Sunteți pe pagina 1din 12

CUPRINS

Introducere
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Conţinutul unităţii de învăţare 3. 3.1. Principiul legalităţii
3. 3.2. Principiul ierarhiei
Principiul cuntinuităţii
Principiul operativităţii
Principiul oportunităţii
Principiul revocabilităţii
Principiu eligibilităţii
Principiul autonomiei locale aplicat pentru administraţia publică 3. 3.9. Principiul
descentralizării administraţiei
Principiul deconcentrării serviciilor publice
Principiul consultării cetăţenilor
Îndrumar pentru verificare/autoverificare

3.1 Introducere
Administraţia publică trebuie să răspundă unor exigenţe sporite legate de buna gestionare a
problemelor comunităţii locale şi a intereselor membrilor acestora. Din aceste exigenţe
rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează administraţia publică din
România.
Temeiul legal al principiilor cadru se regăseşte atât în Constituţia României cât şi în Legea nr.
215/2001 - legea cadru a administraţiei publice locale.
Fiecare sistem administrativ are particularităţile sale, principiile cadru determină relaţiile
stabilite între diferitele paliere administrative în cadrul raporturilor centru-local( principiul
descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice) şi
autorităţi cetăţeni ( principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării
cetăţenilor)
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


înţelegerea conţinutului principiilor cadru şi rolul lor în organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale ;
cunoaşterea importanţei principiilor în interpretarea fenomenelor administrative;
conştientizarea efectelor principiilor generale asupra structurilor administrative în funcţie de
natura structurii statului unitar sau federal ori a regimului politic şi formei de guvernământ;
importamţa principiilor în determinarea relaţiilor stabilite între diferitele paliere
administrative în cadrul raporturilor centru-local şi autorităţi - cetăţeni.
Competenţele unităţii de învăţare:
studenţii se vor familiariza cu cadrul legislativ al principiilor cadrul ale administraţiei
publice, potrivit cărora este organizată şi funcţionează administraţia publică în România;
dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte legate de principiile cadru ale
administraţiei publice;
dobândirea unui limbaj de specialitate în vederea argumentării şi descrierii noţiunilor şi
conceptelor specifice administraţiei publice în general şi al principiilor cadru în special;

Timpul alocat unităţii: 2 ore


3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Principiul legalităţii
În conformitate cu art. 102 alin. 1 din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de
guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul asigură materializarea liniilor directoare ale politicii interne şi externe încorporate
în programul de guvernare acceptat de Parlament, ceea ce în plan juridic se meterializează în
iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru alicarea acestora, în aveghe ca
toate autorităţile administraţiei publice să acţioneze cu operativitate şi profesionalism pentru
respectarea Constituţiei şi a legii.
Una din cele mai importante atribuţii ale Guvernului este să asigure executarea de către
administraţia publică a legilor şi a celorlalte acte normative date ăn aplicarea acestora.Acest
principiu este consacrat şi prin art. 2 din Legea administraţiei publice locale.
Sistemul organizatoric numit administraţie publică există pentru a asigura eficienţa existenţei
legilor, astfel subordonarea faţă de lege fiind absolut necesară. Însăşi organizarea statului ca
stat de drept conduce la concluzia că legea - trebuie să fie etalonul la care să se raporteze
activitatea indivizilor umani atât în calitate de beneficiari ai dispoziţiilor şi prestaţiilor
administraţiei publice, cât şi ca demnitari, funcţionari publici sau simpli angajaţi în sistemul
administraţiei publice.
Principiul legalităţii este consfinţit în Constituţia României în art. 116 alin. 2 " Nimeni nu
este mai presus de lege" şi este principiul de bază al administraţiei publice, care instituie
obligaţia ca întreaga activitate a autorităţilor administrative să se organizeze şi să funcţioneze
cu respectarea strictă şi riguroasă a limitelor stabilite de lege.
În spiritul constituţional, esenţa noţiunii de" lege" conţine două aspecte:
legea ca ordine de drept, şi
legea ca decizie de conducere a statului unitar.
