, la nivelul sinapselor, zona de contact dintre două celule neuronale
sau dintre celula neuronală şi organul efector.
Propagarea potenţialului de acţiune, eliberarea mediatorilor chimici şi activarea
receptorilor membranei neuronale cu care vine în contact, constituie mecanisme, prin care
neuronii
comunică între ei, transmit unul altuia informaţii, dar comunică şi cu organele efectoare
(muşchi, glande) sau cu organele receptoare.

Clasificarea neuronilor
După numărul prelungirilor se deosebesc următoarele tipuri de neuroni:
• neuroni multipolari
• neuroni bipolari
• neuroni pseudounipolari
• neuroni lipsiti de axoni
Din punct de vedere funcţional neuronii se împart în:
• neuroni motori sau eferenti
• neuronii de asociatie (interneuronii)
• neuronii senzitivi aferenti (receptori)
Din punct de vedere anatomo-funcţional, neuronul poate fi împărţit în trei zone
principale:
• Regiunea receptoare, specializată pentru recepţionarea şi procesarea
informaţiei. Este reprezentată de ramificaţiile dendritice şi de corpul celular.
• Regiunea conducătoare face legătura dintre regiunea receptoare şi cea
efectoare a neuronului. Este reprezentată de prelungirea axonică.
• Regiunea efectoare este reprezentată după butonii terminali ai axonului.

Structura neuronului
Corpul celular şi dendritele, ce sunt acoperite de o membrană plasmatică denumită
neurilema, iar axonul este învelit de axolemă. Membrana joacă un rol esenţial în
funcţia de excitaţie şi conducere a neuronului.
Citoscheletul neuronilor este format din microfilamente, neurofilamente şi
microtubuli. Microfilamentele se găsesc mai ales în dendrite şi sunt formate din
actină.
Axonul, prelungirea unică, lungă, denumit şi fibră nervoasă conduce centrifug
potenţialul de acţiune, influxul nervos, generat în conul axonic prin sumarea
potenţialelor locale, care au luat naştere în porţiunea receptoare a neuronului.

Proprităţile funcţionale ale neuronului

Neuronii reprezintă celule specializate în recepţionarea stimulilor din mediu, conducerea
impulsurilor spre organele centrale precum şi în transmiterea comenzilor spre organele
efectoare. Neuronii prezintă următoarele proprietăţi importante: excitabilitatea,
conductibilitatea, degenerescenţa, regenerarea şi activitatea sinaptică.
Excitabilitatea este proprietatea neuronilor sau a oricărei celule vii de a intra în activitate
sub influenţa unui stimul. Excitabilitatea este datorată structurii membranei celulare.
Prin stimul se înţelege modificarea bruscă a energiei din preajma membranei plasmatice,
care măreşte dintr-o dată permeabilitatea membranei celulare pentru ionii de Na+.
Stimulii pot fi electrici, mecanici, termici, chimici etc. Reacţia de răspuns a ţesuturilor la
un stimul poartă numele de excitaţie.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a transmite impulsuri, aceasta se
face diferit în fibrele amielinice şi mielinice.
Conductibilitatea în fibrele: In acest tip de fibre, excitaţia se transmite din
aproape în aproape.
Conducerea în fibrele mielinice: fibrele mielinice au o conductibilitate mai mare
datorită prezenţei tecii de mielină, conducerea impulsului nervos prin fibrele
mielinice se face
saltator, de la o strangulaţie la alta.

Legile conductibilităţii neuronale

Legea integrităţii neuronului - neuronul distrus chiar parţial nu mai conduce excitaţia.
Legea conducerii izolate - excitaţia transmisă de o fibră nu trece în fibra alăturată.
Legea conducerii indiferente - impulsurile se transmit prin neuroni şi prelungirile
sale în ambele direcţii.
Legea conducerii nedecremenţiale - transmiterea influxului nervos se face fără
scăderea amplitudinii potenţialului de acţiune pe tot parcursul fibrei nervoase,
deoarece intervin procesele biologice în mecanismele conductibilităţii.

Sinapsa
Sinapsa este regiunea de comunicare neuro-neuronală sau neuro-efectoare (muşchi
sau glande). Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul prin
joncţiuni
funcţionale interneuronale denumite sinapse.
În afară funcţiei sale în transmiterea excitaţiei sau inhibiţiei de la un neuron la altul,
sinapsa este şi o zonă de comunicare intercelular prin care o celulă îşi exercită
influenţele trofice asupra celeilalte.

