Curs 4 – Narație și descriere

Naraţiune vs. descriere. Prezentare contrastivă. Forme hibride

Bibliografie
 Adam, Jean-Michel (2009), Textele. Tipuri şi prototipuri. Iaşi: Institutul European/ Les
textes: types et prototypes: récit, description, argumentation, explication et dialogue (1992),
Paris: Nathan-Université.
 Mancaş, Mihaela (2003), „Descrierea în proza postmodernă”, in G. Pană Dindelegan (coord.),
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. al II-lea, Actele Colocviului Catedrei de
Limba Română (noiembrie 2002), [Bucureşti]: EUB.

1. Definirea conceptelor
1.1. Narația = succesiune de evenimente puse pe seama unui personaj/unor personaje și relatate de un
narator. Succesiunea de evenimente ≠ suficientă pentru a putea vorbi despre narație: trebuie să existe
o punere în intrigă, o tensiune între o stare inițială și o stare finală (predicate transformate/aliniate);
altfel, ne aflăm în prezența unei descrieri de acțiuni (descriere narativizată), și nu a unei narațiuni.

1.2. Descrierea → triplă perspectivă:

a. figură retorică ce presupune recrearea, prin acumulare de elemente plasticizante, a unui
obiect, personaj etc.;
b. tip de text;
c. unitate textuală controlată de operații cu dominantă ierarhizantă, taxinomică și paradigmatică
(Hamon 1993).
Descrierea a intrat mai târziu în atenția lingviștilor și a fost delimitată fie în raport cu dialogul, fie –
mai frecvent – cu narația → descrierea = pauză narativă, întrerupere în suita relatării → definiție
negativă: descrierea (reprezentare/ mimesis) = tot ce NU ESTE narație (relatare/ diegesis); element
esențial al unui text, inclus în trama narativă și subordonat ei: fragmentele descriptive contribuie la
prezentarea personajelor, a cadrului spațio-temporal, dar poate avea și valoare argumentativă
(descriere subiectivă + focalizare internă, începând cu romanul modern).

2. Narațiune vs. descriere

Narațiune Descriere
Structură temporală (succesiune de Structură spațială (sincronică): prezintă, de
evenimente) → povestirea se dezvoltă în timp, obicei, un tablou static (legătură cu artele
e secvențială, indiferent de ordinea adoptată în vizuale, în special cu pictura1) → ordine
relatare. spațială.
Diegesis (relatare) Mimesis (reprezentare)
Axa sintagmatică (a combinației): raport de Axa paradigmatică (a selecției): alegere dintr-
alăturare și înlănțuire între componentele o paradigmă virtuală/ listă (descrierea =
narative. artefact lexicografic).
Frecvența verbelor de acțiune → dinamism. Frecvența subst. și a adj. (structuri
enumerative), dar și a structurilor eliptice de
predicat sau a predicatelor „de stare” →
statism (suspendare a temporalității); prezența
unor câmpuri lexico-semantice specifice
(grupate în jurul unui pantonim) și a unor
figuri de stil specifice (epitete, metafore,
comparații, elipse, metonimii, sinecdoce,
personificări, sinestezii etc.).
Timpuri perfecte (perfect simplu, compus) + Timpuri continue (prezent, imperfect).
imperfect (comun și descrierii)
3. Forme mixte (de graniță)
1
Ecfraza (descrierea unei opere de artă).
3.1. Descrierea de acțiuni (descriere narativizată)2 = descriere dinamică3, opusă descrierii-pauză.
Dinamizarea modelului s-a realizat inițial sub forma descrierii de operații succesive, prin utilizarea
unor suite de verbe de mișcare/ de acțiune menite să apropie structura descrierii de secvențialitatea
narativă. Spre deosebire de narație, lipsește tensiunea dintre situația inițială și cea finală (nu există
predicate divergente/ “the quest”).

(1). Ieri am ieșit din casă, am mers să iau trenul de 8:30 care sosește la Torino la ora 10. Am luat un
taxi care m-a dus la gară, acolo am cumpărat un bilet și m-am dus la respectivul peron; la ora 8:20 am
urcat în trenul care a plecat la timp și care m-a dus la Torino (U.Eco: Lector in fabula).

3.2. Descrierea ambulatorie (descriptorul sau obiectul descris se află în mișcare) → cronologizare
spațială/ secvențială: tabloul/obiectul/personajul prezentat este achiziționat treptat de către cititor,
asemănător modului în care acesta ia cunoștință de suita evenimentelor în povestire.

(2) Aveam vârsta ei de atunci când am mers prima dată la Tântava. Drumurile erau acoperite de
zăpadă. În mijlocul satului ieşeau aburi de ţuică de la bodegă. Ţărani în surtuce cafenii pătau zăpada
din loc în loc. Dacă te apropiai de ei, miroseau a fum şi a usturoi. O luam pe linia noastră şi, după
destul drum, ajungeam în faţa casei lui tataie. Deschideam poarta văruită şi intram în bătătură, oprindu-
ne între doi gutui. Câinele negru ca un diavol clănţănea dement, fugind în sus şi-n jos pe lanţul lui, slab
de i se vedeau coastele. Pentru atâta strofocare, primea-n fiecare chindie o mână de coji de mămăligă.
Tataie ieşea în prag, fără să arate bucurie, bătrân şi voinic, cu ţepii bărbii albi, alb şi pe capul aproape
complet ras, doar cu o dungă de păr mai întunecat la mijloc. Casa lumina albă ca de coajă de ou pe
flăcările amurgului. Suiam pe prispă şi intram în tindă pe uşa poroasă şi stacojie, cu geam împărţit în
patru. Străbăteam tinda cu pământ pe jos şi cuptor văruit, cu lucarne-n pereţi, dând în odaia cealalată, şi
intram în camera mirosind a blană de oaie unde stătea peste zi. Singura lumină era flacăra purpurie (ce
avea să vireze în galben peste un ceas) ce intra pe fereastra lovită de crengile părului şi se reflecta-n
oglinda agăţată oblic sus, lângă grinzi. Pe pereţi, icoane stridente, de hârtie ieftină, în rame negre: Sf.
Gheorghe omorând un balaur verde ca fierea, arhanghelul Mihail în armură medievală şi cu un steag
înfăşurat pe lance, Dumnezeu însuşi, în veşminte largi, galbene şi albastre, ţinând deschisă o carte în
care scria ceva cu litere roşii. (Mircea Cărtărescu, Orbitor, p.35-36).