Legea ca ordine de drept este prezentată în subtitlul patru , care arată că ierarhia sistemului
juridic românesc cuprinde şapte categorii de acte normative, enumerate în ordine
descrescătoare a forţei juridice: Constituţia, Tratatele interneţionale privind drepturile omului,
Legile organice, legi ordinare, Ordonanţele de Guvern, Hotărârile de Guvern, Actele
administraţiei publice centrale şi locale.
Legea ca decizie de conducere a statului este argumentată în subtitlul doi, care statuează că
funcţionarea unei organizaţii parcurge trei etape : decizie - implementare - control. În timp ce
Parlamentul este organul decizional al statului iar deciziile sale îmbracă forma legilor,
administraţia publică asigură implementarea acestor decizii prin actele şi faptele
administrative.
Principiul legalităţii reprezintă un instrument de realizare a două deziderate la nivelul statului
unitar:
- asigură realizarea ordinii de drept şi garantează menţinerea caracterului uniform al activităţii
administraţiei publice locale, care este constrânsă să se încadreze în limitele generale stabilite
de dispoziţiile legale.
3.3.2. Principiul ierarhiei
Existanţa unor raporturi de drept administrativ între Guvern şi oricare altă autoritate a
administraţiei publice este reliefată în exprimarea : Guvernul " exercită conducerea generală a
administraţiei publice".
Aceste raporturi diferă sub aspectul conţinututlui, în funcţie de principiile care stau ca
fundament structurii administraţiei: unele pot fi raporturi ierarhice ( cele în raport cu
ministerele, în raport cu prefecţii), alte raporturi sunt de colaborare( raporturile cu autorităţile
centrale de specialitae autonome), iar altele pot fi raporturi de tutelă administrativă ( cele faţă
de autorităţile locale alese de cetăţeni în baza principiului eligibilităţii şi care îşi desfăşoară
activitatea în conformitate cu principiul autonomiei locale).
Un principiu nou, specific statelor democratice este principiul general al activităţii
Guvernului în realizarea sarcinilor politice şi a celor administrative : principiul cooperării cu
organismele sociale interesate. Acest principiu are rolul de a garanta transparenţa Guvernului.
3.3.3 Principiul continuităţii
Administraţia publică fiind o activitate prin care se organizează executarea legii, continuitatea
este garantată prin însăşi natura sa . Este inadmisibil a exista momente în care legea să nu
poată fi aplicată în teritoriul în care aceasta trebuie să reglementeze relaţiile sociale
Neaplicabilitatea legii generează dezordine socială conducând în final la anarhie şi la
distrugerea entităţii organizate în stat.
În concluzie, putem spune că dispoziţiile şi prestaţiile administraţiei publice trebuie să aibe
caracter continuu, aşa cum funcţia publică trebuie exercitată fără întrerupere.
3.3.4. Principiul operativităţii
Sistemul " Administraţie publică " trebuie să funcţioneze prin toate compartimentele sale în
mod operativ, atât cele de la nivel central, cât şi cele din unităţile administrativ -teritoriale,
trebuie să preia mesajele de la membrii colectivităţilor, să identifice elementele dominante
comune şi să adapteze rapid activitatea.
Operativitatea trebuie să se manifeste pe mai multe
directii:
în primul rând în ceea ce priveşte recepţionarea mesajelor şi identificarea solicitărilor sau
sesizărilor formulate în mesajele respective;
în al doilea rând în identificarea modalităţilor de răspuns la mesajele primite, în definirea
mecanismelor de acţiune şi în acţiunea concretă de răspuns;
În al trelea rând, din punct de vedere al caracterului activităţii, trebuie acţionat cu
operativitate atât în domeniul prestaţiilo efectuate în folosul membrilor colectivităţii, cât şi în
ceeace priveşte activitatea dispozitivă a organelor administraţiei publice.
Operativitaea în desfăşurarea activităţii orgamelor administraţiei publice este vitală, deoarece
acestora le revine sarcina de a elabora şi adopta acte cu caracter normativ.
