Criza din Marea Azov și perspectivele securității regionale

în Marea Neagră

Evenimentele de săptămâna trecută au marcat o nouă situaţie inflamată în jurul Strâmtorii

Kerci, la intrarea din Marea Neagră în Marea de Azov. Practic, în războiul ruso-ucrainean,
lucrurile au escaladat la nivelul tirurilor din partea marinei militare ruse împotriva celor trei vase
ale marinei ucrainene, în Marea Neagră. Cu rănirea a 3 militari ucraineni, în timp ce alţi trei au
fost loviţi în timpul tirurilor şi a capturării navelor.

Al treilea front deschis în războiul ruso-ucrainean

Într-adevăr, putem constata că s-a deschis un al treilea front în războiul ruso-ucrainean.

Este vorba despre lansarea frontului în Marea de Azov, după anexarea Crimeei şi agresiunea
militară din Estul Ucrainei. Apoi, vorbim fără dubiu despre o premieră, despre cum se anexează
de facto o mare. Dacă am avut anexări teritoriale, azi vedem cum Rusia a anexat, de facto, Marea
de Azov.

Dar poate cel mai important lucru este că, dacă până acum am vorbit despre ambiguitate,
neatribuire şi negare credibilă în acţiunile hibride ale Rusiei, azi acţiunea se face direct sub steag
rusesc. La anexarea Crimeei, au acţionat aşa-numiţii „omuleţi verzi“, trupele speciale GRU cu
uniforme noi şi recognoscibile, fapt care l-a făcut pe Vladimir Putin, la 1 an după anexarea
Crimeei, în 14 martie 2015, într-un interviu televizat, să recunoască faptul că era vorba despre
trupe ruse. „Noi eram“, a afirmat Putin, „doar nu era să lăsăm baza noastră de submarine din
Sevastopol să devină o bază NATO“.

În Estul Ucrainei, al doilea front a avut drept protagonişti voluntari, mercenari şi soldaţi
ruşi „aflaţi în concediu“, „care s-au rătăcit dincolo de frontiere“, cum ne spunea candid Ministrul
rus al Afacerilor Externe Serghei Lavrov, şi arme „cumpărate, probabil, în piaţă la Rostov pe
Don“. O ambiguitate expusă după Debaltseve, în vara lui 2014, când a fost nevoia ca armata
regulate rusă să pătrundă în estul Ucrainei, aproape deschis, pentru a re-echilibra frontul unde
Armata ucraineană, susţinută de voluntari, ameninţa să rupă cele două pseudo-republicuţe şi
legătura dintre ele, într-o ofensivă în care lucrurile urmau să se restabilească, dacă nu era o forţă
regulată ordonată, puternică şi capabilă să restabilească linia frontului.
 Acum, în Marea Neagră – vasele ucrainene au fost lovite când încă nu pătrunseseră în
Marea de Azov, acolo unde dăinuie încă ambiguitatea statutului, agresiunea a fost una directă, şi
chiar dacă a avut la bază nerecunoaşterea anexării Crimeei şi transformării de către Rusia a
întregii strâmtori Kerci în ape teritoriale şi strâmtori interne, (strâmtoarea a fost blocată de un
petrolier, nimeni nu a pătrus acolo), atacul s-a produs când navele erau în marea liberă, navigând
spre Vest, înapoi spre Odesa. Asupra lor s-a tras concomitent din avion, din elicoptere de atac şi
de pe nave, cu 6 rachete anti-navă, iar abordajul şi preluarea navelor intră lesne la capitolul
piraterie de stat.

Implicaţii şi context strategic a unei agresiuni militare calificate în Marea

Neagră

Întărirea Flancului Estic al UE şi NATO s-a făcut pe considerente strategice

convenţionale: partea de nord a Flancului Estic a fost cea mai vizată, pentru că acolo avem
câmpia europeană unde s-au desfăşurat toate acţiunile militare din istorie, cu certitudine din
primele două războaie militare, şi unde geografia nu ajută în nici un fel apărarea. Acolo unde
statele baltice, aflate între Rusia, Belarus şi Kaliningrad, pot fi recucerite, dar nu apărate, acolo
unde un fait accompli poate fi stabilit oricând de către Rusia. Acolo unde doar descurajarea
prezenţei multinaţionale (altfel simbolice) şi apărarea comună întărită prin articolul 5 al NATO
pot să conteze.

