CURS nr.

1. INTRODUCERE
1.1. BETONUL SIMPLU, BETONUL ARMAT ŞI BETONUL PRECOMPRIMAT

Betonul - un material de construcţie artificial, obţinut din ciment, apă,

agregate şi uneori adaosuri, amestecate în anumite proporţii; după hidratare şi
hidroliză cimentul se întăreşte, înglobând agregatele.
- un material energointensiv,
- este eterogen şi anizotrop, cu deformaţii de natură elastică, vâscoasă
şi plastică; proprietăţile de deformare ale betonului se modifică în timp, pe măsura
întăririi pietrei de ciment.
R c / R t = 10…20
Capacitatea de deformare a betonului este limitată, betonul fiind un material casant;
deformaţiile specifice la care se produce ruperea (deformaţiile ultime) au valori mici: la
compresiune ε bu = 2...3,5 0/ 00 (mm/m), iar la întindere ε tu = 0,1...0,15 0/ 00 (mm/m).
Betonul simplu - elementele de construcţii supuse la compresiune
Betonul armat - rezultă din dispunerea unor bare din otel, denumite armături, în
zonele întinse ale elementelor de rezistenţă.
- este un material de construcţie neomogen, obţinut prin
asocierea şi conlucrarea a două materiale cu proprietăţi fizico -
mecanice diferite cu o comportare unitară, satisfăcătoare în timp.
- elementele de beton armat pot prelua orice tip de solicitare:
încovoiere, întindere sau compresiune, torsiune etc.
Conlucrarea celor două mat. cu propr. de rezistenţă şi de deformare diferite este
posibilă datorită următoarelor aspecte:
- aderenţa, care ia naştere între beton şi armătură în timpul întăririi betonului, se
menţine în mod curent până la ruperea elementului, asigurând caracterul monolit al
elementelor din beton armat;
- coeficienţii de dilatare termică (oţel şi beton) au val. aprox. egale,
- nu există reacţii chimice între beton şi armătură;
- în armătură şi în fibrele alăturate de beton - până la fisurarea betonului : ε a = ε t .
- la fisurare betonului întins:
σ a = ε a E a = (0,1 / 1000) 210000 = 21 N / mm 2 ≅ 8...10% din lim ita de curgere σ c
Pentru ca oţelul să fie folosit eficient, eforturile unitare de întindere produse de
încărcările de exploatare trebuie să fie suficient de mari, aproximativ (0,5 − 0,7)σ c . Evident,
valoarea corespunzătoare a deformaţiei specifice a betonului depăşeşte ε tu .
Betonul armat eficient lucrează cu zona întinsă fisurată sub efectul încărcărilor de
exploatare (limitarea deschiderii fisurilor). Secţiunea activă: betonul comprimat şi armătura
de rezistenţă întinsă (fig.1.1b), betonul întins dintre fisuri fiind neglijat în mod curent.
Caracterul ruperii elementelor din beton armat este influenţat de coeficientul de
armare şi de modul de solicitare. În general, dacă armătura întinsă ajunge la curgere, ruperea
se produce lent, cu deformaţii semnificative, fiind o rupere ductilă.
1
 Fig. 1.1 Comportarea elementelor încovoiate din beton simplu,
beton armat şi beton precomprimat

Tabelul 1.1
Proprietăţile betonului, ale oţelului şi ale betonului armat

Material
Proprietate
Beton Oţel Beton armat
Rezistenţa la:
- compresiune • bună • bună; instabilitatea • bună
elementelor zvelte
- întindere • slabă • foarte bună • bună
- tăiere • satisfăcătoare • bună • bună
- foc • bună • slabă – scădere • bună
rapidă a rezistenţei
Durabilitatea bună pericol de oxidare bună
Raportul dintre 2400/250≈10 7850/3000≈2,6 ≈10 – greutate
densitate şi greutate proprie mare, greutate proprie proprie mare,
rezistenţa la secţiune transversală redusă, secţiune secţiune relativ
compresiune mare, deschideri transversală mică, mare, deschideri
[kg/m3:daN/cm2] foarte mici deschideri mari mici şi mijlocii
2
 Betonul precomprimat - o variantă superioară a betonului armat. (secţiunea activă /
secţiunea totală - mare, zona întinsă nefisurată).
Acest lucru este posibil prin introducerea unei stări de tensiune în beton, înainte de
aplicarea sarcinilor exterioare, de sens contrar cu starea de tensiune provocată de acestea,
de obicei cu ajutorul unor armături pretensionate de mare rezistenţă; aceste armături
transmit eforturile iniţiale la beton prin intermediul aderenţei sau prin ancoraje speciale.
Alegerea traseului şi a poziţiei în secţiune a armăturii pretensionate se face în funcţie
de starea de eforturi dată de încărcări, astfel încât prin suprapunerea celor două efecte,
secţiunea de beton să fie comprimată în întregime (elemente din beton cu precomprimare
totală, fig.1.1c). Deoarece rigiditatea elementului creşte, deschiderea poate fi mult mărită.
Ruperea elementelor din beton precomprimat se produce casant, cu deformaţii mici,
în principal din cauza armăturilor pretensionate, solicitate puternic şi realizate din oţel dur,
fără palier de curgere.
Elemente mixte :
- elemente din beton armat cu armătură rigidă, cu profile metalice înglobate
(fig.1.2); (stabilitate mare la degradare ciclică, cutremure succesive + clădiri multietajate)
- elemente compuse oţel-beton sau beton precomprimat-beton armat, la care
legăt. este asigurată de conectori (fig.1.3a,b), (suprastructuria podurilor).

