Dosarul nr.

4-1ril-2/20

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

DECIZIE

17 decembrie 2020 mun. Chișinău

Plenul Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție, în următoarea componență:

Președinte: Timofti Vladimir,
Judecătorii: Toma Nadejda, Diaconu Iurie, Catan Liliana, Țurcan Anatolie,
Cobzac Elena, Guzun Ion și Boico Victor,

competent să judece recursul în interesul legii, ce formează obiectul dosarului

nr. 4-1ril-2/20, fiind constituit legal conform dispozițiilor art. 4653 alin. (6) Cod de
procedură penală.
Ședința este prezidată de judecătorul Timofti Vladimir, președintele interimar
al Curții Supreme de Justiție.
La ședință este prezent avocatul Nicoară Vasile, în baza procurii eliberate de
către președintele Uniunii Avocaților din Republica Moldova, Ploşniţa Emanoil –
titularul cererii de recurs.
Plenul Colegiului penal a acceptat spre examinare recursul în interesul legii
formulat de către președintele Uniunii Avocaților din Republica Moldova,
Ploşniţa Emanoil, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 190 alin.
(1) din Codul penal.
Președintele Plenului, constatând că nu mai există chestiuni prealabile sau
excepții, a acordat cuvântul domnului Nicoară Vasile, care a susținut recursul în
interesul legii astfel cum a fost formulat și motivat în scris, și a solicitat admiterea
acestuia ca urmare a constatării existenței unei jurisprudențe neunitare cu privire
la interpretarea și aplicarea în practică a prevederilor art. 190 alin. (1) din Codul
penal.
Judecătorul Toma Nadejda, unul dintre magistrații-raportori, desemnați
pentru întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii și elaborarea
proiectului soluției propuse a fi date recursului, a adus la cunoștință Plenului
Colegiului penal că cererea de recurs, înaintată de către Ploşniţa Emanoil,
președintele Uniunii Avocaților din Republica Moldova, nu corespunde condițiilor
de admisibilitate, impuse de legea procesual-penală.
Președintele Plenului a declarat dezbaterile închise, iar Plenul Colegiului
penal a rămas să se pronunțe asupra recursului în interesul legii și

1
 A CONSTATAT:

1. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul cererii formulată de către președintele Uniunii Avocaților din
Republica Moldova în baza prevederilor expuse în art. 4651 Cod de procedură
penală, se conturează ideea că odată cu adoptarea Legii nr. 179 din 26.07.2018
privind modificarea dispoziției art. 190 alin. (1) Cod penal, în opinia autorului,
jurisprudența Curții Supreme de Justiție prezintă soluții divergente la examinarea
cauzelor penale, situație care se datorează modificării conceptului infracțiunii de
escrocherie.
Astfel, autorul cererii menționează că prin această lege, art. 190 alin. (1) din
Codul penal a fost modificat, după cum urmează: „Escrocheria, adică dobândirea
ilicită a bunurilor altei persoane prin inducerea în eroare a unei sau a mai multor
persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate, în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului,
părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii
actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori dacă încheierea acestuia este
determinată de comportamentul dolosiv sau viclean care a produs daune
considerabile”.
În varianta sa anterioară (de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018 -
17 august 2018), escrocheria era definită ca „dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere”.

2. Problema de drept care a generat practica neunitară.

În opinia titularului dreptului de recurs, la nivel național nu există o
interpretare jurisprudențială unitară, accesibilă și evident previzibilă privind
conceptul escrocheriei în contextul normei actuale de incriminare, ceea ce duce la
încălcarea principiului lex praevia datorită aplicării prin analogie a legii penale (fiind
promovat în continuare conceptul vechi al infracțiunii) la soluționarea cauzelor
penale.
Subliniază președintele Uniunii Avocaților, că din analiza jurisprudenței
Curții Supreme de Justiție se deduce, că după data de 17.08.2018, la nivel național,
există două categorii divergente în ceea ce ține soluționarea cauzelor penale de
această categorie, fiind totodată influențate de conceptul infracțiunii de escrocherie
și în esență, legat de faptul dacă prin adoptarea și punere în aplicare a legii noi, a
fost sau nu schimbat conceptul enunțat.
Se evidențiază în recursul declarat, că într-o primă orientare jurisprudențială,
instanțele de judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiție, fie aplică legea veche în
ceea ce privește incriminarea escrocheriei, fie că cauzele penale se pot soluționa

2
prin combinarea vechilor stipulări ale legii precum și a celei noi (în redacția Legii
nr. 179 din 26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018).
A doua orientare jurisprudențială are la bază un alt concept al escrocheriei,
cel care este actual și corespunde redacției normei de incriminare în vigoare.

