Curs 14 – 07.05.

2019

Probleme etice specifice afacerilor economice internaționale

Fiindcă moravurile din afacerile economice internaţionale sunt foarte variate, problema
principală cu care se confruntă firmele multinaţionale este alegerea uneia dintre aceste două
strategii alternative: fie respectă un set minim de norme şi valori universale, indiferent de
diferenţele culturale, fie se adaptează la normele şi valorile locale. Oricare dintre aceste
alternative prezintă şi dezavantaje. Din punct de vedere economic, niciuna dintre cele două
alternative nu e uşor de acceptat, fiindcă, dacă vrei să te adaptezi la normele şi valorile locale, te
poţi confrunta cu protestele şi boicotul stakeholderilor de acasă sau din ţările care consideră ca
fiind necesară adoptarea unui set de valori şi norme universale. Iar dacă alegi să adopţi şi respecţi
un set minim de norme şi valori universale, vei putea să înregistrezi pierderi economice în
culturile cu valori şi norme locale foarte diferite. Din punct de vedere etic, s-a convenit că
firmele multinaţionale trebuie să respecte peste tot un set minim de norme şi valori morale
universale, iar în măsura în care normele şi valorile locale nu intră în conflict cu ele, să le
respecte şi pe acelea. Două cazuri sunt edificatoare în acest sens:
· Intrând pe piaţa britanică, firma franceză de fashion retail French Connection şi-a bazat
strategia de marketing şi publicitate pe acronimul rezultat din numele French Connection UK,
FCUK, acronim ce speculează evidente conotaţii indecente. În baza acestui acronim, campania
de promovare a firmei în Marea Britanie a avut un mare succes. Nu la fel a fost întâmpinată
campania publicitară similară a acestei firme atunci când ea a vrut să-și faciliteze pătrunderea pe
piaţa americană. Aici, conotaţiile scandalosului acronim s-a lovit de puritanismul specific
societăţii americane, dominată de cultele neoprotestante ce nu agreează vulgaritatea. Nici măcar
în oraşele mai libertine – New York, Los Angeles, San Francisco – campania publicitară nu s-a
bucurat de succes. Inclusiv şoferii locali de taxi au refuzat să imprime pe maşinile lor buclucaşa
siglă. Din aceste motive, firma a renunţat la respectiva campanie, adaptându-se la normele şi
valorile locale.
· Dacă anteriorul exemplu ne arată o adaptare facilă la normele şi valorile locale, nu la fel s-au
întâmplat lucrurile şi în cazul restaurantelor de tip fast food din Arabia Saudită. Aici, normele
religioase, morale şi legale impun ca toate restaurantele să aibă intrări şi încăperi diferite pentru
bărbaţi, femei şi familii, ştiut fiind faptul că femeile musulmane nu pot sta alături de bărbaţi
străini decât dacă sunt însoţite de soţ, tată sau fiu. Ca urmare, firme ca Starbucks sau
McDonald’s au ales o poziţie relativistă, acceptând întru totul aceste cutume locale, chiar dacă
ele contrazic mentalitatea occidentală. Organizaţiile care luptă pentru apărarea drepturilor
femeilor au criticat această atitudine, spunând că drepturile femeilor sunt drepturi care trebuie
respectate în mod universal, la fel ca şi acelea ale bărbaţilor.
Care este opinia corectă în legătură cu acest din urmă caz? Pentru a răspunde la această întrebare
e nevoie să fie pusă în discuţie mai pe larg problema drepturilor omului în contextul afacerilor
economice internaţionale, urmând ca apoi să fie abordate şi celelalte probleme specifice eticii în
afacerile economice internaţionale.
1.    Firmele multinaţionale şi drepturile omului. Aceste firme înfruntă reale dificultăţi în
ţările în care drepturile omului sunt încălcate. Etica în afacerile internaţionale nu este o simplă
extrapolare la nivel internaţional a eticii comerciale a unei anumite culturi. Multinaţionalele
trebuie să ţină seama de cultura ţării gazdă, dar trebuie şi să protejeze drepturile fundamentale ale
omului. Ele şi-au configurat coduri etice prin care îşi declară hotărârea de a nu contribui în
niciun fel la încălcarea acestor drepturi.
