Sunteți pe pagina 1din 49

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….2
CAPITOLUL I. SISTEMUL POLITICO-ADMINISTRATIV AL UNIUNII
EUROPENE………………………………………………………………………………….5
1.1. Natura juridică a Uniunii Europene....................................................................................5
1.2. Structura politico-administrativă a UE……………………………….............................14
1.3. Instituții cu rol administrativ……………………………….............................................16
1.4. Guvernarea multilevel. Distribuirea competențelor……………………………………..19

CAPITOLUL II. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCTIONARUL PUBLIC LA NIVEL


EUROPEAN………………………………………………………………………………...23
2.1. Noţiunea de funcţie publică europană…………………………………………………...23
2.2.Tipuri de carieră……………………………………… ………………………………....24
2.3. Categorii de funcţionari în instituţiile Uniunii Europene………………………………..26
2.4.Accesul la funcţia publică la nivel European…………………………………………….30
2.5.Angajarea funcţionarilor titulari în instituţiile Uniunii Europene………………………..34

CAPITOLUL III. REPREZENTAREA ROMÂNIEI ÎN INSTITUȚIILE UNIUNII


EUROPENE…………………………………………………………………… …………..38
3.1. Procedura de selectare a personalului permanent şi contractual în cadrul instituţiilor
europene……………………………………………………………………………………...38
3.2. Comisia Europeană, un „rezervor” de joburi neglijat în România………………………40
3.3. Reprezentantii României în instituţiile UE………………………………………………
42

CONCLUZII………………………………………………………………………………...46
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………49

1
INTRODUCERE

La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, principiile comune aplicabile


administraţiei publice creează premizele unui ,,Spaţiu Administrativ European”, spaţiu care
include un set de standarde de acţiune comune în cadrul administraţiei publice, definite prin
lege şi întărite de practici şi mecanisme responsabile. Spaţiul Administrativ European
reprezintă un proces evolutiv al convergenţei dintre legislaţia naţională privind administraţia
publică şi practicile administrative ale statelor membre. Principiile aplicabile administraţiei
publice, ce vizează atât organizarea şi managementul administraţiei publice cât şi relaţiile
dintre administraţii şi cetăţeni sunt consacrate în sistemele de drept ale ţărilor membre ale
Uniunii Europene, atât în legi cât şi în acte ale Guvernului şi chiar şi în jurisprudenţa
instanţelor care soluţionează litigii ce presupun implicarea administraţiei publice. Unele ţări
au impus codificări ale procedurii administrative, cu scopul de a sistematiza aceste
principii.Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale
acestei ramuri de drept.
În doctrină a fost subliniată necesitatea de a se face distincţie între acele principii care
sunt prevăzute în acte normative, situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale
dreptului administrativ şi acele principii care, fără a fi prevăzute expres în vreun act
normativ, se degajă prin generalizare, căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele
normative respective.
În doctrina occidentală au fost identificate ca principii aplicabile în ipoteza absenţei
bazei legale, în activitatea administraţiei comunitare, principiul egalităţii şi nediscriminării,
principiul securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime, principiul proporţionalităţii -
pe lângă cel al legalităţii, dominant şi cel al libertăţii de decizie a administraţiei.
Evocarea acestor principii a atras în doctrina românească actuală, după modelul
doctrinei occidentale, analiza problemei inflaţiei normative, ce caracterizează atât state de
drept cu tradiţie, cât şi unele state aflate în plină reformă. În Franța, inflaţia de texte din ce în
ce mai greoaie şi generatoare de confuzii este de natură a prejudicia securitatea juridică şi de
a contraveni faimoasei rigori specifice dreptului francez. Revenind, la principiile mai sus
identificate în activitatea administraţiei comunitare, trebuie precizat că, acestea nu pot fi
apreciate izolat, în afara mediului lor juridic. În plus, se poate întâmpla ca aceste principii să

2
cunoască diferite accente în sânul diverselor sisteme juridice şi să prezinte prin urmare,
semnificaţii diferenţiate.
Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a
şti dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de Stat sau dacă
acestea vor fi distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi proprii,
pentru diferite porţiuni din teritoriu.
În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.La nivelul
Statului vom distinge: a). organisme administrative centrale reprezentate de structuri
guvernamentale şi structuri ministeriale; b). organisme administrative specializate şi
c).organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate).
La nivel local vom identifica autorităţi locale de bază şi autorităţi locale intermediare.
Dacă examinăm organizarea şi funcţionarea guvernelor ţărilor din Uniunea
Europeană, după criteriul reglementării constituţionale, distingem mai multe categorii de ţări
şi anume: ţări în care Constituţia reglementează pe larg aceste aspecte, precum Germania,
Grecia, Irlanda, Italia şi Olanda; ţări în care Constituţia reglementează la modul general
organizarea şi funcţionarea Guvernului, lăsând pe seama legii, reglementarea mai detaliată,
precum Belgia, Franța, Luxemburg şi Spania (categorie în care este inclusă şi România); o
ţară în care organizarea şi funcţionarea Guvernului nu are o reglementare constituţională şi
anume Danemarca şi o altă ţară caracterizată printr-o situaţie specifică, deoarece nu dispune
de o constituţie scrisă şi anume, Marea Britanie.
Constituţiile occidentale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi
funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind una din materiile cel mai adesea supusă
schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii cu valoare de
principiu în ceea ce priveşte organizarea, dar mai ales în ceea ce priveşte funcţionarea, strâns
legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. Prin termenul de „administraţie
ministerială” în doctrină se desemnează organele centrale de specialitate subordonate direct
Guvernului, indiferent dacă au sau nu denumirea de ministere, iar titularul lor face parte de
drept, în baza Constituţiei, din Guvern, dar există în fiecare ţară şi organe denumite comitet,
consiliu, agenţie, departament etc. al căror titular, de regulă, nu face parte din Guvern.
Sfera administraţiei centrale de specialitate cuprinde şi anumite autorităţi care nu sunt
subordonate faţă de Guvern, formând sfera „agenţiilor independente” potrivit unei sintagme
utilizată în doctrina anglo-saxonă.
În cadrul numeroaselor mişcări de modernizare a funcţiei publice şi a guvernării
existente la ora actuală în lume, o problemă care se ridică adesea priveşte structurile optime

3
ale serviciilor guvernamentale şi ministeriale, ca şi cum s-ar putea vorbi undeva în lume, de
un model ideal sau ca şi cum această problemă ar putea fi analizată separat în raport cu
atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale.
Lucrarea de față este structurată pe trei capitole, în capitolul I am abordat noțiuni
privind sistemul politico-administrativ al Uniunii Europene, mai exact, natura juridică
a Uniunii Europene, structura politico-administrativă a UE și instituții cu rol administrativ.
În capitolul doi întâlnim noțiuni despre funcția publică și funcționarul public în țări ale
Uniunii Europene, iar capitolul trei cuprinde un studio de caz privind condițiile necesare a fi
indeplinite ca sa ajungi parlamentar European și anume accesul la funcţia publică la nivel
European, angajarea funcţionarilor titulari în instituţiile Uniunii Europene și procedura de
selectare a personalului permanent şi contractual în cadrul instituţiilor europene.

4
CAPITOLUL I
Sistemul politico - administrativ al Uniunii Europene

1.1. Natura juridică a Uniunii Europene


 Cele mai sensibile discuţii privind Uniunea Europeană, sunt cele privitoare la natura
să juridică. Foarte multe teze au fost avansate şi fiecare dintre ele conţine argumente şi critici
suficiente ce-i pot fi aduse. Integrarea este un proces complex, ce se realizează în primul rând
prin intermediul dreptului, al puterii normei juridice cu forţa obligatorie erga omnes. Ea este
un proces evolutiv, dinamica de peste o jumătate de secol punând în lumina caracterul
diferenţiat şi preponderent funcţional, ceea ce explică dificultăţile apărute în conturarea
naturii. În acest demers considerăm că trebuie evitat riscul de a merge dincolo de ceea ce
statele vor să stabilească între ele, pentru că orice teorie este validă doar dacă este  cât mai
fidelă realităţii.
 O primă concepţie este cea relativă la natura certa de organizaţie internaţională 1.
Pornind de la condiţiile constituirii Comunităţilor Europene prin tratate internaţionale ce au
fost încheiate, negociate şi semnate de către statele participante, iar ulterior au  intrat în
vigoare prin procedura ratificării, după regulile constituţionale ale statelor devenite membre,
formal s-au pus bazele unor organizaţii internaţionale. Văzând dispoziţiile  Convenţiei de la
Viena din anul  1969 privind dreptul tratatelor, constatăm că regulile dreptului internaţional
public în materie de constituire a organizaţiilor internaţionale, că subiecte de drept derivat, au
fost întocmai respectate. Comunităţile Europene se bucură de competente atribuite de state
prin tratate şi construcţia comunitară nu aduce atingere identităţii statelor membre şi
suveranităţii lor.
 În cadrul Uniunii Europene, ansamblul relaţiilor dintre statele membre nu se rezumă
doar la cooperare, aşa cum întâlnim în cazul restului organizaţiilor internaţionale, după cum
nici toate raporturile dintre statele membre nu sunt de integrare. Văzând construcţia pe cei
trei piloni, raporturile de integrare sunt specifice doar Comunităţii, în timp ce al doilea pilon
dat de Politică Externă şi de Securitate Comună şi cel de-al treilea dat de Cooperarea în
materie de Justiţie şi Afaceri Interne se realizează în exclusivitate prin raporturi de cooperare.

1
A se vedea: Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur,
Paris, 2004, p.36, Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,
p.39-44,   Manuel Diez de Velasco Vallejo, Leş organizations internationals, ed. Economică, Paris, 1999,p. 19-
21, p.74-86, Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag C.H.Beck, München, 2003, p.58-61,  Peter Fischer,
Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 330-331.

5
O serie de particularităţi date de aplicarea directă a dreptului comunitar şi întâietatea acestuia
în raport cu sistemele juridice naţionale, moneda unică euro şi competentele Băncii Centrale
Europene în elaborarea politicii monetare comune, prevăzută că o competentă exclusivă a
Uniunii Europene, pun în lumina caracterul de organizaţie de integrare sau supranaţionala, ce
derogă de la regulile comune organizaţiilor internaţionale, fiind singurul exemplu ce poate fi
studiat în acest sens şi se bucură de un succes aparte faţă de restul subiectelor de drept derivat
.
Teoria diametral opusă este de structură federală2. Federaţia este stricto sensu un stat,
bucurându-se de competenta competentelor  Kompetenzkompetenz3  şi nu se poate contesta că
Uniunii Europene îi  lipsesc în mod absolut elementele constitutive ale statului, cât şi unitatea
de cultură, limba, istorie, tradiţii, religie şi conştiinţa naţională.
  Uniunea Europeană rămâne un spaţiu eterogen, de mare o diversitate, care, în pofida
acestei realităţi, a cunoscut cele mai spectaculoase realizări în crearea unei solidarităţi de fapt,
în aproape toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice.
Acest stadiu al dezvoltării globale la nivel regional a fost posibil, în mare parte,
datorită particularităţilor construcţiei europene, date de raportul dintre competentele atribuite
Comunităţilor şi cele originare exercitate de statele membre, consacrarea principiului
subsidiarităţii, funcţia legislativă exercitată de  Consiliu şi  Parlamentul European
asemănătoare  modelului Bundesrat-Bundestag, sistemul de drept comunitar integrat în
sistemele  naţionale prin principiul aplicării directe şi cu întâietate a actelor comunitare,
instituirea Băncii Centrale Europene şi atribuţiile sale de politica monetară comună, noile
competente în domeniul politicii externe şi de securitate, toate  punând în lumina modelul
federal. Scopul construcţiei nu este dat de construirea unui stat, că în cazul Statelor Unite ale
Americii, ci o dezvoltare dinamică şi multilaterala a statelor europene, în condiţiile
mondializării.
 Ideea unei structuri de acest tip  la nivelul Europei apăruse încă din perioada
interbelică, iar după război ea a fost relansata în diverşi termeni, regăsind-o
în  cuvântarea  primului ministru britanic Winston Churchill de la Zurich4 şi în concepţia
fondatorilor Comunităţilor Europene, Jean Monnet şi Robert Schuman, deşi ei nu au pus
2
A se vedea: Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur,
Paris, 2004, p. 36-37,   Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,
p.56-57,  Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p. 93-108, Margot
Horspool, European Union Law, Oxford University Press, 2003, p. 8-9, Peter Fischer, Heribert Franz Köck,
Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 40-41, Tony Storey, Chris Turner,
Unlocking EU Law, Hodder Arnold, 2005, p. 30-31.
3
Cu privire la noţiunea de Kompetenzkompetenz a se vedea: Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria
Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 352-353.