3. Examenul jurisprudențial – principalele coordonate ale divergențelor

de jurisprudență, indicate de recurent.
Potrivit recursului declarat, bazat de altfel pe considerente teoretice, impactul
Legii nr. 179/2018 în sensul modificării conținutului art. 190 alin. (1) Cod penal, a
generat schimbarea esențială a acțiunii adiacente a faptei prejudiciabile vizate în
recurs, fiind redusă sfera de aplicare a art. 190 alin. (1) Cod penal.
3.1. Astfel, recurentul împărtășește ideea, că în varianta actuală a dispoziției
art. 190 alin. (1) din Codul penal nu se mai regăsește expresia „abuz de încredere”.
Contrar acestei idei, în recursul în interesul legii se face referire la exemple de
decizii din jurisprudența Curții Supreme de Justiție, care sunt catalogate de către
titularul recursului în trei tipuri:
- când instanța superioară a considerat, că infracțiunea de escrocherie poate
fi comisă prin înșelăciune și abuz de încredere;
- când instanța de recurs ordinar a recunoscut că eroarea sau dolul, în sensul
normei în vigoare de incriminare a escrocheriei reprezintă acțiuni infracționale ce
pot fi realizate prin abuz de încredere;
- sau când instanța supremă ar fi examinat acuzațiile penale privind
infracțiunea de escrocherie prin raportare la norma în vigoare de incriminare,
datorită modificării învinuirii, constatând că latura obiectivă a infracțiunii nu a fost
realizată prin „abuz de încredere”, deși asemenea acuzații au fost aduse prin
rechizitoriu.
3.2. Un alt aspect evidențiat în recursul în interesul legii se referă la
problema dacă obiectul juridic special al infracțiunii de escrocherie reprezintă
relațiile sociale cu privire la încrederea și buna-credință de care părțile trebuie să
dea dovadă doar la încheierea sau și la executarea unui act juridic.
În acest sens, titularul recursului remarcă, faptul că într-o decizie
(nr. 1ra-569/2020), Curtea Supremă de Justiție a reținut la judecarea cauzei penale
următoarele: „lipsa intenției infracționale la momentul intrării în raporturile juridice
civile nu presupune excluderea posibilității trecerii pe parcurs a raporturilor civile în
sfera penalului”, iar din altă decizie (1ra-587/2020) a instanței de recurs, de
menținere a soluției de achitare a persoanei, ar rezulta, că obiectul juridic special al
infracțiunii de escrocherie reprezintă relațiile sociale cu privire la încrederea și la
buna-credința de care părțile trebuie să dea dovadă la încheierea contractului, deși
în rechizitoriu acuzațiile penale erau axate și pe neexecutarea obligațiilor
contractuale.

3
 3.3. Recurentul ridică în fața Plenului Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție și problema dacă modalitățile infracțiunii de escrocherie: eroarea și dolul,
reprezintă noțiuni autonome ce urmează a fi interpretate în sensul reglementărilor
din Codul civil.
La acest capitol se relevă că din deciziile Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție nr. 1ra- 577/2020 din 05.02.2020 și nr. 1ra-346/20 din 11.03.2020, ar
rezulta, că modalitățile normative de realizare a laturii obiective: eroarea
(neprovocată prin dol) și dolul nu reprezintă noțiuni autonome și nu necesită a fi
privite în sensul reglementărilor din Codul civil. Această concluzie rezultă din faptul,
că instanțele de judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiție, interpretează și aplică
legea penală în așa fel, încât promovează o practică, potrivit căreia justițiabilii sunt
condamnați pentru escrocherie, în sarcina persoanei reținându-se că au comis
acțiunea de inducere în eroare manifestată prin comportament dolosiv și viclean.
Pe de altă parte recurentul susține că din decizia Curții Supreme de Justiție
nr. 1ra-587/2020, ar rezulta, că modalitățile normative de realizare a laturii
obiective enunțate supra, reprezintă noțiuni autonome și trebuie privite în sensul
reglementărilor din Codul civil.
3.4. Analizând ipoteza cu referire la faptul, că pentru angajarea răspunderii
penale în contextul infracțiunii de escrocherie este necesar ca eroarea să fie
considerabilă și să se refere la natura actului juridic și/sau calitățile substanțiale ale
obiectului actului juridic și/sau părților actului juridic, titularul recursului
evidențiază pe de o parte că în mai multe decizii ale Curții Supreme de Justiție, se
propagă ideea potrivit căreia pentru angajarea răspunderii penale pentru
escrocherie nu este necesar ca eroarea (având în vedere sintagma „inducerea în
eroare ”) să fie considerabilă și să se refere la natura actului juridic și/sau calitățile
substanțiale ale obiectului actului juridic și/sau părților actului juridic.
Pe de altă parte, în decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1ra-538/2020 din
12.02.2020, instanța de recurs a conchis „asupra legalității și temeiniciei concluziei
instanței de apel, care a constatat existența faptei și vinovăției inculpatului reținând,
că la calificarea acțiunilor în baza art. 190 alin. (2) Cod penal, s-a avut în vedere că
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane a avut loc datorită „inducerii în eroare a
unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase ... în privința naturii și calităților substanțiale ale obiectului ...”.
3.5. Cu referire la chestiunea că fapta de escrocherie poate fi comisă prin
inacțiune, prin menținerea în eroare, recurentul a notat că din decizia Curții Supreme
de Justiție nr. 1ra-402/2020 din 21.01.2020, rezultă, că pentru a justifica
menținerea în vigoare a soluțiilor date de instanțele de judecată privind
condamnarea inculpatului la 10 ani de închisoare, în legătură cu infracțiunea de
escrocherie ce se manifestă prin nerambursarea mijloacelor financiare primite cu
titlu de împrumut, instanța de recurs a reținut în decizia sa următoarele: „În practica
judiciară s-a statuat că prin înșelăciune se înțelege acțiunile făptuitorului de a induce

