Sunteți pe pagina 1din 24

Subsidiaritatea – principiu sau instrument ?

Subsidiaritatea – principiu sau instrument ?


Gandirea modelului complex al integrarii europene a facut apel de-a lungul timpului la acumularile culturale
ale diverselor popoare de pe continent si a valorizat tot ceea ce si-a dovedit eficienta peste secole, tot ceea ce a dat
un impuls dezvoltarii globale a societatii la un moment dat. Privind in acesti termeni Uniunea Europeana, putem usor
sa ne dam seama ca sub aspect economic este cea de-a doua mare solutie de progres in Europa gasita dupa
revolutia industriala de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, ce a schimbat ca strategie de
organizare a societatii nu doar Marea Britanie si Germania, ci intregul continent si, evident, omenirea in ansamblul
sau, iar, din punct de vedere politic, poate asistam la desavarsirea gandirii democratice a societatii, astfel cum
incepuse revolutia franceza in secolul al XIX-lea.

            Constructia pas cu pas a Uniunii Europene este o confruntare permanenta, nu doar de interese economice si
politice, ci si de idei, de solutii teoretice fundamentate juridic si filosofic, a caror legitimitate este data permanent de
examenul critic al practicii. Pentru a-si regla mecanismul existentei si functionarii sale, constructia comunitara a facut
necesara fundamentarea unor concepte unanim impartasite, care sa reziste celor mai severe critici si, astfel, sa
sustina validitatea modelului sui generis de organizare multilaterala a continentului. In acest sens, la sfarsitul
deceniului trecut si-a gasit o asezare in termeni, direct in tratatele comunitare, conceptul de „subsidiaritate”.
Termenul il gasim in gandirea reziduala a europenilor, cu un continut semantic foarte bogat, traductibil atat filosofic,
cat si politic, pentru diverse situatii ce privesc relatia existenta intre individ si societate, cat si pentru raporturile dintre
doua sau mai multe comunitati umane, si astfel a fost asociat cu notiunile de libertate, necesitate, solidaritate sociala,
economie sociala, coordonare functionala a sistemelor s.a., iar de cele mai multe ori termenul nu a aparut ca atare in
vorbirea curenta. Poate ca in aceeasi situatie s-au aflat si cei care au gandit tratatele constitutive de la Paris si de la
Roma, care, prin modul de ordonare a raporturilor dintre Comunitati si Statele membre, au avut in vedere
subsidiaritatea fara a o arata in termeni.

            In timp, adancirea integrarii europene si buna functionare a mecanismelor sale de decizie a impus clarificari
si in aceste conditii, gandit initial prin Proiectul Spinelli, ulterior in conditiile negocierii Tratatului de  la Maastricht, s-a
impus solutia germana a inscrierii subsidiaritatii ca principiu ce regleaza exercitiul puterii de reglementare pentru
Statele membre si Uniune in adoptarea dreptului comunitar, ca instrument fundamental al integrarii. Din acest
moment, subsidiaritatea vine in centrul atentiei tehnocratilor europeni, a mediului academic, a mediilor politice si de
decizie economica, sociologi, juristi, filosofi, teologi fiind chemati sa se pronunte asupra intelesului notiunii, atat in
cadrul Uniunii Europene, dar si intr-un sens mai larg, privind societatea in diferitele sale ipostaze de functionare.

 Multitudinea de intelesuri ce poate fi data notiunii de subsidiaritate a si atras divergentele de opinii si lasa
camp deschis interpretarilor, fiecare bucurandu-se de justete, dar fiind si susceptibila de critica. Dupa mai bine de un
deceniu de „exploatare” a subsidiaritatii, din punctul nostru de vedere ne punem intrebarea care sunt limitele pana la
care subsidiaritatea poate fi folosita benefic intr-un cadru dat, de unde incepe manipularea sa in vederea obtinerii
unor efecte nedorite in prezent dar urmarite poate in perspectiva, care este intelesul cel mai specific la momentul
actual si care ramane astfel in cultura europeana, iar din punctul de vedere al dezbaterii prezente, care este valoarea
ce poate fi data acestui concept, privita atat din perspectiva dreptului, cat si din perspectiva religiei crestine.

            Termenul de subsidiaritate isi are originea in subsidiarius, subsidior din limba latina, care desemna la origine
liniile sau trupele de rezerva chemate sa intareasca armata in caz de nevoie. Avem in vedere in acest sens :
- subsidiarius, a, um (subsidium) = care formeaza rezerva; - subsidiarii, orum, m = trupe de rezerva; - subsidiar, ari
(subsidium), int. = a forma rezerva; - subsidium, ii, n (subsidio)  = 1. linie de rezerva, ordin de lupta; rezerva, trupe
de rezerva; 2. sustinere, intarire, ajutor (a aduce trupe proaspete pentru intarire), a trimite intarire; 3. fig. – ajutor,
sustinere, asistenta; 4. loc de refugiu, azil[1]. In limba romana gasim urmatoarele intelesuri: subsidiar = adj., care
se adauga, ca element secundar, la argumentele pentru sustinerea unui rationament, a unei teorii; complementar,
auxiliar, secundar; loc. adv. in subsidiar = in al doilea rand, pe langa acesta, pe deasupra; din fr. subsidiaire,
lat. subsidiarius[2]; - subsidiu, subsidii  = ajutor banesc acordat in unele tari unei persoane, unei institutii, din
fr. subside,  lat. subsidium[3]; - subsidiar (fr. lat.) = adj., care este adaugat ca element secundar pentru intarirea
argumentelor principale; care este in al doilea plan, complementar, auxiliar, secundar; loc. in subsidiar = in al doilea
rand, pe langa acesta, pe deasupra; - subsidiu(lat. fr.) = in unele state, subventie subsidiar = adj., care insoteste un
argument principal intr-o discutie; care vine, care se adauga la ceva in al doilea rand, ca element secundar;  in
subsidiar = in al doilea rand, pe langa acesta, din fr. subsidiaire,  cf. lat. subsidiarius, subsidium =
ajutor[4] ; subsidiu = ajutor, subventie in bani data unei persoane, unei institutii, cf. fr. subside, lat. subsidium[5].  
            Trimiterile dese facute in limba romana nu numai la termenul originar din latina, dar si la sensul din limba
franceza ne impun ca sa aratam intelesul gasit in limba franceza, in plus fata de cele din dictionarele explicative de
limba romana, si anume: - subsidiar = adj. (lat. subsidium, rezerva), 1. care vine accesoriu pentru a sprijini un lucru
principal; chestiune subsidiara, complementara, care serveste sa departajeze concurentii; 2. drept. destinat sa
suplineasca, de ex., cautiune subsidiara, concluzii subsidiare; - subsidiaritate = drept administrativ. principiul
subsidiaritatii – principiul delegarii verticale a puterii, mai ales in federatii [6].

            Sensul din limba romana si franceza il gasim si in limba germana, cu aceleasi referiri de origine din limba
latina si ulterior din franceza, adaugandu-se si un inteles din politica si sociologie de subsidiarism = intr-o ordine
sociala, de a sta dupa [7], cat si unul juridic, de subsidiaritate, cu intelesul deja aratat. [8]

            In limba engleza subsidiaritate = subs. principiul conform caruia o autoritate centrala nu ar trebui sa fie
foarte puternica si ar trebui doar sa controleze lucrurile care nu pot fi controlate de organizatiile locale   ; subsidiar =
adj. legat de ceva, dar mai putin important decat acesta ; subiect subsidiar = care nu este studiat in aceeasi masura;
despre o companie = o companie comerciala care este detinuta sau controlata de o alta companie mai mare. [9]

            In limba spaniola, cuvantul subsidiaritate = tendinta favorabila participarii subsidiare a statului privind
activitatile private sau comunitare; subsidiar = (din lat. subsidiarius), adj., ceea ce se da sau se cere in urma a
altceva;  se aplica unei actiuni sau  responsabilitati care priveste sau intareste pe o alta principala; subsidiu = (din
lat subsidium), sustinere, ajutor extraordinar cu caracter economic; despre Adevaratul ajutor acordat de Scaunul
apostolic regatelor sale; contributie impusa comertului si industriei. [10]

            In limba italiana intalnim termenii de : a subsidia = v, a acorda un ajutor in bani; subsidiar = ce are functie
auxiliara; statie a mijloacelor de transport public alaturata celei normale; manuale in uzul scolilor elementare care
cuprind toate materiile ce se studiaza in timpul anului; subsidiator  =  cel care acorda un ajutor in bani; subsidiu =
ajutor in bani dat de o persoana particulara altei persoane particulare sau oricui; ajutor dat de trupe trimise in sau
medie; arc. trupe de rezerva.[11]

Natura juridica a Uniunii Europene

            Cele mai sensibile discutii privind Uniunea Europeana, sunt cele privitoare la natura sa juridica. Foarte multe
teze au fost avansate si fiecare dintre ele contine argumente si critici suficiente ce-i pot fi aduse. Integrarea este un
proces complex, ce se realizeaza in primul rand prin intermediul dreptului, al puterii normei juridice cu forta
obligatorie erga omnes. Ea este un proces evolutiv, dinamica de peste o jumatate de secol punand in lumina
caracterul diferentiat si preponderent functional, ceea ce explica dificultatile aparute in conturarea naturii. In acest
demers consideram ca trebuie evitat riscul de a merge dincolo de ceea ce statele vor sa stabileasca intre ele, pentru
ca orice teorie este valida doar daca este  cat mai fidela realitatii.

            O prima conceptie este cea relativa la natura certa de organizatie internationala [12]. Pornind de la conditiile
constituirii Comunitatilor Europene prin tratate internationale ce au fost incheiate, negociate si semnate de catre
statele participante, iar ulterior au  intrat in vigoare prin procedura ratificarii, dupa regulile constitutionale ale statelor
devenite membre, formal s-au pus bazele unor organizatii internationale. Vazand dispozitiile  Conventiei de la
Viena din anul  1969 privind dreptul tratatelor, constatam ca regulile dreptului international public in materie de
constituire a organizatiilor internationale, ca subiecte de drept derivat, au fost intocmai respectate. Comunitatile
Europene se bucura de competente atribuite de state prin tratate si constructia comunitara nu aduce atingere
identitatii statelor membre si suveranitatii lor.

 In cadrul Uniunii Europene, ansamblul relatiilor dintre statele membre nu se rezuma doar la cooperare, asa
cum intalnim in cazul restului organizatiilor internationale, dupa cum nici toate raporturile dintre statele membre nu
sunt de integrare. Vazand constructia pe cei trei piloni, raporturile de integrare sunt specifice doar Comunitatii, in
timp ce al doilea pilon dat de Politica Externa si de Securitate Comuna si cel de-al treilea dat de Cooperarea in
materie de Justitie si Afaceri Interne se realizeaza in exclusivitate prin raporturi de cooperare. O serie de
particularitati date de aplicarea directa a dreptului comunitar si intaietatea acestuia in raport cu sistemele juridice
nationale, moneda unica euro si competentele Bancii Centrale Europene in elaborarea politicii monetare comune,
prevazuta ca o competenta exclusiva a Uniunii Europene, pun in lumina caracterul de organizatie de integrare sau
supranationala, ce deroga de la regulile comune organizatiilor internationale, fiind singurul exemplu ce poate fi
studiat in acest sens si se bucura de un succes aparte fata de restul subiectelor de drept derivat .

            Teoria diametral opusa este de structura federala [13]. Federatia este stricto sensu un stat, bucurandu-se de
competenta competentelor  Kompetenzkompetenz[14]  si nu se poate contesta ca Uniunii Europene ii  lipsesc in
mod absolut elementele constitutive ale statului, cat si unitatea de cultura, limba, istorie, traditii, religie si constiinta
nationala.
 Uniunea Europeana ramane un spatiu eterogen, de mare o diversitate, care, in pofida acestei realitati, a
cunoscut cele mai spectaculoase realizari in crearea unei solidaritati de fapt, in aproape toate domeniile vietii sociale,
economice si politice. Acest stadiu al dezvoltarii globale la nivel regional a fost posibil, in mare parte, datorita
particularitatilor constructiei europene, date de raportul dintre competentele atribuite Comunitatilor si cele originare
exercitate de statele membre, consacrarea principiului subsidiaritatii, functia legislativa exercitata de   Consiliu
si  Parlamentul European asemanatoare  modelului Bundesrat-Bundestag, sistemul de drept comunitar integrat in
sistemele  nationale prin principiul aplicarii directe si cu intaietate a actelor comunitare, instituirea Bancii Centrale
Europene si atributiile sale de politica monetara comuna, noile competente in domeniul politicii externe si de
securitate, toate  punand in lumina modelul federal. Scopul constructiei nu este dat de construirea unui stat, ca in
cazul Statelor Unite ale Americii, ci o dezvoltare dinamica si multilaterala a statelor europene, in conditiile
mondializarii.

 Ideea unei structuri de acest tip  la nivelul Europei aparuse inca din perioada interbelica, iar dupa razboi ea
a fost relansata in diversi termeni, regasind-o in  cuvantarea  primului ministru britanic Winston Churchill de la
Zurich[15] si in conceptia fondatorilor Comunitatilor Europene, Jean Monnet si Robert Schuman, desi ei nu au pus
niciodata in discutie disparitia statului natiune [16]. Conceptia federalista se vede si in actele ce au premers
adoptarea tratatelor modificatoare dupa anul 1986, cum sunt proiectul Spinelli [17] si documentele Conferintelor
Interguvernamentale. Nefiind impartasita de state, ea nu si-a gasit o prevedere expresa nici in Tratatul de la
Maastricht si cu atat mai mult in reformele post-Laeken, date prin Tratatul instituind o constitutie pentru Europa si
Tratatul de la Lisabona.

  Teza structurii federaliste este criticabila, datorita lipsei unei Constitutii ca act fundamental de drept intern,
statele bazandu-se si in prezent pe incheierea unor tratate internationale, respectarea identitatii statelor membre,
ceea ce este practic mai mult decat suveranitatea si calitatea de subiect de drept in relatiile internationale, lipsa
unicitatii organelor centrale, a contiguitatii teritoriale si a unicitatii puterii, ceea ce ne arata ca drumul pana la o
federatie este inca lung. Spre deosebire de statul federal, unde avem o uniune de drept constitutional, Uniunea
Europeana ramane o uniune de drept international, teza constitutionalizarii chiar si de ordin functional ramanand
departe de realitati[18].

Elementele de federalism au dat nastere unor teze noi precum federalismul partial, prefederalismul,
federalismul functional sau federalismul multinational, iar pe de alta parte ele ne permit sa descriem mai mult un
proces decat sa definim o entitate juridica.

