Curs 3 – Narație și descriere

Textul literar. Caracteristici generale. Genuri literare. Moduri de expunere.

Bibliografie:
 Adam, Jean-Michel, Textele. Tipuri şi prototipuri. Iaşi, Institutul European, 2009/ Les textes:
types et prototypes: récit, description, argumentation, explication et dialogue, Paris, Nathan-
Université, 1992.
 Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973/ 1985,
vol. II, p. 114-122.
 Cvasnîi Cătănescu, Maria, Retorică publicistică de la paratext la text, [Bucureşti], EUB,
2006, p. 109-158.
 Duda, Gabriela, Analiza textului literar, Bucureşti, Ed. Humanitas Educaţional, 2000, p. 25-
78.
 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1991 (selectiv).
 Irimia, Dumitru, op. cit., p. 138-185.
 Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc modern. Schiţă de evoluţie, [Bucureşti], EUB,
2005 (selectiv).
 Mancaş, Mihaela, „Descrierea în proza postmodernă”, in G. Pană Dindelegan (coord.),
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. al II-lea, Actele Colocviului Catedrei de
Limba Română (noiembrie 2002), [Bucureşti], EUB, 2003.

1. Caracteristici generale
 expresivitate, creativitate;
 accent pe formă (cultivarea figurilor de stil → vezi nivelul stilistic!);
 funcția poetică (axată pe forma mesajului) + funcția expresivă (centrată pe Emițător, care se
transmite pe sine);
 intenția reflexivă a limbajului (Emițătorul își transmite sentimentele, stările);
 polisemie/omonimie infinită (exploatarea ambiguității);
 sinonimie zero (problema traducerii/intraductibilitate);
 se situează la antipozii stilului științific și la interferența a două sisteme: sistemul limbii și
sistemul artei;
 caracterul unidirecțional al mesajului (discutabil!!!): dialogul cu „departele” nostru → vezi
teoria operei deschise (Umberto Eco!);
 presupune 2 lecturi posibile: o lectură literală/lingvistică a enunțului (la nivelul strict al
sensului denotativ) și o lectură literară (rezultată din negarea lecturii literale și
reinterpretarea enunțului prin prisma imaginii artistice). Tensiunea dintre cele 2 lecturi este
anticipată de o serie de elemente cu valoare metalingvistică: titluri/subtitluri generice (roman,
comedie, dramă etc.), subst. proprii (M. Eminescu, M. Sadoveanu etc.).

1.1. Nivelul fonetic (fonologic):

– se împletește adesea cu nivelul prozodic: un anumit accent (afectiv), ritm, contur intonațional
→ se poate ajunge uneori până la antifrază (Emițătorul spune opusul celor ce gândește: „Ai
grijă pe unde mergi, deșteptule!” → intonație descendentă: conotații negative vs. „Ce mai
faci, urâto?” → intonație ascendentă: conotații pozitive);
– accidente fonetice (eliminări de sunete, adăugări de sunete, modificarea ordinii sunetelor în
cuvânt);
– figuri fonetice: aliterație (repetiție consonantică), asonanță (repetiție vocalică), rimă, ritm
(inclusiv structuri rimate și ritmate: a face harcea-parcea; hodoronc-tronc), simbolism
fonetic (caracteristica formei unor cuvinte de a da informații referitoare la sens: dolofan,

1
 rotofei, dodoloață → repetiția vocalei o se asociază, în planul conținutului, cu ideea de
rotund, conform literei care notează sunetul respectiv);
– fonetisme (pronunții) populare/regionale (pă, dă, dupe);
– prelungirea ținutei unor sunete → formă de superlativizare (frumoaaaasă, negrrrru, gallben).

1.2. Nivelul lexico-semantic:

– deschiderea către toate categoriile de cuvinte, atât în sincronie 1 (cuvinte populare, regionale,
familiare, argotice etc.), cât și în diacronie 2 (arhaisme, neologisme);
– predomină polisemia → dezvoltarea de sensuri figurate, mai ales metaforice;
– îmbogățirea lexico-semantică se realizează atât prin creații interne (derivare, compunere,
conversiune), cât și prin mijloace externe (împrumuturi).