Pe de altă parte, Rusia ştie foarte bine să facă cu ochiul într-o parte şi să acţioneze în alta.
Până una-alta, anexarea Crimeei şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei au vizat, mai
degrabă, partea sudică a Flancului Estic al NATO. Aici, în coastele României, la 340 mile
marine, două minute de zbor al unei rachete. Mai mult, şi acest incident, provocarea realizată
prin agresiune directă la adresa navelor militare, cu rănirea militarilor ucraineni, s-a derulat în
Marea Neagră, în partea sudică a Flancului Estic, nu în zona de Nord.

Trebuie să notăm, de asemenea, în context, că pe baza revizionismului Rusiei şi a

abordării sale revanşarde, regulile jocului sunt în schimbare majoră la nivel european. Nu e cazul
să trecem în revistă tratatele de control a armamentelor care nu mai sunt valabile, care sunt
încălcate sistematic, sunt interpretate sau relativizate. În primul rând, Tratatul Forţelor
Convenţionale în Europa a fost denunţat de către Rusia în 2007 şi Moscova s-a retras efectiv din
el în 2015. Acesta controla un număr de categorii de armamente pentru a evita escaladarea,
militarizarea şi a realiza creşterea încrederii în regiune, cu precădere în zona gri şi la zonele de
contact între blocul occidental, NATO şi UE, şi Rusia.
 Apoi Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie în Europa (Tratatul INF) e încălcat de
Rusia de 7 ani, ne spune Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg. Tratatul INF despre care
toţi se agită astăzi să susţină menţinerea lui, acum că SUA somează direct, public, Rusia să-l
respecte, în caz contrar Washingtonul se va retrage oficial. Nu în ultimul rând, putem constata că
singurul tratat încă în vigoare, care intră sub imperiul creşterii încrederii, este Tratatul Cer
Deschis, al inspecţiilor din aer pe teritoriul celor două părţi.

În rest, au căzut, prin revizionismul Rusiei, pe rând: Acordul Helsinki 1, fondator al

CSCE, care vorbea despre respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei
statelor şi despre inviolabilitatea frontierelor în Europa, Tratatul Halsinki 2, fondator al OSCE,
Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, Actul Fondator NATO-Rusia (aici, documentul are
principiile Helsinki în prim plan, iar restul de două treimi este referinţa la Tratatul Forţelor
Convenţionale în Europa, deci azi a mai rămas din el respectat doar titlul şi coperţile acestui
Act), acelaşi lucru şi în relaţiile UE-Rusia, unde Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu mai are
nimic viabil şi doar varianta Acordurilor Messeberg par să mai intereseze, pe variantă bilaterală
ruso-germană, de discutare a securităţii Europei în format doi plus doi, la nivel de preşedinţi ai
Comisiei şi Rusiei şi de Miniştri de Externe – înalt reprezentant UE. Nu mai vorbim despre
Memorandumul de la Budapesta 1994 (cu garanţii statele membre ale Consiliului de Securitate al
ONU) şi toate acordurile CSI de la formarea în 1991 până astăzi.

7 motivaţii şi semnificaţii pentru atacul militar din zona Kerci

Pentru a explica izbucnirea crizei din preajma strâmtorii Kerci, trebuie să începem prin a
privi cu atenţie şi a compara contexte şi situaţii, încercând să ne punem în locul Rusiei. Astfel,
putem constata că, cu nici o săptămână înainte de atac, Ucraina a introdus în propria Constituţie
– cum a făcut-o deja Georgia şi a încercat să facă Republica Moldova, cu perspectiva europeană
- integrarea în NATO şi UE (vezi). O garanţie a orientării strategice a cărei relevanţe să vădeşte
în multiple momente, mai ales că Rusia nu cred că are vreun vis că va avea prea curând o coaliţie
pro-rusă la Kiev.

Dacă ne aducem aminte de anexarea Crimeei, vedem că şi atunci acţiunea s-a produs
după ce a devenit clar că nu numai populaţia îşi doreşte integrarea în UE şi semnarea acordului
de asociere cu UE (respins de Yanukovici la Vilnius) şi nu integrarea în Uniunea euro-asiatică, ci
chiar întreaga clasă politică, ce merge în acea direcţie. De aceea, după Maidanul pro-european de
pe străzile Kievului, din noiembrie 2013-februarie 2014 şi represiunea cu 100 de morţi a forţelor
de ordine sub influenţă, consultanţă şi control rus, Yanukovici a fugit, un declanşator al acţiunii
ruse în Ucraina.