Clasificarea sinapselor
Din punct de vedere al modalităţii de transmitere a impulsului nervos, sinapsele se
clasifică în:
• Sinapse chimice la care efectul asupra zonei postsinaptice se exercită prin
producerea unei neurosecreţii de către zona presinaptică. Aceste sinapse predomină la
mamifere şi la om.
• Sinapse electrice asemănătoare morfologic cu cele chimice, dar la nivelul lor
transmiterea impulsului nervos presinaptic asupra zonei postsinaptice se face printr-un
curent de acţiune.
Din punct de vedere funcţional se deosebesc:
• sinapse excitatorii
• sinapse inhibitorii
Din punct de vedere structural s-au descris trei tipuri de sinapse:
• tipul I, sinapse axo-dendritice, excitatorii cu o fantă sinaptică mai lungă 30
nm, cu o membrană presinaptică îngroşată şi vezicule presinaptice sferice.
• tipul II, sinapse axo-somatice cu o fantă sinaptică mai îngustă (20 nm) cu o
membrană presinaptică mai subţire, veziculele sinaptice sunt turtite sau alungite.
• tipul III de sinapse sunt cele cu spaţiu sinaptic îngustat de 2 nm. Din acest tip
fac parte sinapsele electrice.
Date generale privind mediatorii chimici
Pentru ca o substanţă să fie considerată un mediator chimic este nevoie ca
ea să îndeplinească o serie de condiţii:
• să existe ca atare sau sub forma de precursori în teritoriul presinaptic;

• enzimele de sinteză să existe în acelaşi teritoriu;

• sistemul enzimatic de inactivare să fie prezent în teritoriul sinaptic.
• stimularea terminaţiilor nervoase presinaptice să determine eliberarea în
cantităţi suficiente a acestei substanţe;
• aplicarea substanţei la nivelul membranei postsinaptice să determine acelaşi
efect cu stimularea presinaptică.
Ansamblul chimic reprezentat de neurotransmiţători, cotransmiţători şi neuromodulatori,
asigură o activitate sinaptică fin ajustată nevoilor de moment ale organismului fiind unul
din factorii responsabili de plasticitatea sinaptică. Mediatorul chimic al celor mai multe
sinapse îl reprezintă acetilcolina.

Transmiterea sinaptică
Transmiterea sinaptică este constituită dintr-o secvenţă de şase evenimente a
căror desfăşurare este următoarea:
• Sinteza mediatorului are loc la nivelul corpului celular, dar şi la nivelul butonilor
terminali. Ambele zone sunt prevăzute cu echipamentul enzimatic necesar.
• Stocarea mediatorului este procesul prin care se creează rezervele presinaptice
de mediatori chimici necesari pentru momentul în care unda de depolarizare
presinaptică va determina eliberarea acesteia într-un ritm accelerat şi explosiv.
• Eliberarea mediatorului este procesul prin care acesta ajunge în spaţiul sinaptic.
• Traversarea spaţiului sinaptic de către cuantele de mediator chimic ce se
realizează prin mişcare browniană tinzând să ajungă la membrana postsinaptică.
• Acţiunea postsinaptică a mediatorului: ajuns la nivelul membranei postsinaptice,
mediatorul îşi exercită acţiunea prin cuplarea cu receptorii specifici.
• Inactivarea mediatorului este procesul prin care se realizează scoaterea din
circulaţie a mediatorului eliberat, în vederea reluării ciclului la stimulul următor.

Particularităţile transmiterii sinaptice

Conducerea unidrecţionată. Propagarea impulsului nervos prin sinapsă se face într- o
singură direcţie, din zona presinaptică spre zona postsinaptică. Dirijarea în sens unic a
mesajului
nervos se explică prin amplasarea veziculelor cu mediator chimic doar în zona
presinaptică şi prin prezenţa receptorilor membranari cu specificitate pentru mediatorii
eliberaţi numai pe membrana postsinaptică.
Întârzierea sinaptică. Eliberarea mediatorilor chimici în fisura sinaptică, prin intermediul
cărora se conduce influxul nervos de la un neuron la altul, explică întârzierea sinaptică de
aproximativ 0,5 ms.
Fatigabilitatea transmiterii sinaptice. Stimularea repetitivă a unei sinapse excitatorii
provoacă la început descărcări frecvente în neuronul postsinaptic, pentru ca în
următoarele milisecunde sau secunde, descărcările să se rărească progresiv. Fenomenul
poartă numele de oboseală sinaptică. Oboseala sinaptică constituie astfel un mecanism
de protecţie a
organelor efectoare. Apariţia oboselii sinaptice este pusă în primul rând pe seama
epuizării stocurilor de mediatori din butonii sinaptici.
Fenomenul de postdescărcare. La stimularea singulară a unei căi aferente se
obţine un răspuns multiplu şi prelungit a neuronului eferent, fenomen numit
postdescărcare.
Fenomenul este explicat prin existenţa circuitelor reverberante, în care neuronii
intercalari, aşezaţi în circuit închis sau “în lanţ” supun neuronul terminal eferent unui
“bombardament” prelungit de stimuli.

