Curs 13 – 20.05.

2019

Aspecte etice fundamantale în domeniul afacerilor economice internaționale

1.    Lămuriri preliminare. Etica afacerilor economice internaţionale studiază diferenţele

culturale ce au impact asupra mentalităţii economice din diferite ţări, globalizarea economică,
dificultăţile specifice pe care le întâmpină activitatea firmelor multinaţionale în culturi diferite
etc. Cele mai discutate subiecte din acest domeniu sunt cele cu privire la încălcarea drepturilor
omului, la corupţia din ţările subdezvoltate, problemele legate de forţa de muncă, practicile de
marketing şi protecţia consumatorilor, efectele asupra mediului natural. Alte teme sunt: folosirea
resurselor naturale, dezvoltarea echitabilă a tuturor ţărilor, moralitatea şi echitatea sistemului
economic internaţional etc. Înainte însă de a discuta cele mai importante dintre aceste probleme,
trebuie trecute în revistă două chestiuni preliminare: cea cu privire la factorii relevanţi pentru
etica în afacerile economice internaţionale şi cea a relativismului etic.
a)   Factorii specifici ai eticii în afacerile internaţionale. Relaţiile firmei cu stakeholderii săi sunt
influenţate în cazul afacerilor economice internaţionale de anumiţi factori specifici a căror
cunoaştere este utilă. Iată câteva exemple de acest fel:
i)     Ţările în curs de dezvoltare au o legislaţie primitivă, dar asta nu ar trebui să fie o invitaţie
pentru firmele multinaţionale ca ele să adopte un comportament imoral. Faptul că un obicei rău
este larg răspândit într-o cultură dată nu înseamnă că nu există norme morale care să îl
contracareze, ci doar că aceste norme sunt încălcate de obicei aici. Lipsa unor legi clare, care să
instituie un climat economic corect, trebuie să fie chiar un imbold în plus pentru firmele
multinaţionale în ceea ce priveşte adoptarea de către ele a unui comportament moral, deoarece,
moralitatea unei persoane fizice sau juridice este cu atât mai înaltă cu cât săvârşeşte binele nu
forţat de legi, ci la îndemnul propriei conştiinţe morale. Totuşi, la nivelul unor organizaţii
economice internaţionale, precum OCDE, au fost semnate tratate internaţionale prin care statele
se obligă să adopte pe teritoriul lor o legislaţie care să combată fenomene indezirabile precum
corupţia, încălcarea drepturilor omului sau exploatarea copiilor. În plus, firmele multinaţionale –
atât individual, cât şi la nivelul sectorului lor de activitate – au adoptat coduri etice în acelaşi
scop. Deşi unii analişti sunt sceptici faţă de aceste coduri etice, s-a putut observa că, dacă un
competitor major dintr-un anumit sector adoptă o atitudine etică şi dacă grupurile de stakeholderi
exercită şi ele o anumită presiune în acest sens, sancţionând derapajele morale ale competitorilor
neetici, s-a putut determina apariţia tendinţei de generalizare a unui comportament etic.
ii)   Multe dintre ţările în care activează firme multinaţionale occidentale sunt slab dezvoltate.
Acest fapt face ca, în privinţa salarizării, a protecţiei mediului, sau a siguranţei produselor să fie
adoptate standarde diferite de cele din ţările dezvoltate. În ţările slab dezvoltate, salariul minim
este mai mic, produsele sunt mai puţin sigure, iar nivelul de poluare considerat ca admisibil este
mai mare. Acceptarea acestui dublu standard nu e însă imorală, dacă analizăm situaţia din
perspectiva utilitaristă de tip cost-beneficii, deoarece o regulă care ar cere ca peste tot să fie
respectate cele mai înalte standarde posibile ar duce ori la costuri nesustenabile ori chiar la
îngheţarea activităţii. De aceea, respectarea unor standarde minime sustenabile din punct de
vedere economic este tot ceea ce se poate cere din punct de vedere moral, respectarea lor fiind
însă obligatorie.