Fig. 1.2 Elemente din beton cu armătură rigidă

Fig. 1.3 Elemente compuse

3
 1.2. ASPECTE LEGATE DE UTILIZAREA BETONULUI
Criterii privind utilizarea betonului
Avantaje
• durabilitatea este corespunzătoare în aer şi în
apă, în lipsa agenţilor agresivi; nu necesită
lucrări speciale de întreţinere;
• rezistenţa la foc este mare: poate rezista circa
3…4 ore la temperaturi ridicate, protejând
armătura inglobată (oţelul neprotejat îşi pierde
rezistenţa la temperatura de 6000C);
• se pot realiza elemente cu cele mai diverse
forme arhitecturale, deoarece betonul proaspăt
ia cu uşurinţă forma cofrajului;
• preţul de cost este relativ scăzut, comparativ
cu alte materiale;
• comportarea sub acţiuni exterioare este bună,
fie datorită monolitismului, fie prin realizarea
corespunzătoare a îmbinărilor la structurile
prefabricate;
• precomprimarea, sau formele structurale
adecvate (de exemplu, pânze subţiri) permit
realizarea unor deschideri mari.
Fig. 1.4 Biblioteca Naţională a Franţei
Fig. 1.6 Turnul CN din Toronto
Tabelul 1.2
Neajunsuri
• se poate produce coroziunea în medii agresive
ca ape dulci, ape sulfatice, apă de mare, fum
industrial etc;
• este permeabil datorită structurii sale poroase;
apa poate transporta agenţi agresivi, sau poate
cauza cicluri de îngheţ-dezgheţ în masa
betonului;
• conductivitatea termică şi fonică este ridicată;
• necesită cofraje şi eşafodaje;
• transformările ulterioare sau eventualele
consolidări sunt greu de făcut şi pot avea uneori
rezultate incerte;
• demolarea este costisitoare, materialele
rezultate din demolare nu se pot reutiliza;
• fabricarea cimentului este poluantă;
• rezistenţa redusă la întindere provoacă
fisurarea zonei întinse şi armătura se poate
coroda în anumite condiţii;
• greutatea proprie este mare (în cazul
betonului armat) şi nu permite realizarea unor
structuri zvelte, cu deschideri mari.
Fig. 1.5 Palatul Centrului Naţional al
Industriilor şi Tehnicii
Fig. 1.7 Templul Baha’I din Belhi
4
 2. BETONUL

2.1. STRUCTURA BETONULUI

Betonul este un conglomerat cu structura eterogenă.
În proporţii de volum: - 60... 80% agregate naturale sau artificiale,
- 10... 15% ciment,
- 15... 20% apă,
- 2... 3% aer.
În procesul de durată al întăririi, structura suferă modificări, influenţate de:
- factorii de mediu (umidit. relativă, temp., contact cu substanţe agresive)
- modul de întreţinere şi exploatare al constr.
Betonul poate fi considerat un material bifazic, compus din agregatele înglobate în
mediul liant al pietrei de ciment (matricea sistemului).

Fig. 2.1 Secţiune şlefuită de beton

Agregatele sunt materiale în general inerte chimic, provenind din roci naturale de
carieră sau balastieră, sau obţinute pe cale artificială (granulit, zgură expandată). Ele pot fi
caracterizate prin granulozitate, prin raportul PIN (pietriş/nisip).
Determină densitatea aparentă (D.A.).
Betoanele uzuale sunt:
- betonul obişnuit sau greu, (agregate naturale grele), D.A. 2300...2500 kg/m3
- betonul uşor (agregate uşoare naturale sau artificiale), D.A. 1500...2000
3
kg/m .
Piatra de ciment este un pseudosolid, conţine fază solidă, vâscoasă, lichidă şi
gazoasă. Ea este formată din:
• produsele hidratării şi hidrolizei - formaţiuni cristaline şi geluri;
• nucleele nehidratate de ciment;
• apa legată chimic sau fizic şi apa liberă;
• porii capilari şi porii interstiţiali (porii de gel).
Raportul dintre volumul fazei cristaline şi volumul gelurilor, respectiv dintre
cimentul hidratat şi cel nehidratat, depinde de un complex de factori, cum ar fi:
- tipul cimentului (portland cu sau fără adausuri, hidrotehnic, cim. rezist. la sulfaţi),
- dozajul de ciment şi fineţea de măcinare, evoluţia în timp a procesului de întărire,