Apoi, în al doilea rând, nu trebuie uitată ruperea ortodoxiei ucrainene de Biserica Rusă.
Reabilitarea bisericilor schismatice – Patriarhia Ortodoxă ucraineană şi Mitropolia ortodoxă
ucraineană ruptă de Mitropolia Kievului şi a întregii Ucraine sub ascultarea Bisericii Ortodoxe
Ruse - de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolelui şi perspectiva anunţată de acordare a
autocefaliei (sinodul ecumenic de ieri a confirmat Tomosul) a creat o ruptură şi distrugerea unui
alt instrument de control post- imperial al Rusiei la nivelul credinţei şi populaţiei, un instrument
de influenţă enorm în Ucraina. De altfel, e un trend pe care a intrat Patriarhia Ecumenică, cea
care a desfiinţat şi mitropolia rusă a Europei Occidentale tot cu ocazia prezentei reuniuni a
Sfântului Sinod.

În al treilea rând, ciocnirea în Marea de Azov era de anticipat. Am mai avut divergenţe
încă de la Independenţa Ucrainei, am avut criza din 2003 cu insula Tuzla - o insulă din
proximitatea malului rus pe care Rusia a vrut să o unească fizic cu propriul teritoriu pentru a
schimba regulile, a prelua la delimitare şenalul navigabil din strâmtoarea Kerci, o serie de resurse
petroliere din Marea de Azov şi a dezechilibra situaţia existentă. În urma acestei crize, s-a
semnat un acord prin care Marea de Azov e declarată mare internă între Rusia şi Ucraina, ieşind
din dreptul mării şi convenţia UNCLOS. Acordul nu a fost ratificat niciodată de Rusia din 2003,
de unde ambiguitatea statutului utilizată astăzi, ca să nu mai vorbim despre prezumţia de
premeditare în acest caz.

Pe de altă parte, în cazul nostru concret, marina ucraineană a notificat trecerea prin
strâmtoarea Kerci a navelor sale – de unde timpul fizic pentru ca Rusia să blocheze strâmtoarea
cu un petrolier plasat sub podul (altfel ilegal construit) peste strâmtoarea Kerci. Numai că partea
rusă a explicat că aştepta să i se ceară PERMISIUNEA pentru traversarea strâmtorii, şi nu să fie
DOAR notificată. Faptul că în septembrie trecuseră pe acolo navele ucrainene militare exclude
orice argument că am avea de a face cu o provocare ucraineană (susţinerea lui Vladimir Putin,
două zile după criză).

În al patrulea rând, Rusia se plânge de presupusa încercuire la care ar fi supusă de către

NATO în Vestul său, respectiv de către Statele Unite de jur împrejurul lumii. E un sentiment de
frustrare şi o neînţelegere a regulilor internaţionale la care este parte, în special a acordurilor din
spaţiul post-sovietic, de la formarea CSI până astăzi. Într-adevăr, Rusia a acceptat că republicile
unionale devin state independente şi suverane, libere să-şi aleagă singure partenerii pentru
securitatea şi prosperitatea lor. Astăzi încearcă să le impună un statut de suveranitate limitată de
propriile interese, o doctrină Brejnev reinventată, la care s-a adăugat asumarea unor privilegii
speciale, definite unilateral, de apărare a drepturilor „ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor“, orice
ar însemna cele trei concepte.
 Pe de altă parte, se identifică un sentiment al izolării din care Rusia nu mai iese. E de
ajuns să verificăm agendele deplasărilor lui Vladimir Putin din ultima lună, şi a premierului
Medvedev (da, Rusia are şi un premier, dacă aţi uitat, a fost şi preşedinte) care înseamnă
participări la numeroase reuniuni minore, conferinţe marginale, o lună întreagă, doar-doar să fie
băgată în seamă. Izolarea aceasta şi dorinţa de a reveni în prim plan şi de a fi băgată în seamă
poate fi o explicaţie mult mai bună decât cea a dorinţei de a ieşi din cercul presiunii NATO şi a
SUA care o înconjoară, după propria percepţie. Şi anularea întrevederii Trump-Putin de la
reuniunea G20, de la Buenos Aires, vine să marcheze lovitura exact în zona cea mai sensibilă şi
dureroasă pentru ruşi: izolarea.

„Provocarea ucraineană“, dezminţită de faptele şi aşezarea trupelor pe teren

În al cincilea rând, deşi s-a vorbit de către Vladimir Putin şi propaganda rusă de
provocarea făcută de Ucraina, navele mergeau dintr-un port ucrainean, Odesa, într-un alt port
ucrainean, Mariupol, prin marea liberă, Marea Neagră, unde se aplică dreptul mării al ONU
(Convenţia UNCLOS) prin strâmtorile comune ruso-ucrainene în marea comună sau în marea
liberă, Marea de Azov - în funcţie de acordul la care ne referim, dat fiind cazul ambiguităţii ce
persistă aici. Deci nici o încălcare de „ape“ teritoriale.