6
niciodată în discuţie dispariţia statului naţiune5. Concepţia federalistă se vede şi în actele ce
au premers adoptarea tratatelor modificatoare după anul 1986, cum sunt proiectul Spinelli 6 şi
documentele Conferinţelor Interguvernamentale. Nefiind împărtăşită de state, ea nu şi-a găsit
o prevedere expresă nici în Tratatul de la Maastricht şi cu atât mai mult în reformele post-
Laeken, date prin Tratatul instituind o constituţie pentru Europa şi Tratatul de la Lisabona.
  Teza structurii federaliste este criticabila, datorită lipsei unei Constituţii ca act
fundamental de drept intern, statele bazându-se şi în prezent pe încheierea unor tratate
internaţionale, respectarea identităţii statelor membre, ceea ce este practic mai mult decât
suveranitatea şi calitatea de subiect de drept în relaţiile internaţionale, lipsa unicităţii
organelor centrale, a contiguităţii teritoriale şi a unicităţii puterii, ceea ce ne arată că drumul
până la o federaţie este încă lung. Spre deosebire de statul federal, unde avem o uniune de
drept constituţional, Uniunea Europeană rămâne o uniune de drept internaţional, teza
constituţionalizării chiar şi de ordin funcţional rămânând departe de realităţi7.
Elementele de federalism au dat naştere unor teze noi precum federalismul parţial,
prefederalismul, federalismul funcţional sau federalismul multinaţional, iar pe de altă parte
ele ne permit să descriem mai mult un proces decât să definim o entitate juridică.
O a treia teză ce are în vedere, ca şi primele două, structuri politico-juridice clasice,
recunoscute astfel pe planul dreptului internaţional şi al dreptului intern al statelor, este cea a
confederaţiei8. Din punct de vedere istoric, confederaţia şi-a dovedit o mică stabilitate,
4
În cuvântarea  susţinută de  primului ministru britanic Winston Churchill la Yurich în anul 1945, acesta
arată:  „Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei…Structura Statelor Unite ale Europei, dacă
aceasta se va construi, trebuie să fie în asemenea mod încât să nu facă din puterea singulară a unui stat, una mai
puţin importantă.” din: I Ward, A Critical Introduction to European Law, Butterworths, 1996, p6-7, citat în
Tony Storey, Chris Turner, Unlocking EU Law, Hodder Arnold, 2005, p. 3.
5
Cu privire la Comunităţile nou constituite, Robert Scuman nota: „Frontierele politice şi etnice sunt născute
dintr-o evoluţie istorică şi etnică respectabilă, dintr-un lung efort de unificare  naţională; nu ne putem gândi să le
ştergem…Nu este vorba de a fuziona State, de a crea un super stat…căci Statele europene sunt o realitate
istorică şi este psihologic imposibil să le facem să dispară.”, din Pour l’Europe, éd. Nagel Paris, 1990 citat
în Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 58.
6
Altiero Spinelli,(1907-1986), om politic şi scriitor italian, considerat „părintele” federalismului în Europa prin
înfiinţarea Mişcării Federaliste Europene în anul 1943, prin contribuţia sa politică în calitatea de membru al
Parlamentului italian, al Comisiei şi al Parlamentului European, proiectul ce-i poartă numele stând la baza
adoptării Actului Unic European.
7
Teza constatutionalizarii funcţionale cu evitarea aspectului instituţional a fost susţinută în cadrul dezbaterilor
celui de-al XXIII-lea Congres al Federaţiei Internaţionale de Drept European desfăşurat în luna mai a.c. la
Linz de către Raportorul instituţional Pieter van Nuffel, consilier juridic Serviciul juridic al Comisiei Cu privire
la lucrările Congresului FIDE 2008 Linz şi în special ale primei secţiuni unde s-au dezbătut problemele
instituţionale, a se vedea: Heribert Franz Koeck, Margit Maria Karollus, Preparing the European Union for the
Future?, FIDE XXIII Congress Linz 2008, ed. Nomos, Wien, 2008. Cu privire la problemele de drept european
dezbătute şi opiniile exprimate de unii participanţi, a se vedea: Bianca Maria Carmen Predescu, Ştefan Deaconu,
-Uniunea Europeană la orizontul Mileniului III- Lucrările celui de al XXIII-lea Congres al Federaţiei
Internaţionale de Drept European (FIDE), în Pandectele Romane, nr. 7 / 2008, p.243-254.
8
A se vedea: Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p. 85-94,
Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p.

7
structurile iniţial apărute în Elveţia, Germania şi America de Nord evoluând spre un stat
federal.
În cazul confederaţiei, statele participante îşi păstrează ansamblul drepturilor
suverane, mai puţin cele privind politica externă şi apărarea, care se exercită la nivelul
confederaţiei. Din acest punct de vedere, Comunităţile Europene şi cu atât mai mult, Uniunea
Europeană, constituită azi din cei trei piloni, procedează de o manieră inversă, întrucât în
domeniile în care puterea se exercită la nivelul confederaţiei avem strict raporturi de
cooperare, iar în domenii importante ale vieţii interne, statele exercită în comun puterea de
reglementare, adoptându-se acte obligatorii cu efect direct faţă de acestea şi resortisanţii lor.
Doar extinderea competentelor cu domeniul politicii externe şi de securitate comună şi votul
cu unanimitate dat în această materie comportă o asemănare cu sistemul confederativ.
Procedura legislativă complicată ce reuneşte Comisia, Consiliul şi Parlamentul European,
organe alese după alte criterii decât dieta ce reunea şefii de state sau ambasadorii, votul cu
majoritate calificată dat la adoptarea actelor obligatorii, aplicarea cu întâietate a dreptului
comunitar, moneda unică şi politica monetară comună ne arată că Uniunea Europeană, prin
modul cum a fost construită, depăşeşte cu mult modelul confederal, la care se referise
François Mitterand9 şi oricum orice referire la acest tip de dezvoltare asociativă a statelor,
istoric depăşit, este lipsită de interes.
O a patra teorie avansată e aceea a uniunii de state 10. Ca forme asociative între state,
se cunosc uniunea personală şi uniunea reală. Uniunea personală a dobândit un caracter strict
istoric, fiind specifică secolelor trecute, consecinţă a devoluţiunii succesorale monarhice şi nu
întâlnim niciun punct de convergenţă cu Uniunea Europeană, întrucât lipseşte atât marea
discontinuitate de ordin statal şi funcţional dată de păstrarea în totalitate a prerogativelor sub
toate aspectele de către statele membre ale structurii asociative, iar pe de altă parte lipseşte şi
singurul element de comunitate dat de persoană identică a suveranului, care este de esenţa
uniunii personale. Prezidarea Consiliului European se realizează prin rotaţie, iar instituţia

37-38,  Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,  p. 57-58.
9
A se vedea : Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p.58.
Autorul arată că preşedintele Mitterand evea în vedere mai mult situaţia Consiliului Europei când făcea aceste
afirmaţii, vocaţia să federală fiind evident mai restrânsă. Personal observăm că responsabilii politici ai statelor
membre evită orice referire la modelul federal şi poate în acest context s-a şi născut comparaţia cu o
confederaţie de state, tip asociativ de drept internaţional ce prezintă însă cele mai puţine asemănări cu structura
Uniunii Europene. 
10
A se vedea:  Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur,
Paris, 2004, p. 38-39,  Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p.
78-82,  Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag C.H.Beck, München, 2003, p.66-69.

8
aparţine unui sistem complex, gândit în primul rând funcţional şi după principiul echilibrului
intereselor în prezenţa.
Concepţia cooperării interguvernamentale din Planul Fouchet11 poate să ne ducă la
ideea de uniune reală. Aceasta se caracterizează printr-un grad ridicat de integrare, o
contiguitate teritorială, unicitatea şefului statului şi a instituţiilor, a sistemului de drept şi o
personalitate juridică proprie, cu păstrarea personalităţii juridice a statelor componente.
Asemănările par evidente, mai ales în termenii tratatelor modificatoare de „o uniune cât mai
strânsă”, „o uniune reală crescută”. Substanţa acestei forme asociative de state da însă
diferenţa specifică.  Competentele se exercită mai ales pe planul relaţiilor internaţionale, fiind
o construcţie pur interstatala ce nu antrenează popoarele şi indivizii într-un proces democratic
comun, iar istoria ne arată că toate cazurile de uniune reală nu oferă un bun mod de
dezvoltare globală. 
 Definirea naturii Uniunii Europene este foarte dificilă, în măsura în care se folosesc
categorii juridico-politice dezvoltate de dreptul internaţional public şi dreptul constituţional.
Această realitate a dus la avansarea unor soluţii sui generis care vor să răspundă
particularităţilor construcţiei comunitare de tip hibrid, chiar „un obiect politic neidentificat”,
după cum se exprimă fostul preşedinte al Comisiei  Jacques Delors, şi care apar şi datorită
multilateralismului12 sau, sub aspectul statelor participante, al domeniilor de acţiune şi al
mijloacelor de acţiune, ce fac dificilă stabilirea naturii sale.
 O primă soluţie vrea să pună în acord tendinţele federaliste cu dispoziţiile tratatelor
ce prevăd respectarea identităţii statelor naţiuni şi propune  federalismului multinaţional13.
Ideea respectării statelor naţiuni într-o structură ce urmează modelul federal nu a fost străină
fondatorilor Jean Monnet şi Robert Schuman, a fost susţinută constant de Jacques Delors în
termenii de „federaţie a statelor naţiuni”, cât şi de fostul ministru de externe german Joschka

11
Christian Fouchet, om politic francez, apropiat al Preşedintelui Charles de Gaulle, a elaborate
Proiectul  pentru o Uniune politică europeană, prezentat într-o primă variantă la 2 noiembrie 1961 şi o a doua la
18 ianuarie 1962, construcţie puternic supranaţionala, adresată partenerilor europeni de la acea dată: Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Proiectul a fost respins datorită opoziţiei ferme a Belgiei şi Olandei, dar a
stat la baza adoptării în anul 1963 a Tratatului Franco-German ce a instituit cooperarea indisolubilă dintre aceste
două ţări. Sunt memorabile cuvintele Preşedintelui Charles de Gaulle rostite la semnarea Tratatului la
Élysée „Europa nu se va putea construi fără o înţelegere directă între Franţa şi Germania…În rezumat sunt de
acord cu dvs.asupra necesităţii de a uni politica Europei, adică politica federală şi cea a Republicii franceze, un
contact permanent, organic pentru a stabili politica noastră comună. Nutresc că această politică să fie a noastră şi
că ea să se manifeste de o manieră independenta faţă de Americani, în problemele mondiale şi europene.”
12
Cu privire la noţiunea de multilateralism în sensul construcţiei comunitare şi particularităţile sale, a se vedea:
Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 40.42.
13
A se vedea:  Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,   p. 58-
59.

9
Fischer14. De notat că juxtapunerea sintagmei „state naţiuni” după termenul „federaţie” are
rolul de a anula orice concepţie federalistă asupra Europei, soluţie politico-juridica
împărtăşită permanent de toate statele membre.
De la  divizarea dezbaterii între interguvernamental şi supranaţional, noi orizonturi în
termeni de neofunctionalism şi neorealism apar în privinţa procesului integrării europene 15.
Teoria funcţionalista şi neofunctionalista  porneşte de la ideea că suntem în prezenţa unei
cooperări strânse funcţionale între state, în care sunt angrenate resursele şi instituţiile
acestora, tehnocraţii gestionând raţional o organizare specific funcţională, ce reuneşte state
naţiuni de dimensiuni politice şi economice foarte variate. Urmărindu-se prosperitatea în
beneficiul colectiv, avem o construcţie socială, în principal în domeniul economic, ce asigură
pacea şi securitatea, adică un scop politic cerut de noile realităţi.
Referindu-ne la această teorie, nu trebuie să uităm că de multe ori în istorie ea a fost
susţinută pentru legitimarea unor regimuri totalitare şi a expansiunii teritoriale 16, ceea ce ne
determină să invocăm cu  multă prudenţă ideile funcţionalismului, chiar dacă sub aspectul
stării de fapt surprinsă, pare să corespundă construcţiei comunitare. Cu alte cuvinte, scopul
folosirii teoriilor funcţionaliste ne îndeamnă la prudenţă.
În condiţiile evoluţiilor post-Maastricht şi ale extinderii Uniunii Europene cu 12 state,
se vorbeşte tot mai mult de o „integrare diferenţiată”, de o Europă „à la carte” cu o
„geometrie variabilă” ce se poate dezvolta în „mai multe viteze”, ce are un „nucleu dur” şi
toate aceste consideraţii au apărut pe fondul reglementării cooperării întărite – coopération
renforcée şi ale aplicării clauzei de flexibilitate17.
Formula germana a nucleului dur ca şi cea a evoluţiei cu mai multe viteze a fost
percepută de ţările ce au aderat după anul 2004 ca fiindu-le destinată, după cum nu a fost bine
primită nici de statele din Sud. Ea este împotriva principiilor comunitare şi riscă deturnarea
scopului Uniunii Europene, ceea ce face să nu fie împărtăşită. Formula avansată în anul 1965
de Preşedintele CECO, Louis Armând şi preluată de britanici, a unei Europe  à la carte, poate
fi reţinută doar în privinţa acordurilor parţiale practicate în: industrie – Airbus, Ariane,
cercetare aplicată – Eurêka, libera circulaţie – Schengen, monetar – Tratatul euro şi în
14
Ideile sale despre o Europă federală, după modelul Germaniei şi particularităţile unei astfel de construcţii au
fost expuse  în discursul de la Humboldt Universität, din mai 2000.
15
A se vedea:  Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law – text, cases and materials, Oxford University Press,
2003, p.4-7.
16
Avem în vedere pactele militare încheiate între Austria şi Prusia, formarea Reich-ului German, situaţii
analizate în: Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien,
2002, p.6.
17
A se vedea:  Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,   p. 61-
63.

10
limitele clauzei de flexibilitate, dar nu şi în măsura în care susţine o geometrie variabilă a
dezvoltării europene, teza străină scopului său.
Natura Uniunii Europene nu poate fi discutată decât în raport de textul Tratatelor şi în
limitele interpretării teleologice, dată de Curtea de Justiţie şi acceptată de statele membre.
 Comunităţile Europene au fost gândite că organizaţii de integrare, concepţie
menţinută şi prin Tratatul asupra Uniunii Europene18, iar pe măsură adâncirii integrării,
respectarea identităţii statelor membre devine tot mai explicită, ceea ce denotă că statele
membre nu vor să depăşească acest stadiu. Instituţie cu puternic  caracter  integrator, Curtea
de Justiţie de la Luxemburg nu a depăşit voinţa statelor în privinţa naturii Comunităţii, ci doar
a adus precizări, mai cu seama privind natura dreptului său. Încă de la început ea a arătat că
avem  o „organizaţie interstatală autonomă”19, dotată cu un sistem de drept propriu, diferit de
sistemele naţionale şi de dreptul internaţional, Tratatele de la Roma punând bazele unei
exercitări în comun a puterii de reglementare de către state, privită de Curtea de Justiţie ca un
„transfer de atribuţii de la State la Comunitate”20, puterea de care se bucură Comunităţile şi
Uniunea fiind întotdeauna privită de state ca un act de atribuire de competente.
Păstrându-se identitatea şi suveranitatea statelor, integrarea da naştere unui „interes
general comunitar, un interes comun”21, iar statele au obligaţia „de a ţine cont în mod plenar
de interesul comunitar”22.
Clauză de flexibilitate introdusă prin Tratatul de la Maastricht şi cooperarea
consolidată, ce primesc o reglementare din ce în ce mai explicit au deschis orizontul unei
evoluţii dinamice, Uniunea Europeană fiind câmpul unor soluţii novatoare politice şi juridice,
în contextul intensificării relaţiilor de solidaritate şi integrare dintre popoarele şi statele
europene23.
În acest context, statele membre nu se pot hazarda în privinţa naturii construcţiei
comunitare, ideea de organizaţie internaţională de integrare fiind comună tuturor prevederilor
constituţionale şi interpretărilor date de Curţile constituţionale europene.