1
 - factori legaţi de prepararea şi punerea în operă a betonului (aditivii utilizaţi,
mijloacele de compactare, temperatura şi umiditatea mediului).
Suprafaţa totală a fazei solide creşte foarte mult în cursul hidratării.
Apa - legată chimic
- legată fizic
- liberă
Apa legată chimic din piatra de ciment, nu se pierde în cond. normale de temp.
Apa legată fizic, cu un grad de mobilitate redus, se află în porii interstiţiali (formaţi
între cristalitele gelurilor), sub forma unor pelicule având dimensiunile a câtorva molecule
de apă. Variaţia grosimii acestor pelicule de apă adsorbită pe suprafaţa gelurilor poate cauza
forţe de atracţie sau de respingere între particulele pietrei de ciment.
Apa de consistenţă normală, necesară hidratării complete a cimentului, corespunde
unui raport apă/ciment de circa 0,25...0,30; din considerentul asigurării unei bune
lucrabilităţi, cantitatea de apă introdusă la prepararea betonului este mai mare decât cea
necesară pentru hidratarea cimentului, utilizându-se în mod curent rapoarte A/C > 0,4.
Apa liberă, surplusul de apă, se poate pierde prin evaporare, sau poate fi antrenată
către nucleele nehidratate de ciment. Se formează astfel reţele de pori de dimensiuni
capilare, care comunică între ele, respectiv cu exteriorul. Dacă umiditatea mediului se
schimbă, cantitatea de apă care udă pereţii porilor se modifică pentru restabilirea
echilibrului. Asupra pereţilor porilor se exercită astfel presiuni normale de compresiune de
mărime variabilă.
Aerul se localizează în:
- porii capilari
- porii interstiţiali ai gelului
- goluri de diferite dimensiuni, forme: - la prepararea betonului
- în timpul turnării şi întăririii.
Cauzele sunt:
 separarea apei suplimentare din pasta de ciment,
 antrenarea aerului în timpul amestecării,
 sedimentarea granulelor după turnare sau
 starea internă de tensiune dintre componenţii având proprietăţi
diferite.
Aerul antrenat la amestecarea betonului proaspăt formează pori care nu comunică
între ei şi au dimensiuni mai mari decât ale porilor capilari, neinfluenţând direct
proprietăţile de deformare ale betonului.
O mare parte a golurilor se formează în timpul turnării şi compactării betonului, prin
sedimentarea (tasarea) granulelor mai grele sub agregatele mari; apa liberă în exces se adună
deasupra, eliberând sub formă de bule aerul de amestecare.
Această structură explică anumite proprietăţi ale betonului:
- rezistenţa betonului
- aderenţa dintre beton şi armătură depinde, printre altele, de direcţia
solicitării faţă de direcţia de turnare a betonului.
În urma unei tehnologii necorespunzătoare de punere în operă, se pot forma şi goluri
de dimensiuni mai mari, de ordinul centimetrilor (caverne).

2
 În masa betonului se formează şi microfisuri, ca urmare a stării interne de tensiune,
creată de reţeaua de agregate care se opune contracţiei pietrei de ciment.
Aceste microfisuri pot să apară:
- la suprafaţa de contact agregat - piatră de ciment (microfisurile de aderenţă),
- în interiorul pietrei de ciment
- în interiorul agregatului.
Microfisurile iniţiale constituie motivul de bază al degradării structurii betonului sub
efectul încărcărilor, dezvoltarea lor ducând la ruperea betonului.
Legatura existentă între porii acestei structuri permeabile, face posibilă circulaţia
apei în masa betonului, oricare ar fi vârsta acestuia.
Proporţia dintre componentele pietrei de ciment se modifică în timp, datorită:
- continuării procesului de hidratare şi hidroliză,
- reducerii cantităţii de apă,
- creşterii volumului de goluri (fig. 2.2).

Fig. 2.2 Modificarea volumului fazelor din piatra de ciment

Proprietăţile betonului întărit depind atât de componenţii lui, cât şi de caracteristicile

prezentate de interfaţa agregat - piatră de ciment, adică de:
• forţele de legătură (aderenţă) dintre agregate şi piatra de ciment;
• prezenţa porilor, a unor microfisuri iniţiale de contracţie sau a golurilor de
sedimentare de sub agregate, care constituie discontinuităţi în masa betonului (defecte de
structură).
Proprietăţile însumate ale componenţilor inerţi (agregate şi nuclee nehidratate de
ciment) şi activi (produse de hidratare) determină:
- densitatea aparentă,
- porozitatea,
- coeficientul de dilatare termică.
Caracteristicile prezentate de interfaţa componenţilor inerţi şi activi determină:
- valorile rezistenţelor la diferite solicitări,
- valorile modurilor de deformaţie,
- valoarea deformaţiei de curgere lentă etc.