În raport cu problema respectării drepturilor omului în contextul afacerilor internaţionale, firmele
pot comite acte imorale încălcând ele însele drepturile omului sau fiind complice la încălcările
făcute de guvernele locale. În primul fel a procedat firma Shell în Nigeria, unde această firmă a
contribuit direct la asasinarea scriitorului nigerian Saro-Wiva, unul dintre liderii cei mai vocali ai
protestelor locale îndreptate împotriva activităţilor acestei firme în Nigeria. La rândul ei,
complicitatea poate lua şi ea trei chipuri, putând fi explicită, implicită, sau doar oportunistă.
Firmele care oferă bunuri şi servicii ce pot fi folosite de guvernele locale pentru a limita
libertatea de informare şi exprimare (de pildă, furnizarea componentelor de softweare care
permit cenzura), sau pentru a reprima protestele sau revoltele (furnizarea de arme pentru
guvernele represive) sunt explicit complice la încălcarea drepturilor omului. În mod implicit
contribuie firmele la încălcarea drepturilor omului de către guvernele locale dacă închid ochii la
astfel de încălcări, fără a profita în mod direct. În sfârşit, ele acţionează oportunist în situaţia în
care, deşi nu încalcă direct drepturile omului, se folosesc de infrastructura creată prin încălcarea
acestor drepturi, aşa cum e cazul cu construcţiile realizate de statele totalitare prin utilizarea
muncii silnice.
Respectarea legilor locale este o obligație a firmelor transnaționale, dar simpla respectare a
legilor locale nu satisface exigenţele morale. Pentru a rezolva problema din perspectiva acestor
exigenţe, o situaţie dată trebuie analizată din perspectiva teoriilor etice standard, a utilitarismului
şi deontologismului mai ales. De exemplu, în timpul regimului de apartheid din Africa de Sud,
companiile occidentale, pentru a respecta legile locale, erau nevoite să acorde drepturi salariale
diferite angajaţilor albi faţă de cei de culoare şi să angajeze în funcţii de conducere numai albi. În
acestă situaţie, teoretic, firmele aveau trei posibilităţi de acţiune: fie să continue activitatea cu
respectarea deplină a legislaţiei locale (soluţie agreată de firme); fie să continue activitatea
încălcând legislaţia locală şi protestând contra ei (soluţie agreată de ONG-uri); fie să se retragă
imediat de pe piaţa sud-africană (soluția maximalistă).
Din perspectiva utilitarismului acţiunii, soluţia recomandată ar fi fost prima, însă o singură
companie nu poate rezolva problema drepturilor omului cu acţiunile sale împotriva unui stat pe
al cărui teritoriu ea îşi desfăşoară activitatea, iar populaţia de culoare ar fi fost cel mai afectată
prin pierderea locurilor de muncă. Din perspectiva utilitarismului regulii, recomandabilă era
soluţia acţiunii concertate, în baza unei înţelegeri prealabile, a tuturor firmelor occidentale cu
activitate în Africa de Sud pentru combaterea discriminării, plus ameninţarea cu retragerea în
bloc de piaţa sud-africană şi chiar retragerea efectivă in extremis. Argumentul era că inclusiv
retragerea ar fi fost benefică, deoarece, sub presiune, guvernul sud-african ar fi fost nevoit să
modifice legislaţia făcând-o mai prietenoasă cu populaţia discriminată. Din perspectiva
datoriilor prima facie, refuzul de a respecta o legislaţie care încalcă drepturile omului este
singura soluţie corectă din punct de vedere etic, fiindcă, în acest fel, firmele n-ar mai fi fost
complice la fapte imorale în nici un fel.