Necesitatea normării se deduce de către organele administraşiei publice pe baza semnalelor
venite din societate. Elaborarea şi adoptarea cu întârziere a unui act cu caracter normativ îl
poate face inaplicabil ca urmare a căderii sale în desuetudine.
3.3.5. Principiul oportunităţii
Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării şi de
executare a legii.
Organele administraţiei publice trebuie să dispună de o anumită iniţiativă şi să aibă
posibilitatea de a aprecia situaţiile în care vor emite aceste acte şi să aprecieze oportunitatea
elaborării lor.
Condiţia de oportunitate a actelor administrative trebuie corelată cu legalitatea acestora.
Principiul oportunităţii subliniază prerogativa conferită administraţiei publice , prerogativă în
conformitate cu care aceasta are dreptul şi obligaţia de a aprecia la momentul emiterii unui
act administrativ conformitatea dintre norma de drept şi situaţia de fapt, apreciere pe care
administraţia publică o face pornind de la criteriul intereselor colectivităţii pe care o
reprezintă.
3.3.6. Principiul revocabilităţii
Revocarea este operaţiune ajuridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau
organul ierarhic superior desfiinţează un act. Revocarea intervine pentru nerespectarea
condiţiilor de legalitate, dar mai ales condiţiilor referitoare la oportunitate.
Modalităţile de soluţionare a situaţiilor practice generate de un act administrativ nelegal sau
neoportun sunt : suspendarea, revocarea sau anularea actului respectiv.
Prin suspendare, actul administrativ, fără a fi desfiinţat, nu se mai aplică temporar pentru
legalitatea lui este contestată de o persoană fizică sau juridică, sau pentru că aplicarea lui este
considerată inoportună chiar dacă este legal.
Suspendarea poate fi hotărâtă de organul emitent al actului, de organul ierarhic superior, sau
pe baza unor dispoziţii legale exprese, de instanţele judecătoreşti. Suspendarea încetează ca
urmare a anulării actului sau prin repunerea lui în vigoare.
Revocarea actelor administrative, ca operaţie juridică prin care organul administraţiei publice
care a adoptat sau emis un act administrativ de autoritate hotărăşte ca actul respectiv să nu-şi
mai producă efecte juridice, poate avea caracter obligatoriu în situaţia în care este prevăzută
de lege în mod expres sau când este dispusă de organul ierarhic superior.
Ideea de revocabilitate a actelor administrative este o regulă decurgând din structura
funcţională a administraţiei publice, pentru că regulile regimului juridic nu pot fi stabilite
decât pe baza regulilor care constituie fundamentul structurii organizatorice a administraţiei
publice. Actele administrative intrate în circuitul civil sunt irevocabile .
3.3.7. Principiu eligibilităţii
Bazele constituţionale ale principiului le regăsim în art. 121 alin.1, care în mod implicit
consacră eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale atunci când enunţă că "
autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile
locale şi primarii aleşi".
Ca fundament al democraţiei stau două reguli esenţiale: reprezentativitatea, care implică
eligibilitatea şi participarea directă.
Alegerea Preşedintelui României , se face prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat ( art. 81 alin.1 din Constituţia României ).
În esenţă principiul eligibilităţii desemnează dreptul membrilor unei comunităţi de a-şi
desemna singuri conducătorii, organele de conducere proprii. Conform principiului
eligibilităţii, autorităţile centrale nu au nici o putere în a influenţa desemnarea autorităţile
publice locale.
Eligibilitatea organelor de conducere este un elemen esenţial al auto-guvernării care
reliefează independenţa faţă de centru. Astfel,organele care gestionează treburile locale nu
sunt numite de la centru, ci sunt alese de membrii comunităţii.
Alegerea propriilor organe de conducere de către membrii comunităţilor locale constituie o
garanţie şi pentru exercitatrea principiului independenţei de exercitare a competenţelor
autorităţilor locale.
3.3.8. Principiul autonomiei locale
Principiul aurtonomiei locale este consacrat de Constituţia României în art. 120, care prevede
că :" administraţia publică din unităţile administrativ- teritoriale se intemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice ".
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 precizează că administraţia publică în
unităţile administrativ- teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul autonimiei locale.