Clasificarea stimulilor
• electrici

• temici

• chimici

• fizici

• mecanici

Proprietatile stimulilor
• intensitatea

• durata

• bruschetea

Arcul reflex
Prin act reflex se înţelege reacţia de răspund involuntară şi inconştientă a
organismului, apărută la aplicarea unui stimul asupra unei zone receptoare, cu
participarea sistemului
nervos. Reflexele secretorii şi motorii gastrice şi intestinale, reflexele respiratorii,
circulatorii
precum şi reflexele motorii care menţin echilibrul şi postura se desfăşoară fără un control
conştient. Atingerea cu degetul a unei suprafeţe ascuţite provoacă retracţia mâinii
înainte de apariţia durerii conştiente, ceea ce demonstrează caracterul involuntar al
reflexului.
Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, compus din cinci elemente:
receptorul, calea aferentă, centrul reflex, calea eferentă şi efectorul.

Engrama motorie este un reflex (neinstinctiv) ce se bazeaza pe repetarea

indelungata si continua pana trece in sfera inconstienta, devenind deprindere
motrica.

Receptorii
Receptorii transformă diferitele forme ale variaţiilor de energie din mediul
înconjurător, în semnale nervoase. In receptori are loc în acelaşi timp o codificare a
informaţiei.
Din punct de vedere structura, receptorii sunt fie terminaţii nervoase libere, fie formaţiuni
specializate. Clasificarea receptorilor a fost făcută pentru prima dată de Sherrington în
1906, în funcţie de localizarea lor: exteroreceptori şi interoreceptori. Exteroreceptorii
răspund la stimuli care iau naştere în afara organismului, iar interoreceptorii la cei din
interiorul lui.
Exteroreceptorii la rândul lor sunt de două feluri:
• Telereceptori (receptorii la distanţă). Sursa de energie care excită asemenea
receptori este situată la distanţă (de exemplu receptorii vizuali, auditivi).
• Receptorii de contact, vin în contact direct cu sursa de energie
Interoreceptorii, în funcţie de amplasarea lor se împart în:
• Proprioreceptorii, răspândiţi în muşchi, tendoane, articulaţii şi aparatul vestibular.
• Visceroreceptorii, împrăştiaţi difuz în organele interne.
• Mecanoreceptorii cum ar fi: receptori tactili, auditivi (sensibili la vibraţii),
presoreceptorii, baroreceptorii din artere.
• Termoreceptorii sensibili la radiaţiile calorice: receptorii pentru cald şi pentru rece.
• Receptorii electromagnetici excitaţi de radiaţiile electromagnetice reprezentaţi de
celulele cu conuri şi bastonaşe din retină.
• Chemoreceptorii sensibili la modificările chimice ale mediului intern: receptorii
din muguri gustativi, receptorii epiteliului olfactiv.
• Osmoreceptorii din nuclei anteriori ai hipotalamusului.
• Algoreceptorii sau nociceptorii impresionaţi de stimulii dureroşi, reprezentaţi
de fibrele nervoase libere.

Joncțiunea neuro-musculară (placa neuro-motorie)

Joncţiunea neuro-musculară reprezintă o legătură sinaptică prin intermediul căreia se
transmite informaţia electrică este transmisă prin intermediul mediatorilor chimici de la
nerv la mușchiul striat scheletic. Nervul este un motoneuron ce are corpul neuronal în
măduva
spinării și a cărui axon se termină la nivelul unei fibre musculare.
La mușchii striaţi transmiterea informaţiei de la nivelul sistemului nervos central se face
prin intermediul unor formaţiuni numite plăci motoare, care reprezintă sinapse
neuromusculare.