4
în eroare, de a amăgi proprietarul prin prezentarea ca adevărată a unor fapte,
evenimente mincinoase sau prezentarea ca mincinoase a unor fapte evenimente, dar
care corespund adevărului sau prin tăinuirea (necomunicarea) unor împrejurări pe
care făptuitorul era obligat să le comunice”.
Totodată, într-o altă decizie (nr. 1ra- 587/2020), instanța de recurs a menținut
achitarea persoanei, deși rechizitoriul conținea acuzații axate pe tăinuirea
(necomunicarea) de către făptuitor a unor împrejurări pe care, așa după cum afirmă
victima și procurorul, trebuia să le comunice.
3.6. Cu referire la problema dacă, eroarea, poate fi comisă prin dol,
recurentul a sesizat următoarele divergențe:
- într-o decizie a Curții Supreme de Justiție acțiunile inculpatului au fost
calificate în baza art. 190 alin. (2) lit. b) Cod penal, constatându-se că a dobândit ilicit
bunurile altei persoane „prin inducerea în eroare, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase prin comportament dolosiv”.
- dintr-o altă decizie rezultă, că acțiunile inculpatului au fost calificate în baza
art. 190 alin. (4) Cod penal, reproșându-i-se: „dobândirea ilicită a bunurilor prin
inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase, determinată de comportamentul viclean”;
- iar din deciziile CSJ nr. 1ra-945/2020 din 06.05.2020 și nr. 1ra-156/2020 din
22.01.2020, rezultă, că instanțele de judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiție
tratează separat „cazurile de nulitate a contractului viciat de eroare și a contractului
încheiat prin dol”.
3.7. Următoarea problemă abordată în recursul în interesul legii constă în
concretizarea dacă sintagmele din norma de incriminare a escrocheriei: „act juridic
nul”, „act juridic anulabil”, reprezintă sau nu noțiuni autonome ce urmează a fi
interpretate în sensul reglementărilor din Codul civil, iar dacă nu, care este regimul
juridic al acestor noțiuni, și care este ipoteza în raport cu care se pune în aplicare
sintagma „act juridic nul”.
În sensul respectiv titularul cererii de recurs a evidențiat că conform deciziei
CSJ nr. 1ra-2/2020 din 26.03.2020, s-a apreciat că în contextul infracțiunii de
escrocherie, inducerea în eroare poate avea loc nu neapărat în legătură cu un act
juridic privit în sensul reglementărilor din Codul civil.
Pe de altă parte, relevă că din decizia CSJ nr. 1ra-587/2020 din 22.01.2020,
rezultă, că noțiunea „act juridic anulabil” a fost interpretată ca fiind una autonomă
ce urmează a fi privită în sensul reglementărilor din Codul civil.

4. Soluția propusă de titularul recursului pentru orientarea

jurisprudențială.
4.1. Președintele Uniunii Avocaților din Republica Moldova a punctat, în
cererea de recurs în interesul legii, următoarele cerințe:

5
 - Constatarea problemei de drept, care formează obiectul recursului în
interesul legii, și care au fost soluționate în mod diferit de către instanțele
judecătorești prin hotărâri irevocabile și printr-o decizie obligatorie, să se
stabilească modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind
escrocheria;
- Întru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii penale a stabili, că
după adoptarea și punerea în aplicare a Legii nr. 179 din 26.07.2018 privind
modificarea dispoziției art. 190 alin. (1) din Codul penal:
a) a fost schimbat conceptul infracțiunii de escrocherie;
b) au fost dezincriminate toate formele escrocheriei existente anterior,
inclusiv escrocheria prin abuz de încredere, cu excepția faptei de inducere în eroare,
inclusiv prin dol, care viciază consimțământul în cazul încheierii unui act juridic
anulabil, care poate fi realizată în intervalul de timp ce se scurge de la începerea
tratativelor și până la stabilirea acordului de voință;
c) obiectul juridic special al infracțiunii reprezintă relațiile sociale cu privire
la încrederea și buna-credință de care părțile trebuie să dea dovadă la încheierea
actului juridic, dar nu și la executarea acestuia;
d) modalitățile normative de realizare a faptei prejudiciabile în contextul
infracțiunii de escrocherie: eroarea; dolul reprezintă noțiuni autonome ce urmează
a fi interpretate în sensul reglementărilor din Codul civil;
e) pentru angajarea răspunderii penale în contextul infracțiunii de
escrocherie este necesar ca eroarea să fie considerabilă și să se refere la natura
actului juridic și/sau calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic și/sau
părților actului juridic;
f) fapta de escrocherie nu poate fi comisă prin inacțiune, prin menținerea în
eroare;
g) sintagmele din norma de incriminare a escrocheriei: „act juridic nul”, „ act
juridic anulabil”, reprezintă noțiuni autonome ce urmează a fi interpretate în sensul
reglementărilor din Codul civil.
- În cazul în care, sintagmele „act juridic nul”, „act juridic anulabil” din norma
de incriminare a escrocheriei nu reprezintă noțiuni autonome ce urmează a fi
interpretate în sensul reglementărilor din Codul civil, de explicat esența acestor
noțiuni și regimul lor juridic. În partea ce ține de sintagma „act juridic nul”, este
necesar de identificat ipoteza în raport cu care se pune în aplicare această sintagmă.
4.2. Pentru a convinge Plenul Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție
despre divergențele jurisprudențiale în acest domeniu, președintele Uniunii
Avocaților susține că instanța de recurs în interesul legii urmează să constate, că:
- pentru a asigura aplicarea unitară a legii penale; pentru a evita încălcarea
art. 7, art. 14 CEDO, ca efect al soluționării recursului în interesele legii se impune
constatarea schimbării conceptului infracțiunii de escrocherie în contextul
modificărilor operate prin Legea nr. 179/2018;

6
 - din redacția actuală a normei de incriminare se deduce faptul că prin
Legea nr. 179/2018 s-a redus sfera infracțiunii de escrocherie. Norma penală
actuală incriminează doar fraudarea consimțământului unei părți la încheierea unui
contract;
- pentru existența escrocheriei în redacția actuală a legii penale este necesar
ca acțiunea de inducere în eroare sau dolul penal să se realizeze cu prilejul încheierii
unui contract. Infracțiunea există atunci când inducerea în eroare sau dolul se
produc în așa fel încât în lipsa acestora persoana înșelată nu ar fi încheiat contractul
în condițiile stipulate, ceea ce particularizează incriminarea actuală față de formele
anterioare de escrocherie. În cazul în care nu a fost îndeplinită condiția ca inducerea
în eroare sau dolul să fie determinate la încheierea contractului, acțiunea reprezintă
o simplă minciună, care nu este sancționată de legea penală;
- pentru existența infracțiunii de escrocherie este necesar, ca inducerea în
eroare să aibă loc în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat
contractul. Dacă fără inducerea în eroare persoana ar fi încheiat contractul,
existența infracțiunii de escrocherie este exclusă, chiar și în situația în care s-ar
constata ulterior că victima a avut de suferit prejudicii de pe urma acelui contract.
Respectiv, lipsa intenției infracționale la momentul intrării în raporturile juridice
civile exclude sfera de aplicare a infracțiunii de escrocherie;
- fapta de inducere în eroare prin care se viciază consimțământul în cazul
încheierii unui act juridic poate fi realizată în intervalul de timp ce se scurge de la
începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință;
- latura obiectivă a infracțiunii de escrocherie, analizată din perspectiva
elementului material, denotă clar că acțiunea de inducere în eroare, prin care are loc
vicierea consimțământului la încheierea actului juridic, poate fi comisă doar cu
prilejul încheierii unui contract, dar nu și cu ocazia executării contractului;
- obiectul juridic special al infracțiunii reprezintă relațiile sociale cu privire
la încrederea și buna-credință de care părțile trebuie să dea dovadă la încheierea
actului juridic, dar nu și la executarea acestuia;
- modalitățile normative de realizare a faptei de escrocherie: eroarea și
dolul reprezintă noțiuni autonome și urmează a fi privite în sensul reglementărilor
din Codul civil;
- la judecarea cauzei penale trebuie să se țină cont de faptul, că pentru
angajarea răspunderii penale este necesar ca eroarea să fie considerabilă și să se
refere la natura actului juridic și/sau calitățile substanțiale ale obiectului actului
juridic și/sau părților actului juridic;
- fapta de escrocherie nu poate fi comisă prin inacțiune, prin menținerea în
eroare;
- eroarea, nu poate fi comisă prin dol;
- sintagmele din norma de incriminare a escrocheriei: „act juridic nul”, „act
juridic anulabil”, reprezintă noțiuni autonome ce urmează a fi interpretate în sensul

7
reglementărilor din Codul civil. În partea ce ține de sintagma „act juridic nul”, este
necesar de identificat ipoteza în raport cu care se pune în aplicare această sintagmă.