18
Cele mai importante dispoziţii privind natura Uniunii le întâlnim în art.6 TUE, în care după dispoziţii
integratoare, în al treilea alineat introdus prin Art. F al Tratatutui de la Maastricht arată pentru prima dată că „Un
iunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare se întemeiază pe principiil
e democratice”, ceea ce înlătură orice intenţii federaliste.
19
CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, caz  26/62.
20
CJCE, 15 iulie 1964, Costă c. ENEL, caz 6/64 .
21
CJCE, 26 iunie 1958, Camera sindicală a siderurgiei franceze, caz 9/57 şi CJCE, 10 iulie 1980, Comisie c.
Regatul Unit, caz 32/79.
22
CJCE, 20 septembrie 1990, Comisie c. Germania, caz  5/89.
23
Cu privire la o caracterizare a UniuniiEuropene în etepa actuala , a se vedea: Araceli Mangas Martin, Diego J.
Liñán Nogueras, Instituciones y Derecho de la Unión Europea, Editorial Tecnos, Madrid, 2006, p.68-71.

11
Constituţia Germaniei, revizuita în anul 1992 în condiţiile reformelor Tratatului de la
Maastricht, a dat o reglementare amplă privind participarea pe principii federative, sociale şi
democratice la construcţia comunitară. Curtea Constituţională de la Karlsruhe a dat o
interpretare minimalista, calificând Uniunea Europeană drept o asociere de
state Staatenverbunden de drept internaţional, ce nu se bucură de competenta competentelor,
pentru a o putea considera structura federativa.
Curtea a pronunţat mai multe decizii privind natura  dreptului comunitar, iar în cele
trei cunoscute prin termenul solange se arată că, atâta timp cât acesta nu asigură o protecţie
suficientă a drepturilor fundamentale, instanţă supremă germana îşi rezervă dreptul de a
controla actele comunitare din perspectiva dreptului german, dar şi cât timp dreptul
comunitar asigură o protecţie la nivel global a drepturilor fundamentale, sau doar printr-o
cooperare judiciară cu Curtea Europeană. Observăm că Tribunalul Federal Constituţional
atenuează concepţia monistă a sistemelor naţionale de drept privind raportul dintre acestea şi
dreptul comunitar, în acest sens procedând majoritatea curţilor constituţionale, ce  instituie
ierarhia: constituţie – tratate comunitare – lege. 
Constituţia Franţei, revizuita în anul 2008 în condiţiile Tratatului de la
Lisabonapăstrează o evidentă concepţie interstatală, pe care o regăsim şi în deciziile
Consiliului Constituţional, ce califică Uniunea drept „organizaţie internaţională dotată
permanent cu personalitate juridică şi investită cu puteri de decizie ca urmare a transferului
de competente consimţit de statele membre”24,  ce nu se confundă cu transferul de
suveranitate, care nu a operat în temeiul tratatelor. În condiţiile reglementărilor date prin
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, instanţă franceză arată că actul supus
ratificării este un tratat, iar constituţionalizarea este înlăturată prin dispoziţiile art.1-5 ce
stabilesc relaţiile dintre Uniune şi Statele membre.
Constituţia României, revizuita în octombrie 2003 în condiţiile elaborării Tratatului
constituţional şi a finalizării negocierilor de aderare, împărtăşeşte o puternică concepţie
interstatală, natura de organizaţie internaţională degajându-se atât din primul alineat, cât şi
din economia întregului text al art. 148.
 Sistemul de drept roman împărtăşeşte concepţia monistă, astfel cum se prevede în
art.11 alin.2 din Constituţie, de principiu actele internaţionale la care România este parte,
ratificate conform ordinii constituţionale romane, fac parte din dreptul intern. În această
situaţie se află şi Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, semnat la 25 aprilie 2005,

24
Cu privire decizia Consiliului Constituţional, a se vedea:  Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit
institutionnel de l’Union Européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 39-40. 

12
ratificat de Parlamentul României, în Camere reunite în şedinţă solemnă din 24 mai 2005,
prin legea nr. 157 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Legea fundamentală respectă ierarhia
Constituţie – tratat – lege şi introduce prin art. 20 regulă legii mai favorabile în privinţa
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, caz în care legea romana prevalează în concurs cu orice
altă norma juridică.
 Curtea Constituţională a României nu s-a pronunţat încă asupra naturii Uniunii
Europene, dar văzând textul foarte clar nici nu poate să dea o altă interpretare. Curtea s-a
pronunţat asupra actelor de implementare a directivelor şi constată că normele naţionale sunt
conforme reglementărilor comunitare25, iar în unele cazuri face o aplicare directă a
dispoziţiilor art.87 şi 88 CEE şi dezleagă pe fond excepţia de neconstituţionalitate cu care a
fost sesizată, reţinând astfel tratatele că acte de drept intern.
Constituţia Italiei, elaborată după război şi în condiţiile dobândirii calităţii de membru
al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în art. 11 împărtăşeşte  concepţia constituirii unei organizaţii
internaţionale, ce presupune în acelaşi timp şi o limitare a exerciţiului drepturilor suverane,
fără de care scopul urmărit în relaţiile internaţionale nu poate fi atins. În sentinţa Frontini din
anul 1973, Curtea Constituţională s-a pronunţat atât asupra caracterului de organizaţie
internaţională, cât şi a întâietăţii ordinii constituţionale interne în raport cu cea comunitară.
Expresia  limitazioni di sovranità a fost interpretată ca o condiţie a colaborării internaţionale
la încheierea Tratatelor de la Roma şi Paris, în timp ce normele comunitare se aplică în
dreptul intern ca acte executive ce aduc la îndeplinire dispoziţiile tratatelor, ceea ce  rezultă şi
din cuprinsul art. 117 alin.1 al Constituţiei.
Dispoziţii constituţionale asemănătoare întâlnim şi în art. 93 din Constituţia Spaniei,
cu privire la care Tribunalul Constituţional a arătat că suntem în prezenţa unui proces de
atribuire de competenţe şi nicidecum  de cedare sau de extindere de drepturi, acest sistem de
drept împărtăşind  concepţia monistă26, cu recunoaşterea autonomiei dreptului comunitar.
 În sistemul de drept Austriac o reglementare foarte amănunţită[59] de ordin
constituţional fixează participarea ţării la structurile Uniunii Europene.
Dreptul englez, în care suveranitatea se exercită de Parlament, împărtăşeşte în mod
foarte clar concepţia dualistă şi astfel a acceptat cu greu decizia Curţii de Justiţie pronunţată
în cazul Factortame, ca şi fără un Act al Parlamentului care să producă efecte în dreptul
25
A se vedea în acest sens Decizia nr. 191 din 28 febr. 2007,  Decizia nr. 1199 din 19 dec. 2007,Decizia nr. 277
din 11 martie 2008 şi Decizia nr. 547 din 15 mai 2008, ce pot fi consultate pe site-ul oficial al Curţii
Constituţionale.
26
Conform art. 96 alin.1 din Constituţia Spaniei: „Tratatele internaţionale valabil încheiate, odată publicate
oficial în Spania, sunt parte a dreptului intern. Dispoziţiile lor pot fi înlăturate, modificate sau suspendate, în
formă prevăzută chiar în tratat şi în acord cu normele generale de drept internaţional.”

13
intern, odată cu aderarea la Comunităţi, actele obligatorii adoptate în cadrul instituţiilor se
aplică direct în statele membre. Hotărârea a fixat competenta instanţelor britanice de a judeca
cu precădere după dreptul comunitar, chiar dacă aceasta ar însemna înlăturarea aplicării legii
engleze, ceea ce era de neconceput în common law, iar în timp a dus la erodarea puterii
supreme a Parlamentului, ca principiu constituţional fundamental. 

1.2. Structura politico-administrativă a UE


Pentru a înțelege specificul sistemului politico-administrativ al UE, e necesar a
distinge, cu mare grijă, așa cum menționa Maurice Hauriou (1856-1920) cu referire la
funcțiile statului, trei noțiuni conexe, și anume:
 elaborarea legilor, guvernarea sau administrarea, administrarea justiției;
 organele, care sunt organizaţii de persoane, cărora li se încredinţează
exercitarea funcţiunilor;
 puterile publice, care sunt expresia împuternicirilor (competenţelor) în virtutea
cărora organele îşi exercită funcţiile lor”27.
Prin urmare, se vor clarifica funcțiile legislative, administrtaive și juridice ale Uniunii,
implicit, instituțiile cărora li se încredințează aceste funcții, precum și mijloacele puse la
dispoziția acestora.
Un prin pas în parcurgerea acestui traseu metodologoc îl constituie clarificarea naturii
juridice a UE. Se vorbeşte despre o dificultate a definirii structurii juridice a Uniunii
Europene28. Este admis ca Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor internaţionale și
statelor federale. Astfel, natura sa juridică este abordata din perspectiva organizaţiilor
internaţionale și a statelor federale, dar și din punct de vedere al confederaţiilor și uniunilor
reale de state. Singura trăsătură pe care UE o are în comun cu organizațiile internaționale este
faptul că a luat naștere în urma unui tratat internațional. În plus, sarcinile atribuite UE sunt
foarte diferite de cele specifice altor organizații internaționale. În timp ce acestea din urmă au
sarcini precise, de natură tehnică, UE acoperă domenii de responsabilitate care, împreună,
constituie atribute esențiale ale suveranității statale. Lista de sarcini încredințate UE se
aseamănă puternic cu ordinea constituțională a unui stat. Acestea nu sunt sarcini de natură
strict tehnică asumate în mod obișnuit de organizațiile internaționale, ci domenii de
competență care, împreună, alcătuiesc atributele esențiale ale suveranității statale. Lista de
sarcini încredințate UE este foarte vastă, cuprinzând acțiuni economice, sociale și politice.”.
27
http://www.admpubl.snspa.ro/conferinta_nov_2005.htm, accesată la data de 11.03.2017
28
A. Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, Ed. C.H. Beck,Bucuresti,2008, p. 86 si urm.

14
Datorită acestor diferențe dintre UE și tipul tradițional de organizație internațională, Uniunea
este în curs de dobândire a unui statut similar cu cel al unui stat individual. Uniunea nu poate
fi insă un stat federal în sensul strict, chiar dacă dezbaterea asupra naturii Uniunii din
perspectiva unei federaţii tinde tot mai mult să se raporteze la evoluţia si potenţialul Uniunii,
iar integrarea europeană este văzută ca un proces care tinde la instituirea unui ansamblu
federal, caracterizat prin repartizarea competențelor între mai multe nivele de exercitare a
puterii și prin exerciţiul unei suveranități partajate29. Nu poate fi stat federal, deoarece nu are
elementele constitutive ale unui stat, iar statele membre continuă să iși păstreze personalitatea
juridică internaţională. Conform tratatelor, statele atribuie Uniunii competențe în mod limitat
și reversibil. Statele federale admit în mod cu totul excepţional dreptul de retragere, în timp
ce Tratatul de la Lisabona îl consacra explicit.
Uniunea a fost analizată și ca o confederaţie de state sau o uniune reala de state.
Confederaţia reprezintă ,,o asociere egalitara a statelor in cadrul căreia acestea accepta sa
coopereze intr-un anumit număr de domenii, toate păstrându-si in principal suveranitatea 30“.
Fundamentul juridic al confederaţiei este reprezentat de dreptul internaţional , iar activitatea
sa se desfăşoară prin intermediul unor conferinţe ale reprezentaţilor statelor, care decid în
unanimitate. Uniunea reală de state se caracterizează printr-o integrare rezultând din
exerciţiul comun al anumitor competențe în materia politici externe, apărării. Concluzionând,
putem spune că Uniunea Europeana nu se încadrează exclusiv in una din acestea 31, fiind mai
degrabă ,,un sistem constituţional compus dintr-un nivel naţional și dintr-un nivel
supranaţional și de putere publica legitimă, care se influenţează reciproc si care cuprind
aceiaşi cetăţeni ca subiectele de drept” Din aceste motive, UE nu este nici o organizație
internațională clasică, nici o asociație de state, ci este mai degrabă o entitate autonomă situată
la granița dintre cele două. În mediul juridic, se folosește în prezent termenul de „organizație
supranațională”.
Lăsând deoparte perspectivele teoretice, mulţi cercetători susţin că Uniunea este sui
generis, deoarece combină trăsăturile unei organizaţii internaţionale cu cele ale unui stat,
problemele suveranităţii devenind foarte şterse. Este privită mai curând „organizaţie de reţea”,
decât una în care „statul” constituie principala figură autoritară. Ideea cea mai acceptată este
cea de formaţiune statală compozită, un sistem cu suveranitate împărtăşită, autonomie politică parţială

29
Ibidem, 88 si urm.
30
A.Hauriou, J. Gicquel, P.Gelard, Dreptul constitutional si institutiile politice, Ed.Montchrestien, Paris, 1975, p
1129 apud., A. Groza, op.cit, p 90.
31
A. Groza, op.cit, p91

15
şi incertă între nivelurile administrării şi modele de concurenţă combinând problemele teritoriale cu cele
de substanţă.