Proprietatile muschiului striat

Muschiul striat este alcatuit din punct de vedere macroscopic din:
• tendon

• corp muscular

• jonctiune tendino-musculara

• teci sinoviale

• burse serosae

Din punct de vedere microscopic este alcatuit din:

• miofibril

• membrana

• terminatii nervoase

• vase de sange

• vase limfatice
Denumită şi sinapsa neuromotorie sau joncţiunea neuromotorie, placa motorie este o
formaţiune anatomică specializată la nivelul căreia o fibră motorie somatică
contactează o fibră musculară striată.
Axonul celulei nervoase pierde teaca de mielină, se ramifică la capătul terminal, formând
placa motorie care se invaginează în fibra musculară, dar se află așezată în afara
sarcolemei.
Joncţiunea neuro-motorie se deosebeşte de sinapsele neuro-neuronale prin
următoarele caracteristici:
Influxul nervos eliberează în fanta sinaptică a plăcii terminale cantităţi suficiente de
acetilcolină, în stare să inducă potenţialul de acţiune şi răspunsul motor, nefiind necesară
sumarea temporală şi spaţială ca în cazul celorlalte sinapse.
Acetilcolina se desprinde rapid de pe receptorii colinergici nicotinici din sarcolemă, iar în
cca 1 msec are loc hidroliza ei sub acţiunea acetilcolinesterazei prezentă chiar în spaţiul
sinaptic.
Degradarea promptă a acetilcolinei previne reexcitarea muşchiului.
Joncţiunea neuromusculară nu conţine mediatori inhibitori, acetilcolină este un
mediator excitator.
Fibra musculară striată are o lungime cuprinsă între 1 mm şi 12 CM, iar diametrul de 10-100μ
şi este formată din:
• membrana fibrei musculare (sarcolema) ce are rol în producerea potenţialului de
acţiune şi în conducerea excitaţiei. Ea prezintă o serie de invaginaţii ce formează sistemul
de tuburi transversale şi longitudinale, care transmit potenţialul de acţiune de la
sarcolemă la miofibrile;

• reticulul sarcoplasmic cu rol important în controlul contracţiei musculare, foarte

extensibil în fibrele musculare albe (specializate pentru contracţiile rapide);
• sarcoplasma reprezintă citoplasma din interiorul fibrei musculare în care sunt
situate miofibrilele. În sarcoplasmă se găsesc multe mitocondrii, la nivelul cărora prin
procesele de oxidoreducere se eliberează energie ce se stochează sub formă de ATP;

• miofibrilele sunt în număr de câteva sute până la câteva mii în fibrele musculare.
Fiecare miofibrilă conţine cca. 1500 de filamente de miozină dispuse în formă de hexagon
şi cca. 300 de filamente de actină, dispuse câte 6 în jurul unui filament de miozină, astfel
încât un filament de actină să fie dispus la egală distanţă de trei filamente de miozină
vecine. Miozina şi actina reprezintă proteinele contractile.

Proprietăţile muşchilor
Indiferent de tipul anatomic (muşchi netezi, muşchi striaţi, miocard) prezintă pe lângă
proprietatea comună cu alte sisteme (excitabilitatea), muşchii mai prezintă şi proprietăţi
specifice: contractilitatea, extensibilitatea, elasticitatea şi tonicitatea.
• Contractilitatea este proprietatea muşchilor de a modifica raporturile spaţiale între
miofilamente prin glisarea activă a filamentelor de actină printre cele de miozină, însoţită
şi de dezvoltarea unei tensiuni intramusculare, urmată şi de scurtarea sarcomerului. Prin
contracţie se dezvoltă o tensiune între capetele de origine şi inserţia ale muşchiului.
• Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasuv sub acţiunea unei
forţe exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi
elastice din muşchi şi modul special de organizare al filamentelor de actină şi miozină.
• Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea
unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaus când forţa a încetat să acţioneze.
• Tonicitatea: tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă, caracteristică
muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă.

Alte informatii
 Ruptura musculara are loc in apropierea tendonului iar contracture la nivelul
corpului muscular.
 Triada este formata din tubii transversi, longitudinali si cisterne.
 Musculatura striata, spre deosebire de musculature neteda, are inervatie somatica.
 Febra musculara reprezinta o tulburare directa a proprietatilor muschiului.
 Permeabilitatea reprezintea capacitatea membrane de a fi permeabila pentru
anumite substante. Permeabilitatea selectiva reprezinta aceeasi capacitate dar din
loc in loc.
 Actina si miozina sunt primele protein contractile ale fibrei musculare (miofibril).
 Izometria reprezinta contractia fara miscare. Izometria recruteaza unitatile
motorii (creste forta musculara, favorizeaza procesulnde crestere si dezvoltare
fizica).
 Fibrele tendonului nu sunt elastic datorita substantei de tendina.
 Dezavantajul izometriei este acela ca fort ace creste se afla doar in unghiul in
care se face izometria.