3
 2.2. REZISTENŢELE BETONULUI
Analiza comportării sub efectul acţiunilor se poate aborda la diferite nivele:
• nivelul structurii în ansamblu;
• nivelul elementelor de rezistenţă care compun structura;
• nivelul materialelor componente ale elementelor de rezistenţă.
Al treilea nivel este baza pe care se clădeşte studiul la nivelele superioare şi se referă
în principal la proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor. în cazul de faţă ale betonului.
Acest nivel se poate subdivide în:
 nivelul macroscopic sau ingineresc – bet. e consid. un corp omogen şi continuu;
 nivelul structural – bet. este tratat ca un sist. bifazic, format din agregate şi
piatră de ciment, legate prin aderenţă; nemaifiind valab. ipoteza omogenităţii;
 nivelul atomilor - nu mai este valabilă nici ipoteza continuităţii.
Calculul clasic al elementelor structurale se referă de obicei la nivelul ingineresc.
Comportarea betonului se modelează la nivel structural, de exemplu, cu metoda
elementelor finite. Modelarea se poate face atât în ipoteza ideală a răspunsului elastic, cât şi
în ipoteza comportării inelastice.

2.2.1. Ruperea betonului

Ruperea betonului, material cu o structură eterogenă, este influenţată de:
- rezistenţele materialelor componente,
- cât şi de legătura existentă între ele.
- este cauzată de distrugerea legăturilor dintre componentele betonului.
Explicarea fenomenelor care însoţesc ruperea betonului se bazează pe concluziile
cercetărilor experimentale, efectuate pe probe din beton supuse la diferite solicitări.
Solicitările influenţează rezistenţele betonului prin următoarele caracteristici:
• starea de eforturi creată: solicitare mono-, bi- sau triaxială;
• modul de aplicare al acţiunilor:
-acţiuni statice, cu intensit. const. în timp, monoton crescăt. sau cu variaţii lente în timp;
-acţiuni dinamice, cu intensit. variab., în timp scurt, alternând ciclic între o valoare maximă
şi una minimă într-o perioadă îndelungată, sau aplicate sub formă de şocuri;
• durata de acţiune:
-solicitări de scurtă durată (timp de acţiune sub o oră);
-solicitări de lungă durată (acţionează mai mult de o oră).

2.2.1.1. Ruperea betonului la compresiune sub efectul încărcării de scurtă durată

Probele din beton (prismă, cilindru sau cub), sunt încercate la compresiune
monoaxială prin aplicarea unei forţe statice crescătoare de scurtă durată.
Ruperea betonului la compresiune axială se produce prin decoeziune, când se atinge
def. specifică max. de întindere perpendicular pe direcţia acţiunii. Ruperea are un caracter
treptat: - începând cu dezvoltarea microfisurilor de aderenţă,
- continuând cu propagarea şi apoi generalizarea lor în masa betonului (apar
fisuri orientate paralel cu direcţia de acţiune a forţei)
4
 - şi în final se produce decoeziunea laterală a betonului.
Pe parcursul încărcării probei, se măs. - deformaţiile longit. de compresiune ε b
- def. transv. de întindere ε t , ceea ce permite
urmărirea variaţiei volumului şi a coeficientului def. transversale ν (coeficientul lui
Poisson), dat de relaţia: ν = −ε t / ε b (2.1)
Corelaţia σ − ε pentru prisma comprimată axial este prezentată în figura 2.4.
În continuare se prezintă analiza structurală a ruperii unei probe prismatice (fig.
2.3a). Dacă se consideră volumul probei înainte de încărcare V init = ha2, pentru o etapă
oarecare, în urma deformaţiilor suferite şi ţinând seama de expresia coeficientului lui
Poisson, volumul este:
V = (1 − ε b ) (1 + ε t ) (1 + ε t ) ha 2 (2.2)
V = (1 − ε b ) (1 − ν ε b ) (1 − ν ε b ) ha 2 = [1 − ε b (1 − 2ν)] ha 2 = Vinit − ∆V (2.3)
Pe parcursul încărcării, ε b creşte de la 0 la circa 2 mm/m. Coeficientul lui Poisson, o
caracteristică a comportării elastice, are valorile 0,15...0,20 pentru betonul comprimat.
Dacă produsul ε b (1 − 2ν) este pozitiv, volumul probei scade, iar dacă este negativ, volumul
creşte. După cum se observă, acest lucru se produce dacă 2 ν >l,0, deci pentru valori ale
coeficientului lui Poisson ce depăşesc domeniul elastic.