            O a treia teza ce are in vedere, ca si primele doua, structuri politico-juridice clasice, recunoscute astfel pe
planul dreptului international si al dreptului intern al statelor, este cea a confederatiei [19]. Din punct de vedere
istoric, confederatia si-a dovedit o mica stabilitate, structurile initial aparute in Elvetia, Germania si America de Nord
evoluand spre un stat federal.

 In cazul confederatiei, statele participante isi pastreaza ansamblul drepturilor suverane, mai putin cele
privind politica externa si apararea, care se exercita la nivelul confederatiei. Din acest punct de vedere, Comunitatile
Europene si cu atat mai mult, Uniunea Europeana, constituita azi din cei trei piloni, procedeaza de o maniera inversa,
intrucat in domeniile in care puterea se exercita la nivelul confederatiei avem strict raporturi de cooperare, iar in
domenii importante ale vietii interne, statele exercita in comun puterea de reglementare, adoptandu-se acte
obligatorii cu efect direct fata de acestea si resortisantii lor. Doar extinderea competentelor cu domeniul politicii
externe si de securitate comuna si votul cu unanimitate dat in aceasta materie comporta o asemanare cu sistemul
confederativ. Procedura legislativa complicata ce reuneste Comisia, Consiliul si Parlamentul European, organe alese
dupa alte criterii decat dieta ce reunea sefii de state sau ambasadorii, votul cu majoritate calificata dat la adoptarea
actelor obligatorii, aplicarea cu intaietate a dreptului comunitar, moneda unica si politica monetara comuna ne arata
ca Uniunea Europeana, prin modul cum a fost construita, depaseste cu mult modelul confederal, la care se referise
François Mitterand[20] si oricum orice referire la acest tip de dezvoltare asociativa a statelor, istoric depasit, este
lipsita de interes.

            O a patra teorie avansata e aceea a uniunii de state [21]. Ca forme asociative intre state, se cunosc uniunea
personala si uniunea reala. Uniunea personala a dobandit un caracter strict istoric, fiind specifica secolelor trecute,
consecinta a devolutiunii succesorale monarhice si nu intalnim niciun punct de convergenta cu Uniunea Europeana,
intrucat lipseste atat marea discontinuitate de ordin statal si functional data de pastrarea in totalitate a prerogativelor
sub toate aspectele de catre statele membre ale structurii asociative, iar pe de alta parte lipseste si singurul element
de comunitate dat de persoana identica a suveranului, care este de esenta uniunii personale. Prezidarea Consiliului
European se realizeaza prin rotatie, iar institutia apartine unui sistem complex, gandit in primul rand functional si
dupa principiul echilibrului intereselor in prezenta.
Conceptia cooperarii interguvernamentale din Planul Fouchet [22] poate sa ne duca la ideea de uniune
reala. Aceasta se caracterizeaza printr-un grad ridicat de integrare, o contiguitate teritoriala, unicitatea sefului statului
si a institutiilor, a sistemului de drept si o personalitate juridica proprie, cu pastrarea personalitatii juridice a statelor
componente. Asemanarile par evidente, mai ales in termenii tratatelor modificatoare de „o uniune cat mai stransa”,
„o uniune reala crescuta”. Substanta acestei forme asociative de state da insa diferenta specifica.  Competentele se
exercita mai ales pe planul relatiilor internationale, fiind o constructie pur interstatala ce nu antreneaza popoarele si
indivizii intr-un proces democratic comun, iar istoria ne arata ca toate cazurile de uniune reala nu ofera un bun mod
de dezvoltare globala. 

            Definirea naturii Uniunii Europene este foarte dificila, in masura in care se folosesc categorii juridico-politice
dezvoltate de dreptul international public si dreptul constitutional. Aceasta realitate a dus la avansarea unor
solutii sui generis care vor sa raspunda particularitatilor constructiei comunitare de tip hibrid, chiar „un obiect politic
neidentificat”, dupa cum se exprima fostul presedinte al Comisiei  Jacques Delors, si care apar si datorita
multilateralismului[23] sau, sub aspectul statelor participante, al domeniilor de actiune si al mijloacelor de actiune,
ce fac dificila stabilirea naturii sale.

 O prima solutie vrea sa puna in acord tendintele federaliste cu dispozitiile tratatelor ce prevad respectarea
identitatii statelor natiuni si propune  federalismului multinational[24]. Ideea respectarii statelor natiuni intr-o
structura ce urmeaza modelul federal nu a fost straina fondatorilor Jean Monnet si Robert Schuman, a fost sustinuta
constant de Jacques Delors in termenii de „federatie a statelor natiuni”, cat si de fostul ministru de externe german
Joschka Fischer[25]. De notat ca juxtapunerea sintagmei „state natiuni” dupa termenul „federatie” are rolul de a
anula orice conceptie federalista asupra Europei, solutie politico-juridica impartasita permanent de toate statele
membre.

De la  divizarea dezbaterii intre interguvernamental si supranational, noi orizonturi in termeni de


neofunctionalism si neorealism apar in privinta procesului integrarii europene [26]. Teoria functionalista si
neofunctionalista  porneste de la ideea ca suntem in prezenta unei cooperari stranse functionale intre state, in care
sunt angrenate resursele si institutiile acestora, tehnocratii gestionand rational o organizare specific functionala, ce
reuneste state natiuni de dimensiuni politice si economice foarte variate. Urmarindu-se prosperitatea in beneficiul
colectiv, avem o constructie sociala, in principal in domeniul economic, ce asigura pacea si securitatea, adica un scop
politic cerut de noile realitati.

Referindu-ne la aceasta teorie, nu trebuie sa uitam ca de multe ori in istorie ea a fost sustinuta pentru
legitimarea unor regimuri totalitare si a expansiunii teritoriale [27], ceea ce ne determina sa invocam cu  multa
prudenta ideile functionalismului, chiar daca sub aspectul starii de fapt surprinsa, pare sa corespunda constructiei
comunitare. Cu alte cuvinte, scopul folosirii teoriilor functionaliste ne indeamna la prudenta.

In conditiile evolutiilor post-Maastricht si ale extinderii Uniunii Europene cu 12 state, se vorbeste tot mai
mult de o „integrare diferentiata”, de o Europa „à la carte” cu o „geometrie variabila” ce se poate dezvolta in „mai
multe viteze”, ce are un „nucleu dur” si toate aceste consideratii au aparut pe fondul reglementarii cooperarii
intarite – coopération renforcée  si ale aplicarii clauzei de flexibilitate [28].

Formula germana a nucleului dur ca si cea a evolutiei cu mai multe viteze a fost perceputa de tarile ce au
aderat dupa anul 2004 ca fiindu-le destinata, dupa cum nu a fost bine primita nici de statele din Sud. Ea este
impotriva principiilor comunitare si risca deturnarea scopului Uniunii Europene, ceea ce face sa nu fie impartasita.
Formula avansata in anul 1965 de Presedintele CECO, Louis Armand si preluata de britanici, a unei Europe  à la carte,
poate fi retinuta doar in privinta acordurilor partiale practicate in : industrie – Airbus, Ariane, cercetare aplicata –
Eurêka, libera circulatie – Schengen, monetar – Tratatul euro si in limitele clauzei de flexibilitate, dar nu si in masura
in care sustine o geometrie variabila a dezvoltarii europene, teza straina scopului sau.

Natura Uniunii Europene nu poate fi discutata decat in raport de textul Tratatelor si in limitele
interpretarii teleologice, data de Curtea de Justitie si acceptata de statele membre.

 Comunitatile Europene au fost gandite ca organizatii de integrare, conceptie mentinuta si prin Tratatul
asupra Uniunii Europene[29], iar pe masura adancirii integrarii, respectarea identitatii statelor membre devine tot
mai explicita[30], ceea ce denota ca statele membre nu vor sa depaseasca acest stadiu. Institutie cu
puternic  caracter  integrator, Curtea de Justitie de la Luxemburg nu a depasit vointa statelor in privinta naturii
Comunitatii, ci doar a adus precizari, mai cu seama privind natura dreptului sau. Inca de la inceput ea a aratat ca
avem  o „organizatie interstatala autonoma”[31], dotata cu un sistem de drept propriu, diferit de sistemele nationale
si de dreptul international, Tratatele de la Roma punand bazele unei exercitari in comun a puterii de reglementare de
catre state, privita de Curtea de Justitie ca un „transfer de atributii de la State la Comunitate”[32], puterea de care
se bucura Comunitatile si Uniunea fiind intotdeauna privita de state ca un act de atribuire de competente [33].

Pastrandu-se identitatea si suveranitatea statelor, integrarea da nastere unui „interes general comunitar, un
interes comun”[34], iar statele au obligatia „de a tine cont in mod plenar de interesul comunitar” [35].

Clauza de flexibilitate introdusa prin Tratatul de la Maastricht si cooperarea consolidata, ce primesc o
reglementare din ce in ce mai explicita [36] au deschis orizontul unei evolutii dinamice, Uniunea Europeana fiind
campul unor solutii novatoare politice si juridice, in contextul intensificarii relatiilor de solidaritate si integrare dintre
popoarele si statele europene[37].

In acest context, statele membre nu se pot hazarda in privinta naturii constructiei comunitare, ideea de
organizatie internationala de integrare fiind comuna tuturor prevederilor constitutionale si interpretarilor date de
Curtile constitutionale europene.

Constitutia Germaniei, revizuita in anul 1992 in conditiile reformelor Tratatului de la Maastricht, a dat o
reglementare ampla privind participarea pe principii federative, sociale si democratice la constructia comunitara [38].
Curtea Constitutionala de la Karlsruhe a dat o interpretare minimalista, calificand Uniunea Europeana drept o asociere
de state Staatenverbunden de drept international[39], ce nu se bucura de competenta competentelor, pentru a o
putea considera structura federativa.

Curtea a pronuntat mai multe decizii privind natura  dreptului comunitar, iar in cele trei cunoscute prin
termenul solange se arata ca, atata timp cat acesta nu asigura o protectie suficienta a drepturilor fundamentale,
instanta suprema germana isi rezerva dreptul de a controla actele comunitare din perspectiva dreptului german [40],
dar si cat timp dreptul comunitar asigura o protectie la nivel global a drepturilor fundamentale [41], sau doar printr-o
cooperare judiciara cu Curtea Europeana [42]. Observam ca Tribunalul Federal Constitutional atenueaza conceptia
monista a sistemelor nationale de drept privind raportul dintre acestea si dreptul comunitar, in acest sens procedand
majoritatea curtilor constitutionale, ce  instituie ierarhia : constitutie – tratate comunitare – lege. 

Constitutia Frantei, revizuita in anul 2008 in conditiile Tratatului de la Lisabona [43] pastreaza o evidenta
conceptie interstatala, pe care o regasim si in deciziile Consiliului Constitutional, ce califica Uniunea drept „organizatie
internationala dotata permanent cu personalitate juridica si investita cu puteri de decizie ca urmare a transferului de
competente consimtit de statele membre” [44],  ce nu se confunda cu transferul de suveranitate, care nu a operat in
temeiul tratatelor. In conditiile reglementarilor date prin Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa,
instanta franceza arata ca actul supus ratificarii este un tratat, iar constitutionalizarea este inlaturata prin dispozitiile
art.1-5 ce stabilesc relatiile dintre Uniune si Statele membre. [45]

Constitutia Romaniei, revizuita in octombrie 2003 in conditiile elaborarii Tratatului constitutional si a


finalizarii negocierilor de aderare, impartaseste o puternica conceptie interstatala [46], natura de organizatie
internationala degajandu-se atat din primul alineat, cat si din economia intregului text al art. 148.

 Sistemul de drept roman impartaseste conceptia monista, astfel cum se prevede in art.11 alin.2 din
Constitutie, de principiu actele internationale la care Romania este parte, ratificate conform ordinii constitutionale
romane, fac parte din dreptul intern [47]. In aceasta situatie se afla si Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei,
semnat la 25 aprilie 2005, ratificat de Parlamentul Romaniei, in Camere reunite in sedinta solemna din 24 mai 2005,
prin legea nr. 157 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007. Legea fundamentala respecta ierarhia Constitutie – tratat –
lege si introduce prin art. 20 regula legii mai favorabile in privinta drepturilor si libertatilor cetatenilor, caz in care
legea romana prevaleaza in concurs cu orice alta norma juridica[48].

 Curtea Constitutionala a Romaniei nu s-a pronuntat inca asupra naturii Uniunii Europene, dar vazand textul
foarte clar nici nu poate sa dea o alta interpretare. Curtea s-a pronuntat asupra actelor de implementare a
directivelor[49] si constata ca normele nationale sunt conforme reglementarilor comunitare [50], iar in unele cazuri
face o aplicare directa a dispozitiilor art. 87 si 88 CEE si dezleaga pe fond exceptia de neconstitutionalitate cu care a
fost sesizata[51], retinand astfel tratatele ca acte de drept intern.

Constitutia Italiei, elaborata dupa razboi si in conditiile dobandirii calitatii de membru al Organizatiei
Natiunilor Unite, in art. 11 impartaseste  conceptia constituirii unei organizatii internationale, ce presupune in acelasi
timp si o limitare a exercitiului drepturilor suverane, fara de care scopul urmarit in relatiile internationale nu poate fi
atins[52]. In sentinta Frontini din anul 1973, Curtea Constitutionala s-a pronuntat atat asupra caracterului de
organizatie internationala[53], cat si a intaietatii ordinii constitutionale interne in raport cu cea comunitara [54].
Expresia limitazioni di sovranità  a fost interpretata ca o conditie a colaborarii internationale la incheierea Tratatelor
de la Roma si Paris, in timp ce normele comunitare se aplica in dreptul intern ca acte executive ce aduc la indeplinire
dispozitiile tratatelor, ceea ce  rezulta si din cuprinsul art. 117 alin.1 al Constitutiei[55].

Dispozitii constitutionale asemanatoare intalnim si in art. 93 din Constitutia Spaniei [56], cu privire la care
Tribunalul Constitutional a aratat ca suntem in prezenta unui proces de atribuire de competente si nicidecum  de
cedare sau de extindere de drepturi [57], acest sistem de drept impartasind  conceptia monista[58], cu
recunoasterea autonomiei dreptului comunitar.

 In sistemul de drept austriac o reglementare foarte amanuntita [59] de ordin constitutional fixeaza
participarea tarii la structurile Uniunii Europene.

Dreptul englez, in care suveranitatea se exercita de Parlament, impartaseste in mod foarte clar conceptia
dualista si astfel a acceptat cu greu decizia Curtii de Justitie pronuntata in cazul Factortame[60], ca si fara un Act al
Parlamentului care sa produca efecte in dreptul intern, odata cu aderarea la Comunitati, actele obligatorii adoptate in
cadrul institutiilor se aplica direct in statele membre [61]. Hotararea a fixat competenta instantelor britanice de a
judeca cu precadere dupa dreptul comunitar, chiar daca aceasta ar insemna inlaturarea aplicarii legii engleze, ceea ce
era de neconceput in common law, iar in timp a dus la erodarea puterii supreme a Parlamentului, ca principiu
constitutional fundamental. 