Autonomia locală a fost definită ca fiind: " dreptul şi capacitatea efectivă a unităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii ".
În lege se prevede că că autonomoa locală, ca drept, se exercită de consiliile locale, de
primari şi de consiliile judeţene în calitate de autorităţi ale administraţiei publice locale alese
prin vot universal, egal,direct, secret şi liber exprimat.
Autorităţile administraţiei publice locale pe baza principiului autonomiei locale au dreptul de
a avea iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor carfe sunt date în mod expres în
competenţa altor autorităţi publice.
Autonomia locală se aplică nu numai în raportul dintre administraţia publică centrală şi cea
locală, ci şi în raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale.
Autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice ci şi un drept care se exercită de acestea în numele şi în interesul
unităţilor administrativ-teritoriale.
Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor locale prin consacrarea plenitudinii de
competenţe în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude implicarea altor autorităţi
în luarea acestor decizii.
Autonomia locală a consiliilor locale şi celor judeţene rezultă şi din faptul că, după cum un
consiliu local nu poate anula un act administrativ de autoritate adoptat de un consiliu local ori
emis de către primar, tot aşa nici Guvernul şi cu atât mai puţin un minister sau alt organ de
specialitate al administraţiei publice centrale nu poate anula un act administrativ de autoritate
adoptat de un consiliu judeţean sau emis de preşedintele consiliului judeţean.
În realizarea cerinţelor principiului autonomiei locale, actele ilegale ale consiliilor locale şi
ale celor judeţene pot fi anulate numai de către instanţele de contencios administrativ, la
sesizarea prefectului sau a celor care se consideră vătămaţi în drepturile lor recunoscute de
lege.
Autonomia locală nu înseamnă dreptul unei colectivităţi de a se guverna singură în orice
problemă, fără a se ţine seama de raporturile cu colectivităţile similare sau situate la niveluri
superioare , ori la centru. Colectivităţile locale sunt integrante material ( teritorial ) şi juridic
statului suveran, care le asigură autonomia necesară gestionării treburilor lor specifice, dar
numai în masura în care acestea se încadrează în ordinea juridică a statului.
3.3.9. Principiul descentralizării administrative.
Bazele constituţionale ale principiului descentralizării le regăsim în art. 120 care consacră
principiului descentralizării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică
din unităţile administrativ - teritoriale alături de principiile autonomiei locale şi
deconcentrarea serviciilor publice.
În contextul administraţiei publice, descentralizarea înseamnă transferul vertival de autoritate
sau responsabilităţii de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice locale.
Autorităţile centrale transferă astfel întreaga arie de competenţe inclusiv competenţele
decizionale însoţite de resursele necesare, competenţele de control, mabageriale şi
execuţionale.
Descentralizarea reprezintă procesul prin care se tinde către realizarea autonomiei locale prin
transferarea unei arii cât mai mari de competenţe de la nivelul national la nivelul sub-
naţional, către puterile locale : comune, oraşe şi judeţe.
În ceea ce priveşte descentralizarea serviciilor publice , aceasta trebuie privită potrivit
principiului ca fiind înfiinţarea în fiecare unitate administrativ teritorială a un or servicii,
filiale, corespunzătoare ministerelor şi celorlalte departamente centrale.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor
locale nu se mai face de funcţionari numiti de la centru ci de către cei aleşi de corpul
electoral.
Descentralizarea realizată pe baze teritoriale presupune recunoaşterea personalităţii juridice a
unităţilor administrativ teritoriale, alocarea unui patrimoniu şi existenţa unor organe de
conducere, cu caracter reprezentativ, care să permită colectivităţii locale
organizarea,funcţiunarea şi gestionarea autonomă a propriilor interese.
Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale, desemnate
de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi
administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.
Descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea concentrării
puterilor. Gradul de descentralizare variază după întinderea teritoriului, mărimea populaţiei,
condiţiile economice şi politice existente, tradiţii, etc.
Cadrul legislativ al descentralizării a cunoscut o evoluţie pozitivă începând cu adoptatarea
unei noi Constituţii, continuând cu ratificarea Cartei europene a autonomiei locale şi
adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice administraţiei publice locale.