Fig. 2.3 Ruperea la compresiune

În funcţie de tipul predominant de deformaţii şi de mărimea eforturilor unitare, se

disting trei etape.
• Faza de comportare elastică, pentru 0 < σ b ≤ R 0 . Vol. prismei scade liniar, datorită
închiderii porilor şi a microfisurilor perpendiculare pe direcţia de acţiune a forţei (fig. 2.5,
zona 1), deci compactitatea probei creşte pe direcţie longit.. Deformaţiile specifice de
compresiune sunt în cea mai mare parte elastice. în această fază apar şi def. plastice,
deoarece pe măsura creşterii încărcării, microfis. de aderenţă existente, orientate după
direcţia forţei, încep să se propage treptat pe lângă agregate şi să se deschidă. Aceste def. au
însă valori neglijabile comparativ cu def. elastice. Coef. lui Poisson este ct., ν = 0,15.. .0,2.

5
 Fig. 2.4 Curba σ − ε a betonului supus Fig. 2.5 Variaţia volumului prismei
la compresiune comprimate

Val. efortului unitar normal de compres. până la care se poate admite comportarea
elastică a bet., deci fără modificări structurale, se numeşte rezistenţă la microfisurare R o .
Depinde de calitatea bet., fiind procentual mai mică pentru betoanele de calitate mai slabă:
R 0 = (0,3...0,15)R pr (2.4)
• Faza de comportare elastico-plastică, pentru R 0 < σ b ≤ R c r .Volumul bet. Scade
(lent), deoarece tendinţa de îndesare a betonului pe direcţia de încărcare este mai pronunţată
decât tendinţa de afânare prin umflare laterală. (fig. 2.5, zona 2).
Microfis. de aderenţă se deschid şi se propagă în punţile de ciment dintre agregate,
datorită depăşirii rezistenţei la întindere a pietrei de ciment (fig.2.3b). Fisurile de mică
deschidere sunt izolate, nu străbat epruveta de la un capăt la altul şi sunt orientate paralel cu
direcţia de acţiune a încărcării. Microfisurarea bet. este începutul procesului de rupere,
deoarece def. ireversibile produse astfel, de tipul celor plastice, au valori semnificative. Def.
transv. în aceasta etapă cuprinde, pe lângă deformaţiile specifice de întindere ale betonului,
deschiderile microfisurilor intersectate pe direcţia de măsurare. în consecinţă, raportul
ε t / ε b , determinat cu relaţia 2.1, creşte din ce în ce mai mult, depăşind valoarea reală a
coeficientului lui Poisson, corespunzătoare comportării elastice.
Volumul epruvetei atinge minimul pentru valoarea teoretică maximă ν = 0.5 . Efortul
unitar normal de compresiune corespunzător are valoarea σ b = R c r , R c r este rezist. critică a
bet., depăşirea ei conduce la declanşarea rapidă a ruperii. Dacă efortul unitar σ b < R c r , deşi
s-au produs deformaţii ireversibile, în beton nu s-a atins un nivel critic al degradărilor.
R c r = (0,85...0,95) R p r (2.5)
• Faza finală de rupere, pentru R c r < σ b ≤ R p r . Volumul bet. creşte rapid (tendinţa
de afânare) (fig.2.5, zona 3). Microfis. şi fisurile de dimensiuni reduse, se unesc în fisuri
longit. care străbat toată prisma, fragmentând-o (fig.2.3c). în această fază, predomină def.
plastice şi în beton se atinge un nivel critic al degradărilor.
Val. max. a ef. unitar de compres., pt. care def. specifice longit. ε b c sunt de aprox.
20/ 00 , defineşte rezist. prismatică la compresiune sub încărcări statice de scurtă durată:
R pr = σ 0
(2.6)
b max, 2 / 00

6
 Deformarea epruvetei se produce în continuare, cu scăderea ef. unitar de compres.,
până la atingerea def. specifice max. de compres., ε bu (ramura descendentă σ b − ε b ), când
are loc ruperea, cu aspect de zdrobire. De fapt, def. specifice de compres. măsurate după
depăşirea limitei R pr sunt pseudoplastice, cuprinzând şi deschiderile microfisurilor.
Analiza suprafeţelor de rupere arată că acestea trec prin piatra de ciment, pe lângă
agregate sau prin agregatele de calitate mai slabă.
Prisma încercată la compresiune prin şoc se rupe la valori de până la 1,8 R pr din
cauză că def. plastice nu au timp să se dezvolte. Dacă şocul produce eforturi egale cu
rezistenţa prismatică sub încărcarea de scurtă durată, epruveta nu se rupe şi permite
repetarea şocurilor în câteva cicluri, până ce procesul de degradare descris mai sus duce la
rupere, cu condiţia ca încărcarea să aibă o intensitate din ce în ce mai mică. Această situaţie
poate să apară în construcţiile din beton armat supuse la acţiuni reprezentate de un număr
relativ redus de cicluri aplicate impulsiv.
În cazul încărcărilor statice de lungă durată, procesul de rupere este influenţat de
apariţia fenomenului de oboseală statică, determinând scăderea rezistenţei de rupere până la
nivelul rezistenţei prismatice de durată. Rezistenţa prismatică de durată coincide practic cu
rezistenţa critică dată de relaţia (2.5): R p r ,d = R c r = (0,85...0,95)R p r .
Această scădere a rez. se poate explica prin faptul că încărcările de lungă durată
favorizează dezvoltarea degradărilor structurale ireversibile, datorate deformaţiilor plastice.