Subsidiaritatea

            Notiunea de subsidiaritate a fost introdusa explicit pentru prima data prin Tratatul de la Maastricht [62], in
timp fiind caracterizata ca un principiu, considerat chiar fundamental [63], de functionare a Uniunii Europene.
Judecatorul luxemburghez a precizat ca reglementarea este  aplicabila doar pentru viitor[64], ceea ce face ca orice
referiri la tratatele constitutive si intelegerea implicita a subsidiaritatii in textele initiale sa fie doar evocativa, o analiza
a literaturii de specialitate[65], fara relevanta juridica.

            Gandita in perioada elaborarii Actului Unic European si consacrata doar in privinta protectiei mediului [66] si
implicit a cercetarii si dezvoltarii tehnologice [67], subsidiaritatea si-a gasit ulterior un loc central in conceptia
functionala a Uniunii Europene datorita particularitatilor sale.

Pana la Tratatul de la Maastricht nu aveam niciun criteriu de ordonare a  exercitiului puterii de


reglementare, si in aceste conditii doar principiul aplicarii cu prioritate a dreptului comunitar, instituit de Curtea de
Justitie in privinta raportului dintre acesta si sistemele nationale de drept ne dadea o solutie, ce nu era insa cea mai
adecvata. Pe de o parte, rezolvarea Curtii priveste doar momentul ulterior legiferarii, adica aplicarea normei
comunitare cu intaietate si suspendarea efectelor actului normativ national dat in acelasi domeniu. Pe de alta
parte,  principiul prioritatii produce un efect centralizator in favoarea Comunitatilor, ce nu poate fi acceptat atata timp
cat ele exista in baza si in  limitele vointei statelor membre, iar competentele de care se bucura sunt in cea mai mare
parte concurente cu cele ale statelor. In aceste conditii se impunea un principiu reglator al exercitarii puterii de
reglementare, ceea ce este de esenta functionarii si implicit de viabilitatea integrarii europene.

 In constructia comunitara, notiunea de subsidiaritate a fost preluata din modelul federal german [68], cu
caracter istoric de organizare a statului si dreptului, chiar daca nici in prezent raportul dintre competentele legislative
ce revin federatiei Bund si cele care se exercita de catre landuri Länder nu este explicit guvernat de principiul
subsidiaritatii. Paradoxal, in Constitutia Germaniei, subsidiaritatea este reglementata la revizuirea adusa in anul 1992,
doar cu privire la functionarea Uniunii Europene [69], la cererea landurilor, desi ea a stat dintotdeauna la baza
filosofiei exercitarii puterii intr-o structura federala.

In ultimele decenii, Germania a cunoscut o ampla dezbatere pornita de landuri, privind tendintele de
centralizare a puterii in stat, ce se opun reglementarilor constitutionale din art. 30 si 70 care lasa puterea legislativa
in primul rand landurilor[70]. De fapt, aceasta tendinta de centralizare o intalnim in toate statele federale si este
justificata datorita puterii puterii de a fi absoluta, iar conjunctura politica interna si internationala din ultimele doua
secole a dus la o evolutie constanta a acestui fenomen, in sensul centralizarii puterii, cu particularitati  intre modelul
constitutional al SUA si cel al statelor europene : Germania, Elvetia, Austria, Belgia. Chiar daca este de inteles
tendinta de centralizare, ce se suprapune constiintei nationale consolidata in ultimele doua secole, totusi traditiile
parlamentare din statele federale opun rezistenta in sensul mentinerii modelului initial, ceea ce a si facut ca landurile
sa gaseasca noi solutii juridico-politice de conservare a puterii. Intre acestea observam dreptul de veto exercitat
de Bundesrat fata de o lege adoptata de Bundestag, ceea ce conserva puterea landurilor, reprezentate la nivel
guvernamental.

Din modelul constitutional german observam ca doua mari solutii functionale au fost imprumutate de
constructia europeana in ultimii ani: subsidiaritatea si controlul politic dat parlamentelor nationale in procedura
decizionala a Uniunii Europene. Diferente notabile raman deoarece delimitarea competentelor, conform Constitutiei
germane se realizeaza in mod strict printr-o lista de materii [71] si un continut concret[72] dat subsidiaritatii in art.
72, in timp ce in cadrul Uniunii Europene partajul de competente si interventia concurenta State–Uniune, de principiu
este gandita de o maniera functionala, ceea ce lasa un camp foarte larg interpretarii. Pe de alta parte, rolul
parlamentelor landurilor a scazut, crescand cel al guvernelor locale reprezentate in Bundesrat,  in  timp ce in Uniunea
Europeana puterea legislativa se exercita in primul rand la nivel executiv, prin Consiliu iar rolul parlamentelor
nationale este doar instituit de principiu, fara a avea o procedura europeana reglementata prin tratate, ceea ce de
fapt slabeste interventia acestora in procesul legislativ comunitar [73].

 Subsidiaritatea a fost gandita prin Tratatul de la Maastricht ca si mod de reglare a exercitiului puterii de
reglementare State – Uniune, avand in vedere ca majoritatea competentelor de care se bucura aceasta din urma sunt
competente concurente cu cele exercitate in continuare de state. Ca domeniu de aplicare, ea priveste doar
Comunitatile, primul pilon fiind susceptibil de raporturi de integrare,  in privinta politicii externe si de securitate
comune, cat si in domeniul justitiei si afacerilor interne, unde avem strict raporturi de cooperare, decizia ramanand la
nivelul statelor membre.

Subsidiaritatea este un principiu reglator al exercitiului puterii de reglementare si nu unul de atribuire de


competente si de aceea nu poate fi prevazut printr-o lista de materii, cu atat mai mult cu cat privind  competentele
partajate ce sunt circumscrise doar scopului tratatelor, o astfel de lista nici nu poate fi stabilita. Subsidiaritatea este
un concept dinamic, ce nu stabileste o linie stricta intre puterea de decizie a Statelor si a Uniunii, in materiile ce nu
tin de competenta exclusiva, ci permite exercitarea puterii de reglementare in functie de circumstante si necesitatile
existente la un moment dat, punand astfel in discutie criterii de eficienta si valoare adaugata constructiei
comunitare[74]. In aceste conditii apare si riscul folosirii sale in sensul contrar reglementarii, adica in scopul cresterii
puterii legislative a Uniunii.

Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992, vazand ambiguitatea juridica a subsidiaritatii, a
scos in evidenta caracterul sau reversibil, de „concept dinamic, ce permite largirea actiunii Comunitatii, atunci cand
imprejurarile o cer si invers de restrangere, atunci cand nu se mai justifica” si a considerat necesar un acord
interinstitutional intre Consiliu, Parlamentul European si Comisie, care sa fixeze  reguli de folosire a principiului.

Acordul adoptat la 29 octombrie 1993 arata ca : ”in exercitarea propriului drept de initiativa, Comisia tine
cont de principiul subsidiaritatii(…) Parlamentul European si Consiliul urmeaza aceeasi linie() In motivarea oricarei
propuneri, Comisia este tinuta sa se justifice cu privire la principiul subsidiaritatii( ) In lumina acestor proceduri
interne, cele trei Institutii accepta in mod sistematic conformitatea actiunii prevazuta cu dispozitiile in materie de
subsidiarietate, adica masura in care instrumentele juridice alese corespund continutului propunerii.” [75]

Astfel cum a fost prevazut in tratatele de la Maastricht si Amsterdam, principiul subsidiaritatii nu mai lasa pe
picior de egalitate Statele si Uniunea, ci instituie o ierarhie in favoarea celor dintai, ceea ce
satisface  natura  Comunitatilor, de a fi o constructie intre state cu tendinte integratoare [76].

 Uniunea Europeana poate interveni doar in al doilea rand, de o maniera subsidiara, „daca si in masura in
care obiectivele actiunii urmarite nu pot fi realizate de o maniera satisfacatoare de catre statele membre” iar pe de
alta parte doar „dimensiunile si efectele actiunii urmarite” fac preferabila legiferarea la nivel comunitar [77], ceea ce
impune o comparare a actiunii comunitare cu cea a statelor membre pentru fiecare situatie in parte.

 Articolul 5 al Tratatului de la Maastricht si ulterior Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam introduc un


criteriu negativ, ce presupune o evaluare obiectiva a capacitatii statelor de a reglementa in domeniul comunitar si un
criteriu pozitiv, care implica o apreciere subiectiva in privinta oportunitatii Uniunii de a interveni prin norme
obligatorii[78]. Aceste criterii inseamna aplicarea efectiva a principiului subsidiaritatii si ele implica  instrumente de
masura cantitativa si calitativa, ce inlatura in parte caracterul sau politic [79], iar pe de alta parte privesc si
un  aspect executiv, atata timp cat normele comunitare trebuie sa lase o arie cat mai mare de optiune statelor in
momentul punerii lor in aplicare [80], aparte de preferarea reglementarii prin directive in concurs cu regulamentele,
solutie de principiu a Protocolului[81] ce vine in sprijinul statelor, pentru o mai buna legiferare.

 Intrucat tine de exercitiul puterii de reglementare, ca natura suntem in prezenta unei solutii politice, ce
ramane definitorie pentru caracterizarea subsidiaritatii. Pentru ca solutia politica sa prinda viata, trebuie reglementata
juridic si din acest punct de vedere principiul politic al subsidiaritatii, din punct de vedere juridic, poate fi privit ca un
instrument[82] de reglare a exercitarii puterii legislative, fie chiar de statele membre, creatoare si beneficiare ale
constructiei comunitare, fie de Uniune, ca entitate nou creata prin vointa statelor.

            Respectarea principiului subsidiaritatii este susceptibila de un control politic a  priori, astfel cum a fost fixat
prin Protocolul aditional de la Amsterdam [83] si intarit in viitor prin rolul dat parlamentelor nationale in procedura
decizionala comunitara, propus de  Protocolul aditional la Tratatul de la Lisabona, dar si un control  jurisdictional a
posteriori, recunoscut Comitetului Regiunilor si pe viitor parlamentelor nationale, un control de oportunitate ce poate
fi exercitat pe calea unui recurs in anulare, dar si in fata instantelor nationale, cu aprecierea obligatorie a Curtii de  la
Luxemburg asupra validitatii actului comunitar[84].

            Aplicarea principiului subsidiaritatii evidentiaza efectul util al actiunii comunitare, atat in termenii „mai bine
realizat”si „de o maniera suficienta” , cat mai ales prin completarea sa de principiul proportionalitatii, art. 5 alin.3 CE
precizand ca „actiunea Comunitatii nu depaseste ceea ce este necesar pentru realizarea scopurilor urmarite prin
prezentul Tratat”. Proportionalitatea a fost consacrata de jurisprudenta ca un principiu general de drept [85],
ce  priveste  Comunitatile si statele in adoptarea masurilor prin care se atinge scopul tratatelor. Susceptibil de
aplicare generala in toate materiile si categoriile de competente [86], principiul primeste un control jurisdictional a
posteriori, intrucat priveste doar rezultatul normei juridice adoptata de legiuitor si nu insasi exercitarea puterii de
reglementate, ca in cazul subsidiaritatii.

Vazand particularitatile constructiei comunitare, proportionalitatea apare ca  un principiu functional


general[87], ce priveste sistemul institutional si juridic, functionarea pietei unice, politicile din diverse domenii, cu
alte cuvinte el este un mod de gandire si actiune ce da optimul integrarii europene, inteles si aplicat dupa valorile
comune ale statelor membre.

Privindu-le comparativ, subsidiaritatea si proportionalitatea sunt doua principii distincte, reciproc autonome,
cu portanta proprie si care privesc situatii diferite ale constructiei comunitare, fara ca unul dintre ele sa aiba valoarea
de instrument in realizarea celuilalt.

In urma intregului demers, ne punem in mod legitim intrebarea daca subsidiaritatea este un principiu sau un
instrument?  Pentru a da un raspuns  adecvat trebuie sa pornim de la natura constructiei comunitare.  Analiza initiala
a evidentiat caracterul complex si sui generis, din care pot fi desprinse doua dominante : se opereaza permanent cu
doua entitati – statele membre si comunitatea (uniunea) – iar solutiile adoptate sunt preponderent functionale, cu un
caracter dinamic, ce se raporteaza permanent la stadiul  integrarii  multilaterale si conjunctura internationala. Ceea
ce nu poate fi contestat niciodata este caracterul de structura intre state si de aceea natura de organizatie
internationala este cea mai impartasita de statele membre, fara a se exclude caracterul integrator, dat cu precadere
de specificul dreptului comunitar.

 In acest punct se ajunge la exercitiul puterii de reglementare in realizarea scopului Tratatelor constitutive,
cu toate modificarile ulterioare si observandu-se ca in majoritatea situatiilor ce tin de atingerea obiectivelor urmarite,
atat Statele membre, cat si Uniunea se bucura de putere legislativa, se pune problema relationarii intre cele doua
categorii de subiecte. Cum Uniunea nu este o federatie, aceasta relatie nu poare fi realizata de o maniera explicita,
prin stabilirea unei liste de materii si astfel singura solutie este a prioritatii in interventie. Cum Uniunea Europeana
este o creatie a Statelor, existand in baza si limitele vointei statelor membre, prioritara nu poate fi decat interventia
statelor. Ultimele reforme aduse constructiei comunitare, constatand aparitia unei culturi pro-europene, evidentiaza
tendinta de transferare a puterii de decizie la state, in viitor ele devenind principalul  responsabil al integrarii.

Exercitiul puterii de reglementare este de natura esentialmente politica si se uneste cu atribuirea de


competente Uniunii, derivand din aceasta. El evidentiaza acordul de vointa al statelor membre de a exercita puterea
suverana, uneori, in comun, in cadrul institutiilor, pentru a obtine finalitatea prevazuta de ele prin tratatele
comunitare.

Aceasta problema fundamentala de ordin politic nu poate fi transata decat prin norme obligatorii tuturor
subiectelor de drept, cu valoare de principiu. Din aceste considerente politico-juridice, subsidiaritatea, ca solutie
reglatoare a exercitiului puterii de reglementare State – Uniune,  poate primi doar valoarea de principiu fundamental
de drept comunitar.