1.3. Instituții cu rol administrativ.


Cu o natură juridică încă nedefinită și fără a deţine puterile tradiţionale ale statului, dispune
oare Uniunea Europeană de un cadru instituționlizat pentru administrare? Răspunsul afirmativ
la această întrebare se intemeiază pe faptul că organizarea oricărui spațiu politic, prin consecință
comunitatea (statală sau nestatală) presupune existența unui set de reguli care să permită o
convețuire fără încălcarea libertăților, și limitarea, pe cât posibilă a conflictelor, individuale sau
colective. Știința politică descrie și analizează cel puțin patru tipuri de astfel de reguli, adică
instituții de organizare a spațiului politic, menirea cărora este să influențeze strategiile şi
tacticile prin care actorii îşi urmăresc obiectivele. Este vorba de: instituţia care formulează
reguli, instituţia care aplică reguli, instituţia de adjudecare a regulilor, instituţia de
susţinere a regulilor.
Instituţia care formulează reguli este necesară în cazul societăţilor democratice pentru
a instaura reguli valabile pentru toţi membrii comunităţii şi pentru a urmări atingerea
intereselor comune. Acelaşi tip de instituţie este folosită în cazul societăţilor nedemocratice
pentru a crea legitimitate printre cei subordonaţi grupurilor de putere.
Instituţia care aplică reguli are ca obiectiv implementarea deciziilor instituţiilor care
formulează reguli, în cazul societăţilor democratice. În cazul celor nedemocratice acest tip de
instituţii acţionează în ideea implementării voinţei conducătorilor.
Instituţia de adjudecare a regulilor în cazul societăţilor democratice, încearcă să
rezolve disputele asupra înţelegerii regulilor şi aplicarea acestora în cazuri particulare. În
cazul societăţilor nedemocratice, instituţiile de forma aceasta au în plan rezolvarea disputelor
dintre supuşi.
În cele din urmă, pedepsirea celor care încalcă regulile este atributul instituţiei de
susţinere a regulilor, în cazul societăţilor democratice. În cazul celor nedemocratice,
instituţiile sunt create pentru a-i pedepsi pe cei care contestă puterea conducătorului sau a
grupului conducător. (Rothstein)
Această perspectivă politologică este utilă în identificarea cadrul instituțional pentru
administrare al Uniunii Europene.
În cazul statelor naționale, urmare a aplicării principiului separației puterilor, funcţia
legislativă - de adoptare regulilor generale şi obligatorii de conduită revine puterii legislative
şi se exercită de către parlament; funcţia executivă - de organizare a executării regulilor

16
generale de conduită revine puterii executive şi se exercită de către şeful statului şi guvern,
prin autorităţi ale administraţiei publice, organizate la nivel central şi local; funcţia
judecătorească revine puterii judecătoreşti şi se exercită prin organele judecătoreşti,
organizate şi ele la nivel central şi local.
Având în vedere că UE exercită funcții specifice în mod normal statelor, o întrebare
firească care apare se referă la faptul dacă are aceasta un guvern, parlament, autorități
administrative și instanțe similare celor care există în statele membre? Deși în Tratatul de la
Lisabona se folosesc termeni specifici Constituţiilor: legiuitor, procedura legislativa ordinara,
funcțiile constituţionale specifice statelor nu sunt alocate în funcție de cele trei sisteme
fundamentale de autorităţi, respectiv puterea legislativă, creatoare a legilor, puterea
executivă, chemată să le aplice, şi puterea judecătorească, investită cu atributul sancţionării
încălcării acestora. În acest sens, precizarea care se impune este că la nivelul Uniunii
europene nu există o separare precisă între administraţie şi legislativ, ca în sistemele juridice
naţionale.32
În al doilea rând, definițiile, fie tradiționale, fie moderne ale administrației publice
sunt greu de aplicat la Uniunea Europeană, chiar dacă la fel ca și în cazul administrațiilor
naționale, noţiunea de administraţie publică europeană este susceptibilă de două sensuri: unul
material şi altul formal. Abordarea materială presupune analiza activităţii de organizare a
executării şi de executare în concret a legislaţiei comunitare (legislaţia primară şi derivată)
realizată prin acţiuni cu caracter de prestaţie şi dispoziţie. Abordarea formală se bazează pe
analiza sistemului de instituţii şi structuri administrative europene care realizează această
activitate. Este important a menţiona faptul ca Uniunea Europeană este fondată pe o
organizare cvadripartită care nu corespunde principiului separaţiei puterilor în stat moştenit
de la Montesquieu. În locul acestui principiu, în structura instituţională a Uniunii Europene se
aplică un principiu specific dreptului comunitar şi anume cel al reprezentării intereselor,
potrivit căruia fiecare instituţie a UE reprezintă un interes distinct. 33În al treilea rând, în
dreptul administrativ european problematica generală a libertăţii de decizie administrativă se
circumscrie conceptului global de „putere discreţionară”, fără a împrumuta din specificul
naţional. Curtea Europeană de Justiţie nu reţine distincţiile clasice care se fac de exemplu în
doctrina germană între „puterea discreţionară” şi „noţiunea juridică nedetermintă” şi nici
exemplul francezal „puterii de apreciere”.

32
Nedelciu, p.134
33
Alexandru, I. op.cit., p.212

17
J.Schwarye consideră că la nivel european s-a dexvoltat un concept suplimentar de
administraţie în sens formal: aceasta acoperă toate activităţile exercitate de către organele a
căror sarcină principală este administrarea în sens material, fie că aceste activităţi sunt în sens
material administrative, guvernamentale, legislative sau judecătoreşti.34
Încercând o clasificare a instituţiilor Uniunii Europene la acest moment în funcţie de
atribuţiile principale, putem găsi următoarele:
1. Instituţia cu atribuţii decizionale, legislative: Consiliul Uniunii Europene;
2. Instituţia cu pronunţat caracter politic şi cu atribuţii de control: Parlamentul
european;
3. Instituţii cu un pronunţat caracter administrativ: Comisia europeană, Mediatorul
european, Controlul european pentru protecţia datelor;
4. Instituţii cu un rol prioritar în managementul financiar-contabil: Banca centrală
europeană, Banca europeană de investiţii, Fondul european de investiţii, Curtea de conturi
europeană;
5. Organe cu rol consultativ: Comitetul economic şi social european, Comitetul
regiunilor;
6. Instituţia cu vocaţie jurisdicţională: Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene;
7. Organe Interinstituţionale: Oficiul publicaţiilor oficiale al Comunităţilor europene,
Oficiul de selecţie a personalului Comunităţilor europene;
8. Organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii) ca de exemplu Agenţia
europeană pentru mediu (AEE), Agenţia europeană pentru evoluarea medicamentelor
(EMEA), Agenţia europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii (EU-OSHA) etc.
Toate aceste instituţii, chiar dacă nu majoritatea nu aparţin unui aşa zis executiv
european, fiind elelemente care în natura lor intimă ţin de legislativ sau de puterea
judecătorească, realizează conform competenţelor lor şi scopuri care ţin de organizarea şi
executarea reglementărilor primare sau derivate, de administrarea justiţiei cât şi de gestiunea
afacerilor comunitare. Acestea sunt activităţi administrative producătoare (actele
administrative) sau nu (operaţiunile administrative) de efecte juridice, dar guvernate de
dreptul administrativ.
Dacă există un neajuns al actualului model democratic al UE, acesta este reprezentat
de faptul că, spre deosebire de modelul democrațiilor parlamentare, Parlamentul European nu
alege un guvern care să răspundă în fața lui. Totuși, motivul acestui „neajuns” este că, pur și
simplu, la nivelul UE nu există un guvern în adevăratul sens al cuvântului. În schimb,
34
Ibidem, 213

18
funcțiile echivalente cu cele ale unui guvern, prevăzute în tratatele UE, sunt exercitate de
către Consiliu și Comisia Europeană în conformitate cu un sistem de distribuire a sarcinilor.
Instituția cu cel mai pronunâat caracter administrativ este comisia. Comisia
Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de
iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.
Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de
comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este
responsabilă în faţa Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să
demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia
se bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul
comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. „Gardian al
tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de
Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de
neaplicare a dreptului comunitar.
În calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate
de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în
gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie,
ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc.
Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi
servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.35

1.4. Guvernarea multilevel. Distribuirea competențelor.


Guvernare - interventia centrala bazata pe autoritate.
Guvernanta - forme de guvernare alternative atat la statul unic, cat si la modelul
traditional al democratiei reprezentative, o “altfel de guvernare”, o alternativa la actiunea
guvernamentala, care vizeaza (re)distribuirea puterii in spatiul public printr-o (re)negociere
a autoritatii si o abordare incrementala a deciziei in retele parteneriale: parteneriate sociale
(guvern – patronat – sindicate), parteneriat public – privat (structuri de stat – mediul de
afaceri) sau parteneriat civic (autoritati publice – societate civila).

35
http://www.drept.unibuc.ro/Florin-COMAN-KUND-Asistent-universitar-Scurta-privire-introspectiva-asupra-
puterii-executive-a-UE.-Consiliul-Comisia-si-agentiile-executive-comunitare-s167-a339-ro.htm

19
Guvernanţa este una din cheile principale ale reuşitei procesului de integrare
europeană. Europa va fi puternică, instituţiile sale vor fi legitime, politicile sale–eficiente,
cetăţenii săi se vor simţi implicaţi şi luaţi în considerare, dacă modul său de guvernanţă
garantează cooperarea între diferitele niveluriale puterii, în vederea aplicării agendei
comunitare şi pentru a răspunde provocărilor globale.
Capacitatea Uniunii de a-şi îndeplini misiunile şi de a-şi atinge obiectivele comunitare
depinde de organizarea sa instituţională, dar mai ales de modul său de guvernanţă.
Legitimitatea, eficienţa şi vizibilitatea funcţionării comunitare sunt garantate prin contribuţia
tuturor actorilor şi prin participarea autorităţilor locale şi regionaleca „parteneri” reali şi nu
doar ca intermediari. Miza guvernanţei pe mai multe niveluri rezidă deci în
complementaritatea şi interdependenţa dintre guvernanţa instituţională şi guvernanţa
partenerială.
Guvernanta multi-nivel (multi-level governance) este un concept ce promovează
neopluralismul, adică admite prezenţa şi participarea la elaborarea deciziilor a diverse reţele
şi comunităţi politice pe lângă vechile grupuri de interese, iar problemele sunt rezolvate după
realizarea unui compromis prin agregarea intereselor divergente. Deciziile luate la nivelul UE
reprezintă interesele comunitare, sintetizate fie prin combinarea, fie prin
transformarea(redefinirea) intereselor statelor membre sau a regiunilor, la care şi societatea
civilă are o anumită contribuţie in elaborarea multor decizii. Guvernanta multi-nivel este
considerata ca modelul Uniunii Europene cel mai recent si mai adecvat pentru situatia
actuala. Privita prin prisma celor opt caracteristici ce-i sunt atribuite în literatură, guvernanta
europeana reprezinta un model de democratie si libertate, un model al participarii tuturor
actorilor principali la procesarea politicilor publice.
Ceea ce caracterizeaza azi guvernanta este trecerea de la caracterul ierarhic la unul
caracterizat prin competitie si cooperare intre actori, in care functionarea mecanismului de
autoreglare a relatiilor intre actori este similara celei din domeniul economic
Comitetul Regiunilor concepe guvernanţa pe mai multe niveluri drept o acţiune
coordonată a Uniunii, a statelor membre şi a autorităţilor locale şi regionale, bazată pe
parteneriat şi vizând elaborarea şi aplicarea politicilor Uniunii Europene. Aceasta implică
responsabilitatea comună a autorităţilor de la diferite niveluri de putere vizate şi sebazează pe
toate sursele de legitimitate democratică şi pe reprezentativitatea diferiţilor actori implicati. În
viziunea Comitetului Regiunilor Guvernanţa pe mai multe niveluri serveşte obiectivelor
esenţiale ale Uniunii Europene: o Europă a cetăţenilor, creştere economică şi progres social,
dezvoltarea durabilă şi rolul Uniunii Europene pe scena mondială. Ea consolidează

20
dimensiunea democratică a Uniunii Europen e şi creşte eficienţa proceselor acesteia. Totuşi,
nu este aplicabilă tuturor politicilor Uniunii şi, atunci când se aplică, aceasta nu se întâmplă
decât rareori în mod simetric sau omogen.

CONSILIUL EUROPEAN
Format din:sefi de state,guv.,Presedintele
Cons.European,Presedintele Comisiei UE,I.R.U
Atributii:impulsuri,orientari prioritati,allege
Pesed.Cons.(2 ani +1/2)Emite :decizii

FUNCTIA FUNCTIA FUNCTIA


LEGISLATIVA EXECUTIVA JUDECATOREASCA

COMISIA CURTEA DE JUSTITIE BANCA


PARLAMEN CONSILIUL EUROPEANA A CENTRAL
TUL.UE Format din Asigura UNIUNII EUROPENE A
750 alsi/5ani repr.G aplicarea EUROPEA
Atributii:legisl C.R.P.- tratatelor,masuri NA
ative, pregateste lor adoptat
bugetare, lucrarile Cons. -supravegheaza
control pol., aplicarea dr.UE
consultative -fc de CURTEA TRIBUN TRIBUNA CUTEA
coordonare, DE ALUL LE DE
executie,adm. JUSTITIE SPECIALI CONTU
FORMATA ZATE RI
1com./stat-5 ani

CONSILIUL CONSILIUL
AFACERILOR AFACERILOR
GEERALE EXTERNE

Fig. nr. 2.1. Organigrama institutiilor UE conform Tratatului de la Lisabona

Elitele politice “îşi îngroapă capul în nisip”, “se încăpăţânează să-şi continue
proiectele elitiste, privând populaţia europeană de dreptul de vot.”.36 Drept exemplu este
invocat comportamentul lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, puterea
executivă a Uniunii, şi al lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, care
reprezintă cele 27 de state membre. Nici unul din cei doi nu a reuşit să explice publicului larg
ce se întâmplă cu Europa şi cu euro. Când dau interviuri, au tendinţa să se adreseze unei

36
Declarație făcută de Jürgen Habermas la un forum găzduit de către Consiliul European pentru Relații
Externe. http://www.presseurop.eu/ro/content/article/882801-elitele-ue-indeparteaza-puterea-de-popor, accesată
la data de 11.03.2017

21
audienţe elitiste. Nici unul nu întinde mâna spre cetăţeni. “Nu cred că s-au gândit vreodată
să organizeze întâlniri cu publicul la nivelul primăriilor”, spune Pawel Swieboda, directorul
DemosEuropa, un organism de cercetare independent din Varşovia.37
Cei care susţin că trebuie mai multă democraţie în Uniunea Europeană, pentru a oferi
liderilor de la Bruxelles o adevărată legitimitate şi a-i obliga să-şi justifice public deciziile,
întâmpină două mari obstacole. Primul este voinţa parlamentelor naţionale de a se agăţa de ce
mai rămâne din puterile lor. La ora actuală, două treimi din legislaţie este aprobată la
Bruxelles şi apoi trimisă parlamentelor naţionale să o încuviinţeze în trecere. Nu-i de mirare
că legislatorii germani au atâta experienţă în privinţa crizei euro.
Al doilea obstacol este că mai multă democrație ar însemna redeschiderea tratatelor
UE, care stabilesc, printre altele, felul în care sunt aleşi guvernanţii de la Bruxelles şi în care
funcţionează instituţiile. Dar niciun lider european nu doreşte să redeschidă tratatele laborios
negociate. Dl. Barroso şi Dl. Van Rompuy au fost aleşi cu uşile închise. Angela Merkel,
cancelarul german, şi Nicolas Sarkozy, preşedintele francez – care evită adesea publicul când
este vorba de subiecte europene – au avut o mare influenţă în alegerea celor care conduc la
Bruxelles. Analiştii consideră ca ei au preferat nişte lidei slabi, care le fie îndatoraţi.38
Uniunea ar putea totuşi să fie democratizată într-un fel. Dar, după cum remarcă
Dl. Swieboda, “UE funcționează pe baza unor metode, a unor procedee. Acestea au
prioritate faţă de democraţie”.