2.2.1.2. Ruperea betonului la întindere

În cazul solicitării unei prisme din bet. la întindere axială (fig. 2.6a), def. specifice de
întindere se dezvoltă pe direcţia de acţiune a încărcării, fiind mai evident caracterul de
rupere prin smulgere. Afânarea bet. apare chiar de la începutul încărcării prismei, prin
propagarea microfisurilor de aderenţă perpendiculare pe direcţia forţei de întindere, spre
deosebire de compresiune, unde la început volumul epruvetei scade.
Ruperea bet. la întindere este influenţată mai puternic de discontinuităţile existente în
masa betonului decât ruperea la compres. Microfisurile sau porii din masa pietrei de ciment
cauzează concentrări de eforturi la capetele lor (fig. 2.6b). Valoarea ef. unitare normale în
aceste zone este de 2... 3 ori mai mare decât valoarea medie în cazul unei distribuţii
uniforme pe secţiune. După depăşirea locală a rezist. la întindere, apar microfisuri lângă
goluri, care se deschid relativ rapid. Ruperea se produce:
- la valori reduse ale ef. unitar, rezist. la înt. e de 10...20 de ori< rezist. la compres.
- se produce printr-o singură fisură de separare a epruvetei, perpendiculară pe
direcţia întinderii şi formata în secţiunea cea mai slabă.
- supraf. de rupere trece prin piatra de ciment, prin agregatele mai slabe sau pe lângă
agregate, la interfaţa dintre granule şi piatra de ciment.
Curba σ − ε (figura 2. 7) pentru bet. întins axial are o ramură ascendentă, până la
atingerea rezistenţei la întindere R t , când def. specifică de întindere este de aproximativ
0,10/ 00 ; ramura descendentă corespunde creşterii deformaţiilor, însoţită de scăderea rapidă a
efortului unitar de întindere. Până la atingerea valorii maxime a ef. unitar de înt., în element
se dezvoltă microfisuri în toată masa lui, dacă însă într-o secţiune este atinsă rezistenţa la

7
întindere, toate deformaţiile se concentrează în această zonă, iar restul microfisurilor nu se
mai dezvoltă sau chiar se închid.

Fig. 2.6 Ruperea betonului la întindere Fig. 2.7 Curba σ − ε a betonului

supus la întindere

O particularitate a comportării la întindere este deci localizarea deformaţiilor în zona

de rupere, în timp ce restul materialului se descarcă. Ramura ascendentă a diagramei
σ b t − ε t poate fi considerată liniară, deci descriind o comportare elastică, iar ramura
descendentă reprezintă de fapt o falsă deformaţie specifică, egală cu deschiderea fisurii în
zona de rupere.

2.2.1.3. Ruperea betonului la forfecare

Solicitarea de tăiere este foarte frecventă, însoţind de obicei încovoierea sau
compresiunea excentrică. În elementele din beton armat apare deci situaţia în care betonul
este supus la forfecare.
Pentru o grindă de beton încovoiată, înainte de fisurarea betonului întins, starea de
eforturi unitare pe înălţimea secţiunii transversale este cea corespunzătoare unui material
elastic (fig. 2.8a).
La nivelul axe neutre, unde σ = 0 şi τ = τ max , solicitarea este de tăiere pură (fig.2.8b).
Reprezentarea grafică a stării de tensiune pentru tăierea pură prin cercul lui Mohr este dată
în figura 2.8c. Ruperea la forfecare se produce teoretic dacă efortul unitar tangenţial maxim
τ max = σ1 = σ 2 atinge valoarea rezistenţei de forfecare R f . Eforturile unitare principale σ1 şi
σ 2 tind spre valorile rezistenţei la întindere R t , respectiv de compresiune R c .
Mărimea rezistenţei la forfecare este situată între cele două valori de mai jos
R t < R f << R c
(2.7)
însă ruperea se va produce datorită atingerii unei valori a efortului unitar apropiată de
rezistenţa la întindere, prin fisurarea după diagonala (2), fără să fie obţinută rezistenţa la
forfecare (fig. 2.8c). Această comportare constituie motivul pentru care determinarea
practică a rezistenţei la forfecare este dificilă.