1.3. Nivelul morfologic/morfematic:

– distribuție echilibrată a părților de vorbire (nu există preferință pentru o anumită parte de
vorbire);
– frecvența interjecțiilor (propriu-zise sau onomatopeice) → pot fi mărci de
afectivitate/spontaneitate sau mărci ale prezenței autorului în text (asociate cu eul liric);
– frecvența adv. cu valoare deictică/anaforică (inclusiv deixis textual: Acum e acum: dacă
găsește sau nu portofelul);
– forme de aproximare: adv. vreo, cam, aproape; locuțiuni adverbiale: în jur de; prepoziții +
numerale: (pe) la 20 de ani, spre/sub/peste 30 de ani.

1.3.1. F l e x i u n e a n o m i n a l ă
 substantivul
→ categoriile de gen și număr: utilizarea numelor proprii cu flexiune de gen și număr
(Ioneasca, Ioneștii); nume proprii cu valoare descriptivă (porecle): Piele, Osu, Trahanache;
→ categoria cazului: frecvența Acuzativului prepozițional și a Vocativului;
→ Vocativul, caz al adresării, ajunge să înglobeze adesea subst. nonanimate, prin
personificare (Ce-ți dorec eu ție,/Dulce Românie?...);
→ substantivizarea, prin Vocativ, a adj. calificative.
 adjectivul
→ categoriile de gen, număr și caz → preluate prin acord cu termenul regent;
→ categoria comparației (superlativizarea) se realizează cu mijloace situate la mai multe
niveluri ale limbajului:
– fonetic (prin prelungirea unei vocale/consoane): buuuună, negrrru;
– lexico-gramatical (cu prefixe/sufixe intensive): superdeștept; rarisim;
– gramatical (morfosintactic): frumoasă, frumoasă; frumoasa frumoaselor; Că
frumoasă mai e!; o frumusețe/minunăție de fată; un om și jumătate; beat
criță/turtă/cui, sănătos tun, deștept foc; foc de deștept;
– retoric: deștept ca oaia, drag ca sarea-n ochi (bazate pe antifrază).

1.3.2. F l e x i u n e a p r o n o m i n a l ă
– preferința pentru pronumele personale (pronume care au flexiune de persoană): personal,
reflexiv, de politețe, posesiv, de întărire;
– preferință pentru o anumită persoană, în funcție de genul literar: în genurile liric și dramatic,
predomină pers. I și a II-a, în genul epic, pers. a III-a, iar în genul memorialistic, pers. I, sg.;
– dezvoltarea unor valori pronominale specifice:
 de persoană și număr:
→ valoarea generică (pers. 2 cu sens generic): Ai carte, ai parte.
→ valoarea expletivă: Nu tu casă, nu tu masă.
 de caz (Acuzativ sau Dativ)

1
Cuvinte care circulă în același timp, dar în registre diferite ale limbii.
2
Cuvinte care circulă în etape succesive din evoluția limbii.

2
 → valoarea neutră: Acuzativul/Dativul neutru → forme neaccentuate ale pronumelui
personal/reflexiv, pers.3, sg., Ac./Dativ, când nu mai înlocuiesc/reiau un subst. anterior: a
șters-o (Acuzativ neutru); dă-i cu bere, dă-i cu vin (Dativ neutru) → neavând un sens precis,
nu îndeplinesc niciodată funcție sintactică;
→ Dativul etic: forme neaccentuate de Dativ ale pronumelui personal/reflexiv, la orice
persoană gramaticală, cu valoare pur afectivă (Și unde nu mi ți-l apucă Făt-Frumos pe
zmeu...; pe unde mi-ai umblat?) → neavând un sens precis, nu îndeplinesc niciodată funcție
sintactică.
→ Dativul posesiv: forme neaccentuate de Dativ ale pronumelui personal/reflexiv, la orice
persoană gramaticală, atunci când echivalează cu un adj. pronominal posesiv/pronume
personal în Genitiv (I-au venit rudele în vizită = Au venit rudele sale/lui/ei în vizită) →
îndeplinesc întotdeauna funcție sintactică (de obicei, de atribut pronominal).