CAPITOLUL II

37
http://www.presseurop.eu/ro/content/article/882801-elitele-ue-indeparteaza-puterea-de-popor , accesată la data
de 11.03.2017
38
http://www.presseurop.eu/ro/content/article/882801-elitele-ue-indeparteaza-puterea-de-popor , accesată la data
de 11.03.2017

22
FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC EUROPEAN

2.1. Noţiunea de funcţie publică europenă


Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public, în
general, a dreptului administrativ, în special, strâns legată de noţiunea de organ, autoritate,
activitate administrativă etc.Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune
trei elemente: competenţă, mijloace materiale şi financiare şi personal (resurse umane)
structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care doar unele sunt funcţii
publice39.
Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind
utilizată în două sensuri, diferite în funcţie de contextul concret.
Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcţia europeană desemnează atât
persoanele învestite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism
european cât şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice
pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene40.
La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme comunitare sunt
fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii), fie agenţi contractuali, adică persoane
care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt învestite cu autoritate
publică.
Comunităţile europene iniţial înfiinţate (Comunitatea economică europeană(CEE),
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului(CECO) şi Comunitatea europeană a energiei
atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări
normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut şi sub
numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcţiei
publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor,
nivelului de remuneraţie, regimului pensiilor etc.
Titularul unei funcţii publiceeste de regulă, dar nu întotdeauna, un funcţionar
public.În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice, ce nu trebuie însă
confundate cu apariţia unui statut general.Noţiunea de funcţie publică, contrar aparenţelor,
este dificil de tradus cu exactitate în diferite ţări europene, într-o analiza comparativă,
riscurile de contrasens fiind mai numeroase decât în cazul altor instituţii referitoare la

39
Manda C.C., Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 155
40
Iorgovan Antonie, op. cit., p.546

23
administraţie.Pentru a nu lua decât trei exemple, vom arăta că noţiunea de fonction publique
(funcţie publică) înFranța este explicată prin noţiunea civil servant (în traducere literară,
serviciu civil) înMarea Britanie şi prin cea de offentlicher Dienst (în traducere literară,
serviciu public) înGermania41.
În toate cele trei ţări, aceşti termeni servesc simultan pentru a desemna colectiv,
funcţionarii şi au devenit sinonime cu administraţia în vorbirea curentă. Or, aceste trei
denumiri sunt departe de a corespunde perfect de la o ţară la alta.Unul din contrasensurile cel
mai des întâlnite constă în compararea efectivelor funcţiei publice franceze (4 milioane şi
jumătate de agenţi) pe de-o parte, cu cele ale funcţionarilor britanici,”civil servants” (o
jumătate de milion), pe de altă parte.
De aici concluzia potrivit căreia, este vorba de reflectarea a două concepţii opuse, cea
statală, înFranța şi cea liberală, înRegatul-Unit. În realitate, efectivele de agenţi ai
colectivităţilor publice sunt mai ridicate înMarea Britaniedecât în Franța.”Civil service”
britanic nu desemnează decât agenţii serviciilor administraţiei Statului, în timp ce înFranța,
termenul de funcţie publică are în vedere şi toate colectivităţile locale, pe lângă administraţia
statală.

2.2. Tipuri de carieră


1. Posturile permanente şi temporare de funcţionari comunitari
Funcţionarii permanenţi şi temporari se împart în două categorii: administratori şi
asistenţi.
a. Posturi de administratori (posturi de tip AD)
Acestea sunt împărţite pe următoarele categorii: AD5 - AD8 (administrator;
administrator cercetare; administrator lingvist); AD9 - AD13 (şef de unitate; administrator;
administrator cercetare; administrator lingvist); AD14 (administrator cercetare; administrator
lingvist; administrator; şef de unitate; director); AD15 (director; director-general); AD16
(director-general).
Cea mai mare parte a administratorilor acced la categoria AD de la gradele 5 până la
8. Şefii de unitate sunt recrutaţi pentru gradele 9 - 14, în timp ce directorii şi directorii
generali ocupă gradele 14-15 şi 15-16.

41
Alexandru I.,Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 172

24
Pentru a participa la concursurile de angajare pe posturi din categoria AD, sunt
necesare studii universitare (domeniile  şi cerinţele posturilor scoase la concurs sunt
menţionate în anunţ).

b. Posturi de asistenţi (posturi de tip AST)


Se împart în două categorii:
- asistenţi, tip AST B, sunt, în principal, responsabili pentru munca administrativă şi
joacă un rol important în managementul intern al instituţiilor, în special în serviciile
financiare, personal, biblioteci etc.
- asistenţi, tip AST C, se ocupă, în general de muncă de secretariat, menţinerea arhivei
şi asigură funcţionarea eficientă a unei unităţi administrative.
Gradele AST sunt: AST1 - AST7 (secretar, alte posturi de birou) şi AST3 - AST11
(asistent, asistent cercetare). Candidaţii pentru aceste posturi trebuie să aibă experienţa
profesională solicitată în anunţul de angajare, într-un domeniu legat de activitatea pentru care
candidează şi studii post-secundare de minim 3 ani. Ocazional, pot fi organizate concursuri la
care nu se cere o experienţă specifică.

2. Personal specializat angajat cu contract pe durată determinată


Pe lângă personalul angajat permanent, la instituţiile UE lucrează personal specializat,
angajat prin contract cu durată determinată (agenţi contractuali şi agenţi temporari).
Procedurile de recrutare sunt în acest caz diferite faţă de cele standard pentru angajaţii
permanenţi, iar anunţurile de angajare sunt publicate pe site-urile instituţiilor şi organismelor
auxiliare ale Uniunii42.
În cazul în care nu există niciun apel pentru exprimarea interesului deschis, poate fi
depusă o candidatură ad-hoc la Direcţia Personal a Parlamentului European sau a Comisiei
Europene, de exemplu.
Trecerea de la statutul de funcţionar cu contract temporar la cel de funcţionar cu
contract permanent se poate face numai prin concurs. Aceasta presupune că persoanele
angajate cu astfel de contract şi care doresc să  treacă pe posturi permanente trebuie să
parcurgă toate etapele de selecţie ale unui concurs, neexistând o altă procedură în acest sens.

3. Experţi naţionali detaşaţi care lucrează în instituţiile europene

42
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-de-
la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

25
În ceea ce priveşte Comisia Europeană (unde sunt majoritatea locurilor), există trei
mecanisme de detaşare a funcţionarilor publici naţionali:
Schema SNEs (Experţi naţionali detaşaţi - END)
Prin această schemă, Comisia (precum şi CONS şi PE) solicită statelor membre
experţi naţionali care să lucreze în cadrul direcţiilor generale în regim de detaşare. Este vorba
despre un transfer unilateral al experţilor din statele membre către Comisia UE. Prin experţi
naţionali se înţelege atât funcţionari publici, cât şi specialişti din sectorul privat, ONG-uri,
universităţi, centre de cercetare, etc. Acest mecanism permite experţilor naţionali însuşirea
unei experienţe de muncă unice în cadrul Comisiei, experienţă care se transferă statului
membru în momentul încheierii perioadei de detaşare.
În cadrul acestui mecanism, conform Deciziei Comisiei Europene C (2008)6688 din
12/11/2008 sau Deciziei Consiliului 2007/829/CE din 05.12.2007[1], instituţiile trimiţătoare
sunt obligate să plătească lunar salariul, taxele către stat şi asigurarea medicală ale
experţilor/diplomaţilor detaşaţi, pe întreaga durată a detaşării în cadrul Comisiei (între 6 luni
şi maxim 4 ani). La rândul său, Comisia se angajează să suporte un per diem pentru experţii
detaşaţi43.
Procesul de selecţie este diferit de cel al angajării personalului propriu al
COM/CONS/PE, având în vedere statutul distinct al experţilor detaşaţi.
Posturile vacante sunt comunicate reprezentanţelor permanente ale statelor membre
UE, acestea având sarcina de a le transmite către MAE. MAE diseminează, ulterior,
informaţiile respective în mediul instituţiilor (ministere, institute, agenţii,  universităţi, etc.)
din România.  Acestea din urmă transmit structurilor comunitare dosarele propriilor
candidaţilor, transmiterea urmând a se face exclusiv prin intermediul Reprezentantei
Permanente a României pe lângă UE.

2.3. Categorii de funcţionari în instituţiile Uniunii Europene


Definiţia sintagmei de funcţionar european, în sens restrâns, este cuprinsă în art. 1 din
Statut, potrivit căruia „este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice
persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă
dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii învestite cu puterea de
numire de această instituţie.”

43
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-de-
la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

26
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui
regulament unic şi comun pentru personalul instituţiilor comunitare. Unificarea s-a realizat
prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. şi C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de
mai multe ori. Cea mai recentă şi mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul
CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament, modificat şi reunit cu alte
texte interne ale instituţiilor europene este cunoscut sub denumirea de STĂTUT, cu subtitlul
„Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor
Europene”44.
Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa
actului de numire emis de autoritatea competentă. Ca regim juridic, actul de numire prezintă
următoarele trăsături:
- este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura
parte care îşi asumă obligaţii este emitentul însuşi; destinatarul sau beneficiarul actului de
numire dobândeşte obligaţii doar după exprimarea acceptului cu privire la funcţia sau
demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de numire;
- trebuie emis doar în consideraţia unui post vacant, care a fost ocupat prin concurs
sau prin obţinerea unui mandat electiv;
- este un act de autoritate, care produce efecte numai dacă a fost emis de organul sau
instituţia competentă conform normelor de drept comunitar aplicabile;
- conferă beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcţionar, fiind un act juridic
constitutiv de drepturi;
- este un act juridic formal, în sensul că trebuie să se prezinte în mod obligatoriu sub
formă materială, un înscris sau un document care trebuie să cuprindă prevederile concrete ale
actului de numire;
- trebuie să arate în mod obligatoriu emitentul, data emiterii, funcţia vacantă,
beneficiarul actului de numire, data numirii pe funcţie şi motivele învestirii45.
Art. 5 din STATUT clasifică funcţionarii publici în 4 categorii: A, B, C şi D.
Alături de aceste categorii distingem şi categoria 1A în care sunt incluşi interpreţii şi
traducătorii.
Funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de recrutare
şi de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade, iar
gradele în eşaloane. În momentul emiterii actului de numire, autoritatea învestită cu
44
Călinoiu, Constanţa, Vedinaş Verginia, Teoria funcţiei publice comunitare, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
1999, p.12;
45
Călinoiu, Constanţa, Vedinaş Verginia, op. cit., p. 16

27
prerogative de învestire în funcţie trebuie să precizeze categoria, gradul şi eşalonul avute în
vedere46.
Funcţionarii din categoria A sunt organizaţi în 8 grade, grupate în funcţii sau cariere.
La rândul lor, funcţiile sau carierele sunt subdivizate în 2 gradaţii sau eşaloane, astfel încât
categoria A include 16 subcategorii de funcţionari. Pentru ocuparea acestor funcţii, normele
dreptului comunitar impun cunoştinţe de nivel universitar, orice diplomă superioară fiind un
atu al candidatului la funcţia respectivă.
Funcţionarii din categoria A ocupa funcţii de direcţie, de concepţie şi de studiu.
Astfel, directorii generali sunt desemnaţi cu indicativul A1, directorii executivi cu
indicativul A2, iar şefii de divizie cu indicativul A347.
Categoria B cuprinde cinci grade, grupate în cariere sau funcţii, fiecare dintre ele fiind
desfăşurate pe două gradaţii. Funcţionarii din categoria B corespund funcţiilor de aplicare şi
încadrare, care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar (studii medii).
Categoria B cuprinde pe cei care primesc şi analizează informaţiile necesare fie pentru
elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face respectată legislaţia,
cuprinzând aproximativ 3000 de agenţi48.
În categoria C sunt cuprinse tot 5 grade, desfăşurate fiecare pe câte două gradaţii. În
această categorie se regăsesc funcţionarii absolvenţi ai învăţământului mediu sau cu o
experienţă profesională echivalentă care îndeplinesc sarcini de secretariat, arhivă sau alte
activităţi administrative cu caracter permanent. Numărul funcţionarilor din categoria C este
dublul numărului de funcţionari din categoria B.
Categoria D grupează doar 4 grade şi reuneşte funcţionarii care desfăşoară activităţi
care presupun munca fizică. Nivelul de pregătire profesională minimă pentru personalul din
această categorie este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunoştinţe tehnice,
impuse de particularităţile activităţii vizate de postul respectiv. În această categorie se
regăsesc, de obicei, funcţionarii pentru activităţi de pază, curierat, personalul de serviciu etc.
Pe lângă personalul care lucrează pentru organisme sau instituţii comunitare având
calitatea de funcţionari publici, mai lucrează şi persoane cu contract de muncă sau cu contract
de colaborare, desemnaţi cu titulatura de agenţi contractuali49.
Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcţionar deoarece agentul nu
beneficiază de dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat şi nici nu dobândeşte mare