iii) Multe dintre ţările în care multinaţionalele îşi desfăşoară activitatea au medii culturale
diferite de cele din cultura lor mamă. De aceea, se pune problema: dată fiind diferenţa de norme
şi de valori morale dintre cultura-mamă şi culturile de adopţie în care aceste firme îşi desfăşoară
activitatea, ce norme şi valori morale trebuie să prevaleze: cele de acasă (unele fiind considerate
ca universale), sau cele locale? Pentru aceasta, trebuie lămurită în prealabil problema
relativismului etic.
b)   Relativism etic şi relativism cultural. Nu doar reprezentanţii simţului comun, ci şi unii autori
din domeniul eticii în afacerile economice internaţinale au tendinţa de a susţine că nu există
norme şi valori morale universale şi că ar trebui să se ţină cont de faptul că fiecare cultură are
normele şi valorile sale morale care trebuie respectate. Împotriva acestei poziţii se pot aduce cel
puţin trei argumente relevante:
i)     Este adevărat că în fiecare cultură există anumite valori şi norme morale locale diferite de
cele din alte culturi. Însă, pe de altă parte, există şi valori şi norme morale acceptate în mod
universal, aşa cum sunt cele din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: dreptul la viaţă, la
liberă exprimare, la un tratament nediscriminatoriu etc. Desigur, acestea pot primi uneori
accepţiuni întrucâtva diferite de la o cultură la alta. Aşa este cazul cu exemplul pe care ni-l oferă
antropologia culturală, care vorbeşte despre un trib care are obiceiul ca, atunci când părinţii
ajung să dea primele semne de senescenţă, copiii trebuie să îi ucidă cu acordul lor explicit.
Fireşte, acest caz poate părea de-a dreptul abominabil din perspectiva noastră de exponenţi ai
culturii occidentale. Şi, totuşi, având în vedere că membrii acestui trib au credinţa că omul va trăi
etern în cealaltă lume în forma pe care o avea în momentul trecerii sale dincolo, se poate
considera că felul în care procedează membrii respectivului trib ilustrează acea normă morală
care ne cere să avem grijă de părinţii noştri în aşa fel încât să-i facem pe cât de fericiţi putem.
Aşadar, membrii acelui trib ne arată doar o manieră diferită de preţuire a unei unice valori
universale: dreptul la fericire.
ii)   Un alt motiv ce ne arată că relativismul etic e inacceptabil este acela că această concepţie
morală este în sine inconsistentă. De pildă, fenomene sociale înfiorătoare, precum lapidarea
femeilor adultere în societatea musulmană sau sacrificiul sati din societatea tradiţională indiană
sunt socotite ca inacceptabile nu doar de către societatea occidentală, ci ele sunt considerate ca
atare inclusiv de către mulţi indivizi din acele culturi.
iii) În sfârşit, dacă relativismul etic ar fi adevărat, atunci progresul moral n-ar mai fi posibil,
fiecare societate rămânând permanent pe o treaptă de moralitate dată. Or, progresul moral este
real, deoarece noi, ca exponenţi ai culturii occidentale, nu mai acceptăm azi ca morale anumite
acte pe care strămoşii noştri le considerau cu totul normale: sclavia, arderea pe rug, execuţiile
publice cu schingiuiri îngrozitoare, luptele de gladiatori care se încheiau adesea cu moartea unora
dintre ei etc.
Din toate aceste considerente, putem spune că, în ciuda relativismului cultural sau a acceptării
diversităţii culturale, un relativism moral radical nu poate fi susţinut, anumite norme şi valori
morale fiind universale, chiar dacă altele au o valabilitate doar locală. Dar cum distingem între
aceste două categorii de norme şi valori şi ce valori şi norme locale trebuie să acceptăm dacă
activăm într-o cultură diferită de a noastră? În lipsa unor valori şi norme morale unice, pentru a
aproxima modul în care va acţiona un partener de afaceri străin, ar trebui să cunoaştem cultura şi
valorile pe care le împărtăşeşte, întrucât acestea exercită o influenţă considerabilă asupra
comportamentului său.
