Sunteți pe pagina 1din 1

Personajul Smaranda

din „Amintiri din copilărie”- Ion Creangă

În opera „Amintiri din copilărie” , detaliile realiste, dezvăluind datini şi credinţe străvechi prezente în satul
românesc, se înlănţuie cu imaginea mamei care este ridicată la treapta sublimului uman.
Calităţile ei excepţionale o plasează în mit.
Datinile perpetuate în satul românesc, practicile străvechi dezvăluie, încă o dată, felul de viaţă al oamenilor.
Mama crede cu tărie în aceste datini. Ea "ştia a faci multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de
deasupra satului", "abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa
numai cu două picioare de vacă; ... bătea pământul sau păretele sau vrun lemn" când odorul i se "pălea la cap, la
mână sau la picior", uşurând suferinţele copilului; "buchisea tăciunii în sobă cu cleştele ca să se mai potolească
duşmanul"; când mamei "nu-i venea la socoteală" căutătura feciorului, " îndată pregătea, cu degetul îmbăiat,
puţină tină din colbul adunat pe obsasul încălţării, zicând: «Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să nu
mi se dioache copilaşul!»".
Smaranda Creangă e o femeie simplă, o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte; în schimb, este o femeie
harnică, isteaţă dornică de învăţătură şi năzuind să asigure copiilor o viaţă mai bună.
Deşi e înglodată în treburi, ea găseşte timp să înveţe, să citească o dată cu băiatul ei mai mare. De aceea,
copilul vede în fiinţa care i-a dat viaţă o adevărată zeiţă, de unde şi acea atitudine de veneraţie pentru mama sa :
"Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci
braţele ei m-au legănat., şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am
învăţat."
Pentru tot ce i-a transmis, copilul este recunoscător. Mama este prezentă şi cu grijile ei zilnice, dar şi plină de
duioşie, de sensibilitate, purtându-se în aşa fel ca să obţină rezultate educative bune. Ne amintim că atunci când
Nică o lasă înglodată în treburi şi fuge la scăldat, ea îl pedepseşte luându-i hainele, iar când acesta se întoarce
ruşinat şi flămând, îl „dojeneşte blând ca să-şi schimbe purtarea”.
Fiică de vornic, Smaranda ştie să poarte discuţii lungi şi convingătoare cu soţul ei pe teme educative: de
exemplu, scena întâmpinării tatălui, care "venea noaptea de la pădure de la Dumesnicu", cu consemnarea unor
năzdrăvănii ale copiilor, scoaterea mâţelor de prin ocniţe şi cotruţe. Este aici un umor de situaţie: mama, exigentă şi
dârză, nu are aceeaşi viziune asupra jocului copiilor precum tatăl.
Când ea "se lăsa câte oleacă ziua să se hodinească", băieţii tocmai atunci "ridicau casa în slava". "Când
începe a toca la biserică, Zahei al tău, «cel cuminte», fuga şi el afară şi începe a toca în stative, de pârâie păreţii
casei şi duduie Mereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanga de la oi, cu cleştele şi cu vătrarul, face o hodorogeală şi
un tărăboi, de-ţi ie auzul; apoi îşi pun câte o ţoală în spate şi câte un coif de hârtie pe cap şi cântă «aliluiia şi
Doamne miluieşte, popa prinde peşte», de te scot din casă. Şi aşa în toate zilele de câte două-trei ori, de-ţi vine
câteodată' să-i cocoşeşti în bătaie"...
Stârneşte voia bună a cititorului opinia contrară pe care o exprimă tatăl copiilor, într-un dialog savuros (comic
de situaţie): "- ...Poi, dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus vestea, încaltea ţ-au făcut şi băieţii biserică
aici pe loc, după cheful tău. (...)
- Ei, apoi, minte ai omule? Mă mieram eu, de ce-s şi ei aşa cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul! Ia
priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gând să ne zugrăvească" - răspunde femeia.
După felul în care se adresează bărbatului, Smaranda se dovedeşte superioară lui ca putere de înţelegere a
lucrurilor şi mai sensibilă la înnoiri.
Deoarece copiii nu se potoleau cu hârjoana, era nevoită să devină aspră: "şi nu puteam adormi de incuri, până
ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte; un şurub-două prin cap şi să ne deie câteva tapangele lai spinare".
înduioşat de amintire, autorul notează: "Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de
păcate!"
A doua zi, jocurile începeau de la capăt, "şi iar lua mama nănaşa din coardă şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă
bindiseam de asta? vorba ceea: «Pielea rea şi răpănoasă Ori o bate, ori o lasă...»"
Smaranda este individualizată în special prin hărnicia şi dragostea ei de mamă, un accent special dobândind
dârzenia cu care îşi urmăreşte ambiţia de a-l vedea pe Nică preot.
Smaranda este o femeie deschisă; prietenoasă, bucuros de oaspeţi. După întâmplarea cu pupăza, ea o cheamă
pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică la o masă bună. cu plăcinte şi un pahar de vin: "ca cel
rele să se spele, cele bune să s-adune".