46
Iorgovan Antonie, op. cit., p.548
47
Călinoiu, Constanţa, Vedinaş Verginia, op. cit., p. 20
48
Idem, p. 25;
49
Iorgovan Antonie, op. cit., p.550

28
parte din drepturile cuprinse în STATUT. Agenţii contractuali pot beneficia de prevederile
STATUTULUI numai dacă îi vizează expres, altfel situaţia lor este guvernată de regulile
aplicabile contractului prin care au devenit agenţi contractuali comunitari. Aceşti angajaţi pe
bază de contract de drept privat nu participă direct la prestarea serviciului public şi nu sunt
învestiţi cu autoritatea publică în desfăşurarea activităţii lor, prin urmare nu beneficiază de
aceeaşi ocrotire a drepturilor ca şi funcţionarii comunitari.
În rândul agenţilor comunitari care lucrează pe bază de contract se disting două
categorii: agenţii contractuali care deservesc diferite instituţii sau organisme comunitare
situate la nivelul Uniunii Europene şi agenţii contractuali de drept privat local. Se includ în
această categorie angajaţii pe bază de contract pentru a deservi un reprezentant al Comunităţii
într-un stat membru sau nemembru al Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la
îndeplinire anumite sarcini ale Uniunii pe plan local50.
Aceste persoane beneficiază doar de remuneraţie din surse comunitare, dar întreaga
lor activitate se desfăşoară în funcţie de regulile de drept ale statului în care îşi desfăşoară
activitatea. Mai mult, dacă pentru litigiile apărute cu privire la activitatea agenţilor
contractuali comunitari sunt competente să se pronunţe instanţele comunitare (Curtea
Europeană de Justiţie sau Tribunalul de Primă Instanţă, după caz), pentru soluţionarea
proceselor în care sunt implicaţi agenţi contractuali de drept local sunt competente instanţele
locale.
Pentru distincţia contractualilor de drept comunitar de funcţionarii europeni, în sensul
restrâns al noţiunii, trebuie avut în considerare faptul că întotdeauna activitatea concretă a
agentului contractual trebuie să se circumscrie uneia dintre următoarele situaţii:
- să desfăşoare o activitate cu caracter temporar, ocupând în mod vremelnic un post
care are un caracter temporar dar pentru care titularul este, pentru o perioadă de timp
determină, indisponibilă ;
- să desfăşoare o activitate auxiliară faţă de activitatea curentă a serviciului în care
activează, îndeplinind sarcini precare prin natura lor.
Au existat şi situaţii de utilizare abuzivă a denumirii de post auxiliar, deşi persoana
încadrată urma să desfăşoare activităţi permanente pe o perioadă îndelungată de timp. În
aceste situaţii, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiţie au procedat la recalificarea
contractului, modificând, în mod obiectiv, denumirea utilizată pentru funcţia respectivă (vezi
şi C.J.C.E., 01.02.1979, Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189);

50
Iorgovan Antonie, op. cit., p.552

29
- să aibă calitatea de consilieri de specialitate, adică personalităţi angajate în
instituţiile comunitare datorită notorietăţii într-un anumit domeniu; dacă pentru interesele
comunităţii sunt necesare priceperea şi competenţa lor într-un anumit moment, atunci vor
avea calitatea de agenţi contractuali de drept comunitar, în baza unui contract de consiliere
(consultanţă de specialitate)51.

2.4. Accesul la funcţia publică la nivel european


În funcţie de postul său demnitatea publică analizată, se pot distinge condiţii de acces
de ordin general sau comune pentru toate categoriile de funcţii europene, dar şi condiţii
speciale, care ţin de particularităţile activităţii care urmează să fie desfăşurată. Condiţiile
generale sunt detaliate în art. 28 din STATUT, iar condiţiile speciale se regăsesc în actul
normativ care guvernează activitatea instituţiei sau organismului comunitar pentru care se
desfăşoară recrutarea (de obicei, statut propriu sau regulament de organizare şi funcţionare)52.

2.4.1. Condiţii generale


a) naţionalitatea
Orice aspirant la o funcţie europeană trebuie să fie cetăţean european în accepţia
conferită acestei noţiuni prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Fiecare funcţionar
european este mai întâi cetăţean al unei ţări membre a Uniunii Europene, iar cetăţenii statelor
membre ale uniunii sunt, în mod automat, consideraţi cetăţeni europeni. Art. 27 din STATUT
prevede că funcţionarii sunt recrutaţi pe o cât mai mare posibilă bază geografică, dintre
cetăţenii statelor membre ale Comunităţii. În acelaşi timp, nici o funcţie nu trebuie să fie
rezervată cetăţenilor dintr-un anume stat membru53.
De remarcat că, după semnarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei, pe
marea majoritate a formularelor de solicitare on-line pentru a deveni funcţionar comunitar a
fost activate rubrici speciale pentru cetăţenii care provin din România şi Bulgaria, tocmai
pentru a se asigura o reprezentare cât mai largă din punct de vedere geografic54.
Astfel că: „Poate ocupă o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:
- are cetăţenia română şi domiciliul în România;
51
Vătăman Dan, Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, pp. 193-
194.
52
Iorgovan Antonie, op. cit., p.555
53
Vătăman Dan, op. cit., p. 196
54
Condiţiile cerute de legea română unei persoane pentru a putea ocupa o funcţie publică sunt cuprinse în art. 6
din Statutul funcţionarului public, modificat şi completat cu prevederile art. 49 din Legea nr.161/2003;

30
- cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
- are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
- are capacitate deplină de exerciţiu.
Totuşi, este cât se poate de firesc ca poziţionarea majorităţii instituţiilor şi
organismelor comunitare în Bruxelles să angreneze un număr mare de salariaţi din această
ţară, chiar dacă se încalcă regula reprezentării pe criteriul proporţionalităţii geografice.
b) capacitatea de exerciţiu deplină
Capacitatea de exerciţiu desemnează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii personal.Capacitatea de exerciţiu conturează posibilitatea
indivizilor de a-şi asuma răspunderea pentru faptele săvârşite, derularea activităţii având loc
în mod conştient şi responsabil55.
Capacitatea civilă a subiecţilor de drept se apreciază în funcţie de normele de drept
civil din dreptul naţional pentru fiecare funcţionar în parte. În dreptul român, capacitatea de
exerciţiu estereglementată prin Decretul-lege nr. 31/1954 şi se dobândeşte la împlinirea
vârstei de 18 ani (majorat). Persoană peste 18 ani care suferă de o maladie psihică nu va avea
capacitate de exerciţiu dacă în urma unui proces judecătorul naţional competent a dispus
punerea ei sub interdicţie.
c) nivel înalt de corectitudine (moralitatea funcţionarului)
Etică, bună conduită şi morală funcţionarului sunt elemente de apreciere a acestuia
atât la începutul activităţii sale, cât şi pe parcursul îndeplinirii sarcinilor cu care este învestită
respectiva funcţie publică56.
Aprecierea moralităţii şi a nivelului de corectitudine pe care o persoană îl manifestă în
relaţiile de serviciu se face, de obicei, în baza prezentării unui extras de cazier judiciar.
Cazierul judiciar reprezintă o evidenţă a infracţionalităţii descoperite şi sancţionate de către
organele statului de care te leagă cetăţenia pe care o ai.
d) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
e) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
f) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
g) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu

55
Iorgovan Antonie, op. cit., p.560
56
Vătăman Dan, op. cit., p. 198

31
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea;
h) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani; judiciar este obligatoriu
dacă funcţia publică vizată presupune că ocupantul ei să primească în pază o anumită
gestiune, un anumit patrimoniu pe care trebuie să îl folosească şi să îl conserve sau
administreze. Pentru funcţiile care nu includ în mod obligatoriu o gestiune materială, condiţia
verificării moralităţii persoanei se poate considera îndeplinită prin prezentarea unor
recomandări de la precedentul loc de muncă sau de la persoane de notorietate, cu care
candidatul a intrat în contact.
i) cunoaşterea aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Comunităţii şi
cunoaşterea satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor.
Prin prisma îndeplinirii primei condiţii generale expuse mai sus (condiţia
naţionalităţii) este evident că fiecare cetăţean european cunoaşte ca limbă maternă, una dintre
limbile oficiale ale Comunităţii. Aşadar, îndeplinirea acestei condiţii este deplin realizată
dacă aspirantul funcţiei europene cunoaşte satisfăcător oricare alta dintre limbile oficiale ale
statelor membre57.
Remarcăm că prevederea art. 28 lit. f din STATUT se referă la cunoaşterea celei de-a
două limbi a comunităţii în „măsura necesară funcţiei ce este chemat să o exercite.” Este
posibil ca particularităţile funcţiei ocupate să impună chiar cunoaşterea la perfecţie şi pentru
cea de-a doua limbă pe care o utilizează funcţionarul respectiv.
j) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant
În vederea ocupării unui post liber într-o instituţie, autoritatea învestită cu puterea de
numire deschide procedura concursului, după ce, în prealabil, a examinat:
- posibilităţile de promovare şi de mutare în cadrul instituţiei;
- posibilitatea de organizare a concursurilor în cadrul instituţiei;
- cererile de transfer ale funcţionarilor din alte instituţii ale comunităţii.
k) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege
Pentru fiecare concurs este numit un juriu de către autoritatea învestită cu puterea de
numire iar acest juriu va decide, în urma desfăşurării concursului, cine va ocupă postul
vacant. Procedura pentru organizarea concursurilor este reglementată expres în Anexa III la
STĂTUT şi este diferită funcţie de tipul de concurs organizat58.
- concurs pe bază de probe ;

57
Iorgovan Antonie, op. cit., p.563
58
Vătăman Dan, op. cit., p. 200

32
- concurs pe baza titlurilor obţinute conform nivelului de instrucţie sau funcţie de
pregătirea ştiinţifică.
l) aptitudinile fizice
Art. 28 lit. e din STATUT impune condiţia ca viitorul funcţionar să îndeplinească
condiţiile de aptitudine fizică cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale. Este o regulă obişnuită şi
în dreptul naţional al fiecăruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariaţi sau
viitorii funcţionari trebuie să prezinte în vederea începerii activităţii un certificat medical care
să ateste starea de sănătate.
Această regulă nu are conotaţie discriminatorie, accesul la funcţia publică nefiind
interzis celor care prezintă infirmităţi sau diverse forme de handicap. Condiţia certificatului
medical este oportună deoarece justifică posibilitatea angajării persoanei respective la efortul
pe care funcţia vizată îl presupune. Individul nu trebuie să prezinte infirmităţi sau maladii
care pot stânjeni exerciţiul funcţiei publice, însă poate suferi de orice altă afecţiune, care însă
nu afectează randamentul şi competenţa profesională a funcţionarului.
m) situaţia militară
Textul art. 28 din STATUT impune ca persoana candidată la o funcţie europeană să
aibă reglementată situaţia militară. Coroborând această prevedere cu prevederile art. 42 din
STATUT “concediul pentru serviciul militar” se deduce faptul că neefectuarea stagiului
militar nu impune îngrădirea accesului la funcţia publică59.
Condiţia reglementării situaţiei militare impune funcţionarului obligaţia de a prezenta
un document care să evidenţieze în mod obiectiv situaţia funcţionarului respectiv, adică
posibilitatea ca pe viitor acesta să solicite concediu pentru satisfacerea stagiului militar sau,
dimpotrivă, să nu întrerupă activitatea pentru motive în legătură cu situaţia sa militară.
Apreciem că această condiţie este necesară şi pentru a identifica mai uşor, în caz de
nevoie, acei funcţionari care pot fi dotaţi cu armament sau pot fi folosiţi pentru activităţi de
protecţie şi pază60.

2.4.2. Condiţii particulare (speciale)


Condiţii speciale (particulare) pentru accesul la o funcţie publică sunt evidenţiate
diferit pentru fiecare funcţie vacantă în parte. Aceste condiţii pot viza un nivel superior de

59
Iorgovan Antonie, op. cit., p.566
60
Vătăman Dan, op. cit., p.204

33
studii decât cel impus prin categoria din care face parte funcţia europeană vacantă, un anumit
nivel de experienţă, vechime superioară în profesie sau într-o anumită funcţie.