Neurofiziologia maduvei spinarii

Functia motorie a maduvei spinarii
Semnalele senzitive care ajung în măduva spinării se transmit la două categorii de neuroni:
• fie la motoneuroni în mod direct, iar de aici la organul efector,
• fie la motoneuronii intercalari care ajung tot pe motoneuroni.
Reflexele motorii ce se încheie în măduvă sunt reflexe segmentare. Cele mai importante
reflexe medulare sunt reflexele miotatice (osteotendinoase, proprioceptive) şi reflexele
de flexiune (exteroceptive).
Reflexele miotatice ajută, în primul rând, la menţinerea posturii verticale. Sub influenţa
forţei gravitaţionale, genunchii au tendinţa să se îndoaie.
Golgi Reflexele miotatice pot fi provocate şi de corpusculii tendinoşi Golgi. Ei se află la
locul de unire între muşchi şi tendon, mai mult în tendon. Corpusculul tendinos Golgi
este o prelungire periferică, extrem de ramificată şi încapsulată a unei fibre mielinice.
Reflexele de flexiune se mai numesc reflexe exteroceptive sau reflexe nociceptive.
Stimulii care le declanşează sunt mai ales stimuli algici, aplicaţi pe tegumente sau
subcutanat.
Receptorii tactili, presionali, termici sau dureroşi reprezentaţi de ramificaţiile nervoase
libere pot declanşa reflexul de flexiune. Există în prezent indicii că şi de la nivelul
musculaturii pot porni stimuli responsabili de producerea acestui reflex.

Fiziologia mezencefalului
Mezencefalul reprezintă porţiunea cea mai rostrală (anterioară) a trunchiului cerebral.
La nivelul său întâlnim funcţia reflexă, funcţia de conducere, precum şi funcţia de
ansamblu a trunchiului cerebral.
Funcţia reflexa: Reflexele mezencefalului sunt asigurate ca şi la celelalte nivele de
către nucleii cenuşii:
• reflexul pupilar fotomotor care constă în micşorarea pupilei (mioză), provocată de
proiectarea luminii pe retină. Acest reflex are centrii în coliculii cvadrigemeni superiori
şi în nucleul vegetativ Eddinger-Westphal;
• reflexul pupilar de acomodare la distanţă: Este un reflex mai complex ce constă în
mioză,
convergenţă oculară şi bombarea cristalinului ce se produc atunci când privim un obiect
aflat mai aproape de 6 m de ochi;
• reflexul auditivooculocefalogir ce constă din întoarcerea concomitentă a capului
şi ochilor spre locul de unde vine zgomotul. Acest reflex are centrii în coliculii
cvadrigemeni inferiori.
Funcţia de conducere: Pedunculii cerebrali sunt străbătuţi de aceleşi căi nervoase
ascendente şi descendente întâlnite la măduvă.
Activitatea motorie a trunchiului cerebral este automată. Centrii săi motori
îndeplinesc urmatoarele funcţii:
• Menţinerea posturii caracteristice fiecărei specii se face în mod automat prin două
categorii de reflexe somatice (tonice şi de redresare); aceste reflexe se studiază pe
animale
decerebrate (la care axul cerebrospinal este secţionat între coliculii cvadrigemeni
superiori şi inferiori).
• Menţinerea echilibrului corpului se datoreşte acţiunii aceloraşi centrii din trunchiul
cerebral responsabili de reglarea tonusului şi a posturii. Mecanismele de menţinere a
echilibrului se declanşează ori de câte ori centrul de greutate al corpului tinde să se
proiecteze în afara
poligonului de susţinere.
• Coordonarea mişcărilor voluntare: Orice mişcare voluntară necesită o anumită
postură şi o anumită repartiţie a tonusului la diferite grupe de muşchi în activitate.
Acestea se realizează
pe baza conexiunilor aferente şi eferente ale nucleilor motori extrapiramidali din
trunchiul cerebral cu cerebelul, cu talamusul şi cu corpii striaţi.

Fiziologia talamusului
Talamusul îndeplineşte patru funcţii:
• Functia de releu
• Functia de asociatie
• Functia motorie
• Functia nespecifica

Fiziologia hipotalamusului
Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare a funcţiilor
principale ale organismului (circulaţie, respiraţie, digestie, metabolism, secreţie internă,
echilibru hidric etc.) şi de aceea este considerat creierul vegetativ al organismului.