 Valoarea evidentiata de noi a fost data prin Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, proiectul
sau fiind remis de Conventia europeana intr-o prima varianta Consiliului European de la Salonic, din iunie 3003, iar
ulterior Consiliului European de la Roma, din iulie 3003. In Titlul al III-lea privind competentele Uniunii, la art.9 din
proiect[88] si la art.I-11din varianta supusa ratificarii [89], Tratatul constitutional prevedea ca atribuirea de
competente, subsidiaritatea si proportionalitatea sunt principii fundamentale ale Uniunii Europene, primul fiind
reglementat ca un principiu de ordin constitutiv si subsecventele de ordin functional. Ulterior, prin Tratatul de la
Lisabona, calificarea expresa de  principiu fundamental a fost abandonata, statele limitandu-se sa arate la dispozitii
generale, art.3b care sunt principiile ce guverneaza delimitarea competentelor si exercitiul lor [90].

Vazand ca la reuniunea din 15-16 octombrie 2008 de la Bruxelles, in privinta reformelor aduse prin Tratatul
de la Lisabona, Consiliul European a aprobat alcatuirea Grupului de reflectie asupra viitorului Uniunii [91], sub
presedintia fostului premier spaniol Felipe González Márquez, consideram ca o noua forma revizuita va fi propusa in
viitor, in care probabil se vor regasi dezlegarile prezente, inclusiv prevederea subsidiaritatii ca principiu functional,
fara caracterizarea sa ca fiind unul fundamental, cunoscuta fiind opinia britanica privind retinerea sa ca un simplu
instrument.

Particularitatile Uniunii Europene fac imposibila reglementarea subsidiaritatii prin stabilirea unei liste de
materii in cazul competentelor concurente, singura solutie fiind  prioritatea in interventie, care datorita caracterului
sau dinamic, dat de oportunitate, lasa loc interpretarilor, si de aici temerea rasturnarii ordinii de prioritate in favoarea
Comunitatii, situatie ce a dus la prevederea prin Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam a criteriilor cantitative
si calitative de masurare a efectului util, ce fac preferabila interventia statelor in concurs cu Uniunea. Aceste criterii
fixeaza aplicarea subsidiaritatii, iar valoarea ce le poate fi data de instrument de lucru nu inlatura calificarea data
mecanismului reglator al exercitiului puterii de reglementare, ca fiind un principiu functional ce priveste optimul
constructiei comunitare.

Fondul cultural si religios

Vazand intelesul dat principiului subsidiaritatii in functionarea Uniunii Europene, ne punem in mod legitim
intrebarea daca originea sa conceptuala vine direct din sistemul politic german, daca in cultura acestui popor
termenul are alta sorginte, daca il intalnim si in cultura altor popoare si care este sensul uzual retinut de europeni,
indiferent de tara in care traiesc si cultura careia ii apartin.  Toate aceste intrebari fiesti pornesc de la sensul dat
subsidiaritatii in preambulul Tratatului de la Maastricht de „creare a unei uniuni din ce in ce mai stranse intre
popoarele Europei, in care deciziile sa fie luate cat mai aproape de cetateni, in conformitate cu principiul
subsidiaritatii” modificat prin Tratatul de la Amsterdam  in forma „ o uniune mereu mai stransa intre poarele din
Europa, in care deciziile vor fi luate in modul cel mai transparent posibil si cat mai aproape de cetateni”.

            De cele mai multe ori, analiza principiului subsidiaritatii debuteaza prin enuntul afirmarii originii sale
filosofice  in doctrina sociala a Bisericii Catolice [92], astfel cum a fost expusa de catre Papa Leone al XIII-lea, in
enciclica Rerum novarum din anul 1891 si de catre Papa Pius al XI-lea, in enciclica Quadragesimo anno sau Non
abbiamo bisogno din anul 1931.

             Doctrina sociala a Bisericii Catolice s-a nascuta in timpul revolutiei industriale, la sfarsitul secolului al XIX-
lea, pentru a da un raspuns si mai ales pentru a rezolva marile probleme de nedreptate sociala, ce apar acum si care
dezvolta mari curente politice si miscari sociale, precum socialismul, iar mai tarziu nazismul. Tezele principale sunt
date prin enciclice papale ce dezvolta un model de actiune al Bisericii, care preia functiile statului in unele privinte,
intrucat il observa incapabil sa mai raspunda in mod real nevoilor oamenilor. Referindu-ne la operele susmentionate,
in afara ideii de solidaritate sociala, lectura lor integrala iti lasa impresia unor puternice documente programatice, de
lupta impotriva fascismului si mai ales a socialismului. Azi, cand dupa doua decenii de la caderea zidului Berlinului,
Europa in integralitate este democratica, iar China ne dovedeste ca pot convietui cu succes o economie de piata
moderna cu o structura politica socialista, ne dam seama de ce enciclicele sunt citate doar in partea care ne releva
ideea de solidaritate sociala.

            Adecvat problemelor din zile noastre, Papa Benedict al XVI-lea, in decembrie 2005 (ianuarie 2006) da
enciclica Deus Caritas Est,in care ne indeamna sa intelegem ca Dumnezeu este iubire, si nicidecum razbunare si
violenta, iar Biserica, fara a impartasi idei politice, este datoare sa vina in sprijinul celor aflati in nevoie, iar acesta
este un mod de viata pentru toate generatiile, trecute, prezente si viitoare [93].

 Rerum novarum  si Quadragesimo anno pun in evidenta conceptul de subsidiaritate [94], inteles ca ajutor
dat de societate persoanei aflata in nevoie. Principiul subsidiaritatii sustine ca structurile cele mai apropiate de om,
adica cele considerate „inferioare” in raport cu altele „superioare” pe o scara sociala, trebuie sa intervina, fara a se
substitui acestora, dar pentru a rezolva de o maniera mai adecvata nevoile oamenilor. Familia, asociatiile de cetateni,
grupurile religioase sau culturale, administratiile locale, asociatiile economice, antreprenoriale,  sindicale si politice,
trebuie sa se coordoneze ca structuri „inferioare”care se ajuta reciproc in realizarea functiilor cu care au fost
investite, a autonomiei de care dispun si a responsabilitatilor incredintate.

Conceptul de subsidiaritate dezvoltat de Biserica Catolica porneste  si pune in lumina sensul latin
de subsidium,  in acest sens conturandu-se trei idei de baza. In primul rand comunitatea are ca scop sa ajute
persoanele care, neputand sa aiba grija de ele singure, au nevoie sa li se asigure aceste conditii mai intai, pentru ca
orice om si orice societate trebuie sa dispuna de autonomie, in conditiile drepturilor subiective pe statul le
reglementeaza. Pe de alta parte, structurile considerate majore sau “superioare” trebuie sa ajute structurile
considerate minore sau “inferioare”, cu respectarea naturii activitatii acestora si fara a le incalca atributiile, dar
ajutandu-le sa se emancipeze. In acest sens, principiul este valabil pentru orice societate si comunitate, indiferent de
natura sa si conditiile istorice in care se afla.      

Doctrina sociala a Bisericii Catolice are in vedere o societate participativa, in care persoanele si grupurile
sunt solidare si responsabile in egala masura, iar in acest sens subsidiaritatea nu poate fi separata si nici opusa
solidaritatii.  Subsidiaritatea este unul din cele zece principii fundamentale ale doctrinei sociale dezvoltate de Biserica
Catolica, dar pe care nu il gasim printre principiile fundamentale de drept ecleziastic, astfel cum au fost date prin
Concordatul din 1929 si prin noul Concordat din 1984(1985) [95].

            Catolicismul social, doctrina inspirata de ideile politice ale Revolutiei franceze si cele economice ale Revolutiei
industriale, promoveaza o politica sociala, in intelesul propriu al Bisericii, din care se degaja un profund umanism
crestin. Suntem de multe ori tentati sa facem o legatura intre ideile catolicismului social si tezele fundamentale
din welfare state, l’État-providence, Sozialstaat, Stato sociale, estado del bienestar.   In opinia noastra o astfel de
analiza este daunatoare Bisericii, caci ea este Hristos si, desi viata laica dezvolta teorii, teze, concepte ce isi au
sorgintea in Evanghelie, credinta ramane distincta de politica, iar in tentatia mediului politic si economic de a se
intemeia pe religie nu exista nicio complicitate a Bisericii, cel mult doar un apel al lumii laice, pentru a se legitima pe
sine prin Iisus Pantocrator.

            In acest moment suntem tentati sa intram intr-un discurs de teologie politica, privita ca forma a „sociologiei
conceptelor juridice” ce vrea sa demonstreze ca „toate conceptele mai pregnante din doctrina moderna a statului
sunt concepte teologice secularizate” [96] si un astfel de studiu marcheaza opera multor oameni de stiinta [97].
Daca privim intreaga organizare a statului si dreptului, a societatii in ansamblul sau, nu este greu sa observam ca
Evanghelia este cea mai importanta sursa de fundamentare a raporturilor sociale, invataturile sale regasindu-se in
mai toate marile solutii juridice, politice, economice, iar cele care s-au indepartat mai mult de Sfanta Scriptura, in
timp au fost repudiate de societate. Sistemul axiologic in care traim si cultura europeana sunt crestine, intemeindu-se
pe viata si opera lui Iisus.

            Desprinsa in secolul al XVI-lea de Biserica Romano-Catolica pentru a da viata imperativului cuius regio, eius
religio si cerintelor maselor populare ca Biserica sa raspunda nevoilor comunitatii, caci ea este societas fidei et
spiritus sancti in cordibus  (Confesione Augustina, 1530)[98], religia protestanta si-a elaborat propria doctrina,
intrata in cultura fidelilor sai, si poate ca soziale Marktwirtschaft din epoca bismarckiana, bazata pe solidaritatea
socio-profesionala finantata prin cotizatiile sociale [99], este un reflex al spiritualitatii confesionale germane.
Autoritatea landurilor, rolul central al comunitatii, solidaritatea oamenilor intr-o societate cladita pe si prin munca,
disciplina venita din respectarea normei juridice, sunt o stare de spirit in care este greu sa distingi laicul de religie.

 Din fond cultural profund dat de credinta se formeaza un anumit mod de gandire si   fiecare dintre noi
operam, intr-o lume diversa, in mod firesc prin intermediul conceptelor in care am fost educati si in care traim. De
aceea diversitatea da farmec oricarei noi constructii, iar modelul nu poate fi decat unul compozit, de aceea Europa
din ce in ce mai unita inseamna dialog, cunoastere, intelegere, toleranta. Fiecare venim cu o zestre culturala
complexa, care inevitabil ne marcheaza atitudinile. Astfel este usor de inteles de ce Biserica Anglicana, in care Regele
este primul ierarh, afirmata ca o Biserica a Statului, suverana si mult timp in disputa cu autoritatea ecclesiala a
Vaticanului, a generat un mod propriu de filtrare a conceptelor si politicilor specifice Uniunii Europene.

             De aceea, pentru cei 19 milioane de credinciosi ortodocsi romani, locuitori ai fostei Scitii, ce a primit credinta
intru Hristos de la Sfantul  Apostol Andrei, in urma cu aproape doua mii de ani [100], integrarea europeana primeste
o maxima importanta, intrucat „lucrarea de constructie a Europei unite devine pentru Ortodoxie o provocare noua si
o sansa pentru a exprima, intr-un mod nou, fidelitatea noastra fata de Evanghelia Iubirii divine pentru umanitate intr-
un context nou, in care coexista si, uneori, se confrunta laicitatea secularizata si pluralismul religios, amenintare
permanenta a fragmentarii si dorinta unitatii, tensiunea intre unirea statelor fondata pe principii juridice si
comuniunea existentiala traita de persoane si de popoare diferite.” [101]

 In Declaratia Comuna semnata de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea si Preafericitul Parinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, la Vatican, in octombrie 2002 se arata : „Cu cat vor fi mai uniti in marturisirea
Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii,
demnitatii si reconcilierii, valorilor familiei, apararii creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatie culturala creata de
Crestinism. Biserica Ortodoxa Romana, centru de intalnire si de schimburi intre traditiile bogate slave si bizantine ale
Rasaritului, si Biserica Romei, care, in componenta sa latina exprima vocea occidentala a unicei Biserici a lui Hristos,
trebuie sa contribuie impreuna la o misiune care caracterizeaza cel de al treilea mileniu” [102]. 
In aceasta lucrare de construire a Europei unite, drumul Bisericii este de sine statator, fara a servi drept
sprijin conceptual diverselor doctrine laice.  „Biserica are constiinta ca spiritualitatea crestina constituie mediul cel mai
propice pentru desfasurarea vietii umane. Ea este, in acelasi timp, constienta ca valorile sale nu se pot impune prin
alte mijloace decat prin marturisire, prin convingere” [103].

            Sensul dezvoltat de Biserica Catolica in privinta subsidiaritatii a produs dezbateri ample in ultimii ani in
Italia, sussidiarietà ed educazione,  sussidiarietà e riforme instituzionali  fiind teme analizate de o maniera foarte
complexa de fundatia constituita in acest sens [104]. Reformele institutionale puse in discutie privesc sistemul
constitutional si electoral, modelul actual al statului social, federalismul, inclusiv in domeniu fiscal, punand in
discutie  cunoasterea  termenul si intelesul uzual retinut de oameni. Lectura cartii scoate in evidenta ca o majoritate
semnificativa a populatiei doreste reforme profunde in societate, si vede in subsidiaritate o eventuala solutie, de unde
si optiunea mai intai pentru sensul „orizontal” dat de Biserica, dar care in mod inevitabil, in privinta organizarii
publice, indiferent de nivel, implica si forma „verticala” specifica federatiilor.

            Lectura releva ca subsidiaritatea orizontala poate primi doar valoarea de instrument de lucru, in timp ce in
forma verticala este inevitabil un principiu de organizare a unui sistem. Pe de alta parte, o demarcatie neta intre
diferitele intelesuri nu poate fi facuta, de cele mai multe ori aflandu-se in conexiune logica, si astfel implicandu-se
reciproc. Aceasta implicare aduce in discutie validitatea optiunii unui stat unitar pentru implementarea subsidiaritatii
in modul de organizare a puterii, chiar si locala, pentru ca nu poti sa negi ceea ce afirmi.

 Sintetizand intreaga analiza a dezbaterii politico-juridice din Italia si raportandu-ne la specificul constructiei
comunitare, reiese clar ca Uniunea Europeana a impartasit sensul „vertical” al subsidiaritatii, in timp ce mentiunea din
preambul, ce face trimitere la forma „orizontala” de sorginte religioasa are doar valoarea de asimilare a termenului,
pe fondul general de perceptie si cultural, comun unei parti a continentului nostru.