c)    Cultura şi etica în afaceri. Dintre ştiinţele ce s-au ocupat cun explicarea culturii (filosofia
culturii, antroplogia culturală, sociologia culturii etc.) etica în afaceri a adoptat sensul specific
antropologiei culturale al conceptului de cultură, înţelegând cultura ca pe un sistem care se
învaţă şi se transmite prin semne, fiind un fenomen atât social cât şi individual, cu
o structură complexă şi dinamică, ce are o forţă modelatoare (enculturare prin educaţie şi
socializare), este deschisă contactelor cu alte culturi (aculturaţie) şi e relativă în raport cu ele.
Demersul tipic antropologiei în ceea ce priveşte înţelegerea culturii a fost sintetizat într-o
manieră insolită de către cercetătorul olandez Geert Hofstede în conceptul de „programare
mentală” (softweare of the mind), care arată că prin cultură se înţelege nu atât un cuantum de
cunoştinţe deţinute în mod conştient de către individ, cât mai ales un „sistem de operare” ce
poate accesa oricând aceste cunoştinţe. Individul „este programat” prin învăţarea/preluarea unor
obiceiuri, comportamente, valori etc. din mediul exterior. Acest softweare nu presupune, desigur,
că totul e predeterminat, ci doar că, între anumite limite, individul va acţiona şi gândi în modul în
care a fost învăţat. Programarea începe din familie, pentru a continua în şcoală, în grupul de
prieteni, la locul de muncă etc. Ca atare, programările mentale individuale vor varia în funcţie de
toţi aceşti factori. Aşadar, cultura este programarea colectivă a gândirii unor indivizi, care, astfel,
se constituie în grupuri ce se disting de altele. Ea reprezintă ceea ce e dobândit, prin opoziţie cu
ceea ce e înăscut, în cazul individului şi în cel al grupurilor.
După Hofstede, diferenţele culturale se manifestă prin intermediul unor elemente ce sunt
prezente în mod diferit în toate culturile: simboluri, eroi, ritualuri şi valori, unite între ele
de practicile specifice fiecărei culturi. Simbolurile sunt semne, cuvinte, gesturi, imagini ce
conferă identitate unui popor (vălul islamic, fustanela scoţiană etc.). Reprezentând partea de
suprafaţă a unei culturi, ele sunt fluctuante. Eroii sunt personaje reale sau imaginare care sunt
considerate reprezentative pentru o cultură şi care devin modele de
comportament. Ritualurile sunt acele activităţi colective care nu au o importanţă tehnică pentru
realizarea unui anume scop, dar care sunt socotite esenţiale din punct de vedere social. Aşa sunt:
modul de a saluta, de a arăta respectul, ceremoniile de botez/căsătorie/înmormântare etc. În timp
ce simbolurile, ritualurile şi eroii sunt vizibile pentru un observator extern prin intermediul
practicilor, valorile sunt detectabile şi inteligibile doar după o îndelungată familiarizare cu o
cultură dată. Ele constituie nucleul şi, totodată, fundamentul celorlalte trei. Valorile sunt deprinse
până pe la vârsta de 10-12 ani, dar impun norme de comportament ce vor fi respectate toată
viaţa.
Pentru a explica diferenţele dintre culturi, Hofstede introduce câteva repere denumite de el
„dimensiuni ale culturii”. Acestea reprezintă un set de trăsături ce sunt prezente, sub întruchipări
variate, în toate culturile naţionale. Ele implică grade (mic→mare, slab→puternic etc.) care pot
fi măsurate şi care oferă un model pe temeiul căruia pot fi descrise comparativ culturile şi
comportamentul social, politic sau economic care este tipic în cadrul acestora.
i)     Distanţa faţă de putere este dimensiunea culturală ce indică felul în care subordonaţii percep
distanţa faţă de şefii lor, faţă de puterea în genere. În ţările în care indicele distanţei faţă de
putere (PDI) este mic, relaţiile şefi-subordonaţi sunt văzute ca egale. Aici există o dependenţă
mică a subordonaţilor faţă de lideri, subordonații fiind consultaţi în ceea ce priveşte deciziile
importante. Inegalitatea este acceptată numai ca inegalitate de rol, temporară, neesenţială.