Interesant este că lucrurile s-au petrecut în realitate exact aşa cum ar fi recomandat teoria. Astfel,
dacă firmele au acţionat iniţial în temeiul utilitarismului acţiunii, pe parcurs, sub presiunea
protestelor din ţările-mamă, ele au adoptat utilitarismul regulii, criticând legislaţia sud-africană
ce încălca drepturile omului, iar în final au hotărât – deontologist – să nu mai respecte deloc acea
legislaţie, ameninţând cu plecarea. Unele firme (General Motors, General Electric, Xerox, IBM,
Coca-Cola, Exxon şi Procter&Gamble) chiar au început să plece la sfârșitul anilor ’80,
determinând abolirea sistemului de apartheid în 1994. Ca urmare, în SUA azi se discută tot mai
mult despre necesitatea de a aplica aceeaşi strategie şi în Arabia Saudită împotriva
discriminărilor la adresa femeilor.
Dar este, oare, aplicabilă respectiva strategie și în acst din urmă caz? Pentru a determina dacă
strategia de mai sus este aplicabilă în toate cazurile, trebuie avute în vedere două elemente ce
determină dacă anumite practici locale pot fi socotite ca tradiţii compatibile sau nu cu drepturilor
omului. În primul rând, trebuie să se ţină seama de gradul de acceptare al acelor practici în cadrul
societăţii locale. Or, dacă în Africa de Sud regimul de apartheid era puternic contestat de către
majoritatea populaţiei, în Arabia Saudită şi în toate ţările musulmane discriminarea femeilor
trece drept o practică normală în ochii marii majorităţi a populaţiei, inclusiv în cei ai femeilor,
acea practică fiind justificată religios. În al doilea rând, firmele trebuie să ţină sema de măsura în
care acele practici sociale încalcă sau nu drepturile omului. Or, deşi în Arabia Saudită tradiţiile
locale încalcă drepturile omului prin discriminarea femeilor pe criterii de gen, restaurantele de
tip fast food care activează în această ţară nu sunt responsabile în mod direct de această
încălcare, iar schimbarea unor tradiţii îndelung înrădăcinate şi larg acceptate nu e la fel de uşoară
ca în cazul celor ce sunt mai noi şi mai larg contestate, aşa cum era în cazul regimului
de apartheid. Aşadar, situaţia din Arabia Saudită nu e comparabilă cu cea din Africa de Sud.
Oricum ar sta lucrurile, însă, felul în care s-au desfăşurat faptele din Africa de Sud arată că
firmele multinaţionale au o mare putere în a impune respectarea drepturilor omului şi o conduită
morală acceptabilă universal. Numai că este nevoie de timp pentru ca mentalităţile să poată fi
schimbate.
2.    Firmele multinaţionale şi corupţia. Corupţia este o abatere de la normele morale sau
legale săvârşită de o persoană aflată într-o poziţie de putere, în scopul obţinerii de câştiguri
personale. Actele de corupţie cele mai frecvente sunt: mita, delapidarea, utilizarea în scop
personal a resurselor publice etc. Principalul coordonator al luptei mondiale împotriva corupţiei
este OCDE. În acest scop, ea a înfiinţat Transparency International, organizaţie menită să
denunţe cazurile de corupţie la nivel mondial şi să lupte pentru aprobarea de legi împotriva
ei. TI publică anual un indice al corupţiei din fiecare ţară cu un punctaj între 0 (foarte corupt) şi
10 (foarte curat). România are valori anuale sub 3,5 p, în condiţiile în care cele mai bogate ţări
ale lumii (Suedia, Finlanda, Danemarca, Canada etc.) au mereu peste 9 p. Ţările cu ~2 p
(Azerbaijan, Kenya, Madagascar, Nigeria, Bangladesh) sunt cele mai sărace.