2.5. Angajarea funcţionarilor titulari în instituţiile Uniunii Europene


2.5.1. Alte proceduri de selecţie şi recrutare
Experţi
Oportunităţi profesionale - Locuri de muncă în instituţiile Uniunii Europene
În instituţiile UE lucrează peste 40 000 de persoane care provin din 28 de state
membre. Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) organizează concursuri
generale prin care selectează personal pentru posturi cu caracter permanent şi temporar. UE
lucrează nu doar cu funcţionari titulari, ci şi cu agenţi contractuali şi personal temporar, oferă
stagii de formare şi dispune de baze de date cu experţi zonali61.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) este „prima oprire” pentru toţi
cei care doresc să lucreze într-o instituţie a Uniunii Europene. Site-ul www.EU-careers.eu
explică procesul de selecţie şi oferă recomandări privind participarea la concursuri.
Angajarea funcţionarilor titulari
EPSO organizează concursuri generale pentru selecţia funcţionarilor titulari.
Concursurile evaluează competenţele candidaţilor printr-o serie de teste care garantează
selecţia celor mai buni candidaţi. Anual se organizează concursuri pentru posturi de
administratori, lingvişti, interpreţi, traducători, secretare şi alte categorii de personal.
EPSO selectează personal pentru toate instituţiile UE:
 Parlamentul European (Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg)
 Consiliul UE (Bruxelles)
 Comisia Europeană, cu sediul la Bruxelles (Belgia) şi Luxemburg. Este
instituţia UE cu cei mai mulţi angajaţi, care lucrează atât în Europa, cât şi în alte zone de pe
glob. Există şi posturi pentru specialişti, de exemplu pentru persoane cu pregătire în domeniul
ştiinţific, al limbilor străine sau al statisticii/economiei
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Luxemburg)
 Curtea de Conturi (Luxemburg)
 Comitetul Economic şi Social European (Bruxelles)
 Comitetul Regiunilor (Bruxelles)
 Ombudsmanul European (Strasbourg)
 Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor (Bruxelles)
61
http://europa.eu/european-union/about-eu/working_ro, accesată la data de 15.04.2017

34
 Indiferent de instituţie, procedura de selecţie şi tipul de contract propus sunt
aceleaşi.
Funcţionarii titulari se împart în două categorii: administratori şi asistenţi.
Administratori (AD)
În mod normal, administratorii se ocupă de elaborarea politicilor şi de punerea în
aplicare a legislaţiei europene, efectuează analize şi oferă consiliere. În general, pentru a vă
înscrie la un concurs pentru postul de administrator, trebuie să fiţi absolvent de studii
universitare (cu o durată de cel puţin 3 ani)62.
Asistenţi (AST)
Asistenţii ocupă, de obicei, posturi care presupun activităţi administrative, esenţiale
pentru gestionarea internă a instituţiilor. În general, pentru a vă înscrie la un concurs pentru
postul de asistent, trebuie să aveţi (cel puţin) diplomă de bacalaureat.
Agenţi contractuali
Sunt angajaţi pentru anumite sarcini manuale sau administrative.În general,
contractele sunt încheiate pe durată determinată, 6-12 luni pentru început.
Agenţi temporari
Sunt recrutaţi pentru sarcini specializate sau temporare, durată pe care se încheie
contractele fiind de maxim şase ani. Posturile libere pot fi găsite pe site-ul EPSO şi pe site-
urile instituţiilor şi agenţiilor UE.
Agenţi interimari
Unele instituţii angajează şi personal interimar pentru maxim şase luni, în special
pentru activităţi de secretariat. În acest caz, recrutarea se face de către agenţii de ocupare
temporară a forţei de muncă.
Stagii
Şapte instituţii primesc stagiari, pe perioade de 3-5 luni.Stagiarii pot fi studenţi,
absolvenţi de facultate sau lingvişti şi primesc aceleaşi sarcini ca şi administratorii aflaţi la
început de carieră. Selecţia este organizată de instituţii (nu de EPSO).

Servicii de contractare
Pentru sarcini specifice (mentenanţă, cantine etc.), personalul este recrutat de
contractanţi externi, selectaţi prin licitaţie deschisă. Pentru mai multe informaţii, consultaţi
site-ul serviciilor de contractare.
Experţi naţionali detaşaţi (END)
62
http://europa.eu/european-union/about-eu/working_ro, accesată la data de 15.04.2017

35
Aceştia sunt, de obicei, funcţionari ai administraţiilor naţionale, detaşaţi pe o perioadă
fixă de timp, pentru a face schimb de experienţă şi pentru a învăţa despre politicile şi
procedurile UE. Experţii naţionali detaşaţi sunt selecţionaţi printr-o procedură specifică, fără
implicarea EPSO. Reprezentanţa permanentă a ţării dumneavoastră pe lângă UE vă poate
informa în legătură cu oportunităţile actuale63.
Experţi
UE dispune de baze de date cu numele şi calificările experţilor independenţi care pot
asista instituţiile şi agenţiile în anumite domenii. Experţii îşi creează şi gestionează propriul
profil cu informaţii referitoare la studii, experienţă profesională şi competenţe. Acest profil
este protejat prin parolă. Bazele de date sunt gestionate de instituţiile şi agenţiile UE (nu de
EPSO). De exemplu, Serviciul comunitar de informare în domeniul cercetării şi dezvoltării
(CORDIŞ) conţine o bază de date a experţilor care lucrează în cadrul celui de-al 7-lea
program-cadru de cercetare.
Pentru cei care vor să se realizeze profesional şi să câştige bine, un job la Bruxelles
poate fi soluţia perfectă, notează Evenimentul Zilei. Obţinerea unui job ca funcţionar la
Parlamentul European, la Consiliul Europei ori la Curtea Europeană de Justiţie nu este deloc
uşoară şi prespune un proces de selecţie destul de riguros, cu multe etape. Dar, dacă reuşiţi să
obţineţi un astfel de post, aveţi şansa de a câştiga între 3.000 şi 14.000 de euro pe lună, în
funcţie de poziţia deţinută.

2.5.2. Etapele selecţiei


Pentru a deveni funcţionar european trebuie să vă prezentaţi la concurs şi să treceţi de
probele de selecţie. Dacă treceţi cu bine de ele, deveniţi “laureat” şi intraţi pe lista de rezerve.
Abia atunci puteţi candida efectiv pentru un post vacant în cadrul unei instituţii. În general,
probele de selecţie au trei mari etape. Mai întâi trebuie să susţineţi teste de preselecţie.
Sunt teste-grila, se desfăşoară în a doua limbă de circulaţie europeană cunoscută de
candidat şi au trei direcţii principale: un test referitor la dezvoltarea Uniunii Europene şi
politicile comunitare, un test de raţionament verbal şi numeric şi un test de cunoştinţe de
specialitate în domeniul concursului respectiv (audit, administraţie şi resurse umane,
agricultura, drept, economie, IT, secretariat, telecomunicaţii).
Urmează o probă scrisă: eseu în domeniul de specialitate. A treia probă, ultima, este
orală şi constă într-un interviu cu comitetul de selecţie.

63
http://europa.eu/european-union/about-eu/working_ro, accesată la data de 15.04.2017

36
2.5.3 Cariere pentru toţi
Există posturi pentru mai multe categorii de abolventi. Cei care nu au făcut decât
liceul şi/sau o postliceală, trebuie să aibă şi cel puţin doi-trei ani de experienţa profesională.
Persoanele cu studii medii intră în sistem ca “asistenţi” (AST) şi sunt în principal responsabili
de implementarea politicilor.
Există o varietate foarte mare de activităţi: probleme de competiţie, chestiuni
bugetare, administrare vamală, precum şi sarcini de monitorizare în toată lumea.
De asemenea, se mai ocupă de munca administrativă şi de secretariat. Administrator
(AD) este nivelul de baza de intrare pentru absolvenţii cu studii superioare fără o experienţă
de munca semnificativă. Majoritatea oportunităţilor pentru această categorie sunt în
administraţie şi management.
Mihaela, o tânără românca, absolventa a Facultăţii de Limbi Străine (Franceza –
Engleza), a reuşit să obţină un post de administrator la Bruxelles.
“Am o leafă de aproape 4.000 de euro. În România, m-am chinuit tot timpul să
supravieţuiesc cu un salariu de câteva milioane (lei vechi – n.r.). M-am înscris la concurs fără
prea mari speranţe. M-am bucurat că am obţinut postul. Nu mai trebuie să duc grija zilei de
mâine, am un job decent şi sunt respectata”, susţine tânăra64.

CAPITOLUL III
Reprezentarea României în instituţiile Uniunii Europene

3.1. Procedura de selectare a personalului permanent şi contractual în cadrul


instituţiilor europene

64
http://europa.eu/european-union/about-eu/working_ro, accesată la data de 15.04.2017

37
Anunţarea posturilor, depunere candidaturi, selecţie, recrutare, instituţii
implicate
Procedura de selectare a personalului permanent şi contractual în cadrul instituţiilor
europene presupune următoarele etape: publicarea anunţului, depunerea candidaturii, selecţia,
organizată (pentru majoritatea categoriilor de personal) de Oficiul European pentru Selecţia
Personalului (EPSO), întocmirea listelor de rezervă şi recrutarea propriu-zisă, realizată de
instituţiile europene.

Publicarea anunţurilor
Concursurile planificate sunt menţionate în calendarul provizoriu de pe pagină web a
EPSO şi sunt, de obicei, anunţate din timp în presă. Anunţurile de angajare sunt publicate şi
în Official Journal of the European Union, seria CA. În anunţ sunt specificate condiţiile şi
cerinţele pentru concursul respectiv, precum şi numărul estimativ de posturi şi alte informaţii
referitoare la concurs. Prin urmare, în general, persoanele interesate de o carieră ca angajat
permanent la instituţiile UE trebuie să consulte cu regularitate pagina EPSO dedicată
concursurilor de angajare, saucea a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene65.

Depunerea candidaturii
Procedurile de înscriere se desfăşoară on-line, fiecare candidat având posibilitatea de
a-şi crea un „profil EPSO” accesibil pe toată perioada de selecţie, iar comunicarea dintre
EPSO şi candidat se realizează exclusiv în format electronic, prin e-mail.
Selecţia
Oficiul European pentru Selecţia Personalului[2], se ocupă de organizarea de
concursuri de selecţionare a personalului pentru instituţiile europene.
Noul sistem EPSO pentru selecţia candidaţilor pentru posturi în cadrul instituţiilor UE
stabileşte competiţii anuale pentru profilurile obişnuite în trei cicluri:
 pentru administratori;
 pentru asistenţi şi lingvişti;
 selecţii specifice pentru specialişti (domenii înguste de activitate).
Conform noilor proceduri, evaluarea candidaţilor are loc în două etape (faţă de trei
etape existente anterior):

65
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-de-
la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

38
a. Testul de pre-selecţie (computer-based): constă într-un test grilă de cunoştinţe
generale despre UE (istoric, politici, instituţii etc.) şi cunoştinţe de specialitate (în funcţie de
postul pentru care se candidează), precum şi întrebări grilă care testează gândirea logică a
candidatului (verbal and numerical reasoning).
Pentru translatori, interpreţi şi alte categorii de lingvişti, această probă cuprinde numai
întrebări tip grilă de cunoştinţe generale despre UE şi întrebări grilă care testează gândirea
logică, de tip verbal reasoning.
b. Stagiul de evaluare: Constă într-un interviu cu o Comisie de Selecţie (3-4 membri),
la Bruxelles. Proba include o scurtă prezentare a candidatului (max. 5 minute) şi setul de
întrebări ale membrilor juriului. De asemenea, se adresează întrebări privind Uniunea
Europeană şi de specialitate.
Noile centre de evaluare şi de preselecţie se bazează pe modelul de competenţă
cuprinzând 7 tipuri de abilităţi, la care se adaugă încă una pentru categoria AD.
Noul sistem de competiţie face trecerea de la testarea cunoştinţelor la evaluarea
competenţelor66.

Lista de rezervă şi recrutarea


Concursul este finalizat prin întocmirea listei de rezervă, publicată în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Începând din acest an, valabilitatea unei astfel de liste este doar de un
an, până în momentul organizării următorului ciclu competiţional.
După noua procedură, majoritatea candidaţilor de pe listele de aşteptare vor fi invitaţi
la interviu.
Recrutarea efectivă a candidaţilor revine instituţiilor europene, pe baza listei, EPSO
având doar rolul de facilitator/interfaţă între candidaţii admişi, ale căror nume se înscriu pe
lista de rezervă, şi instituţiile europene.
Concursul pentru administratori şi asistenţi se organizează pentru patru mari domenii
de expertiză: drept, administraţie publică, economie şi audit. Se poate opta numai pentru unul
dintre aceste domenii, neexistând insă o conexiune rigidă intre studiile efectuate anterior şi
domeniul pentru care o persoană doreşte să concureze.
Middle management: funcţionarii în poziţiile de middle management (şefi de unitate
şi adjuncţi) vor fi recrutaţi conform sistemului de testare menţionat mai sus, la care se adaugă
anumite cerinţe specifice, precum experienţa managerială.

66
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-de-
la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

39
Senior management (directori şi directori generali): Poziţiile din această categorie
disponibile sunt anunţate (aviz de vacantare) de structurile europene care sunt responsabile de
ocuparea postului, prin departamentul propriu de resurse umane. De cele mai multe ori aceste
posturi sunt publicate pe site-ul EPSO. Procesul de selecţie este însă organizat de direcţia
generală responsabilă şi nu de EPSO, ca în cazul poziţiilor administrative inferioare.
Concurs pentru administratori-lingvişti şi asistenţi-lingvişti:ca şi pentru cele zece state
care au aderat în 2004, mare parte a concursurilor pentru România (şi Bulgaria) vizează
posturi de administratori-lingvişti (traducători, interpreţi, jurişti-lingvişti) şi asistenţi-
lingvişti67.

3.2. Comisia Europeană, un „rezervor” de joburi neglijat în România


3.2.1. Avantajele României din urma aderării la U.E.
Politica Uniunii Europene influenţează în mod direct mediul de afaceri autohton, iar
deciziile luate la Bruxelles se răsfrâng asupra ţării noastre. O reprezentare cât mai bună se
obţine însă cu un număr mare de specialişti care să activeze la Bruxelles. Chiar dacă statutul
de funcţionar comunitar impune o independenţă faţă de ţara de origine, existenţa românilor în
aceste structuri poate asigură un mijloc de comunicare eficient, în aşa fel încât deciziile luate
în capitala Europei să nu vină în contradicţie cu ceea ce se întâmplă la nivel naţional. 
Potrivit datelor furnizate de reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti, în acest
moment la Bruxelles sunt 537 de oficiali şi agenţi temporari din România. Numărul acesta nu
are însă darul de a ne bucura, în condiţiile în care majoritatea ocupă posturi de asistenţi, deci
nu se găsesc în prima linie, acolo unde sunt şefii de unitate, administratorii sau directorii.
„Consiliul Europei este cel mai mare angajator dintre toate instituţiile europene, având
în jur de 35.000 de salariaţi.Dintre aceştia foarte puţini sunt români. În ceea ce priveşte
funcţiile înalte, aici situaţia este şi mai dramatică: din 52 de poziţii câte are la dispoziţie, ţara
noastră a reuşit să ocupe doar 8. Acest aspect a fost neglijat total, administraţia de la
Bucureşti ignorând şansa de a avea o cât mai bună reprezentare în Comisie. S-au făcut mai
mult eforturi individuale, iar persoanele care au aplicat pentru joburile respective nu au avut
sprijinul autorităţilor pe drumul lor către Bruxelles”, ne-a declarat Adrian Ciocănea, fostul şef
al Departamentului pentru Afaceri Europene.