În plus, partea ucraineană vorbeşte despre provocarea navelor ucrainene ca să tragă. Într-
adevăr, ce s-ar fi întâmplat dacă acestea deschideau focul spre a se apăra? Scopul final ar fi
generarea unui atac terestru masiv spre direcţia Mariupol. Vorbesc despre asta nu numai oficialii
ucraineni – de la Preşedintele Petro Poroshenko la şefii SBU – ci mai ales poziţionările pe teren
ale capabilităţilor ruse imediat după atacul militar la adresa navelor ucrainene: 500 de avioane
pregătite, 180 de elicoptere de atac, dublarea numărului de tancuri, la 20 km de Mariupol, şi aşa
mai departe. Capabilităţi despre care serviciile de informaţii ucrainene au făcut vorbire, dar care
pot fi verificate de către oricine.

Al şaselea punct de motivaţie este, într-adevăr, perspectiva anului electoral ucrainean, cu

alegeri prezidenţiale în luna martie şi generale la final de an. Blocarea economică a strâmtorii
Kerci şi a porturilor ucrainene. În Marea de Azov de circa 6 luni, ruşii fac controale inopinate,
blocând transporturile, întârziindu-le, anunţă exerciţii militare reale sau false pentru a bloca
traficul, descurajând transportatorii şi aruncând în aer afacerile pentru că, după ce că au construit
un pod foarte jos, pentru a bloca accesul navelor de tonaj mare, care fac transportul eficient,
acum îl blochează şi pe cel obişnuit. Mai mult, o scădere cu 1-2% din PIB a economiei ucrainene
poate afecta alegerile. Din păcate, la toate semnalele anterioare privind şicanele şi abuzurile în
Marea de Azov, NATO, UE, SUA au reacţionat foarte slab, de unde încurajarea pentru acţiunea
militară a Rusiei pe care am văzut-o.
 Nu în ultimul rând, al şaptelea, putem să ne uităm la explicaţiile care implică politica
internă, Vladimir Putin a scăzut dramatic în sprijinul popular – un hâtru ar spune că e un caz de
aplicare a zicalei cum ajungi al doilea când alergi singur. A ajuns la 39% sprijin public după
criza pensiilor, şi reformele nu au ajuns încă la taxe şi impozite. Şi anexarea Crimeei s-a
consumat după ce Vladimir Putin ajunsese sub 40% sprijin public, de aceea a fost nevoie de un
război şi o realizare majoră ca să-l reabiliteze în sondaje, ridicându-l la 80%. Mai mult, Edinaia
Rossia, partidul său, a avut rezultate dezastruoase în alegerile locale, deşi nu are, practic,
competitori reali. Opoziţia e aneantizată, şi foarte slabă, alteori inexistentă, oricum controlată şi
subminată constant prin acţiuni administrative. Şi totuşi, ruşii controlaţi, dar nicidacum naivi, au
reacţionat prin vot. Acesta e un fapt.

Despre politica internă ucraineană, s-a zis că Petro Poroshenko e slab şi nu intră în turul
doi. Vladimir Putin spunea că-i pe locul 5 chiar, cu 5% din sprijinul popular. Nu ştiu la ce
sondaje s-a uitat, dar situaţia arată pe Poroshenko pe locul trei, cu 12% (faţă de 18% al Iuliei
Timoshenko) la relativă egalitate cu fostul ministru al Apărării Hritsenko, ultimul nebeneficiind
de o structură teritorială majoră. Fireşte că oricine s-a aşteptat că Poroshenko va folosi
oportunitatea ivită de criză şi va plusa în propriul beneficiu. Intrarea într-o criză şi gestionarea
consecventă şi solidă duce la creşteri electorale, cu observaţia că şi gestiunea proastă a unei crize
poate duce la efectul invers. Deci un joc la risc mare, lesne de anticipat de către partea rusă (mai
ales sub presiunea Maidanului din Kiev şi a naţionaliştilor, era imposibil să aibă altă reacţie), de
unde naraţiunea rusă privind „provocarea ucraineană“.