Corupţia împiedică dezvoltarea unei ţări în multe feluri: reduce creşterea economică,
descurajează investitorii străini şi risipeşte împrumuturile şi ajutoarele în proiecte inutile. Studiile
efectuate de Banca Mondială arată că o corupţie generalizată poate diminua creşterea economică
a unei țări cu ~1% faţă de-a altora cu o economie similară din alte puncte de vedere. În plus,
corupția este indezirabilă și pentru că, în condiţiile actuale de globalizare, corupţia dintr-o
anumită ţară afectează economia mondială. Corupţia poate afecta inclusiv ţări dezvoltate, precum
SUA, Japonia, Germania, Italia etc. De exemplu, în perioada „de glorie” a Mafiei, corupţia a
crescut cu peste 15% (~200 mld. $) datoria publică a Italiei. Campania anticorupţie Mani
pulite din anii ’90, a dus la o scădere a costurilor publice cu 40%. Cea mai mai mare parte din
costurile corupţiei o plătesc însă ţările sărace, acolo unde medicii, profesorii, poliţiştii şi alţi
oameni ai legii pretind plăţi ilegale pentru a comite fărădelegi. Corupţia scade dramatic şi nivelul
calităţii bunurilor şi serviciilor publice, amplificând efectele dezastrelor naturale şi ducând la
pierderea multor vieţi omeneşti, aşa cum au arătat inundaţiile şi cutremurele devastatoare din
anumite ţări sărace, unde autorităţile au încălcat standardele de siguranţă în construcţii.
Companiile multinaţionale au învățat şi ele că nu poţi fi doar agent al corupţiei, ci ajungi,
inevitabil, şi victimă a ei.
Principala formă de manifestare a corupţiei este mita. Fiind o practică curentă în toate ţările
lumii, mita şi-a câştigat peste tot un nume special: na leva (Rusia), baksheesh (Orientul
Mijlociu), Schmiergeld (Germania), bustarella (Italia), grease (SUA), bribery (Marea
Britanie), mită  sau bacşiş (România). Studiile efectuate de banca Mondială spun că, anual, mita
înghite sume în jurul a 80 mld. $ la nivel mondial, echivalentul sumei care ar ajunge pentru
eradicarea globală a sărăciei. Mita are efectele cele mai devastatoare asupra ţărilor sărace. Ea
creează un mediu de afaceri nesigur, care determină firmele multinaţionale să se gândească dacă
nu cumva concurenţa este dispusă la plata unor „cheltuieli suplimentare” pentru a câştiga ilicit
contracte. În plus, ea duce la pierderi atât pentru consumatori, cât şi pentru producători. Iar la
nivel general produce un nivel de trai scăzut şi un retard economic greu de recuperat.
Atât în literatura de etică a afacerilor, cât şi la nivelul simţului comun se distinge
între mita propriu-zisă, care presupune plata pentru obţinerea a ceva ilegal, şi bacşiş, care
presupune stimularea finaciară a unui factor de decizie pentru urgentarea realizării a ceva legal.
Din această perspectivă, unii spun că mita pentru câştigarea unei licitaţii ar fi ceva ilegal, pe când
oferirea unui bacşiş unei autorităţi pentru urgentarea deschiderii unui magazin ar fi legală. Ei
susţin că în al doilea caz avem de-a face chiar cu ceva benefic, deoarece acel magazin va
însemna locuri de muncă, noi produse pentru consumatori, taxe colectate de stat etc. Totuşi, nici
această practică nu e acceptabilă din punct de vedere moral, fiincă şi ea duce la consecinţe
indezirabile. De pildă, prezenţa bacşişului ar putea determina autorităţile să accepte deschiderea
acelui magazin chiar dacă el nu respectă toate normele specifice prevăzute de legislaţia statului.
Apoi, mediul concurenţial este afectat şi în acest caz, deoarece nu toate firmele îşi permit să
recurgă la practica ilicită a bacşişului. Nu în ultimul rând, acceptarea bacşişului poate duce la un
cerc vicios al corupţiei, fiincă autorităţile ar putea complica indefinit procedurile birocratice de
autorizare/achiziţie pentru a stimula şi mai mult reflexul firmelor de a da bacşiş. Excepţie se
poate face doar în cazul cadourilor de mulţumire sau de arătare a respectului, obişnuite în unele
culturi extrem-orientale.
Susţinătorii relativismului etic argumentează că de vreme ce în ţările slab dezvoltate darea de
mită e o uzanţă larg răspândită pentru autorizarea unei afaceri, a unui produs etc., ar fi justificat
moral ca ea să fie acceptată. Totuşi, se poate spune că darea de mită are efecte nefaste la toate
nivelurile, indiferent de gradul de dezvoltare economică a unei ţări. La nivel economic are ca
efect alocarea incorectă a resurselor publice. Astfel, în cazul unui proces de achiziţii publice,
câştigătoare nu va fi firma care oferă cel mai bun raport calitate-preţ, ci aceea care acceptă să dea
mită, ceea ce va duce la un preţ mai mare, firma mituitoare dorind să îşi recupereze „investiţia”.