Ne punem in mod legitim intrebarea daca, pentru Biserica Catolica are doar sensul de solidaritate [105], sau
subsidiaritatea este inteleasa si ca un principiu de relationare intre Sfantul Scaun si Bisericile nationale, componente
ale Bisericii Universale. Din secolul al V-lea pana in secolul al   XIV-lea, Sfantul Parinte a exercitat atat functia de sef
spiritual al Bisericii Catolice, cat si un rol politic in raport cu guvernarile tarilor catolice [106], mai pronuntat intre
secolele XI-XIV. Chiar daca Imperiul catolic carolingian a ramas o marturie istorica, Primatul Papal nu poate fi
contestat, ramanand specific organizarii Bisericii Catolice, iar raporturile sale cu structurile ecclesiale nationale se
explica doar prin subsidiaritate, ca mod de relationare intr-un sistem de tip federal.

Vazand particularitatile constructiei comunitare si organizarea Bisericii Catolice, putem spune ca elementele
de structura federala sunt mult mai puternice la entitatea religioasa, asa incat pentru o parte dintre europeni,
subsidiaritatea este un model traditional de organizare a unui sistem social. Dar acest sens al subsidiaritatii nu a fost
acceptat de comunitatile religioase ce s-au desprins de sub Autoritatea Suprema Papala, dand nastere diferitelor
forme ale Reformei. De aici si intelesul de solidaritate, ce este dat subsidiaritatii, de Biserica Catolica, incepand cu
secolul al XIX-lea[107].

Biserica Ortodoxa Romana, in mod traditional este autocefala, ca toate Bisericile Ortodoxe si cunoaste in
dreptul canonic principii cu fond dogmatic si juridic, cat si principii cu fond simplu juridic, printre care nu intalnim
niciodata subsidiaritatea[108]. Biserica Ortodoxa Romana are propriul Statut de organizare si functionare, opozabil
statului si organizarii sale laice, politice, juridice, economice si sociale, intrucat a fost recunoscut prin Hotarare de
Guvern[109], dupa aprobarea sa de catre Sfantul Sinod. Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii
Ortodoxe Romane da o reglementare exhaustiva, in continuarea traditiilor religioase si cu o privire ampla asupra
dezvoltarii prezente a vietii[110].

            In terminologia ortodoxa intalnim termenul de comuniune,  iar Biserica dezvolta o misiune social-
filantropica.  „Viata intru Hristos (…) este marturia Bisericii propusa Europei, propusa lumii. Fundamentata pe aceasta
marturie care o defineste si o obliga la lucrare, Biserica propune constiintei europene criterii de viata inspirate de
Evanghelie. Ea ofera europenilor ceea ce este mai necesar pentru viata lor normala si anume comuniune in cadrul
comunitatii ecclesiale (…) Acest dinamism centrat pe credinta in Dumnezeu si pe o relatie spirituala interactiva cu
semenii aduce profunzime de viata Europei si, prin aceasta, fundament de unitate si dainuire in timp” [111].

            Intr-o constructie ambitioasa, fara precedent in istoria multimilenara a continentului nostru,   „valorile
libertatii, egalitatii si solidaritatii, democratia si domnia legii, care stau la fundamentul Uniunii Europene se bucura de
consideratiunea Bisericii.(…) toate valorile amintite stabilesc doar un minim necesar de convietuire intre oameni (…)
Constrangerile legale si drepturile omului nu pot inlocui nevoia omului de comuniune, de bogatie sufleteasca, de
viata”[112].
            Fundamentele existentei umane vin din credinta Intaiului Inceput Dumnezeiesc si „Biserica are constiinta ca
spiritualitatea crestina constituie mediul cel mai propice pentru desfasurarea vietii umane. Ea este, in acelasi timp,
constienta ca valorile sale nu se pot impune prin alte mijloace decat prin marturisire, prin convingere” [113].

            In lucrarea prezenta am incercat sa evidentiem imprumutarea din concepte religioase a sensului politic si
juridic de subsidiaritate, mai ales in cadrul Uniunii Europene, pentru ca realitatea nu poate fi contestata. „Asumarea
cu discernamant a culturii vremii in sensul aratat de Sfantul Pavel ″ Toate sa le incercati ; tineti ce este bine″  (I Tes.
5,21) este un imperativ al lucrarii Bisericii. Fara o atitudine de acest gen, Biserica inceteaza sa fie ceea ce, de fapt,
este in esenta ei : prelungire in istorie a  Pogorarii Sfantului Duh asupra umanitatii”[114].

            Cu certitudine, termenul latin de subsidiarius, subsidior  a dat nastere in timp unor constructii variate
semantic, inca din epoca romana, prin care oamenii si-au exprimat reprezentari diverse, in functie de nevoile
vremurilor fiind mai folosite unele dintre ele, si percepute astfel ca dand sensul de baza. Marea diversitate ce
caracterizeaza viata in zile noaste ne impiedica sa dam verdicte, sa postulam enunturi universale.

            Pentru organizarea si functionarea Bisericii Catolice, subsidiaritatea este primita in primul rand cu valoare de
principiu, atat in sens vertical, cu privire la relatia dintre Suveranul Pontif si Bisericile nationale, dar si cu valoare de
instrument, ridicat la rangul de principiu ecclesial pentru actiunea permanenta a cultului in relatia cu oamenii.
Solidaritatea este un instrument intrinsec Bisericii Lutherane, ce a intrat astfel in cultura fidelilor.

             Comuniunea tine de esenta Bisericii Ortodoxe Romane si universale, iar subsidiaritatea este un termen
nefolosit, urmare neadecvarii lui dogmatice si diferentelor conceptule ce exista intre cele doua Biserici Crestine.

            In ultimele decenii, pentru a rezolva o problema esentiala a existentei si functionarii sale, Uniunea Europeana
instituie subsidiaritatea ca principiu intrinsec exercitarii puterii de reglementare, ce ordoneaza interventia statelor
membre si a Comunitatii in cazul competentelor concurente. Caracterul sau puternic filosofic si politic este atenuat
prin aplicarea criteriilor cantitative si calitative de masurare a oportunitatii interventiei celor doua entitati, astfel
subsidiaritatea primind si o valoare instrumentala.

            Importanta data in zilele noaste subsidiaritatii da nastere unor mari dezbateri in Italia, privind oportunitatea
implementarii in organizarea interna a statului si societatii, ce scot in evidenta multiplele implicatii ale conceptului si
anunta posibila sa deturnare in scopuri nedorite.

            Suntem pe un drum nou, comun, ce ridica mereu alte si alte provocari, in fata carora europenii sunt chemati
sa dea un raspuns intelept, in buna traditie multimilenara, ce a deschis calea spre prosperitate si pace.

“Radacinile nu reprezinta doar trecutul arborelui ci factorii de supravietuire”   spunea Preafericitul


Christodoulos. Europa prezentului este a inaintasilor si a urmasilor nostri, asa cum a prefigurat   Charles de Gaulle „…
necesitatea de a uni politica Europei, () un contact permanent, organic pentru a stabili politica noastra comuna. () si
ca ea sa se manifeste de o maniera independenta () in problemele mondiale si europene.”

*Lucrarea, in varianta in limba italiana : „La sussidiarietà : principio oppure strumento ?” a fost
sustinuta la Conferintainternationala : “Diritto e Religione – tra passato e futuro” organizata in cadrul
Cursurilor Scolii Doctorale de Università Roma Tor Vergata, Facoltà di Giurisprudenza, Dipartimento di
Storia e Teoria del Diritto, 27-29 nov. 2008, Roma.

[1] A se vedea : Felix Gaffiot, Dictionaire abréjé Latin – Français ilustré, ed. Hachette, Paris, 1963, lucrare
citata in Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A.
Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001, p. 39.

[2] A se vedea : Dictionarul explicativ al limbii romane (DEX), Bucuresti, 1975, lucrare citata in Bianca
Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A. Monitorul Oficial,
Bucuresti, 2001, p. 38.

[3] Ibidem.
[4] A se vedea : Florin Marcu, Constant Maneca,  Dictionarul de neologisme, Bucuresti, 1978, , lucrare
citata in Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A.
Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001, p. 38.

[5] Ibidem.

[6] A se vedea : Le Petit Larousse en couleurs , Paris, 1995, , lucrare citata in Bianca Maria Carmen
Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001, p.
39.  Subsidiu – s.m. rezerva, sustinere, suma de bani varsata cu titlu de ajutor, de subventie; actiune pe
care o poate intenta un copil natural a carui filiatie  nu este stabilita impotriva tatalui prezumat, pentru a
obtine o pensie alimentara; Subsidiar – adj., cu caracter accesoriu pentru a veni in sprijinul a ceva
principal, complementar, care serveste la departajarea concurentilor; Subsidiaritate – principiu de
delegare verticala a puterii, in federatii sau in Uniunea Europeana, care este competenta pentru
domeniile in care o interventie comunitara a fost prevazuta sau pentru care aceasta este considerata
preferabila, competenta de drept comun apartinand autoritatilor nationale. Le Petit Larousse et son cd-
rom, ed. 2006, p.1015.

[7] Subsidiar = fr.subsidiaire, lat. subsidiarius, = servind ca ajutor, la  subsidiu; acordand ajutor; auxiliar, servind ca
ajutor; subsidiar  = in subsidiar; subsidiaritate = principiu, dupa care se unitatile sociale supraordonate (mai ales
Statul) pot prelua numai acele sarcini pe care nu sunt in situatia sa si le asume unitatile subordonate (mai ales
familia)  principiul subsidiaritatii  = mijloacele banesi puse la dispozitie ca un ajutor dat de un stat ce poarta un razboi
pentru un  aliat; asistenta, sprijin. Duden, Deutsches Universal Wörterbuch, Dudenverlag, 1989, p.1495.

[8] Subsidiaritate = in sensul filosofiei statale si sociale este principiul conform caruia o unitate sociala mai mare
trebuie atrasa la indeplinirea unei functii sociale numai daca aceasta nu poate fi indeplinita de o unitate mai mica.
Principiul subsidiaritatii este unul dintre fundamentele federalismului. Ideea subsidiaritatii joaca un rol deosebit si in
privinta dezvoltarii europene, in sens juridic, in domeniul ajutorului social (…),  Carl Creifelds, Rechtswörterbuch, CH
Beck, München, 1994, p. 1155.

[9] Oxford Advanced Learner’s Dictionary, 7th edition.

[10] Dicctionario de la Lengua Española, Real Academia Española, tome II, 1992.

[11] Giacomo Deveto e Gian Carlo Oli,  Il Dizionario della lingua italiana, Le Monier, Firenze, 1993.

[12] A se vedea: Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-
Classeur, Paris, 2004, p.36, Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur,
Paris, 2003, p.39-44,   Manuel Diez de Velasco Vallejo, Les organizations internationals, ed. Economica,
Paris, 1999,p. 19-21, p.74-86, Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag C.H.Beck, München, 2003, p.58-
61,  Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p.
330-331.

[13]A se vedea: Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris,
2004, p. 36-37,   Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p.56-
57,  Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p. 93-108, Margot Horspool,
European Union Law, Oxford University Press, 2003, p. 8-9, Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus,
Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 40-41, Tony Storey, Chris Turner, Unlocking EU Law, Hodder Arnold,
2005, p. 30-31.

[14]  Cu privire la notiunea de Kompetenzkompetenz a se vedea : Peter Fischer, Heribert Franz Köck,
Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 352-353.

[15] In cuvantarea  sustinuta de  primului ministru britanic Winston Churchill la Yurich in anul 1945, acesta
arata:  „Trebuie sa construim un fel de State Unite ale Europei…Structura Statelor Unite ale Europei, daca aceasta se
va construi, trebuie sa fie in asemenea mod incat sa nu faca din puterea singulara a unui stat, una mai putin
importanta.” din : I Ward, A Critical Introduction to European Law, Butterworths, 1996, p6-7, citat in Tony Storey,
Chris Turner, Unlocking EU Law, Hodder Arnold, 2005, p. 3.
[16] Cu privire la Comunitatile nou constituite, Robert Scuman nota : „Frontierele politice si etnice sunt nascute dintr-
o evolutie istorica si etnica respectabila, dintr-un lung efort de unificare  nationala; nu ne putem gandi sa le
stergem…Nu este vorba de a fuziona State, de a crea un super stat…caci Statele europene sunt o realitate istorica si
este psihologic imposibil sa le facem sa dispara.”, din Pour l’Europe, éd. Nagel Paris, 1990 citat in Jean-Marc Favret,
Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 58.

[17] Altiero Spinelli,(1907-1986), om politic si scriitor italian, considerat „parintele” federalismului in Europa prin
infiintarea Miscarii Federaliste Europene in anul 1943, prin contributia sa politica in calitatea de membru al
Parlamentului italian, al Comisiei si al Parlamentului European, proiectul ce-i poarta numele stand la baza adoptarii
Actului Unic European.

[18] Teza constatutionalizarii functionale cu evitarea aspectului institutional a fost sustinuta in cadrul dezbaterilor
celui de-al XXIII-lea Congres al Federatiei Internationale de Drept European desfasurat in luna mai a.c.  la Linz de
catre Raportorul institutional Pieter van Nuffel, consilier juridic Serviciul juridic al Comisiei Cu privire la lucrarile
Congresului FIDE 2008 Linz si in special ale primei sectiuni unde s-au dezbatut problemele institutionale, a se vedea :
Heribert Franz Koeck, Margit Maria Karollus, Preparing the European Union for the Future?, FIDE XXIII Congress Linz
2008, ed. Nomos, Wien, 2008. Cu privire la problemele de drept european dezbatute si opiniile exprimate de unii
participanti, a se vedea : Bianca Maria Carmen Predescu, Stefan Deaconu, -Uniunea Europeana la orizontul Mileniului
III- Lucrarile celui de al XXIII-lea Congres al Federatiei Internationale de Drept European (FIDE), in Pandectele
Romane, nr. 7 / 2008, p.243-254.

[19] A se vedea : Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p. 85-94, Claude
Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 37-38,  Jean-
Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,  p. 57-58.

[20] A se vedea  : Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p.58.
Autorul arata ca presedintele Mitterand evea in vedere mai mult situatia Consiliului Europei cand facea aceste
afirmatii, vocatia sa federala fiind evident mai restransa. Personal observam ca responsabilii politici ai statelor
membre evita orice referire la modelul federal si poate in acest context s-a si nascut comparatia cu o confederatie de
state, tip asociativ de drept international ce prezinta insa cele mai putine asemanari cu structura Uniunii Europene. 

[21] A se vedea:  Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur,
Paris, 2004, p. 38-39,  Claude-Albert Colliard, Institutions des relations internationals, Dalloz, Paris, 1990, p. 78-
82,  Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag C.H.Beck, München, 2003, p.66-69.