1.3.3. F l e x i u n e a v e r b a l ă
 categoriile de mod și timp
→ deschidere către toate modurile, inclusiv prezumtiv 3, prezent (O fi știind el ceva) sau
perfect (O fi știut el ceva); frecvența imperativului (se asociază adesea cu Vocativul și cu
interjecțiile apelative);
→ deschidere către toate timpurile: se poate vorbi despre 3 temporalități:
– timpul narațiunii = timpul semnificatului (timpul evenimentelor și al personajelor);
– timpul narării (al enunțării) = timpul semnificantului (care poate fi: simultan →
izocronie, prospectiv → prolepsă, retrospectiv → analepsă);
– timpul receptării.
→ cele 3 temporalități pot fuziona în diverse valori ale prezentului: prezentul istoric,
prezentul etern etc.;
→ există 2 timpuri ale narațiunii:
– imperfectul = timpul narațiunii subiective, cu deschidere atât spre trecut:
imperfectul iterativ (Mergeam zilnic la bunici), ludic (Eu eram mama, tu erai tata),
oniric (Se făcea că eram la mare), cât și spre viitor (în trecut): Poetul avea să se
stingă la vârsta de numai 20 de ani.
– perfectul simplu (arată o acțiune mai recentă decât cea exprimată prin perfectul
compus) = timp al narațiunii obiective.
→ mai-mult-ca-perfectul (trecut în trecut): anterioritatea se asociază adesea cu cauzalitatea
(un eveniment anterior este considerat cauza/explicația unui eveniment care-i urmează);
→ aspectul: începutul acțiunii (aspectul incoativ) este redat prin semiauxiliare aspectuale (dă
să iasă, stă să plouă, trage să moară); opoziții aspectuale implicite: a dormi (durativ) vs. a
adormi (momentan, incoativ); opoziții aspectuale implicate în semantica timpurilor (perfect
simplu vs. perfect compus);
 categoriile de persoană și număr → trebuie diferențiat între vocea naratorului și vocile
personajelor:
→ în genul dramatic, vocea naratorului (transmisă prin didascalii) se caracterizează prin
prezența exclusivă a pers. a III-a, frecvența indicativului, a gerunziului și a participiului și
prin absența totală a imperativului și prezumtivului; vocea personajelor este deschisă tuturor
opozițiilor de persoană, număr, mod și timp, cu preferință pentru pers. I și a II-a, și pentru
modurile imperativ, indicativ și conjunctiv, prezent;
→ în genul epic: absența imperativului din vocea naratorului, în opoziție cu prezența sa (și a
tuturor formelor modale) în vocea personajelor; preponderența pers. I și a II-a în dialogurile
dintre personaje, față de oscilații între pers. I și a III-a (în funcție de tipul de text) în discursul
narativ;
→ în genul liric: eul liric = instanță superioară, care cumulează toate mărcile prezenței
autorului în text (pers. I sg., imperative, Vocative, apelative, interjecții);
→ în genul memorialistic, vocea naratorului și vocea personajului fuzionează într-o instanță
complexă: personajul-narator (presupune un personaj intelectual, capabil de introspecție);

3
Mod care arată nesiguranța, prezumția.

3
  categoria diatezei nu este relevantă pentru stilul beletristic.