De asemenea, din cauza corupţiei, investiţiile vor fi nerentabile, iar mediul economic va tinde să
devină neconcurenţial. La nivel individual, se va ajunge la preţuri mai mari sau chiar
inaccesibile. Iar la nivel social-politic se va ajunge la slăbirea instituţiilor publice şi la o tot mai
mare neîncredere în ele. Așadar, corupţia e un fenomen inacceptabil din orice punct de vedere:
economic, politic, social, moral.
3.    Probleme etice legate de forţa de muncă. Iată, în continuare, câteva dintre cele mai
sensibile probleme de acest tip cu care se confruntă multinaţionalele:
a) Munca salariată a copiilor. Dintre problemele de personal ale firmelor multinaţionale,
angajarea minorilor este aspectul cel mai des criticat. De când s-a aflat că unele multinaţionale
americane angajează copii din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare aceasta este tema
majoră a asociaţiilor consumatorilor din SUA. Majoritatea ţărilor au legi ce interzic această
practică, dar legea nu e mereu respectată. Organizaţia Mondială a Muncii a adoptat în 1973
o Convenţie privind vârsta minimă de angajare. Potrivit acesteia, pentru muncile grele, vârsta
minimă de angajare este 18 ani, pentru cele medii 15 (14, în ţările sărace) şi 13 (12, în ţările
sărace) pentru cele uşoare. Cu toate acestea, în realitate, această Convenţie nu este respectă; mai
ales în ţările sărace. În ceea ce priveşte firmele multinaţionale, acestea, chiar dacă nu practică ele
însele angajarea ilicită a minorilor, acceptă să facă afaceri cu producători din ţările sărace care au
această practică mai ales pentru munca în agricultură. Or, întrucât de aici vin multe dintre
materiile prime necesare, acest lucru este greu de controlat şi de evitat.
Problema angajării minorilor poate fi discutată din perspectiva teoriei drepturilor fundamentale şi
din cea utilitaristă. Din perspectiva teoriei drepturilor fundamentale, părerile sunt împărţite, unii
spunând că, prin acceptarea angajării minorilor, acestora li se încalcă dreptul la educaţie şi la
dezvoltare normală. Alţii, chiar ONG-uri, precum Asociaţia copiilor şi adolescenţilor angajaţi
din Bolivia, spun că a nu accepta ca minorii să se angajeze dacă ei vor asta în mod expres, este o
încălcare a dreptului persoanei de a decide conştient ce doreşte să facă cu viaţa sa. Din
perspectivă utilitaristă se ajunge la aceeaşi concluzie. Unii spun că acceptându-se angajarea
minorilor, aceştia sunt împiedicaţi de la o dezvoltare intelectuală şi fizică normale prin privarea
de educaţie, ceea ce îi aruncă şi îi menţine în braţele sărăciei. Or, în ţările în care angajarea
copiilor este frecventă, nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le
câştigă ajută la subzistenţa familiei din care fac parte. Din acest motiv, alţii, dimpotrivă, spun că,
în ţările sărace, alegerea copiilor nu se face între muncă şi educaţie, ci între o muncă cinstită şi
faptul de a o lua pe calea infracţionalităţii pentru a supravieţui. Ca urmare, faptul de a munci este
răul cel mai mic pentru ei. Majoritatea consumatorilor din Occident nu au acceptat acest
argument determinând multinaţionalele ce-şi desfăşoară activitatea în ţările sărace să se întrebe
ce ar trebui să facă.