[22] Christian Fouchet, om politic francez, apropiat al Presedintelui Charles de Gaulle, a elaborate


Proiectul  pentru o Uniune politica europeana, prezentat intr-o prima varianta la 2 noiembrie 1961 si o a
doua la 18 ianuarie 1962, constructie puternic supranationala, adresata partenerilor europeni de la acea
data: Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Proiectul a fost respins datorita opozitiei ferme a
Belgiei si Olandei, dar a stat la baza adoptarii in anul 1963 a Tratatului Franco-German ce a instituit
cooperarea indisolubila dintre aceste doua tari. Sunt memorabile cuvintele Presedintelui Charles de Gaulle
rostite la semnarea Tratatului la Élysée „Europa nu se va putea construi fara o intelegere directa intre
Franta si Germania…In rezumat sunt de acord cu dvs. asupra necesitatii de a uni politica Europei, adica
politica federala si cea a Republicii franceze, un contact permanent, organic pentru a stabili politica
noastra comuna. Nutresc ca aceasta politica sa fie a noastra si ca ea sa se manifeste de o maniera
independenta fata de Americani, in problemele mondiale si europene.”

[23] Cu privire la notiunea de multilateralism in sensul constructiei comunitare si particularitatile sale, a se


vedea : Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien,
2002, p. 40.42.

[24] A se vedea :  Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,   p. 58-
59.

[25]Ideile sale despre o Europa federala, dupa modelul Germaniei si particularitatile unei astfel de constructii au fost
expuse  in discursul de la Humboldt Universität, din mai 2000.

[26]A se vedea:  Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law – text, cases and materials, Oxford University Press, 2003,
p.4-7.
[27] Avem in vedere pactele militare incheiate intre Austria si Prusia, formarea Reich-ului German, situatii analizate in
: Peter Fischer, Heribert Franz Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p.6.

[28] A se vedea :  Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003,   p. 61-
63.

[29]  Cele mai importante dispozitii privind natura Uniunii le intalnim in art. 6 TUE, in care dupa dispozitii
integratoare, in al treilea alineat introdus prin Art. F al Tratatutui de la Maastricht arata pentru prima data ca
„Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror sisteme de guvernare se intemeiaza pe
principiile democratice”, ceea ce inlatura orice intentii federaliste.

[30]Cand facem afirmatia avem in vedere „Articolul 3a introdus prin Tratatul de la Lisabona in care se
arata :

(1) In conformitate cu articolul 3b, orice competenta care nu este atribuita Uniunii prin tratate apartine
statelor membre. (2) Uniunea respecta egalitatea statelor membre in raport cu tratatele, precum si
identitatea lor nationala, inerenta structurilor lor fundamentale politice si constitutionale, inclusiv in ceea
ce priveste autonomia locala si regionala. Aceasta respecta functiile esentiale ale statului si, in special, pe
cele care au ca obiect asigurarea integritatii sale teritoriale, mentinerea ordinii publice si apararea
securitatii nationale. In special, securitatea nationala ramane responsabilitatea exclusiva a fiecarui stat
membru.  (3) In temeiul principiului cooperarii loiale, Uniunea si statele membre se respecta si se
ajuta reciproc in indeplinirea misiunilor care decurg din tratate.   Statele membre adopta orice
masura generala sau speciala pentru asigurarea indeplinirii obligatiilor care decurg din tratate sau care
rezulta din actele institutiilor Uniunii.   Statele membre faciliteaza indeplinirea de catre Uniune a misiunii
sale si se abtin de la orice masura care ar putea pune in pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

[31] CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, caz  26/62.

[32] CJCE, 15 iulie 1964, Costa c. ENEL, caz 6/64 .

[33]Modificand Tratatul CEE, Art. 3b al Tratatului de la Maastricht impartaseste aceasta calificare in


termenii

 “Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite si ale obiectivelor care ii sunt
atribuite prin prezentul tratat. In domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu
intervine, in conformitate cu principiul subsidiaritatii, decat in cazul si in masura in care obiectivele actiunii
preconizate nu pot fi realizate intr-un mod satisfacator de statele membre, insa pot fi realizate mai bine la
nivel comunitar datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii preconizate”.

Vointa statelor se vede mult mai clar in tratatele de reforma ,Art. 3b din Tratatul de  la Lisabona aratand
ca :

„(1) Delimitarea competentelor Uniunii este guvernata de principiul atribuirii. Exercitarea acestor
competente este reglementata de principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.

(2) In temeiul principiului atribuirii, Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competenta care nu este atribuita Uniunii prin tratate apartine statelor membre.”

[34] CJCE, 26 iunie 1958, Camera sindicala a siderurgiei franceze, caz 9/57 si CJCE, 10 iulie 1980, Comisie
c. Regatul Unit, caz 32/79.

[35] CJCE, 20 septembrie 1990, Comisie c. Germania, caz  5/89.

[36] Tratatul de la Lisabona, modificand Tratatul Uniunii Europene prin Art. 10 dispune in aceasta privinta
:
„(1) Statele membre care doresc sa stabileasca intre ele o forma de cooperare consolidata in cadrul
competentelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la institutiile acesteia si isi pot exercita aceste
competente prin aplicarea dispozitiilor corespunzatoare ale tratatelor, in limitele si in conformitate cu
procedurile prevazute la prezentul articol, precum si la articolele 280 A-280 I din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene.   Formele de cooperare consolidata urmaresc sa favorizeze realizarea
obiectivelor Uniunii, sa apere interesele acesteia si sa consolideze procesul sau de integrare. Acestea sunt
deschise in orice moment tuturor statelor membre, in conformitate cu articolul 280 C din Tratatul
privind functionarea Uniunii Europene.   (2) Decizia care autorizeaza o forma de cooperare consolidata se
adopta de Consiliu in ultima instanta, atunci cand acesta stabileste ca obiectivele urmarite prin
aceasta cooperare nu pot fi atinse intr-un termen rezonabil de Uniune, in ansamblul sau, si in conditiile in
care cel putin noua state membre participa la aceasta. Consiliul hotaraste in conformitate cu procedura
prevazuta la articolul 280 D din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.    (3) Toti membrii
Consiliului pot participa la dezbateri, dar la vot participa numai membrii Consiliului care reprezinta statele
membre participante la o forma de cooperare consolidata.  Modalitatile de vot sunt prevazute la articolul
280 E din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.   (4) Actele adoptate in cadrul unei forme de
cooperare consolidata sunt obligatorii numai pentru statele membre participante. Acestea nu sunt
considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.”

[37] Cu privire la o caracterizare a UniuniiEuropene in etepa actuala , a se vedea: Araceli Mangas Martin, Diego J.
Liñán Nogueras, Instituciones y Derecho de la Unión Europea, Editorial Tecnos, Madrid, 2006, p.68-71.

[38] Constitutia Republicii Federale Germania a dedicat un articol redactat in 7 alineate, ce se


completeaza cu alte dispozitii ample privind participarea la Uniunea Europeana. Redam continutul art.23
alin.1. „Constitutia Republicii Federale Germania, art. 23 – Uniunea Europeana, Protectia drepturilor
fundamentale, Principiul subsidiaritatii – (1) Pentru realizarea unei Europe unite, Republica Federala
Germania participa la dezvoltarea Uniunii Europene, care si-a sumat obligatia sa respecte principiile
democratice, ale statului de drept, sociale si federative si principiu fundamental al subsidiaritatii si care
asigura o protectie a drepturilor fundamentale comparabila in esenta cu cea garantata de Constitutie.
Federatia, poate in acest sens sa transfere unele drepturi suverane, prin lege, cu aprobarea Parlamentului
federal. Pentru infiintarea Uniunii Europene, cat si pentru modificarea bazelor ei contractuale si a
reglementarilor comparabile prin care aceasta lege fundamentala este modificata sau completata in
privinta continutului sau, sau prin care astfel de modificari sau completari devin posibile, se aplica art. 79
alin 2 si 3.” textul este conform site-ului Bundesrat.

[39]  Cu privire decizia din 12 octombrie 1993 a Curtii de la Karlsruhe, a se vedea:  Claude Blumann,
Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p.39. Aceasta
decizie a dat nattere unei teorii conturata in dreptul german, in care se arata ca suntem mai curand in
prezenta unei asocieri de state sui generis „Staatenverbindung sui generis”, cu un continut distinct de
restul organizatiilor internationale, tocmai datorita modelului integrator urmat in parte.In privinta acestei
teorii si a notiunii de „Staatenverbund” sau de „Staatenbund” a se vedea : Peter Fischer, Heribert Franz
Köck, Margit Maria Karollus, Europa Recht, Linde Verlag, Wien, 2002, p. 332-333.

[40] In hotararea cunoscuta sub denumirea „Solange I” pronuntata de Tribunalul Federal Constitutional in
anul 1974 se arata : „Atata timp cat procesul de integrare a Comunitatii Europene nu este atat de
avansat, incat dreptul comunitar sa contina si un catalog (o tabla de materii) cu drepturile fundamentale
in vigoare, adoptate de un parlament si care sa corespunda catalogului (tablei de materii a) drepturilor
fundamentale din Constitutie, (…) in aceste conditii este admisibila si necesara actiunea in justitie in fata
unei instante federale germane data de Tribunalul Federal Constitutional, in cadrul procedurii de control
al legii aplicabile in caz de conflict, daca instanta considera ca fiind inaplicabila interpretarea data de
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene cu privire la norma de drept comunitar relevanta pentru
speta in cauza, intrucat si in masura in care aceasta norma intra in conflict cu unul din drepturile
fundamentale prevazute de Constitutie.”  BVerfGE 37, 271 – „Sonange I”.

[41] In hotararea cunoscuta sub denumirea Solange II din anul 1986, Curtea precizeaza: „Cat timp
Comunitatiile Europene, in special jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatiilor Europene, asigura
in  general o protectie eficace a drepturilor fundamentale care sunt de competenta Comunitatilor, in
aceeasi masura dreptul fundamental prevazut astfel si de Constitutia Germana ca drept absolut, trebuie
respectat esentialmente, garantand indeosebi continutul conditiilor constitutive ale drepturilor
fundamentale, iar Tribunalul Federal Constitutional nu-si va mai exercita in speta propria sa competenta
privind aplicabilitatea unui drept comunitar derivat, drept ce constituie baza juridica pentru competenta
tribunalelor si autoritatilor germane din sfera de suveranitate a Republicii Federale Germania si, prin
urmare, nu-l va mai examina conform celor prevazute in Constitutie; astfel de cereri, conform art. 100
al. 1 C. sunt asadar inadmisibile.” BVerfGE 73, 339 (387) – „Solange II“.

[42]In hotararea cunoscuta sub denumirea Solange III sau Maastricht, din anul 1986 Curtea
Constitutionala arata : „Si actele unei autoritati publice ale unei organizatii supranationale separata de
autoritarea statala a Statelor membre privesc pe cei indreptatiti de a se bucura de drepturile
fundamentale din Germania. Astfel, ele sunt similare cu garantiile date prin Consitutie si competentele
Tribunalului Federal Constitutional, care au ca obiect protectia drepturilor fundamentale in Germania si in
aceasta masura nu numai fata de organele de stat germane ( ca exceptie de la art. 58 alin. 1 pct. 27 din
Constitutie). Tribunalul Federal Constitutional isi exercita jurisdictia in legatura cu aplicabilitatea dreptului
comunitar derivat in Germania  printr-o relatie de cooperare cu Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene, relatie in cadrul careia instanta europeana garanteaza protectia drepturilor fundamentale in
fiecare caz particular pentru intreg teritoriul Comunitatii Europene, Tribunalul Federal Constitutional
putandu-se limita la garantarea generala a standardelor drepturilor fundamentale inalienabile (cum este
cazul art.73, 339, 387 din Constitutie).” BVerfGE 89, 155 (175) – „Maastricht“.

[43] Art. 88-1 dispune: “(1)Republica participa la Comunitatile Europene si la Uniunea Europeana,


constituite de Statele care au ales liber, in temeiul tratatelor incheiate, sa exercite in comun unele dintre
competentele lor. (2) Ea poate participa la Uniunea Europeana in conditiile prevazute de Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a Tratatului  de instituire a Comunitatii
Europene, semnat la 13 decembrie 2007.” Textul redat a fost preluat de pe site-ul Curtii Constitutionale a
Republicii Franceze.

[44] Cu privire decizia Consiliului Constitutional, a se vedea:  Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de
l’Union Européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 39-40. 

[45] Consiliul Constitutional, la 19 noiembrie 2004, cu privire la Tratatului de instituire a unei Constitutii


pentru Europa a decis : „Considerand mai intai ca rezulta din prevederile tratatului supus Consiliului
Constitutional, intitulat „Tratatul constituind o Constitutie pentru Europa”, si mai ales din cele relative la
intrarea lor in vigoare, la revizuirea si la posibilitatea de denuntare, ca el conserva caracterul de tratat
international adoptat de Statele semnatare ale Tratatului de instituire a Comunitatii Europene si a
Tratatului privind Uniunea Europeana; / considerand, mai ales, ca nu priveste aprecieri de
constitutionalitate denumirea acestui nou tratat; ca in fine, rezulta mai ales din art.I-5, relativ la Uniune si
Statele membre, ca aceasta denumire este fara incidenta asupra Constitutiei franceze si a locului sau in
varful ierarhiei ordinii juridice interne; / considerand in al doilea rand ca, in termenii art. 88-1 din
Constitutie  „Republica participa la Comunitatile Europene si la Uniunea Europeana, constituite de Statele
care au ales in mod liber, in virtutea tratatelor pe care le-au instituit, sa exercite in comun unele din
competentele lor” ; ca astfel constituantul a existenta unei ordini comunitare integrata in ordinea juridica
interna si distincta de ordinea juridica internationala.”

[46] In Titlul VI Integrarea euroatlantica, Art. 148 - Integrarea in Uniunea Europeana se dispune :


”(1) Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferarii unor atributii
catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor
prevazute in aceste tratate, se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si
Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.  (2) Ca urmare a aderarii,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu
caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.  (3) Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplica, in mod corespunzator, si
pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.  (4) Parlamentul,
Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a
obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).  (5) Guvernul transmite celor doua
Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea sa fie supuse
aprobarii institutiilor Uniunii Europene.”    Constitutia Romaniei, in forma initiala, a fost adoptata in
sedinta Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 si a intrat in vigoare in urma aprobarii ei prin referendumul
national din 8 decembrie 1991. Ea a fost modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei
Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie
2003, republicata de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constitutie, cu reactualizarea denumirilor
si dandu-se textelor o noua numerotare. Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003 a fost
aprobata prin referendumul national din 18-19 octombrie 2003 si a intrat in vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie  2003
a Hotararii Curtii Constitutionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului
referendumului national din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei.

[47] Art. 11 din Constitutie, in intergalitatea sa dispune: ”(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu
buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.  (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii,
fac parte din dreptul intern. (3) In cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii
contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.”