1.4. Nivelul sintactic:

– deschidere către toate categoriile de enunțuri:
 dpdv calitativ: enunțuri exclamative, interogative (inclusiv retorice), interogativ-exclamative;
 dpdv cantitativ: enunțuri sintetice (adv. de afirmație: da + echivalentele sale emfatice: sigur,
desigur, bineînțeles, evident; adv. de negație: nu + sinonimele lui emfatice: nicidecum, sub
nicio formă, nici în ruptul capului), enunțuri brevilocvente (bazate pe elipsă: singur-cuc,
Gura!), enunțuri complexe (bazate pe raporturi de coordonare și/sau subordonare);
– tipuri de raporturi sintactice (coordonare, subordonare, incidență 4, apoziție5);
– probleme de topică (obiectivă vs. subiectivă/emfatică → bazată pe inversiune);
– repetiții (cu valoare durativă/intensivă);
– elipse: elementele neexprimate se recuperează prin trimitere la contextul extralingvistic, deci
la cunoștințele enciclopedice ale vorbitorilor (de când lumea = de când e/există lumea) vs.
subînțelegerea: elementele neexprimate se recuperează prin trimitere la contextul lingvistic,
pentru că au fost exprimate anterior (cazul subiectului subînțeles);
– anacolut (discontinuitate la nivel de suprafață, care corespunde unei discontinuități logice:
anacolutul numărului, anacolutul cazului, anacolutul persoanei, anacolutul multiplu);
– 2 planuri sintactice: planul naratorului și planul personajelor. Cele 2 planuri pot interfera:
→ sintaxă mixtă (amestec între vorbirea directă și vorbirea indirectă, prin ștergerea graniței
dintre planul vorbirii naratorului și planul vorbirii personajelor):
 vorbire directă legată (stil direct legat): verb de declarație + conj. subord. că + vorbire
directă (M-a întrebat că unde mă duc?)
 vorbire indirectă liberă (stil indirect liber): introducerea vorbelor unui personaj, fără a
le anunța prin verb de declarație și/sau conjuncție subordonatoare (Au sărit toți
musafirii, care mai de care: „«Nene Ianuleo!», «Tanti Acrivițo!»... că «la necaz
spune omul multe»).
→ personajul-narator (specific romanului subiectiv).
1.5. Nivelul stylistic:
– figuri fonetice: aliteraţie (repetiţie consonantică), asonanţă (repetiție vocalică), rimă,
paronomază (alăturarea a două paronime, a căror asemănare poate fi întâmplătoare sau
justificată etimologic), simbolism fonetic (se referă la cuvinte a căror formă/complex sonor dă
informații referitoare la sens: cazul onomatopeelor);
– figuri semantice: metaforă (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe baza unei asemănări
reale/imaginare între acestea), metonimie (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe baza
unei relații de ordin calitativ stabilite între acestea: persoană pentru lucru, lucru pentru
persoană, cauză pentru efect, efect pentru cauză, loc pentru produs, recipient pentru conținut,
simbol pentru ceea ce simbolizează), sinecdocă (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe
baza unei relații de ordin cantitativ stabilite între acestea: parte pentru întreg, întreg pentru
parte, specia pentru gen, genul pentru specie, sinecdoca numărului: singular pentru plural vs.
plural pentru singular), epitet (determinant facultativ, care aduce informații în plus cu privire
la regent), comparație, alegorie (comparație extinsă: vezi alegoria moarte-nuntă);
– figuri sintactice→ paralelism sintactic: bazat pe repetiție și simetrie (reluarea simetrică a unor
unităţi sintactice sau metrice): anaforă (repetarea unui cuvânt la începutul unor fragmente
succesive de enunţ), epiforă (repetarea unui cuvânt la sfârşitul unei unităţi sintactice sau
metrice), anadiploză (repetarea unui cuvânt la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice şi la
începutul celei următoare), enumeraţie, climax (gradare ascendentă), anticlimax (gradare
descendentă), elipsă etc.;
– figuri de gândire (logice): ironie/antifrază (exprimarea opusului celor gândite), eufemism
(atenuarea unei idei prin substituție sau perifrază), hiperbolă (exagerarea, în plus sau în
minus, a trăsăturilor unui obiect), litotă (exprimarea atenuată a unei idei, de obicei prin
negarea contrariului său), paradox (reunirea a două idei aparent ireconciliabile) etc.;
4
Structuri cu valoare preponderent explicativă, care întrerup continuitatea (coerența și coeziunea) mesajului.
5
Marchează un raport de echivalență.

4
 – figuri etimologice: antanaclaza (repetarea unui cuvânt cu sensuri diferite sau utilizarea, în
acelaşi context, a două omonime), poliptotonul (alăturarea a două forme gramaticale ale
aceluiaşi cuvânt), parigmenonul (alăturarea a două cuvinte derivate de la aceeaşi bază).

2. Genuri literare
2.1. Genul epic (specific creațiilor în proză; se asociază adesea cu narațiunea, ca mod principal de
expunere).
2.2. Genul liric (specific operelor în versuri, dominat de descriere și figuri de stil).
2.3. Genul dramatic (destinat punerii în scenă; se asociază cu dialogul, ca mod principal de expunere
și cu delimitarea clară a planului naratorului/dramaturgului de planul personajelor).
2.4. Genul memorialistic (specific jurnalelor; rezultă din suprapunerea celor 2 voci, a naratorului și a
unuia dintre personaje, în vocea personajului-narator).