Dimpotrivă, în ţările cu PDI mare, relaţiile între şefi şi subordonaţi vor fi văzute ca inegale,
dependenţa subordonaţilor faţă de lideri este mare, fiind preferaţi liderii autocraţi sau cei
paternalişti. La nivel politic, diferenţele se manifestă prin faptul că în societăţile ce tolerează
inegalitatea vor fi acceptate diferenţe mari între cetăţeni, privilegierea fiind acceptată, iar în
societăţile egalitariste diferenţierile sociale vor fi mici şi privilegiile repudiate. În ţările cu PDI
mare relaţiile între cetăţean şi stat se produc de regulă într-un cadru monopartinic şi autoritar, iar
puterea este considerată ca fiind „natural” legitimă. În ţările cu PDI mic, dimpotrivă, relaţia stat-
cetăţean e guvernată de un sistem politic pluripartinic şi democratic, iar puterea este considerată
legitimă numai dacă respectă regulile jocului, atât pentru accederea la putere, cât şi pentru
conservarea ei. În primul caz, vom întâlni recursul la vilenţă şi pentru păstrarea puterii
(intervenţiile jandarmeriei), şi pentru înlăturarea ei (revoluţiile), pe când în cel de-al doilea, vor
domni nonviolenţa şi schimbările „de catifea”, graduale. În ţările germanice distanţa faţă de
putere este mică, pe când în cele latine, asiatice sau africane este mare. România ocupă din acest
punct de vedere locul 7, cu 90 de puncte, ceea ce înseamnă o distanţă mare faţă de putere.
ii)   Individualism-colectivism este dimensiunea ce surprinde relaţiile dintre indivizi, atitudinile
pe care ei le au unii faţă de alţii şi faţă de societate. Modul de raportare a individului la grup (mai
ales la familie) determină împărţirea culturilor naţionale în două mari categorii:
culturi colectiviste, în care individul se legitimează prin calitatea sa de membru al grupului; şi
culturi individualiste, în care individul se legitimează prin calităţile sale individuale. În culturile
colectiviste, valorile principale sunt armonia şi ruşinea, valori prin excelenţă colective, iar în
cele individualiste, valoarea socială principală este vinovăţia. În societăţile individualiste se
consideră că educaţia are scopul ca individul să ajungă în situaţia de a se descurca singur în viaţă,
pe când în cele colectiviste educaţia este văzută ca o modalitate de a face ca individul să devină
folositor grupului. În privinţa locului de muncă, în culturile colectiviste sunt privilegiaţi angajaţii
din familie, în cele individualiste – performanţa. În urma unor măsurători sociologice efectuate
în mai multe ţări, Hofstede stabileşte indicele de individualism (IDV) al fiecărei culturi în parte.
Ca regulă generală, culturile occidentale sunt individualiste, iar cele orientale sunt colectiviste.
Romania are un IDV mic – 30 p, definindu-se ca o cultură colectivistă.
iii) Masculinitate-femininitate. O cultură este „masculină” dacă valorile promovate în cadrul ei
sunt valori de tip masculin, „dure”. Așa sunt: dorinţa de câştig/avansare/recunoaştere, spiritul de
competiţie, puterea, ambiţia, banii, succesul personal, progresul, inegalitatea între sexe. Valorile
apreciate în cea mai mare măsură în culturile feminine sunt cele feminine, „sensibile”, ca de
exemplu: siguranţa locului de muncă, nivelul de trai ridicat, relaţionarea pozitivă cu şefii,
generozitatea, prietenia, solidaritatea, egalitatea (inclusiv între sexe) etc. Japonia, Germania,
Austria sunt ţări masculine, țărilele latine şi cele nordice sunt „feminine”, iar cele anglo-saxone
sunt moderate. Măsurătorile lui Hofstede stabilesc indici „de masculinitate” (MAS) specifici
fiecărei culturi. Astfel, cu cât MAS este mai mare, cu atât acea cultură este mai „masculină”, un
indice MAS mai mic fiind specific culturilor „feminine”. Cea mai „masculină” cultură este
Slovacia, cu un MAS de 110 p, iar cea mai „feminină” este Suedia, cu 5 p. România prezintă un
punctaj mediu – 42 p, ea ocupând locurile 51-53, alături de Spania şi Peru.