8
 Fig. 2.8 Ruperea betonului la forfecare
Pe probe având forme speciale, care permit evitarea ruperii datorită eforturilor unitare
principale de întindere, s-au obţinut următoarele valori ale rezistenţei la forfecare:
R f = 2Rt = (0,2...0,25) R c (2.8)
Dacă asupra elementului acţionează şi o forţă axială, aceasta modifică orientarea şi
mărimea eforturilor unitare principale prezentată în figura 2.8; prezenţa unei forţe axiale de
compresiune scade valoarea efortului unitar principal de întindere şi măreşte efortul unitar
principal de compresiune. În consecinţă, rezistenţa la întindere este atinsă mai târziu, ceea
ce convenţional, în calculele practice, se echivalează printr-o valoare mărită a rezistenţei de
calcul la întindere. Această situaţie se întâlneşte în cazul elementelor structurale liniare de
beton armat comprimate excentric, la verificarea în secţiuni înclinate (pct. 7.2 şi 7.3).
Evident, dacă forţa axială este de întindere, rezistenţa la tăiere scade.
Pentru practica de proiectare, modul de rupere la forfecare determină dispunerea
armăturilor specifice, denumite transversale sau de tăiere, în afara celor dispuse pentru
preluarea întinderilor (sau compresiunilor) din secţiunile normale, denumite armături
longitudinale.

2.2.1.4. Ruperea betonului la torsiune

Pentru materiale casante de tipul betonului, ruperea la torsiune se produce sub
acţiunea eforturilor unitare principale de întindere, ca şi în cazul forfecării.
Torsiunea pură este rar întâlnită în elementele structurale, deoarece acţiunile care
produc moment de torsiune produc de regulă şi moment încovoietor, forţă tăietoare şi forţă
axială.
Starea de torsiune pură se poate pune în evidenţă în cazul barelor răsucite din beton
cu secţiune circulară sau inelară. Înainte de fisurarea betonului, efortul unitar tangenţial τ
este maxim şi constant pe mantaua cilindrului şi nul în axul lui (fig. 2.9a). În lungul
9
generatoarei cilindrului, efortul unitar tangenţial produce eforturile unitare principale σ1 şi
σ 2 , având valorile:
σ1 , σ 2 = ± τ max = M t / Wt e (2.9)
în care:
M t este momentul de torsiune;
W te - modulul de rezistenţă la torsiune în stadiul elastic.

Fig. 2.9 Ruperea betonului la torsiune

Având în vedere valoarea mică a rezistenţei la întindere a betonului, comportarea
elastică nu are importanţă practică, deoarece este repede depăşită.
Când eforturile unitare principale de întindere σ1 cresc, încep să se dezvolte
deformaţii plastice care duc la curbarea diagramei τ . Teoretic, ruperea se produce dacă
întreaga secţiune este plasticizată, adică atunci când efortul unitar tangenţial are valoarea
constantă şi egală cu R t (fig. 2. 9a). Secţiunea de rupere este înclinată la 450 faţă de axul
barei, având formă de „fluier”.
Pentru bare cu secţiunea dreptunghiulară, secţiunile transversale nu rămân plane după
deformare, iar τ nu variază liniar pe contur; ruperea se produce în secţiuni strâmbe
(fig.2.9b).
Dacă se admite că în momentul ruperii betonul este complet plasticizat, rezultă:
σ1 = τ max = R t = M t / Wt p (2.10)
în care W tp este modulul de rezistenţă la torsiune, calculat ca pentru un corp ideal plastic.
Pentru secţiunea dreptunghiulară, W tp se determină din analogia "grămezii de nisip"
cu taluz 1:1; W tp = 2V, în care V este volumul corpului astfel format (fig. 2.9b):
1  b
Wt p = b 2 h  3 −  (2.11)
6  h
unde b, h sunt dimensiunea minimă, respectiv maximă a secţiunii transversale, indiferent de
orientarea laturilor.
10
 2.2.1.5 Ruperea betonului la solicitări statice bi- şi triaxiale
Starea de eforturi monoaxială este rar întâlnită în elementele structurale; în
majoritatea cazurilor încărcările direct aplicate, deformaţiile împiedicate, sau dispunerea
armăturilor provoacă o stare de eforturi bi- sau triaxială, deci plană sau spaţială.
În elementele de beton armat, după fisurarea betonului se formează zone delimitate
de fisuri, supuse preponderent la compresiune monoaxială. În calcule, aceste zone pot fi
modelate ca diagonale comprimate (biele), în timp ce întinderile sunt preluate de armăturile
care traversează fisurile, lucrând ca nişte tiranţi. Acest tip de modelare a elementelor din
beton armat a primit în ultimul timp o largă utilizare (vezi cap. 9)
Starea de eforturi biaxială
Starea de tensiune biaxială dintr-un punct, produsă de eforturile unitare normale
σ x ,σ y şi tangenţiale τ xy = τ yx , se poate studia prin intermediul eforturilor unitare principale
σ1 şi σ 2 , date de relaţia:
σx + σy  σx − σy
2