5. Opiniile instituțiilor de resort – solicitate, în temeiul art. 4653

alin. (3) Cod de procedură penală.
În avizul prezentat de Departamentul Drept penal al Facultății de Drept a
Universității de Stat din Moldova, se menționează că în urma adoptării Legii nr. 179
din 26.07.2018 privind modificarea dispoziției art. 190 alin. (1) Cod penal, s-au
conturat două tendințe jurisprudențiale.
Astfel, în unele cazuri, Curtea Supremă de Justiție a decis că dobândirea
bunurilor prin „abuz de încredere” cade sub incidența noii redacții a art. 190 alin. (1)
din Codul penal. În schimb, în alte cazuri similare, instanța de recurs a decis în mod
diametral opus.
Potrivit opiniei prezentate de mediul academic, spre deosebire de redacția
anterioară, în varianta actuală a dispoziției art. 190 alin. (1) din Codul penal nu se
mai regăsește expresia „abuz de încredere”. Acest fapt acreditează teza că
escrocheria nu ar mai putea implica abuzul de încredere.
Așadar, art. 190 alin. (1) din Codul penal nu mai poate fi aplicat atunci când
făptuitorul dobândește bunurile altei persoane prin abuz de încredere.
Prin urmare, aplicarea răspunderii în baza art. 190 alin. (1) din Codul penal în
ipoteza în care făptuitorul a dobândit bunurile altei persoane prin abuz de încredere
sfidează art. 22 din Constituție, art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, precum și art. 3 alin. (2) din Codul penal.
Tot în contextul stabilirii sferei de aplicare a art. 190 din Codul penal, este de
remarcat că „inducerea în eroare implică nu doar profitarea de eroarea victimei.
Această condiție este necesară, dar nu și suficientă. O altă condiție, care conferă
suficiență conceptului de inducere în eroare, este ca făptuitorul însuși să provoace
eroarea victimei”.
Rezultă că „doar înșelăciunea sub formă de inducere în eroare intră sub
incidența infracțiunii de escrocherie”. Corelativ, sustragerea prin înșelăciune sub
formă de menținere în eroare nu intră sub incidența art. 190 din Codul penal.
Potrivit avizului prezentat, în condițiile legii penale în vigoare, art. 190 din
Codul penal nu poate fi aplicat nici în cazul în care înșelăciunea se exprimă în
inacțiune. Aceasta deoarece prin inacțiune este imposibilă „inducerea în eroare a
unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate”, așa cum prevede textul
incriminator de la art. 190 din Codul penal.
Cu referire la interpretarea următoarelor noțiuni și expresii: „eroare”, „dol”,
„act juridic nul” și, respectiv, „act juridic anulabil”, în Avizul depus s-a menționat, că
o dispoziție legală nu poate fi ruptă din sistemul normativ din care face parte și nu
poate opera în mod izolat. Dimpotrivă, ea trebuie citită în coroborare cu celelalte

8
dispoziții legale incidente, ca făcând parte dintr-un sistem juridic coerent (a se vedea
Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 29 martie 2018, § 30; Decizia Curții
Constituționale nr. 23 din 25 februarie 2019, § 26; Decizia Curții Constituționale nr. 14
din 10 februarie 2020, § 27).
Totodată, potrivit unei reguli de tehnică legislativă, terminologia utilizată
într-un act normativ trebuie să fie constantă, uniformă și să corespundă celei
utilizate în alte acte normative, în legislația UE, precum și în alte instrumente
internaționale ratificate de Stat (a se vedea art. 54 alin. (1) lit. c) din Legea Republicii
Moldova nr. 100 din 22 decembrie 2017 cu privire la actele normative).
Așadar, legea penală nu poate să exceleze în texte explicative. În schimb, o lege
extrapenală poate conține anumite definiții și, prin urmare, poate contribui la
aplicarea previzibilă a unei norme penale. De altfel, însăși Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a recunoscut în cazul Khodorkovskiy şi Lebedev v. Rusia că
instanțele naționale pot invoca noțiuni juridice din alte ramuri de drept pentru a
stabili dacă o anumită faptă constituie o infracțiune, în sensul legii penale (hotărârea
din 25 iulie 2013, § 791).
Plecând de la aceste premise, reprezentanții Departamentului Drept penal al
Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova notează, că noțiunile din
art. 190 Cod penal urmează a fi interpretate prin prisma dispozițiilor relevante din
Codul civil.

6. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a Republicii

Moldova.
Instanța de contencios constituțional, având competența de a se pronunța
asupra constituționalității unor prevederi din articolul 190 alin. (1) din Codul penal
în decizia nr. 126 din 15 noiembrie 2018, a constatat următoarele:
„…în varianta anterioară, escrocheria era definită ca „dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere”. Testul timpului a
arătat că aceste dispoziții legale au condus, prin formularea lor vagă, la instituirea
unei practici judiciare prin care unele persoane erau trase la răspundere penală
pentru simplul fapt al neexecutării obligațiilor civile. Această interpretare extensivă
defavorabilă a legii penale a fost constatată de către Curtea Supremă de Justiție în
jurisprudența sa. Ea a casat mai multe decizii ale instanțelor ierarhic inferioare,
menționând, între altele, că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa din simplul motiv
că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (a se vedea Dosarul
nr. 1ra-1644/14, 16 decembrie 2014; 1ra-940/2017, 25 iulie 2017; Dosarul nr. 1ra-
9/2018, 2 februarie 2018)…
….prin noua redacție a articolului 190 alin. (1) din Codul penal a fost detaliată
latura obiectivă a infracțiunii de escrocherie, legislatorul urmărind scopul eliminării
acestei interpretări extensive defavorabile. Textul „inducerea în eroare a unei sau a
mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

9
mincinoasă a unei fapte adevărate, în privința naturii, calităților substanțiale ale
obiectului, părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al
încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori dacă încheierea acestuia
este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean” conduce la ideea că
consimțământul victimei este viciat la momentul încheierii actului juridic prin
manopere frauduloase comise cu intenție de către autorul infracțiunii. Autorul îi
creează victimei o reprezentare falsă a realității…
…neexecutarea obligațiilor care derivă dintr-un contract încheiat nu poate fi
calificată ca infracțiune de escrocherie dacă nu s-a stabilit că sau folosit manopere
frauduloase față de creditorul obligației până la și pentru încheierea contractului…
…condițiile în baza cărora poate fi imputată infracțiunea de escrocherie sunt
similare cu cazurile de nulitate a contractului viciat de eroare și a contractului
încheiat prin dol, prevăzute la articolele 227 și 228 din Codul civil. Totuși între aceste
instituții există deosebiri. Eroarea ca viciu de consimțământ poate fi invocată și în
cazul în care ambele părți au avut o falsă reprezentare a împrejurărilor la încheierea
unui act juridic, precum și în cazul în care o parte co-contractantă s-a aflat în eroare
din cauze obiective, nu neapărat din cauza inducerii sale în eroare. Însă, în cazul
escrocheriei, elementul subiectiv al acestei infracțiuni constă în intenția directă.
Autorul este conștient că induce în eroare și că prin acest fapt produce o pagubă, în
vederea realizării unui folos material injust (intenție calificată prin scop)…
Totuși, escrocheria, așa cum este reglementată în articolul 190 alin. (1),
prezintă similitudini cu instituția dolului civil, care presupune, de asemenea, o
inducere în eroare. Diferența constă în faptul că, în cazul escrocheriei, autorul
urmărește obținerea unui profit în dauna patrimoniului altei persoane, iar nu simpla
viciere a consimțământului pentru a determina o persoană să încheie un act juridic.
De altfel, potrivit articolului 228 alin. (1) din Codul civil, instituția dolului civil
operează și în cazul în care autorul dolului estimează că încheierea actului juridic este
avantajoasă pentru cealaltă parte...
…sarcina de a constata dacă fapta imputată persoanei constituie un „dol penal”
îi revine, în ultimă instanță, judecătorului care judecă cauza penală. De asemenea,
având în vedere că în astfel de cazuri este înaintată, de regulă, și o acțiune civilă,
judecătorul care judecă cauza penală poate anula actul juridic încheiat prin dol și
poate restabili situația anterioară încheierii contractului. Cu alte cuvinte, nu este
necesară constatarea de către o instanță civilă a nulității actului juridic încheiat prin
dol pentru a putea pune în mișcare o cauză penală…”

7. Opinia judecătorilor-raportori, vizavi de cererea de recurs în

interesul legii.
Judecătorii-raportori au opinat, că recursul în interesul legii nu este admisibil,
dat fiind faptul că practica judiciară, atașată în cele 17 anexe ale sesizării, nu se
circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat, soluțiile diferite

10
pronunțate cu privire la problema de drept, obiect al sesizării, fiind rezultatul
aprecierii unor circumstanțe particulare ce țin de aplicarea textelor de lege la
situații concrete distincte.