3. Moduri de expunere
3.1. Narațiunea → ordine temporală (apare, mai ales, în legătură cu genul epic): prezentarea succesivă
a momentelor specifice din existența/devenirea unui obiect. Textul narativ → 3 temporalități:
 timpul narațiunii = timpul semnificatului (timpul evenimentelor și al personajelor);
 timpul narării (al enunțării) = timpul semnificantului (care poate fi: simultan → izocronie,
prospectiv → prolepsă, retrospectiv → analepsă);
 timpul receptării.
Evenimentele narate pot urma o anumită o r d i n e (sincronie, acronie = evenimente fără data și fără
vârstă; anacronie → analepsă, prolepsă, silepsă), au o anumită d u r a t ă (durata istoriei, măsurată în
secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc. vs. durata textului, măsurată în rânduri, alineate, pagini etc.) și
f r e c v e n ț ă (în legătură cu categoria aspectului: discurs singulativ vs. discurs iterativ). Textul
narativ → reuniunea a 6 elemente:
 succesiune de evenimente (cu tensiune între diversele etape/stări);
 unitate tematică (asigurată de un subiect uman6);
 predicate transformate: conținutul inversat (the quest → disjuncție între subiect și un obiect
de valoare) vs. conținutul aliniat (subiectul → în conjuncție cu obiectul dorit);
 un proces (succesiune de evenimente care formează un tot unitar):
– situație initială (orientare);
– complicații/declanșator (nod/teză);
– desfășurarea acțiunii;
– rezolvare/rezoluție (antiteză);
– situație finală.
 cauzalitatea narativă a punerii în intrigă (fără ea, nu există narațiune, ci doar descriere de
acțiuni) → consecuție vs. consecință;
 o evaluare finală explicită/implicită (morala).

3.2. Descrierea → ordine spațială (poate apărea în toate categoriile de texte). Descrierea presupune
parcurgerea mai multor etape:
 ancorajul referențial (introducerea în text a referentului care urmează a fi descris → subst.
comun/propriu);
 aspectualizarea: desfacerea referentului în părți (oblig.) – minimum două – și (facultativ)
caracteristici;
 (sub)tematizarea = operație facultativă prin care o fostă parte devine cuvânt-titlu și este
descompusă, la rândul său;
 punerea în relație: prin asimilare (comparativă/metaforică) sau prin metonimie (situarea
referentului în raport cu alte obiecte) = operație facultativă.
Există mai multe criterii de clasificare a descrierii:
→ dpdv al elocuției (stilului):
 descriere ornamentală (reprezentare pictural-mimetică a realității) → ochiul estetului;

6
Excepție: fabula.

5
  descriere reprezentativă → ochiul expertului (descrierea științifică);
 descriere expresivă (atitudinea descriptorului):
– descriere euforică
– descriere disforică.
→ dpdv al verbului-centru:
 descrieri de tipul a vedea;
 descrieri de tipul a face;
 descrieri de tipul a spune.
→ dpdv tematic:
 topografie (descrierea unui spațiu exterior/interior);
 cronografie (reconstituirea unei epoci);
 portret (prosopografie = trăsături fizice + etopee = trăsături morale);
 paralelă (combinare între 2 descrieri, bazate pe analogie/opoziție);
 tablou (prezentare detaliată a unei acțiuni, a unui eveniment etc.).

3.3. Dialogul apare, cu precădere, în genul dramatic, dar poate interfera cu narațiunea și descrierea în
genul epic. De obicei, el presupune prezența a cel puțin două personaje care își asumă, alternativ,
pozițiile de Emițător și Receptor. Un caz particular subsumat dialogului este monologul (interior),
unde Emițătorul și Receptorul coincid. În cazul operelor dramatice (comedii, tragedii etc.), avem
de a face cu o oralitate de tip secundar, în care elementele nonverbale și cele paraverbale sunt
recuperate prin așa-numitele didascalii (indicații de lectură).