iv) Evitarea incertitudinii reprezintă toleranţa variabilă pe care o au exponenţii diverselor culturi
faţă de imprevizibil. Imprevizibilul produce în general o anume anxietate. Aşadar, cu cât avem o
toleranţă mai mare în raport cu el, cu atât vom avea un indice mai mic de evitare a incertitudinii
(UAI) şi invers. Culturile care caută să evite incertitudinea văd neprevăzutul ca pe o ameninţare
potenţială, încercând să-l reducă cât mai mult prin tot felul de măsuri. Aceste culturi au
caracteristici precum: evitarea riscului, planificarea riguroasă a activităţilor, respectarea strictă a
regulilor şi ceremoniilor tradiţionale, stabilitatea socială etc. Cele ce acceptă incertitudinea se
caracterizează prin: acceptarea riscului şi nesiguranţei, acceptarea noului şi a schimbărilor „din
mers”, reguli laxe, iniţiativă personală, toleranţă, realtivism etc. În general, ţările cu tendinţă de a
evita în mare măsură incertitudinea sunt ţările catolice şi cele ortodoxe, pe când cele protestante,
budiste şi hinduse au tendinţa de a o accepta. România ocupă locul 14, cu 90 de p. De menţionat
că aşa cum anxietatea nu se confundă cu frica, incertitudinea nu trebuie confundată cu riscul. A-
ţi asuma incertitudinea nu înseamnă asumarea iraţională a riscului, ci o atitudine mai relaxată
faţă de el.
v)   Parametrul orientare în viaţă pe termen lung/scurt descrie orizontul de timp avut în vedere
pentru acţiunile indivizilor. Culturile orientate pe termen lung sunt caracterizate de orientarea
spre viitor, planificarea riguroasă a activităţilor, concentrare pe o singură activitate, propensiune
spre investiţii şi economisire, perseverenţă, cumpătare, organizarea şi conservarea relaţiilor prin
statut, respectarea traditiilor, reciprocitate etc. Astfel de culturi sunt China, Japonia, Coreea de
Sud, Taiwan, Hong Kong, India etc. Dimpotrivă, societăţile cu orientare pe termen scurt au o
gandire normativă, valorizează cinstea personală, au o orientare fermă spre trecut şi prezent şi o
preţuire mică a viitorului. Aici, schimbările se petrec mai rapid, iar angajamentele nu sunt o
piedică în calea schimbării. Culturile orientate pe termen scurt sunt concentrate pe obţinerea
rapidă a rezultatelor, pe efectuarea mai multor activităţi simultan pe căutarea siguranţei personale
şi a stabilităţii etc. Astefel de culturi orientate sunt: SUA, Marea Britanie, ţările islamice, cele
africane etc. Există şi culturi orientate pe termen mediu: ţările nordice, Olanda, Franţa, Germania
etc. În ceea ce priveşte punctajele, China este ţara cu orientarea în viaţă pe termenul cel mai lung,
ea având un OTL de 118 p. La celălalt capăt stă Pakistanul, în al cărui caz până şi expresia
„orientare pe termen scurt” este improprie, de vreme ce punctajul său OTL este de 0 p., ceea ce
înseamnă că acţiunile zilnice ale individului se desfăşoară în lipsa oricărei perspective de viitor.
România este o cultură cu orientare pe termen mediu spre scurt – 42 p.
Cunoașterea acestor dimensiuni culturale relevate de economistul și sociologul olandez Geert
Hofstede este utilă celor ce activează în domeniul afacerilor economice internaționale, deoarece
faptul de a ști care sunt dimensiunile culturale în funcție de care acționeayă partenerul tău, te
poate ajuta să îl înțelegi mai bine și să găsești punți de comunicare care să te conducă mai ușor și
mai rapid la găsirea unei soluții de compromis, reciproc avantajoasă. Blocarea irațională,.