Având în vedere toate aceste aspecte, chiar şi cei care se împotrivesc angajării copiilor admit că
în ţările sărace acest lucru este greu de evitat. Ca atare, ei consideră că angajarea copiilor este
acceptabilă în acestă situaţie, însă numai dacă se acceptă o vârstă minimă considerată ca
rezonabilă. Anume vârsta pe care Convenţia mai sus amintită o specifică în funcţie de tipul de
muncă. Argumentul invocat este acela că este mai bine să existe o legislaţie care să accepte
angajarea minorilor, deoarece, astfel, se pot organiza sindicate ale minorilor, care să apere
drepturile acestei categorii speciale de salariaţi. Firmele multinaţionale se angajează să respecte
această legislaţie şi, totodată, să lupte pentru crearea condiţiilor necesare pentru ca acest tip de
muncă să nu mai fie necesar şi să fie abolit.
b)   Salarizarea angajaţilor care lucrează pentru multinaţionale în ţări subdezvoltate este mult sub
cea a angajaţilor din ţările dezvoltate. Pe lângă reproşul că îi exploatează pe muncitorii de aici,
aceste firme sunt criticate şi pentru că, prin mutarea producţiei în ţările sărace, sunt dezavantajaţi
muncitorii de acasă, unde creşte şomajul. Ele sunt acuzate că, urmărind maximizarea profitului,
îşi încalcă obligaţiile morale faţă de societate, aducând prejudicii mai ales salariaţilor din ţările
de origine. Reproşului după care multinaţionalele îi exploatează pe muncitorii din ţările sărace i
se poate răspunde că, pentru aceştia, alegerea este între a fi mai prost plătiţi decât cei din lumea
bogată şi a nu fi plătiţi de loc, căci investitorii străini vin în ţările sărace tocmai pentru costurile
scăzute ale forţei de muncă de aici. În plus, salariile oferite de multinaţionale sunt oricum mult
mai mari decât media din acele ţări. De cealaltă parte, salariaţii din ţările dezvoltate trebuie să
accepte legile pieţei. Salariile lor mari nu sunt un privilegiu care să facă uitate eficienţa şi
rentabilitatea. Dacă locurile lor de muncă şi nivelul foarte ridicat al salariilor ar fi menţinute cu
orice preţ, alte firme ar profita, realizând în ţările sărace produse şi servicii mai ieftine, ceea ce i-
ar ruina pe cei ce n-ar accepta „exploatarea” ţărilor sărace. Or, asta ar duce la falimente, şomaj,
fonduri pentru asistenţă socială mai mici, investiţii mai puţine etc. Pe scurt, o politică pur
„socială“ a multinaţionalelor ar aduce consecinţe rele pentru toţi.
c)    Măsurile pentru siguranța salariaţilor repreyintă o altă problemă importantă ce preocupă
firmele internaţionale. În ţările subdezvoltate, legislaţia muncii e foarte slabă, standardele de
protecţie a muncii fiind mult sub cele din ţările dezvoltate. De aceea, multinaţionalele iau măsuri
de protecţie mai puţin riguroase în filialele lor din ţările sărace decât cele respectate acasă sub
presiunea legislaţiei şi a opiniei publice. Ca urmare, se produc numeroase accidente, soldate cu
victime şi mutilări grave. Deşi nu resping ideea de a fi mai exigente în privinţa măsurilor
suplimentare de protecţie a muncii, firmele invocă argumentul că astfel costurile ar creşte
considerabil. Aşadar, muncitorii din ţările sărace trebuie să accepte şi riscuri pentru salarii,
cealaltă alternativă, dureroasă pentru ei, fiind: fără riscuri, dar și fără salarii. Asta înseamnă că
raţională este numai acceptarea unui compromis între exigenţa economică şi cea morală.
a)    Discriminarea femeilor este o problemă de care se fac vinovate tradiţiile şi credinţele
religioase locale şi nu multinaţionalele. Însă opinia publică din ţările lor de origine impută
multinaţionalelor faptul că ele nu se implică mai activ în eliminarea discriminării femeilor în
ţările în care ea este o practică greu de combătut. Alte critici se referă la faptul că, în unele ţări
sărace în care religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică, ca în America
Latină, de pildă, discriminarea de gen capătă un alt chip, fiind angajate cu precădere tocmai
femeile, însă pentru că salariile lor sunt mult mai mici decât cele pe care le cer bărbaţii.
b)   Managementul filialelor din alte ţări pune şi el unele probleme etice firmelor multinaţionale.