8. Examinând recursul în interesul legii, Plenul Colegiului Penal al Curții

Supreme de Justiție, reține următoarele.
În virtutea rolului conferit de art. 1 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea
Supremă de Justiție nr. 789-XIII din 26 martie 1996, instanța supremă a statului
urmează să asigure aplicarea corectă și uniformă a legislației de către toate
instanțele judecătorești naționale, să soluționeze litigiile apărute în cadrul aplicării
legilor, să garanteze responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față
de stat. Rolul de aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești se
exercită prin mecanismele instituite de Codul de procedură penală, printre care cel
mai important fiind recursul în interesul legii.
În linii generale, prin promovarea recursului în interesul legii se urmărește
statuarea, pe calea interpretării unitare, a dispozițiilor legii penale și/sau procesual
penale, care sunt diferit apreciate de instanțele judecătorești în practica lor
judiciară.
Prerogativa cu care a fost învestit Colegiul Penal, prin prisma art. 4653
alin. (1) din Codul de procedură penală, îi conferă dreptul de a analiza cu
minuțiozitate alegațiile autorului cererii de recurs în interesul legii, prin prisma
hotărârilor judecătorești irevocabile anexate la acesta, pentru a statua asupra
temeiniciei sau netemeiniciei pretinselor divergențe de jurisprudență.
De iure, obiectul recursului în interesul legii îl constituie chestiunile de drept
care au fost soluționate diferit de către instanțele judecătorești, neavând relevanță
dacă aceste probleme sunt de drept material sau de drept procesual penal, însă ele
trebuie să conțină o interpretare diferită a unor norme legale.
Este adevărat că nu orice chestiune examinată de către instanța de judecată
este și o problemă de drept veritabilă, ci se consideră că numai textele legale
lacunare, imprecise, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui
recurs în interesul legii inițiat în scopul rezolvării la nivel de principiu a unei
probleme de drept controversate.
După cum rezultă din conținutul art. 4651 alin. (3) Cod de procedură penală,
cererea de recurs, trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și
motivarea acestora, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, a Curții
Europene a Drepturilor Omului, opiniile exprimate în doctrină relevante în
domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul
legii. Alineatul (4) al aceluiași articol prevede, că cererea de recurs în interesul legii
trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale
hotărârilor judecătorești irevocabile din care rezultă că problemele de drept care

11
formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele
judecătorești învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.
Totodată, în sensul articolului 4652 Cod de procedură penală, recursul în
interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care
formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri
judecătorești irevocabile, care se anexează la cerere.
Coroborând prevederile legale citate, Plenul Colegiului penal notează că
îndeplinirea condiției de admisibilitate a recursului în interesul legii nu se rezumă
la constatarea existenței unei jurisprudențe neunitare cu privire la chestiunea de
drept pusă în discuție, prin cererea de recurs în interesul legii, ci trebuie avută în
vedere și norma juridică a cărei interpretare și aplicare diferită a condus la crearea
practicii neunitare.
Având în vedere cele expuse, Plenul pledează pentru inadmisibilitatea
recursului în interesul legii, promovat de președintele Uniunii Avocaților, întrucât
acesta nu îndeplinește cumulativ toate condițiile de admisibilitate, prevăzute de
art. 4652 și art. 4651 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală.
În acest sens urmează a fi menționat, că deși titularul recursului invocă
existența interpretării și aplicării divergente de către Colegiul penal al Curții
Supreme de Justiție a dispozițiilor legale privind infracțiunea de escrocherie,
analizând deciziile anexate la recursul declarat, Plenul constată, că în primul rând
aceasta se datorează diversității circumstanțelor specifice ale cauzelor penale
examinate. În al doilea rând, soluționarea diferită a anumitor cauze penale
exemplificate de către recurent, rezidă și din încadrarea juridică diferită de către
organul de urmărire penală, o parte din infracțiunile de escrocherie fiind săvârșite
în timpul acțiunii legii penale de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018, în
vigoare din 17 august 2018, o altă parte din infracțiunile de escrocherie în contextul
cauzelor penale analizate de către autor fiind săvârșite sub egida Legii nr. 179 din
26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018, conținând conceptul actual al escrocheriei în
redacției normei de incriminare în vigoare.
Ținând cont de aceste două premise, se atestă că în practica Colegiului penal
al Curții Supreme de Justiție deja s-au conturat soluții privind interpretarea și
aplicarea dispozițiilor legale privind infracțiunea de escrocherie.
Astfel, având în vedere problematica ridicată de către titularul recursului cu
privire la interpretarea și aplicarea conceptului infracțiunii de escrocherie, Plenul
Colegiului penal constată că deciziile anexate la recursul în interesul legii nu conțin
o problemă de interpretare a modalităților de săvârșire a infracțiunii de escrocherie,
care ar genera necesitatea constatării faptului, că după adoptarea și punerea în
aplicare a Legii nr. 179 din 26.07.2018 privind modificarea dispoziției art. 190 alin.
(1) din Codul penal, au fost dezincriminate toate formele escrocheriei existente
anterior, inclusiv escrocheria prin abuz de încredere, cu excepția faptei de inducere în
eroare, inclusiv prin dol, care viciază consimțământul în cazul încheierii unui act