Tribalistă, în propriile tale valori și în propriile tale scheme mentale nu este de folos nimănui.
Nici măcar ție.
2.    Principii etice ale companiilor multinaţionale. Pentru un acord legat de valorile şi
principiile morale ce trebuie respectate de agenţii economici internaţionali, au discutat mai multe
grupuri de lucru. În dialog cu Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO), Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) etc., mai multe firme multinaţionale au adoptat
coduri etice pentru activităţile lor. Niciunul nu are încă o recunoaştere generală, dar dacă ar fi
respectate, ele ar contribui la realizarea unui cadru pozitiv pentru comportamentul etic.
Principiile lor fundamentale sunt: respectul pentru viaţă, încrederea în partenerul de
afaceri, respectarea contractelor şi a înţelegerilor încheiate. Fără oricare dintre ele, tranzacţiile
comerciale devin instabile şi problematice. Experienţa de până acum a firmelor transnaţionale
arată că aceste principii şi codurile clădite pe ele pot contribui decisiv la instituirea unui climat
moral în ţările unde activează. Cele mai importante datorii morale pe care companiile
multinaţionale trebuie să şi le asume în acest scop sunt:
· Multinaţionalele trebuie să lupte pentru îmbunătăţirea legilor şi instituţiilor din ţările gazdă.
Chiar dacă există actori economici transnaâionali care profită de slăbiciunile legislaţiei sau
instituţiilor din ţările nedezvoltate, firmele occidentale trebuie să-şi asume nu doar datoria
morală de a nu profita de pe urma acestor slăbiciuni, ci chiar pe aceea de a contribui, alături de
organismele internaţionale şi de ONG-uri, la îmbunătăţirea legislaţiei şi a activităţii instituţiilor
locale.
· Firmele transnaţionale trebuie să respecte drepturile angajaţilor şi să îi determine şi pe
partenerii locali să facă acest lucru. E necesar nu doar ca ele să respecte drepturile sindicale
(siguranţă în muncă, repaus zilnic şi săptămânal, concediu plătit etc.), ci chiar să refuze să facă
afaceri cu furnizori şi subcontractori care nu respectă aceste drepturi.
· Multinaţionalele trebuie să plătească în mod corect taxele şi impozitele către ţara gazdă. Unele
multinaţionale încearcă să scadă suma cuvenită pentru plata impozitelor prin recursul la
tranzacţii comerciale intra-grup, ceea ce reduce considerabil acea sumă dacă ţinem cont de faptul
că 60% din comerţul internaţional se realizează între entităţi din acelaşi grup.
· Firmele multinaţionale trebuie să respecte legile și valorile culturale ale ţării gazdă dacă acestea
nu încalcă normele şi valorile morale universale. Această datorie le revine pentru a se abţine de
la practicarea unui „imperialism cultural” care se degajă oricum din campaniile publicitare şi din
practicile cotidiene ale acestor companii.
· Transnaţionalele trebuie să folosească resursele ţării gazdă în aşa fel încât să nu afecteze
dezvoltarea ei pe termen lung. Unele companii dornice de profit imediat pot acţiona imoral prin
exploatarea necontrolată a resurselor ţării gazdă sau prin provocarea unor dezastre de mediu. Însă
majoritatea companiilor multinaţionale aleg să acţioneze în mod etic, astfel încât să contribuie
inclusiv la dezvoltarea ţărilor în care îşi desfăşoară activitatea.
*
Se înțelege, simpla formulare a acestor principii şi datorii morale nu a rezolvat toate problemele.
Multe probleme îşi aşteaptă încă soluţia. Este important însă că cele mai presante au fost deja
identificate de firmele transnaţionale, ceea ce nu e puţin. Este de sperat că, odată pornită, etica în
afacerile internaţionale va continua cu rezultate pozitive pentru tot mai multe categorii de grupuri
active în economia globală.