Reacţiile necesare: o pledoarie pentru Flota NATO în Marea Neagră

Reacţiile diplomatice au fost extrem de ferme şi bine plasate. Şi nu vorbesc despre

componenta apelurilor telefonice: Vladimir Putin îi cere doamnei Merkel să îl aducă pe
Poroshenko la ordine, doamna Merkel vorbeşte cu Preşedintele ucrainean să discute direct cu
Moscova, cu Putin, după care Rusia lui Putin afirmă că nu are ce discuta cu Poroshenko şi cu
ucrainenii. Deci eşec total.

Mă refer direct la dezbaterea din Consiliul de Securitate al ONU, cu precădere la

respingerea propunerii ruse de a discuta despre „încălcarea suveranităţii sale teritoriale“ –
propunere plasată cu o oră înaintea reuniunii convocate de SUA/Ucraina, şi respinsă cu 7 voturi
împotrivă, 4 abţineri şi 4 voturi pentru, Rusia, China, Kazahstan (nu-mi amintesc să fi recunoscut
nici el anexarea Crimeei) şi Bolivia. Dezbaterea ulterioară, cea propusă de SUA, a fost una
extrem de bună în care nimeni nu a avut decât cuvintele clare despre agresiune la adresa Ucrainei
şi în care ambasadorul rus – reprezentantul adjunct la ONU al Moscovei - a fost complet izolat.
Credem noi că a fost un moment în care descurajarea s-a produs faţă de o ulterioară agresiune
terestră spre Mariupol.

Ce ar trebui făcut? Un număr de idei sunt pe masă, şi din nou nu mă refer la cele
ucrainene mai ofensive, de a aduce nave NATO în Marea de Azov, propunere evident respinsă
drept provocatoare pentru Rusia.

E vorba, mai întâi, despre sancţiuni. Regimul de sancţiuni trebuie întărit. Nu se întâmplă
peste noapte, există o anumită inerţie, dar noile sancţiuni pot viza sistemul Swift de transferuri
financiare internaţionale, sau pot viza direct marile bănci ruse, sau resursele celor responsabili
vizaţi din băncile occidentale. Apoi e vorba despre livrările simbolice de arme pentru Ucraina.
Poate fi o bună abordare strategică aceasta: la fiecare pas al agresiunii ruse, Ucraina primeşte
arme. Acum ar fi buna rachetele anti-navă cu care să fie dotate porturile ucrainene Mariupol şi
Berdiansk pentru a se apăra în cazul unei agresiuni de pe mare. Poate şi ambarcaţiuni militare
uşoare pentru Marea Neagră şi Marea de Azov.

Tot pentru descurajarea oricărui atac viitor, ar fi utilă o declaraţie explicită potrivit căreia,
orice centimetru va înainta Rusia în interiorul teritoriului ucrainean, Ucraina va primi câte arme
şi sprijin are nevoie pentru a se apăra. Şi invers, orice centimetru va încerca Ucraina să-l facă,
agresiv, pentru a-şi recupera teritoriul ocupat prin forţă va fi soldat cu pierderea sprijinului
occidental. E o declaraţie care, făcută unanim şi susţinută prin fapte, poate juca un rol relevant de
descurajare a unei viitoare noi ciocniri de orice tip.

Marcăm aici şi schimbarea de abordare globală în privinţa Rusiei: dacă până de curând era
preferată rezerva, echilibrul, evitarea escaladării prin expunerea publică a responsabilităţilor,
ţinând evenimentele de natură agresivă ale Rusiei, de pe toate meridianele, în afara spaţiului
public, folosindu-se doar canalele de comunicare diplomatice, astăzi s-a trecut la o strategie de
„blame and shame“, expunere şi blam împotriva Rusiei pentru fiecare acţiune, care e însoţită de
probele pentru fiecare agresiune, cele ce pot fi făcute publice, şi de circularea în spaţiul aliat, pe
canalele de schimb de informaţii, a datelor nepublice care probează şi expun agresiunea rusă.

În fine, cred că situaţia actuală pledează fără drept de apel pentru instituirea unei Flote
NATO la Marea Neagră. Acţiunile ruse agresive nu s-au produs în Marea de Azov, ci chiar în
Marea Neagră, alte acţiuni de intimidare şi blocare a transportului au loc în largul portului
Odesa, rămânând puţine culoare de mişcare pentru comerţul ucrainean, iar un asemenea tip de
acţiune se poate replica şi în alte locuri din Marea Neagră, dacă reacţia nu este imediată şi la
timp. Aici rezervele Turciei şi ezitările, răzgândirile şi dansul Bulgariei ar trebui să primească
argumente puternice, iar prezenţa structurată a NATO în Marea Neagră, sub forma unei flote
care cuprinde vasele tuturor aliaţilor, devine obligatorie pentru securitatea regională.