[48] Textul  Constitutiei dispune : “(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi
interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate
la care Romania este parte.  (2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu
exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”

[49] In sensul Constitutiei Romaniei, acestea sunt masuri legislative ce rezulta din aplicarea tratatelor la
care tara noastra este parte, si in acest sens cu privire la sesizarea Camerelor art. 75 alin 1 dispune. “Se
supun spre dezbatere si adoptare Camerei Deputatilor, ca prima Camera sesizata, proiectele de legi si
propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internationale si a masurilor
legislative ce rezulta din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum si proiectele legilor organice
prevazute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58
alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102
alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) si (3),
articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) si (5) si articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte
de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii si adoptarii, ca prima Camera sesizata, Senatului.”

[50]  A se vedea in acest sens Decizia nr. 191 din 28 febr. 2007,  Decizia nr. 1199 din 19 dec. 2007,Decizia nr. 277
din 11 martie 2008 si Decizia nr. 547 din 15 mai 2008, ce pot fi consultate pe site-ul oficial al Curtii Constitutionale.

[51] Este cazul Deciziei nr. 59 din 17 ianuarie 2007, cand in rezolvarea sesizarii de neconstitutionalitate privind
dispozitiile art. 1si 3 din Legea privind aprobarea unor masuri financiare pentru intreprinderile mici si mijlocii din
industria berii, Curtea face aplicare pe fond a dispozitiilor art.87si 88 CEE. Considerentele solutiei   pot fi consultate
pe site-ul oficial al Curtii Constitutionale.

[52]Art. 11„Italia respinge razboiul ca instrument care aduce atingere libertatii altor popoare si ca mijloc
de a rezolva neintelegerile internationale; consimte, in conditii de egalitate cu celelalte State, la limitarile
de suveranitate necesare unei ordini care asigura pacea si justitia intre natiuni; care promoveaza si
favorizeaza organizatiile internationale constituite in acest scop.”

[53]In acest sens in sentinta Frontini c. Amministrazione delle Finanze se arata : „Aceasta formula
legitimeaza limitarile puterilor Statului in privinta exercitarii functiei legislative, executive si jurisdictionale,
care apar ca fiind necesare pentru instituirea unei Comunitati intre Statele europene, sau ca o noua
organizatie internationala, de tip intrastatal, cu caracter permanent, cu personalitate juridica si capacitate
de reprezentare internationala.” “Così deciso in Roma, nella sede della Corte costituzionale, Palazzo della
Consulta, il 18 dicembre 1973. Depositata in cancelleria il 27 dicembre 1973”.

[54] In sentinta Frontini precizandu-se: „…ca in temeiul art. 11 din Constitutie au fost consimtite limitari
de suveranitate doar pentru a fi obtinuta finalitatea astfel aratata; si trebuie in acest caz exclus ca aceste
limitari, in mod concret aratate in Tratatul de la Roma – astfel adoptat de tari a caror organizare se
inspira din principiile statului de drept si garanteaza libertatile fundamentale ale cetatenilor – oricum, nu
pot sa dea organelor C.E.E. o putere inadmisibila de a incalca principiile fundamentale ale ordinii noastre
constitutionale, sau ale drepturilor inalienabile ale persoanei umane.” “Così deciso in Roma, nella sede
della Corte costituzionale, Palazzo della Consulta, il 18 dicembre 1973. Depositata in cancelleria il 27
dicembre 1973”.
[55] Art. 117. (1) din Constitutia Italiei dispune: „Puterea legislativa este exercitata de Stat (70 si urm.) si
de regiuni cu respectarea Constitutiei si nu prin raporturile derivate din ordinea comunitara si din
obligatiile internationale”.

[56] Constitutia Spaniei, dispunand cu privire la actele internationale, art. 93  arata : „Prin lege organica
se poate incuviinta incheierea tratatelor prin care se atribuie unei organizatii sau unei institutii
internationale exercitarea competentelor derivate din Constitutie. Este de competenta Parlamentului sau
a Guvernului, dupa cum este cazul, garantarea aplicarii acestor tratate si a rezolutiilor adoptate de
organizatiile internationale sau supranationale titulare ale cesiunii.”

[57] A se vedea sentinta 28/14 febr.1991 a Tribunalului Constitutional si comentariu, in : Araceli Mangas
Martin, Diego J. Liñán Nogueras, Instituciones y Derecho de la Unión Europea, Editorial Tecnos, Madrid,
2006, p. 492-493.

[58] Conform art. 96 alin.1 din Constitutia Spaniei : „Tratatele internationale valabil incheiate, odata
publicate oficial in Spania, sunt parte a dreptului intern. Dispozitiile lor pot fi inlaturate, modificate sau
suspendate, in forma prevazuta chiar in tratat si in acord cu normele generale de drept international.”

[59]  Constitutia Republicii Federale Austria dedica o sectiune de mare cuprindere participarii la Uniunea Europeana,
dimensiunile facand imposibila citarea sa de la art.23a  la 23f. , de mentionat ca si in alte articole, la care acestea fac
trimitere avem norme ce privesc raporturile cu structurile comunitare, ceea ce ne face sa apreciem ca raglementarea
constitutionala austriaca este cea mai ampla din Europa.

[60]  Judgment of the Court of 19 June 1990. - The Queen v Secretary of State for Transport, ex parte:
Factortame Ltd and others. - Reference for a preliminary ruling: House of Lords - United Kingdom. -
Rights derived from provisions of Community law - Protection by national courts - Power of national
courts to grant interim relief when a reference is made for a preliminary ruling. - Case C-213/89.  
In importanta totarare   Factortame din 19 iunie 1990, Curte de Justitie se pronunta impotriva unui
principiu de common law conform caruia judecatorul nu era obligat sa ia masuri provizorii interlocutory
injuctions impotriva Guvernului, afirmand ca judecatorul national este tinut sa nu aplice acele norme
emise de autoritatea nationala, care, in confruntarea cu o norma comunitara, ar produce un prejudiciu,
chiar si cu titlu provizoriu. In acest mod este introdus in sistemul juridic englez un tip de tutela anterior
inexistent, ce priveste suspenrarea aplicarii actelor administrative nationale contrare dreptului comunitar,
in sensul  ex art. 177 CE.

[61]  A se vedea : Margot Horspool, European Union Law, Oxford University Press, 2003, p. 169-171.

[62] In Tratatul de la Maastricht, in art. B se arata ca : „Obiectivele Uniunii sunt indeplinite in
conformitate cu dispozitiile prezentului tratat, in conditiile si la termenele prevazute de acesta, cu
respectarea principiului subsidiaritatii, asa cum este definit in articolul 3b din Tratatul de instituire a
Comunitatii Europene.”, iar nou introdusul articol 3b dispune: „ Comunitatea actioneaza in limitele
competentelor care ii sunt conferite si ale obiectivelor care ii sunt atribuite prin prezentul tratat. In
domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, in conformitate cu
principiul subsidiaritatii, decat in cazul si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi
realizate intr-un mod satisfacator de statele membre, insa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar
datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii preconizate.” Acest articol a devenit in redactarea Tratatului
Uniunii Europene art.5.

[63] Aceasta considerare de principiu fundamental este data prin Tratatul de instituire a unei constitutii
pentru Europa, ulterior prin Tratatul de la Lisabona fiind abandonata  si se introduce un articol 3b, care
inlocuieste articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunitatii Europene, cu textul urmator:  „Articolul 3b (1)
Delimitarea competentelor Uniunii este guvernata de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competente
este reglementata de principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.  (2) In temeiul principiului atribuirii,
Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate
pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenta care nu este atribuita Uniunii
prin tratate apartine statelor membre.  (3) In temeiul principiului subsidiaritatii, in domeniile care nu sunt
de competenta sa exclusiva, Uniunea intervine numai daca si in masura in care obiectivele actiunii
preconizate nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional si local, dar datorita dimensiunilor si efectelor actiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.  Institutiile Uniunii aplica principiul subsidiaritatii in conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii. Parlamentele nationale asigura respectarea
principiului subsidiaritatii, in conformitate cu procedura prevazuta in respectivul protocol.

[64] Tribunalul de Prima Instanta, cazul 29/92, sent., 21 febr. 1995.

[65]  In aceste conditii apar discutiile legate de art. 308 CEE si art.94 CEE, considerate ca o intelegere
implicita a subsidiaritatii.  A se vedea in acest sens : Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel
de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 262-269, Bianca Maria Carmen Predescu, Ion
Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001, p. 55-68 ,   Jean-
Louis Clergerie, Le principe de subsidiarité, ed. Ellipses, Paris, 1997, p. 42-55.

[66] Art. 130R introdus prin AUE in privinta protectiei mediului dispune: “(4) Comunitatea ia masuri
privind mediul in masura in care obiectivele mentionate la alineatul (1) pot fi indeplinite mai bine la nivel
comunitar decat la nivelul statelor membre luate individual. Fara a aduce atingere anumitor masuri de
natura comunitara, statele membre finanteaza si pun in aplicare celelalte masuri.”

[67]Art. 130G, introdus prin AUE, in privinta cercetarii si dezvoltarii tehnologice dispune : “In urmarirea
acestor obiective, Comunitatea realizeaza urmatoarele activitati, in completarea activitatilor realizate in
statele membre: (a) punerea in aplicare a programelor de cercetare, dezvoltare tehnologica si
demonstratie, prin promovarea cooperarii intre intreprinderi, centre de cercetare si universitati;  (b)
promovarea cooperarii in domeniul cercetarii, dezvoltarii tehnologice si demonstratiei la nivel comunitar
cu tari terte si organizatii internationale; (c) propagarea si valorificarea rezultatelor activitatilor de
cercetare, dezvoltare tehnologica si demonstratie la nivel comunitar; (d) stimularea formarii si mobilitatii
cercetatorilor in cadrul Comunitati.”

[68] Cu privire la aceasta solutie, in literatura de specialitate s-a aratat ca, la data adoptarii sale, unele
state au considerat ca a fost gasit un panaceu in remedierea exercitiului puterii de reglementare, in care
interventia statelor trebuie sa fie prioritara, dar in realitate aceasta cerinta nu a fost satisfacuta,
instrumentul federal german nefiind cel mai adecvat pentru constructia comunitara.  A se vedea : Paul
Craig, Gráinne de Búrca, EU Law – text, cases and materials, Oxford University Press, 2003, p. 132-136.
In literatura de specialitate franceza, italiana, romana, preluarea nu este privita critic, ci favorabil; a se
vedea : Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, Le principe de subsidiarité, La
documentation Française, Paris, 2005, p. 55-69, Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de
l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 262, Claudio Zanghì, Instituzioni di diritto
dell’Unione Europea, G. Giappichelli Editore, Torino, 2005, p. 62, Bianca Maria Carmen Predescu, Ion
Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001, p. 69-73.

[69] Avem in vedere dispozitiile art. 23 alin. 1 ce au fost redate in nota 31.

[70]  Art. 30 - Drepturile suverane ale Landurilor - ”Exercitatea competentelor statale si indeplinirea


atributilor Statului este de competenta Landurilor, in masura in care legea fundamentala nu stabileste o
alta reglementare.”  Art. 70 - Repartizatea competentelor intre Federatie si Landuri – „(1) Landurile au
dreptul de a legifera in masura in care Constitutia nu confera dreptul de a legifera Federatiei. (2)
Delimitarea competentelor dintre Federatie si Landuri se apreciaza dupa dispzitiile Constitutiei, in raport
cu reglementarea excluiva si concurenta.”

[71] Art. 73 reglementeaza competentele exclusive ale federatiei printr-o lista de materii, la fel
procedandu-se si in art. 74 cu privire la competentele concurente federatie – land. Cu privire la sistemul
constitutional german, a se vedea : Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, Le principe
de subsidiarité, La documentation Française, Paris, 2005, p. 55-61.

[72] Art. 72 – Competente concurente - „(1) In domeniul legiferarii concurente Landurile au competenta


de legiferare atata timp si in masura in care Federatia nu face uz de dreptul sau de legiferare.  (2) In
domeniile prevazute de art. 74 alin 1 pct. 4, 7, 11, 13, 15, 19a, 20, 22, 25 si 26, Federatia are dreptul de
a legifera, daca si in masura in care realizarea unor conditii de viata echivalente pe teritoriul federal sau
unitatii juridice ori economice, in interesul intregului Stat, necesita o reglementare prin legi federale. (3)
Daca Federatia a facut uz de compenta sa de a legifera, Landurile pot stabili prin lege reglementari ce
deroga de la aceasta, in legatura cu : 1. vanatoarea (fara dreptul permiselor de vanatoare), 2. protectia
naturii si ingrijirea peisajului (fara principiile generale ale protectiei speciilor sau ale protectiei naturii
marilor), 3. impartirea  teritoriului, 4. organizarea teritoriului, 5. gospodarirea apelor (fara reglementarile
referitoare la resurse si amplasamente), 6. admiterea in invatamantului superior si eliberarea diplomelor.
Legile federale in aceste domenii intra in vigoare la 6 luni dupa publicare, in masura in care nu se
hotaraste altfel de Parlamentul federal. In domenille prevazute la pct. 1 are proiritate legea adoptata mai
tarziu. Prin lege federala se poate hotari ca o reglementare data prin lege federala pentru care nu mai
exista necesitate in sensul alin. 2, sa poata sa fie inlocuita printr-o lege a Landului.

[73] In ciuda diferentelor vizibile, retinem imprumutarea solutiilor europene in cele doua privinte de la
unul dintre statele membre, situatie care, desi poate fi considerata justa in lipsa unei alternative de
solutionare a unor probleme de constructie institutionala si functionala a Uniunii Europene, in acelasi timp
justifica atitudinea altor state de a impartasi mai putin aceasta solutie, ce se intemeiaza nu doar pe
orgolii, ci si pe ideea egalitatii de tratament. Daca am privi rezolvarea europeana doar din acest punct de
vedere este firesc sa nu fim in prezenta unui argument imbatabil, atata timp cat statele unitare nu pot
oferi un model propriu, verificat in timp sub aspectul eficientei sale in rezolvarea unei chestiuni
functionale specifice unei structuri in care se pune problema relationarii intre doua entitati ce dispun de
competente distincte in problema puterii de reglementare.

[74] Cu privire la caracterul dinamic al subsidiaritatii, a se vedea : Jean-Marc Favret, Droit et pratique de
l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 210-211, Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag
C.H.Beck, München, 2003, p. 80-83.

[75] Bull. CE 10/93, p. 2.2.2. iar cu privire la analiza textului a se vedea :   Jean-Marc Favret, Droit et
pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 212-213 si Claudio Zanghì, Instituzioni di
diritto dell’Unione Europea, G. Giappichelli Editore, Torino, 2005, p. 64-65.