Descentralizarea nu este un scop în sine, ci un instrument pentru a realiza democratizarea
administraţiei publice şi de a oferi servii publice mai eficiente. Descentralizarea este procesul
prin care se tinde la atingerea unui grad cât mai mare de independenţă administrativă şi
financiară a comunităţilor locale prin transferul de competenţe la autorităţile centrale;
descentralizarea fiind astfel un instrument de realizare a principiului autonomiei locale.
Descentralizarea înseamnă apropierea deciziei de beneficiarii serviciului public. Autorităţile
publice locale cunosc cel mai bine nevoile comunităţilor şi sunt în măsură să le satisfacă în
modul cel mai adecvat.
3.3.10. Principiul deconcentrării serviciilor publice
În sens generic deconcentrarea, ca şi descentralizarea implică depărtarea de centru sau
deplasarea de la centru către margine. Deconcentrarea serviciilor publice presupuneacordarea
structurilor teritpriale ale statului de puteri publice pentru a fi exercitare în numele statului,
însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o variantă a centralizării.
Deconcentrarea presupune transferul de autoritate sau responsabilitate către o sub- structură
aflată în componenţa unei organizaţii mai mari. Deconcentrarea se face prin transferul de
competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din
teritoriu.Deconcentrarea se limitează la transferul de specialitate din teritoriu şi nu la
transferul puterii de decizie.
În timp ce descentralizare presupune transferul vertical de autoritate sau responsabilităţi de la
guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice locale ( transferul puterii
decizionale, manageriale şi puterii financiare), deconcentrarea presupune redistribuirea de
competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.
Principala deosebire dintre descentralizare şi deconcentrare este că în cadrul procesului de
descentralizare competenţele se transferă de la nivelul naţional la nivel sub- naţional local
prin autorităţile descentralizate, în timp ce în cazul deconcentrării competenţele rămân la
acelaşi nivel.
Aceste servicii deconcentrate sunt însă parte ale aceluiaşi sistem de organe centrale, serviciile
deconcentrate nu au putere de decizie şi nici resurse proprii, aşa cum este cazul autorităţilor
descentralizate.
Asemănările dintre descentralizare şi deconcentrare este că în timp ce amândouă au ca
rezultat dezvoltarea unei capacităţi de implementare la nivel local, în teritoriu şi apropierea
actului administrativ de cetăţean.
Bazele constituţionale ale principiului deconcentrării serviciilor publice la regăsim în art. 120
şi art. 117 (2) din Constituţia României. Pe de o parte art. 120 consacră principiul
deconcentrării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ - teritoriale, alături de principiile descentralizării, autonomiei locale. Pe de altă
parte art. 117 (2) conferă Gugernului şi ministerelor, cu avizul Curţii de conturi, dreptul de a
înfiinţa în teritoriu organe de specialitate, în subordinea lor,dacă legea le recunoaşte această
competenţă.Atribuţiile pe care le exercită în teritoriu serviciile publice deconcentrate, pot fi :
exercitarea funcţiei decizionale prin : elaborarea normelor, elaborarea strategiilor, avizare;
exercitarea funcţiei de implementare prin: implementarea strategiilor de coordonare, furnizare
de servicii, organizarea activităţii;
execrcitarea controlului intern şi extern prin: evidenţă, informare, monitorizare, evaluare,
control şi verificare, aplicare de sancţiuni.
Serviciile publice care fac obiectul deconcentrării sunt:
servicii publice de legiferare asigurate de Camera Deputaţilor şi Senatul - ce au ca obiect
adoptarea unor unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în mod
uniform, raporturile siciale dintre membrii societăţii;
serviciile publice judiciare, asigurate de instanţele judecătoreşti - ce au ca obiect soluţionarea
conflictelor ce apar între membrii societăţii;
serviciile publice administrative, asigurate de autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale ce asigură organizarea executării şi organizarea în concret a legilor, precum şi
satisfacerea cerinţelor de viaţă şi de muncă ale populaţiei - securitate, sănătate, instruire,
cultură.