3.2.2. Efecte la nivel naţional


67
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-
de-la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

40
România riscă astfel să ajungă în situaţia de a nu se putea adapta la economia şi
administraţia europeană. Criza financiară a scos la iveală prăpastia care s-a căscat între ceea
ce se întâmplă la nivel naţional şi ceea ce se face în restul Uniunii Europene. Ca stat membru,
România ar trebui să ia parte direct la elaborarea şi adoptarea politicilor comunitare. În plus,
ar trebui să deţină capacitatea de a implementa aceste politici. „Am ajuns să «înghiţim»
deciziile care vin de la Bruxelles pentru că nu avem reprezentanţi acolo. Fiecare funcţionar
are un aport cultural în cadrul Comisiei Europene şi poate semnala anumite aspecte specifice,
putând să facă lobby. Nu discutăm de trafic de influenţă, ci de o mai bună comunicare a unor
probleme”, a mai spus Ciocănea68.

3.2.3. Rolul jucat de funcţionarii Comisiei Europene


Pentru a vedea exact care este importanţa acestor posturi din administraţia
comunitară, oferite Româ-niei, trebuie explicate atribuţiile personalului care lucrează în
cadrul Comisiei Europene. Astfel, funcţionarii au sarcini variate, divizate în două categorii:
administratori şi asistenţi. În primul caz, salariatul se implică în procesul legislativ şi bugetar
al Uniunii Europene.Aici sunt incluse coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
participarea la negocieri cu ţări terţe, gestionarea politicii agricole comune sau interpretarea
uniformă şi aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare.
În cadrul Comisiei Europene, personalul de conducere este structurat pe două niveluri:
mediu şi superior. În prima grupă se află şefii de unitate. Ei ocupă aceste poziţii pe viaţă,
fiind obligaţi ca la un interval de cinci ani să schimbe direcţia în care activează. Personalul de
conducere de nivel superior este reprezentat de directori generali, directori generali adjuncţi,
directori şi consilieri personali. Directorii generali sunt sub autoritatea comisarului
responsabil pentru domeniul politic acoperit de respectiva direcţie. În cadrul Comisiei
Europene activează şi agenţii contractuali, agenţii temporari şi experţii naţionali detaşaţi.
Dintre toate aceste poziţii, cele mai importante pentru o ţară sunt cele de
administrator, şef de unitate şi director. România are deficienţe tocmai la acest capitol,
nereuşind să-şi trimită specialiştii în capitala Europei. De la aderare, administraţia de la
Bucureşti a lăsat la voia întâmplării problema angajaţilor din Comisia Europeană. Acest lucru
s-a văzut şi din modul în care România aplică pentru funcţii importante în cadrul direcţiilor şi
serviciilor din Comisie. Chiar dacă Dacian Cioloş are portofoliul agriculturii asigurat, există o
serie de domenii asupra cărora nu ne-am concentrat.

68
http://www.sfin.ro/articol_18912/, accesată la data de 19.04.2017

41
 3.3. Reprezentanţii României în instituţiile UE
România este reprezentată în cadrul instituţiilor şi organelor UE – Consiliul, Comisia
Europeană, Parlamentul European prin membri desemnaţi/aleşi, încă de la aderarea la UE.
Majoritatea calificată este definită ca reprezentând cel puţin 55% din statele membre,
cuprinzând cel puţin 16 state membre şi 65% din populaţia Uniunii. În cazul în care Consiliul
hotărăşte altfel decât la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, procentul necesar de reprezentare a statelor membre
devine 72% (21 de state membre).
Conform Tratatului de la Lisabona, modalitatea de adoptare a deciziilor în cadrul
Consiliului UE a fost prin majoritate calificată, potrivit unui sistem prin care, pentru
adoptarea unei decizii a Consiliului UE, erau necesare 260 de voturi dintr-un total de 352.
Voturile trebuiau să provină din partea a cel puţin 15 state membre şi să reprezinte cel puţin
62% din populaţia UE. România are drept de vot în toate reuniunile Consiliului Uniunii
Europene. Ca cel de-al şaptelea stat membru, după mărime/criteriu demografic, României i-
au fost atribuite 14 voturi (după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania şi Polonia).
României îi revin următoarele poziţii în cadrul instituţiilor europene:
 Comisia Europeană - 1 comisar european pentru mandatul 2014-2019 – Corina
Creţu, căreia i-a fost atribuit portofoliul politica regională – un portofoliu important care, prin
natura şi responsabilităţile pe care le implică, face parte din majoritatea grupurilor de
coordonare pe orizontală (aşa numitele „echipe de proiect”) din cadrul Comisiei Europene.
Conceptul de „echipă de proiect” a fost introdus în structura Comisiei Europene în noiembrie
201469.
Politica regională a UE reprezintă una dintre cele mai importante politici europene,
având ca scop principal reducerea decalajelor de dezvoltare între diferitele regiuni
europene/asigurarea unei mai mari coeziuni între aceste regiuni, în principal prin investiţii
care să contribuie la consolidarea competitivităţii şi creşterii economice la nivelul Uniunii,
îmbunătăţirea calităţii vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltarea durabilă70.
 
Parlamentul European - 32 parlamentari europeni 
În legislatura 2014-2019, cetăţenii României sunt reprezentaţi în Parlamentul
European de 32 de deputaţi europeni, aleşi prin vot direct în urma alegerilor desfăşurate la 25
mai 2014. Parlamentarii europeni aleşi vor ocupa această poziţie până în anul 2019, când vor
69
https://www.mae.ro/node/1536, accesată la data de 03.05.2017
70
http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-pe-salarii-care-pornesc-de-
la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511, accesată la data de 22.04.2017

42
avea loc alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament
European. Mandatul din perioada 2014-2019 este cel de al treilea pentru europarlamentarii
români şi al doilea mandat complet, de 5 ani.
Repartizarea în grupurile politice din PE:
 12 parlamentari afiliaţi grupului PPE;
 15 parlamentari afiliaţi grupului S&D;
 3 parlamentari afiliaţi grupului ALDE;
 1 parlamentar afiliat grupului ECR;
 1 parlamentar afiliat grupului ENF.
Pentru mai multe informaţii privind reprezentanţii României în Parlamentul European,
precum şi activitatea acestora puteţi consulta site-ul: http://www.europarl.europa.eu/
 
Consiliul UE
Alţi reprezentanţi ai României în cadrul instituţiilor UE
1 judecător la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – Camelia TOADER
1 judecător la Tribunalul Uniunii Europene – Andrei POPESCU
1 membru în Curtea de Conturi – George PUFAN
15 membri în Comitetul Economic şi Social
15 membri în Comitetul Regiunilor.
De asemenea, Banca Naţională a României face parte din Sistemul European al
Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia participă ca membru cu drepturi depline la
Consiliul General al Băncii Centrale Europene şi la comitetele acesteia.
Cetăţenii români au dreptul de a lucra în cadrul instituţiilor comunitare. Procedura
standard de obţinere a unui astfel de post este concursul. Procedura de selectare prin concurs
a personalului în cadrul instituţiilor europene presupune două mari etape:selecţia, organizată
de Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO), în urma căreia se stabilesc listele
de rezervă, şi recrutarea propriu-zisă, realizată de instituţiile europene pe baza acestor liste.
Orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile cerute de instituţiile comunitare care scot la
concurs posturile vacante se poate prezenta la concursurile organizate periodic de fiecare
dintre instituţiile comunitare, având posibilitatea să devină funcţionar comunitar71.
În prezent, Niculae Idu, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti,
precizează că România a ajuns să depăşească cota de reprezentare din perspectiva numărului

71
https://www.mae.ro/node/1536, accesată la data de 03.05.2017

43
de români angajaţi în instituţiile europene şi că impactul cel mai mare pe care aceştia îl au în
sistemul european se simte la nivelul comisarului şi al membrilor parlamentului.

România are 33 de europarlamentari care, la rândul lor, au câte unul sau doi asistenţi
români acreditaţi în staff-ul de la Bruxelles, plus alţi câţiva oameni în subordine care ocupă
poziţii de agenţi locali.

Salarii lunare acordate în instituţiile comunitare


- Funcţionarii titulari câştigă între 2.300 de euro (nivel de asistent) şi 16.000 de euro
(vechime de cel puţin patru ani şi cel mai mare grad profesional)
- Personalul de conducere de nivel mediu (şef de unitate) câştigă între 6.200 şi 13.100 de euro
- Personalul de conducere de nivel superior (directori) câştigă între 11.500 şi 14.800 de euro
- Agenţii temporari încasează între 2.300 şi 16.000 de euro
- Agenţii contractuali au lefuri cuprinse între 1.600 şi 5.800 de euro.

44
CONCLUZII

În ţările Uniunii Europene se remarcă existenţa a două categorii de funcţii publice. O


primă categorie este constituită din funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor
comunitare şi care pot fi desemnaţi cu titulatura de funcţionari europeni. A doua categorie
este formată din corpul de funcţionari care îşi desfăşoară activitatea în administraţia proprie a
fiecărui stat. Demn de subliniat este şi faptul că în acest domeniu, se verifică principiul
general al subsidiarităţii legislaţiei comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul
corpului de funcţionari proprii în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton. Cu
privire la funcţionarii europeni, reglementarea statutului acestora revine instituţiilor
comunitare. În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice, în ţările Uniunii Europene
există o dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în
situaţia adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. Între cele

45
două soluţii posibile diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor
de drept public, model adoptat de legislaţia din ţara noastră sau în sfera instituţiilor dreptului
privat, ceea ce afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se
situează un funcţionar public.
În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcţia publică a fost
influenţat de adoptarea de către Comisia Europeană a Cărţii Albe cu privire la reforma
administrativă, încă din martie 2000. Acest document a evidenţiat principiile administraţiei
publice la nivel european, punându-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independenţa
funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârşite, eficienţa şi
transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat, în 13 septembrie
2000, Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of Good Administrative
Behaviour), conceput în primul rând ca un instrument de lucru pentru personalul instituţiilor
europene care lucrează în mod direct cu publicul. Mai mult, codul urmăreşte şi informarea
cetăţenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condiţiilor în care
trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care abordează o instituţie europeană.
Dintre prevederile codului cel mai intens mediatizate şi analizate în literatura de
specialitate remarcăm dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, principiu de maximă
generalitate care are o implicaţie multivalentă asupra întregii activităţi în administraţia
publică.
După cum ne relevă lucrările naţionale, dar şi lucrările de drept administrativ
comparat, în fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima
ţară care a adoptat un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852,
urmată de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul
statut al funcţionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda
prima lege privind funcţia publică datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima
lege privind funcţionarii în 1929, iar Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit
al Marii Britanii şi Irlandei de nord apare în 1931.
Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul
mediu, în acest sens, profesorul Jacques Ziller apreciază că prima lege privind codificarea
generală a normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937,
deşi a existat un Cod bavarez al funcţiei publice încă de la începutul secolului al XIX-lea,
mai exact de la 1 iulie 1806.

46
Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei
publice sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat
proiecte de lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei
publice a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946).
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat,
după cum apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez
al funcţiei publice.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice
din ţările Uniunii Europene:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a
regimului juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia)
statutul se aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat,
colectivităţi teritoriale şi stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la
decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului Amato.
Regula aplicării statutului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte agenţii
temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o
distincţie clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o
parte şi salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de
altă parte. Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german
stabilind astfel şi o ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană
se apreciază că numai funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii
legate de apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent,
pe când celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter
administrativ sau funcţii cu caracter etnic.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei
publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui common
law pe când statutul de civil servant este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia
de stat. De asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare
a funcţionarilor este supusă regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o
reformă contractualistă în această privinţă.

47
Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în materia
funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care au
conturat, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce astăzi numim Dreptul
funcţiei publice europene.
În aceste condiţii, se poate aprecia că principiile care stau la baza exercitării funcţiei
publice sunt în deplină concordanţă cu misiunile fundamentale ale administraţiei publice,
acelea de a servi cu profesionalism interesele cetăţenilor, liberă de orice constrângere politică,
lipsită de prejudecăţi, imună la actele de corupţie.
Important este ca recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici să se facă exclusiv pe
criteriul competenţei, astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă, caracterizată de
eficienţă şi eficacitate.
Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici se înscrie şi ea în concepţia firească a statutului legal, corespunzător
sistemului de carieră a funcţiei publice.
De subliniat, că prevederile Statutului funcţionarilor publici au fost completate cu
numeroase alte acte normative, adoptate pentru perfecţionarea sau completarea cadrului
normativ existent, ierarhizate în funcţie de forţa lor juridică în: legi, ordonanţe de guvern şi
hotărâri de guvern.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru I. (coordonator),Drept administrativ european, Editura Lumina Lex,


Bucureşti, 2005;
2. Alexandru I.,Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
3. Apostol Tofan D.,Drept administrativ. Tematica prelegerilor. Repere
bibliografice, vol. I şi II, Colecţia Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, 2004,
pentru toate aspectele de drept comparat;
4. Ciobanu A. S., Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2015

48
5. Coman Kund L.,Sisteme administrative europene, ediţia a II-a revăzută şi
actualizată, Casa de Presă şi Editură “Tribuna”, Sibiu, 2003;
6. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G.,Drept constituţional comparat. Tratat,
vol. I şi II, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
7. Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ, vol.I şi II, ediţia a III-a restructurată,
revăzută şi adăugită, colecţia Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, 2002,
pentru toate aspectele de drept comparat;
8. Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia a IV-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
9. Manda C.C.,Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spaţiul
juridic european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
10. Vedinaș V.,Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, manual
practic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pentru toate aspectele de drept comparat;

Referințe internet
1. https://www.mae.ro/node/1536
2. http://www.zf.ro/zf-24/peste-1-000-de-romani-lucreaza-pentru-institutiile-europene-
pe-salarii-care-pornesc-de-la-2-500-de-euro-net-pe-luna-11733511
3. http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/povestile-de-succes-ale-romanilor-care-s-au-
angajat-la-bruxelles-pentru-ce-ce-beneficii-au.html
4. http://europa.eu/european-union/about-eu/working_ro
5. https://ue.mae.ro/node/546

49