12
juridic anulabil, care poate fi realizată în intervalul de timp ce se scurge de la
începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință.
De altfel, interpretările teoretice aduse în recursul în interesul legii cu referire
la limitele de aplicare a modalităților normative de săvârșire a infracțiunii de
escrocherie, cât și ce ține de conținutul laturii obiective sau a obiectului juridic
special al infracțiunii de escrocherie, nu se bazează pe concluzii divergente care ar
fi fost sesizate de către recurent la analiza jurisprudenței Curții Supreme de Justiție
rezultate din deciziile anexate la recursul dedus spre soluționare, ci reprezintă niște
viziuni subiective referitor la interpretarea conținutului art. 190 alin. (1) Cod penal,
în redacția Legii nr. 179 din 26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018.
Astfel, din hotărârile prezentate de recurent, rezultă, că la pronunțarea
hotărârilor adoptate, instanțele judecătorești și-au bazat soluțiile adoptate pornind
de la circumstanțele concrete ale cauzelor penale deduse judecății.
Având în vedere atribuțiile instanțelor judecătorești, ce țin de aprecierea
circumstanțelor fiecărui caz în parte și aplicarea normelor de procedură penală,
inclusiv hotărârilor Curții Constituționale și practicii CEDO, care sunt obligatorii, nu
se constată, la caz prezența unei practici neunitare, după cum invocă recurentul.
În același context, se poate de menționat că și Curtea Europeană a reținut că
oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un
element inevitabil de interpretare judiciară, implicit aceasta se referă și la normele
de drept penal.
Funcția decizională, acordată instanțelor, servește tocmai la îndepărtarea
îndoielilor ce ar putea plana în privința interpretării normelor juridice. De altfel, în
tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat că jurisprudența
contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal (a se vedea, în
acest sens, cauza Rohlena vs Cehia din 27 ianuarie 2015, § 93).
Prin urmare, nu orice soluționare diferită, inclusiv, prin hotărâri irevocabile,
a unor probleme de drept atrage promovarea recursului în interesul legii, deoarece
aceasta poate să nu fie cauzată de neclaritatea legii. Or, o interpretare diferită, dată
în mod izolat, prin hotărâri irevocabile, care contravin majorității hotărârilor
pronunțate în materia respectivă, nu poate constitui temei pentru promovarea unui
recurs în interesul legii.
Premisa declanșării mecanismului de unificare a practicii unitare, reprezentat
de recursul în interesul legii, sub acest aspect, constă în existența unei practici
judiciare neunitare, la momentul sesizării, de o consistență considerabilă, cu
tendințe de perpetuare și acutizare, pe viitor, în lipsa intervenției instanței supreme,
prin acest mijloc procedural, ceea ce, la caz, din contextul recursului nu se
adeverește.
Totodată, deși legea nu subliniază expres acest lucru, problemele de drept
ridicate în recurs trebuie să fie unele reale, care pun efectiv în dificultate organele
judiciare cu privire la modul corect de interpretare. Este inadmisibil a se considera

13
că o aplicare a legii în condițiile unor circumstanțe diferite, chiar prin una sau mai
multe hotărâri judecătorești irevocabile, ar putea constitui temei de declarare a
recursului în interesul legii, atunci când, de facto, nu există o problemă de
interpretare unitară a unei prevederi legale.
Față de cele ce preced, se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile
de admisibilitate reglementate de norma procesual-penală, în materia recursului în
interesul legii, fapt de generează respingerea acestuia, ca inadmisibil.
9. În temeiul art. 4651 în coroborare cu art. 4654 Cod de procedură penală,
Plenul Colegiului Penal

d e c i d e:

Se respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii, declarat de către

președintele Uniunii Avocaților din Republica Moldova, Ploşniţa Emanoil, cu privire
la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 190 alin. (1) din Codul penal.
Decizia motivată pronunțată la 14 ianuarie 2021.

Președinte Timofti Vladimir

Judecătorii Toma Nadejda

Diaconu Iurie

Catan Liliana

Guzun Ion

Țurcan Anatolie

Cobzac Elena

Boico Victor

14