3.3.11. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
Legea administraţiei publice locale în toate formele ei cunoscute în perioada 22 decembrie
1989 - 1 septembrie 2009 a consacrat principiul consultării cetăţenilor în problemele locale
de interes deosebit. Pentru aplicarea acestui principiu, legiuitorul român a creat cadrul juridic
necesar prin Legea nr. 3/2000- Lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
Principiul este consacrat de Constituţia României în art. 31 şi presupune consultatea
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Democraţia participativă
urmăreşte aducerea deciziilor cât mai aproape de beneficiari, care sunt informaţi şi consultaţi
asupra modului de gestionare a autorităţii şi resurselor publice, în urma dialogului dintre
autorităţi şi cetăţeni, în măsura posibilităţilor, sugestiile acestora din urmă sunt integrate în
intervenţiile guvernamentale urmărindu-se astfel satisfacerea nevoilor comunităţii locale.
Consultarea cetăţenilor este principiul care ar trebui să asigure că cetăţenii sunt implicati în
procesul de formulare a politicilor publice şi în luarea deciziilor privind comunitatea.
Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a identifica priorităţile şi nevoile
colectivităţii dar şi pentru a decide şi a alege între opţiunile de soluţionare a unei probleme.
Consultarea urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
definirea priorităţilor şi preferinţelor beneficiarilor unei măsuri administrative;
identificarea punctelor comune dar şi a celor divergente pe care cetăţenii le au cu privire la o
problemă locală;
stabilirea prin consens a unui set de priorităţi care pot fi gestionate cu resursele existente.
În contextul unei dezvoltări durabile a societăţii, fiecare cetăţean este un utilizator de
informaţii în sens larg, de experienţe şi cunăştinţe prezentate corespunzător.
Nevoia de informaţie există la toate nivelurile, de la factorii de decizie dela nivel naţional şi
internaţional la nivelul oricărui individ.
Liberul acces la informaţii nu este o favoare acordată cetăţeanului, este un drept al acestuia.
Acest drept este consfinţit prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi ratificată
de România în 1997 cosfinţeşte pentru prima dată Principiul consultării.
Dreptul la informaţie este prevăzut şi în Constituţia României, ca lege supremă a statului,
care în art. 31 arată că dreptul persoanei la informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra priblemelor de interes personal şi reglementat prin Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informaţia de interes public.
3.4. îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 3
Înţelegerea principiilor cadru este esenţială întrucât aplicarea lor trebuie făcută într-un sistem
naţional cu specificul şi tradiţiile lui, aşa cum spunea profesorul Iorgovan" trebuie să
recunoaştem că tradiţia este parte a dreptului administrativ".
Aportul principiilor la interpretarea fenomenelor administrative, sociale sau juridice este
foarte important, în primul rând legea, toate categoriile de acte normative, inclusiv legea
fundamentală, trebuie aplicată în spiritul şi litera sa.
Prevederea principiilor este făcută în mod expres în legea fundamentală - Constituţia
României, acestea fiind stipulate în art. 20(1) ca fiind: Principiul descentralizării, Principiul
autonomiei locale şi principiul deconcentrării serviciilor publice.
Principiul eligibilităţii nu este reglementat în mod expres de legiuitorul constituant, însă el
rezultă în mod indirect din formularea consfinţită de art. 121 al Constituţiei României :
"consiliile locale alese şi primarii aleşi , în condiţiile legii".
Principiul legalităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice locale îşi are izvorul în
prevederile cuprinse în Titlul II din Constituţia României intitulat Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale, Capitolul I . Dispoziţii comuneîn art. 16 Egalitatea în drepturi,
unde alin. 2 statuează obligaţia că toată lumea trebuie să se supună legii.
În ceea ce priveşte principiul consultării cetăţenilor, Constituţia României, ca lege supremă a
statului , în Titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,, consfinţeşte dreptul la
informaţie prevăzut în art. 31:" Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de
interes public nu poate fi îngrădit...Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin,
sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor pub lice şi asupra
problemelor de interes personal".