Principalele roluri ale hipotalamusului

• în coordonarea sistemului nervos vegetativ; excitarea hipotalamusului anterior
este urmată de efecte parasimpatice, iar a celui posterior de cele simpatice;
• în coordonarea sistemului endocrin, prin produşii de neurosecreţie elaboraţi de
neuronii hipotalamici
• în reglarea metabolismelor intermediare lipidic, glucidic, proteic şi energetic.
• în reglarea aportului alimentar
• în reglarea ritmului somn-veghe
• în reglarea unor acte de comportament
Termogeneza: Stimularea electrică a hipotalamusului posterior determină: mărirea
producţiei de căldură şi a secreţiei de adrenalină, hiperglicemie, vasoconstricţie,
piloerecţie.
Termoliza: Stimularea electrică a hipotalamusului anterior (nucleul supraoptic şi
preoptic) se declanşează reacţii pentru scăderea temperaturii: vasodilataţie
tegumentară, transpiraţie, polipnee, relaxarea musculară.
Structura funcțională a sistemului nervos vegetativ
Sistemul nervos vegetativ integrează şi coordonează, în strânsă legătură cu sistemul
nervos central, funcţiile viscerale. El dirijează activitatea organelor interne şi intervine
în reglarea
funcţiilor metabolice.
Sistemul nervos vegetativ este constituit dintr-o porţiune centrală şi alta periferică.
• Porţiunea centrală cuprinde centrii nervoşi vegetativi situaţi în măduva spinării,
trunchiul cerebral, diencefal şi scoarţa cerebrală.
• Porţiunea periferică este situată în afara sistemului nervos centrală, fiind
reprezentată prin ganglionii vegetativi şi fibre nervoase vegetative.
Arcul reflex vegetativ reprezintă unitatea elementară în mecanismul de funcţionare a
sistemului nervos vegetativ şi este format dintr-o cale aferentă, un centru nervos şi o
cale eferentă.
Sistemul nervos vegetativ, din punct de vedere fiziologic, se împarte în sistem nervos
simpatic şi sistem nervos parasimpatic.
Sistemul nervos simpatic este format dintr-o porţiune centrală şi una periferică.
• Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare
medulare toracolombare.
• Porţiunea periferică a simpaticului este alcătuită din fibre aferente şi ganglionii
paravertebrali, previscerali, intramurali de unde pleacă fibre nervoase preganglionare şi
postganglionare, ce constituie calea eferentă.
Functiile sistemului simpatic
Prin descărcări adrenergice, sistemul nervos simpatic contribuie permanent la menţinerea
tonusului vascular. Se consideră c ă rolul cel mai important constă în intervenţia sa în
situaţii speciale, de pericol, când au loc descărcări masive, pregătind organismul pentru
"luptă sau fugă".
Sistemul nervos parasimpatic, la fel ca şi cel simpatic este format dintr-o porţiune
centrală şi alta periferică.
• Porţiunea centrală cuprinde neuronii grupaţi în centrii vegetativi de la nivelul
trunchiului cerebral – parasimpaticul cranian – şi de la nivelul măduvei sacrale –
parasimpaticul sacral.
• Porţiunea periferică cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupaţi, sau nu, în
ganglioni viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii (preganglionare şi
postganglionare).
Functiile sistemului parasimatic
Ca şi simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are funcţii motoare, secretoare şi trofice.
Rezultatul activităţii sistemului nervos vegetativ este menţinerea constantelor
funcţionale ale organismului, a homeostaziei. Menţinearea în limite fiziologice a
constantelor lichidelor
mediului intern, a temperaturii lor, se realizează prin intermediul sistemului nervos
vegetativ care acţionează asupra circulaţiei, respiraţiei, aparatului glandular.

Neurofiziologia durerii in inflamatii

• Durerea este un process de aparare ce atentioneaza faptul ca ceva nu este in regula.
• Endorfina reprezinta un anestezic puternic.
• Durerea se transmie prin fibre.
• Presiunea la nivelul cutanat la locul durerii inhiba durerea si produce colagen.
• Durerea acuta se trateaza prin crioterapie (rece, cald, geluri).
• In inflamatie apare fenomenul de vasoconstrictie. Pentru remediere
trebuie produs fenomenul opus: vasodilatatie.
• Anestezia inhiba transmiterea durerii. La fel si curentul intens.