În genere, marile firme acordă un credit scăzut managerilor locali, punând la conducerea
filialelor manageri aduşi de acasă. Însă, de cele mai multe ori, aceştia nu cunosc suficient de bine
tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şi dificultăţile
partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este motivul principal pentru
care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de aclimatizare managerială,
promovând din ce în ce mai mult lideri locali. Este drept, sunt preferați cei formaţi profesional în
Occident.
4.    Problema etică a calităţii şi siguranţei produselor. Puterea de cumpărare în ţările în curs
de dezvoltare fiind mai slabă, iar legislaţia de protecţie a consumatorului imprecisă, firmele
multinaţionale oferă aici produse şi servicii de o calitate inferioară. Deşi siguranţa
consumatorilor nu e mereu pusă în pericol, bunurile oferite aici ar fi socotite inacceptabile pentru
consumatorul din ţările bogate. Argumentul folosit pentru a justifica această situaţie este că, în
acest fel, consumatorii din ţările sărace măcar îşi pot procura mărfurile (haine, încălţăminte,
electrocasnice, automobile etc.) pe care şi le pot permite. Există însă şi bunuri şi servicii ce pot
pune în pericol sănătatea consumatorilor din ţările sărace. Aşa este, de pildă, cazul cu
medicamentele retrase din cauza unor efecte secundare de pe pieţele din ţările bogate, dar care se
vând în continuare în ţările sărace. Nici în aceste situaţii argumentele pro nu lipsesc: guvernele
de aici sunt cele care solicită adesea medicamentele respective, deoarece sunt relativ ieftine şi,
oricum, fac mai mult bine decât rău.
O altă problemă intens discutată este comercializarea de produse contrafăcute de firme din Asia
de S-E, Orientul Mijlociu şi America de Sud. Ca urmare, au fost introduse şi întărite legi privind
proprietatea intelectuală. În plus, în multe ţări s-au constituit asociaţii ce au ca scop promovarea
drepturilor consumatorului şi dezbaterea cu privire la probleme cu mare impact social cum
sunt produsele nocive pentru cumpărători (tutun, alcool, fast food etc.), firmele sau instituţiile
implicate fiind presate să îşi asume responsablităţi majore.
5.     Probleme etice privind protecţia mediului. Problemele ecologice reprezintă o temă de
discuţii aprinse pentru etica afacerilor economice internaţionale, daunele aduse mediului dintr-o
ţară putând afecta clima, calitatea apei şi a aerului pe arii extinse. Iar multinaţionalele sunt direct
incriminate. Cauze ale distrugerilor ecologice pot fi: legislaţia permisivă, costurile ridicate ale
tehnologiilor nepoluante, gradul scăzut de conştientizare a pericolelor de către populaţie etc.
Cazul care a adus conştientizarea problematicii ecologice în etica afacerilor internaţionale a fost
dezastrul de la Bhopal, India. În 1984, cca 2000 de persoane au murit aici atunci când un gaz
toxic utilizat la fabricarea unui pesticid s-a răspândit în atmosferă la o uzină a firmei
americane Union Carbide. După accident, reprezentanţii firmei au negat ferm orice
responsabilitate legată de producerea tragediei, prezentând ca argumente faptul că firma
americană nu putea controla eficient uzina, deoarece inclusiv personalul din conducerea uzinei
locale era compus din indieni; şi că sistemele automate de securitate au fost înlocuite cu unele
manuale. Totuşi, preşedintele firmei a admis faptul că UC e răspunzătoare moral şi a propus ca
firma să plătească victimelor compensaţii financiare. Cazul Bhopal nu e singular. Eşuarea
petrolierului Valdez al companiei Exxon sau explozia centralei nucleare de la Cernobîl sunt doar
cele mai cunoscute dintre evenimentele foarte grave de poluare a mediului. Ca urmare, fiindcă
opinia publică internaţională manifestă o atitudine foarte ostilă faţă de companiile cu reputaţie
proastă în protecţia mediului, firmele transnaţionale au acceptat obligaţia de a lua măsuri de
protecţie suplimentare inclusiv în ţările unde legislaţia locală nu impune standarde ridicate.