3.3. Descrierea de tip „a face” („felii de viață”) → presupune existența unui personaj activ, surprins
într-o ipostază specifică → secvențialitate (sprijinită de verbele-predicate) apropiată de aceea a
narației.

(3) N. Iorga avea multe afinităţi cu smeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda
stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se
auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de
studenţi retardatari în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se ca autorul
glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală,
fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul
prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale pe care însă deseori uita să
le comunice şi auditorului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii, căreia i se face o dulce violenţă. Avea în
priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul
mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau clipiri confidenţiale. Deşi conferinţa prezenta cea
mai strânsă cohesiune, N. Iorga părea că şi-o improvizează dintr-un material de ocazie. Căutându-şi
febril batista prin buzunare găsea felurite însemnări suspecte pe care le răsucea cu bănuială, le citea
mirat ca pentru sine şi, găsindu-le interesante, le adăpostea din nou în receptacolul profund al
redingotei. Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre, ca spre a se sustrage unor spioni
ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă cu aerul de a face auditorului destăinuiri
grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o linişte încordată apăsa pretutindeni,
iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri sau bolboroseala monotonă a
straşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanurilor de capete trădarea,
ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor sgomotos. Sala se umplea de grindină,
de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau
2
Inclusiv textele „procedurale” (rețete culinare, manuale de utilizare etc.).
3
Primele forme urcă până la poemele homerice (hipotipoză) și, în literatura română, până la cronicile din sec.
XVII-XVIII.
 surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se
potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea în hohote de plâns, tot astfel
oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre
ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant. Uneori cei doi ochi umezi
cădeau asupra unui biet ascultător terorizat. Conferenţiarul avea aerul de a-l lua la o parte, de a-i face
confidenţe măgulitoare, îl bătea cu vorbele amical pe umeri, îi făcea mulţime de gingăşii nespuse, în
vreme ce restul publicului asista respectuos la o întrevedere ce s-ar fi părut că nu-l priveşte. Repede
însă N. Iorga redevenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia
coastelor, apoi, printr-un proces clamoros, consemnat vindictei publice. În cele din urmă,
conferenţiarul, amărât, dădea semnele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra
patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise,
spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat
de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditorului. (G. Călinescu, „Nicolae Iorga“, în Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, p. 544-545)

4. Locul descrierii în ansamblul textului (narativ)

Descrierea cultivă o estetică a discontinuității: nomenclaturile care iau forma listelor, fragmentările și
elipsele pe care le introduce în textul narației determină descompunerea, fărâmițarea acestuia. Dotată
cu o anumită autonomie, descrierea se delimitează în ansamblul textului prin mărci specific: blancul
tipografic (dacă e inserată în corpul textului); schimbarea timpului verbal față de textul-cadru, de
obicei către imperfect sau prezent; formularea pantonimului etc.

5. Reproșuri la adresa descrierii:

 inutilitatea, caracterul de ornament (colecție de cărți poștale și locuri comune). Reproșul →
valabil doar pentru descrierea (topografia) ornamentală = reprezentare pictural-mimetică a
realității, cultivată de antichitatea greco-latină și de călătorii români (jurnalele de călătorie);
 faptul că este împotriva judecății și a bunului-simț (descrierea este legată de o povestire care o
aduce cu sine): nimeni nu descrie doar de dragul de a descrie și nu descrie din nou după ce a
descris (spre deosebire de narație, care urmărește să instruiască, să placă să convingă 4);
 este lipsită de ordine și de limite, fiind la bunul plac al descriptorului 5;
 depersonalizarea enunțului: spre deosebire de narație, care presupune o suită de evenimente
de interes uman (fiind antropomorfică, prin excelență), descrierea poate viza și entități non-
umane;
 cultivă o estetică a fragmentarismului (prin efectul de listă, elipse, discontinuități la nivel
temporal);
 statismul → pauză narativă, suspendarea temporalității;
 caracterul de artefact lexicografic (Barthes 1973: 45): descriptorul își convoacă toate
cunoștințele în legătură cu o anumită temă → e o modalitate de a te „da mare”: este cazul
descrierii reprezentative (Călinescu, Cărtărescu), unde „ochiul estetului” este înlocuit de
ochiul expertului6.

4
Uneori, și descrierea poate avea funcție argumentativă.
5
Totuși, așa cum se va vedea, descrierea urmează o anumită ordine (vezi cele 4 operații specifice: ancorajul
referențial, aspectualizarea și – facultativ – sub/tematizarea și punerea în relație). În privința limitelor, descrierea
poate fi delimitată la nivel (tipo)grafic, prin blanc, dar și prin elemente de ordin gramatical (enumerare de
substantive, frecvența adjectivelor, elipsa verbelor), lexico-semantic (prezența elementului unificator al
descrierii = pantonim) sau stilistic (figuri retorice specifice).
6
Este și cazul descrierii științifice și al unor descrieri publicitare.