[76] In preambulul Tratatul de la Maastricht aratandu-se expres ca se incepe „o noua etapa in procesul
de creare a unei uniuni mereu mai stranse intre popoarele Europei.” In preambulul Tratatul de la
Amsterdam precizandu-se ca „aceste decizii vor fi luate in modul cel mai transparent posibil si cat mai
aproape de cetateni.”

[77] A se vedea art. 5 TUE al carui continut este redat in  nota 56.

[78] Cu privire la aceste criterii, calificarea lor si eficienta practica dovedita, a se vedea: Claude Blumann, Louis
Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 264-268.

[79]Art. 4 al Protocolului de la Amsterdam dispune : “Pentru orice propunere de text legislativ comunitar,
motivele pe care aceasta se bazeaza fac obiectul unei declaratii justificative care sa demonstreze
conformitatea propunerii respective cu principiile subsidiaritatii si proportionalitatii; motivele care conduc
la concluzia ca un obiectiv comunitar poate fi mai bine realizat la scara comunitara, trebuie sa se bazeze
pe indicatori calitativi si cantitativi, ori de cate ori este posibil.” Criteriile se continua in art. 5: “Pentru a fi
justificata, o actiune a Comunitatii trebuie sa se conformeze celor doua aspecte ale principiului
subsidiaritatii: obiectivele actiunii propuse sa nu poata fi realizate intr-un mod satisfacator prin actiunea
statelor membre in cadrul sistemului constitutional national si, in consecinta, sa poata fi mai bine realizate
printr-o actiune a Comunitatii.  Pentru a stabili daca se indeplineste conditia mentionata anterior trebuie
respectate urmatoarele linii directoare: 1 problema examinata sa prezinte aspecte transnationale care nu
pot fi rezolvate in mod satisfacator prin actiunea statelor membre; 2 o actiune realizata doar la nivel
national sau lipsa unei actiuni a Comunitatii sa fie contrara cerintelor tratatului (precum necesitatea de a
corecta distorsionarea concurentei, de a evita restrictiile mascate in schimburi comerciale sau de a
consolida coeziunea economica si sociala) sau sa lezeze grav, intr-un alt mod, interesele statelor
membre; 3 o actiune realizata la nivel comunitar sa prezinte avantaje evidente, datorita dimensiunilor sau
efectelor acesteia, in raport cu o actiune realizata la nivelul statelor membre.”

[80] Art 7 al Protocolului de la Amsterdam dispune : “In ceea ce priveste natura si importanta actiunii
comunitare,masurile Comunitatii trebuie sa permita o marja de decizie cat mai mare posibila in plan intern, aceasta
trebuind sa fie compatibila cu realizarea obiectivului masurii respective si sa respecte cerintele tratatului. Fara a
aduce atingere legislatiei comunitare, trebuie respectate practicile nationale bine stabilite
precum si organizarea si functionarea sistemelor juridice ale statelor membre. Daca este cazul, si sub rezerva
necesitatii unei executari adecvate, masurile comunitare trebuie sa ofere statelor membre solutii diferite pentru a
realiza obiectivele masurii respective.”

[81] Art. 6 din Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam arata ca : ” Forma actiunii comunitare este
atat de simpla pe cat o permit realizarea adecvata a obiectivului masurii respective si necesitatea unei
puneri in aplicare eficiente. Comunitatea nu legifereaza decat in masura necesara. Desi sunt la fel de
importante, directivele sunt preferabile regulamentelor, iar directivele-cadru masurilor detaliate. Desi
directivele obliga orice stat membru destinatar in ceea ce priveste rezultatul care trebuie atins, directivele
prevazute la art. 189 din tratat lasa la latitudinea autoritatilor nationale alegerea formei si a mijloacelor.”

[82] Acest sens este dat uneori in literatura juridica engleza, subsidiaritatea fiind studiata ca un
instrument prin care se realizeaza scopul urmarit prin tratate. A se vedea : Paul Craig, Gráinne de Búrca,
EU Law – text, cases and materials, Oxford University Press, 2003, p. 111-138. Alti autori  studiaza
subsidiaritatea in cadrul sistemului de drept comunitar, ca procedeu specific statelor federale de reglare a
exercitiului puterii in cazul competentelor concurente. A se vedea : Margot Horspool, European Union
Law, Oxford University Press, 2003, p. 79-112.

[83] In art. 12 din Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam arata ca : ” Parlamentul European, in


cadrul procedurilor prevazute la articolele 189b si 189c din tratat, este informat despre pozitia Consiliului
in ceea ce priveste punerea in aplicare a articolului 3b din tratat prin expunerea motivelor care au
determinat Consiliul sa adopte pozitia comuna. Consiliul comunica Parlamentului European motivele
pentru care considera ca o propunere a Comisiei nu este, partial sau total, conforma cu articolul 3b din
tratat.”

[84]rivire la controlul jurisdictional al aplicarii principiului subsidiaritatii a se vedea : Jean-Marc Favret, Droit et
pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 214-215.

[85] CJCE, sent. 20 febr. 1979, caz SA Buitoni c./ Forma.

[86] A se vedea, cu privire la domeniul de aplicare al proportionalitati, : Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit
institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 272.

[87] Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul subsidiaritatii, R.A. Monitorul Oficial,
Bucuresti, 2001, p. 32-36.

[88] CONV 850/03, p. 9-10.

[89] In Romania, tratatul a fost dat publicitatii cu traducerea, revizia lingvistica si juridica realizata de Institutul
European din Romania, 2004, iar textul cercetat este la p. 48-49.

[90]  In Romania, Tratatul de la Lisabona a fost ratificat prin Legea nr. 13 din  7 febr. 2008, continutul
art.3b fiind : “(1) Delimitarea competentelor Uniunii este guvernata de principiul atribuirii. Exercitarea
acestor competente este reglementata de principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.   (2) In temeiul
principiului atribuirii, Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competenta care nu este atribuita Uniunii prin tratate apartine statelor membre.   (3) In temeiul
principiului subsidiaritatii, in domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Uniunea intervine numai
daca si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorita dimensiunilor si efectelor actiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Institutiile Uniunii aplica principiul subsidiaritatii in
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii. Parlamentele
nationale asigura respectarea principiului subsidiaritatii, in conformitate cu procedura prevazuta in
respectivul protocol.   (4) In temeiul principiului proportionalitatii, actiunea Uniunii, in continut si forma,
nu depaseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Institutiile Uniunii
aplica principiul proportionalitatii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si
proportionalitatii.”

[91] A se vedea : Concluziile Presedintiei – Bruxelles, 15 si 16 octombrie 2008, 14368/08 – RO.


[92] A se vedea : Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-
Classeur, Paris, 2004, p. 262, Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur,
Paris, 2003, p. 210, Margot Horspool, European Union Law, Oxford University Press, 2003, p. 108.

[93]„Constructia unei ordini sociale si statale drepte prin care fiecaruia ii revine ceea ce i  cuvine ca fiind
al sau este o atributie fundamenala pe care trebuie sa ti-o asume fiecare generatie de fiecare data.” Papa
Benedict al XVI-lea, enciclica Deus Caritas Es, nr. 222. Cu privire la comentariul sau, a se vedea : Herbert
Schambeck,  Katholische Sotiallehre und Solidarität der Generationen, „Vanishing youth? Solidarity with
Children end young People in an Age of Turbulence”, Acta 12, Pontifical Academie of Sozial Science, Acta
12, Vatican City , 2006, p. 507-514.

[94] Principiul subsidiaritatii este o noutate a secolului XX pentru invatatura traditionala a Bisericii


Catolice  in materie sociala. Aceasta noutate vine din dezvoltarea actuala a vietii moderne, in timp ce
continutul sau deja prezent , chiar si in mod implicit, in gandireasociala a lui Tommaso d’Aquino. De la
enciclica Rerum novarum a Papei Leone XIII, statul a fost chemat sa respecte initiativa privata,
autonomia  familiei si mai ales a  sindacatelor, „adaugand, cand situatia o cere, tutela si protectia.”

[95] Cu privire la principiile de drept ecleziastic si raportul dintre Republica Italia si Vatican  a se vedea :
Compendio di Diritto Ecclesiastico, GEE Simone, Napoli, 2008, p.5-58.

[96] C. Schmitt, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre von der Souvranität, Berlin, 1934, p.50, citat
in : Armin Adam, Teologia politica, ed. Claudiana, Torino, 2008, p. 142.

[97] Putem afirma, exempli grazia, ca intreaga opera a profesorului Herbert Schambeck este dedicata
unei astfel de analize, si cu privire la stat si drept in general, si cu privire la particularitatole si
fundamentele sistemului austriac, dar si in privinta dreptului comunitar, inclusiv principiul subsidiaritatii :
Verfassungsrecht, Religion und Gesichte, Die Verantwortung des Christen in der Politik, Christian Faith in
Politics, its Exigencies and Challanges, Kirche, Staat und Demokratie, La destinée européenne de
l’Autriche, Katholische Sotiallehre und Solidarität der Generationen, Das Subsidiaritätprinzip, u.s.w.

[98] Die Bekenntnisschriften der Evanghelisch Lutheranischen Kirche, Gottinga, 1976, p.234, citat
in : Armin Adam, Teologia politica, ed. Claudiana, Torino, 2008, p. 108.

[99] Cu privire la  conceptul de soziale Marktwirtschaft, raportul dintre acesta si cel  in materie constitutionala  a se
vedea :  Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, Le principe de subsidiarité, La documentation
Française, Paris, 2005, p. 61-62.

[100] Cu privire la primele marturii crestine, predicarea despre Evanghelie si documentele ce atesta
prezenta Apostolului Andrei in Dacia, originea latina a principalelor cuvinte religioase, incepand cu
Dumnezeu = Deus, evolutia crestinismului si specificul la romani, a se vedea : Mircea Pacurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Romane, ed. Andreiana, Sibiu, 2007.

[101] PF Daniel,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Biserica Ortodoxa si noua Europa, in : Biserica Ortodoxa si
Europa contemporana, Editura Mitropoliei Oltenia, Craiova, 2007, p.46.

[102] Declaratia Comuna semnata de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea si Preafericitul Parinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, la Vatican, octombrie 2002, citata de IPS Teofan, in :
Biserica Ortodoxa si Europa contemporana, Editura Mitropoliei Oltenia, Craiova, 2007, p.
52.   Preafericitul Parinte Teoctist a trecut la cele vesnice in vara anului 2007, din toamna aceluiasi an
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane fiind  Preafericitul Daniel, fost Mitropolit al Moldovei. Din luna iunie
2008,  IPS Teofan este uns Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, dupa ce timp de opt ani a slujit ca
Mitropolit al Olteniei si Arhiepiscop al Craiovei.

[103] IPS Teofan,  ,,Sufletul Europei unite, in  Biserica Ortodoxa si Europa contemporana, Editura Mitropoliei Oltenia,
Craiova, 2007, p. 55.

[104] A se vedea lucrarea :  Sussidiarietà e riforme instituzionali, Rapporto sulla sussidiarietà 2007, Mondadori
Università, Milano, 2008.
[105] In lucrari teologice germane intalnim doar conceptul de solidaritate, ceea ce denota ca  acesta este
un termen mai raspandit decat cel de subsidiaritate. A se vedea : Taschenlexikon Religion und Theologie
(S-Z), Vandenhoeck & Ruprecht, 1993, p. 61.

[106] Cu privire la aceasta analiza, a se vedea : Jean-Louis Clergerie, Le principe de subsidiarité, ed. Ellipses, Paris,
1997, p. 12-15.

[107] Cu privire la o analiza a acestui aspect a se vedea : Jean-Louis Clergerie, Le principe de subsidiarité, ed.
Ellipses, Paris, 1997, p. 16-20.

[108] A se vedea : Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii
Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990, p. 191-206, Alexandru Stanciulescu, Drept canonic, ed. Sitech,
Craiova, 2006, p. 107-121.

[109] H. G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008.

[110] Prin Dispozitiile cu caracter general ale Statutului B.O.R. se arata : „Art.1  –  Biserica Ortodoxa
Romana este comunitatea crestinilor ortodocsi,  clerici, monahi si mireni, constituiti canonic in parohii si
manastiri  din  eparhiile Patriarhiei Romane aflate in interiorul si in afara granitelor Romaniei, care
marturisesc pe Dumnezeu in Sfanta Treime,Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pe temeiul Sfintei Scripturi si al
Sfintei Traditii si participa la  viata Bisericii prin aceleasi Sfinte Taine, slujbe liturgice si randuieli
canonice. 

Art.2  –  (1)  Biserica  Ortodoxa  Romana,  de  origine  apostolica, este si  ramane in comuniune si


unitate dogmatica, liturgica si canonica cu Biserica Ortodoxa universala.   (2) Biserica Ortodoxa Romana
este autocefala si unitara in organizarea si in lucrarea sa pastorala, misionara si administrativa. 

Art.3  –  (1)  Biserica Ortodoxa Romana are  conducere  sinodala  ierarhica,  potrivit invataturii si


canoanelor Bisericii Ortodoxe si traditiei sale istorice.  (2) Biserica Ortodoxa Romana se administreaza in
mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici si mireni, potrivit  Sfintelor
Canoane, dispozitiilor prezentului Statut si altor dispozitii ale autoritatii bisericesti competente.

Art.4  –  (1)  Biserica Ortodoxa Romana  este autonoma fata de Stat si fata  de alte institutii.  (2) Biserica
Ortodoxa Romana stabileste relatii de dialog  si cooperare cu Statul si cu diferite  institutii  pentru
implinirea misiunii sale  pastorale, spiritual-culturale, educationale si social-filantropice.

Art.5  –  (1)  Biserica Ortodoxa Romana  cuprinde pe  crestinii ortodocsi din  tara si pe crestinii


ortodocsi  romani din  afara  granitelor  tarii, precum si pe cei  primiti canonic in comunitatile ei. (2)
Biserica Ortodoxa Romana este nationala si majoritara potrivit vechimii apostolice, traditiei, numarului
de  credinciosi si contributiei sale deosebite la viata si cultura poporului roman. Biserica Ortodoxa Romana
este Biserica neamului romanesc.”

[111] IPS Teofan,  Sufletul Europei unite, in  Biserica Ortodoxa si Europa contemporana, Editura Mitropoliei Oltenia,
Craiova, 2007, p. 51.

[112] IPS Teofan,  Sufletul Europei unite, in  Biserica Ortodoxa si Europa contemporana, Editura Mitropoliei Oltenia,
Craiova, 2007, p. 52.

[113] Ibidem, p.55.

[114] Ibidem, p. 55.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Subsidiaritatea-principiu-sau-59.php