σ1 , σ 2 = ±   + τ 2xy
2  2 
în care σ1 şi σ 2 au orientarea dată de α1 , respectiv α 2 = α1 + 90 0 , definite de
tg 2α = 2τ xy / (σ x − σ y ). .
În faţetele principale, eforturile unitare tangenţiale sunt evident nule.
Raportul dintre valoarea eforturilor unitare principale σ1 şi σ 2 , pentru care se
produce ruperea betonului, poate fi descris pe baza unor criterii de rupere.
În cazul general al elementelor de suprafaţă de tipul dalelor, al plăcilor curbe subţiri,
al grinzilor pereţi, încărcările produc solicitări biaxiale; σ1 şi σ 2 pot avea acelaşi semn sau
semne diferite, astfel încât sunt posibile următoarele combinaţii: compresiune-compresiune;
întindere-întindere; compresiune-întindere.
În figura 2.10 este prezentat criteriul de rupere pentru solicitarea biaxială de
compresiune şi întindere, dedus pe baza experimentărilor efectuate.
Pătratul desenat cu linie punctată reprezintă situaţia de referinţă: σ1, 2 / R c = 1,0 pentru
compresiunea axială şi σ1, 2 / R c = −0,1 pentru întinderea axială, admiţând R t = 0,1 R c .
Se remarcă devierile faţă de pătrat, cauzate de influenţa reciprocă a eforturilor unitare
principale σ1 şi σ 2 , prin semnul şi raportul lor σ1 / σ 2 .
• Domeniul , compresiune-compresiune
În cazul compresiunii biaxiale rezistenţa creşte comparativ cu valoarea obţinută
pentru solicitarea monoaxială R c , din cauză că deformaţiile transversale de umflare sunt
împiedicate pe două direcţii, fiind libere numai perpendicular pe planul încărcării (planul
σ1 − σ 2 ).
Rezistenţa maximă la compresiune biaxială se obţine pentru σ1 = 0,5σ 2 (sau
σ 2 = 0,5σ1 ) , având valoarea aproximativă:
R c biaxial = 1,25 R c (2.12)
În acest caz, ruperea se produce prin lunecare, suprafeţele de rupere având o înclinare
11
de 18... 270 faţă de planul încărcării.
În proiectare nu se ţine seama de obicei de creşterea rezistenţei la compresiune
datorită stării de eforturi biaxială, lucrându-se acoperitor cu rezistenţa monoaxială. În cazul
unui calcul mai exact, se ia în considerare interacţiunea eforturilor unitare produse pe
direcţiile principale.
• Domeniul , întindere-întindere
Întinderea biaxială se caracterizează prin faptul că nu se atinge valoarea rezistenţei la
întindere monoaxială, scăderea rezistenţei fiind însă relativ mică. Ruperea se produce prin
smulgere, într-o secţiune perpendiculară pe direcţia efortului unitar principal mai mare.
• Domeniile  şi , compresiune-întindere
Deformaţiile provocate de întindere au aceeaşi direcţie ca şi umflarea transversală ce
însoţeşte compresiunea, accelerând microfisurarea betonului.
Rezistenţa la compresiune scade în consecinţă de la valoarea R c la valoarea R t , în
funcţie de raportul σ1 / σ 2 .
Ruperea se poate produce prin lunecare ca în cazul compresiunii biaxiale, sau prin
smulgere, ca la întinderea biaxială, în funcţie de σ1 / σ 2 .
Încovoierea simplă este un caz particular al stării plane de eforturi, deoarece
eforturile unitare normale σ x sunt însoţite de eforturile tangenţiale τ , iar σ y = 0
(compresiune cu forfecare).

Fig. 2. 10 Rezistenţa betonului la solicitarea biaxială

În figura 2.11 se dau situaţiile limită pentru valorile eforturilor unitare principale:
cercul  reprezintă întinderea axială (σ1 = R t , σ 2 = 0 ) iar cercul  compresiunea axială
(σ1 = 0, σ 2 = R c ) . Cercul  corespunde tăierii pure (σ1 = R t , σ 2 = −R t ) . Cercul  cu raza
(R t +R c /2)/2 taie axa τ la valoarea 0,707 R c R t , ceea ce corespunde valorilor
experimentale ale rezistenţei la forfecare, cu τ max = 0,22R c , dacă R t = 0,1R c .

12
 Fig. 2.11 Criteriul curbei intrinseci al lui Mohr pentru încovoiere

Conform criteriului lui Mohr, ruperea are loc dacă cercul lui Mohr, exprimând starea
de eforturi unitare normale şi tangenţiale într-un punct al materialului, devine tangent la
curba intrinsecă. Curba intrinsecă a betonului poate fi construită ca o înfăşurătoare a
cercurilor limită. Curba intrinsecă depinde de calitatea betonului şi se poate considera în
mod simplificat o parabolă.
Starea de eforturi triaxială
Solicitarea triaxială poate să apară în elementele precomprimate după trei direcţii, în
stâlpii fretaţi, în zonele de ancoraj ale armăturilor pretensionate, în elementele masive de
tipul culeelor de pod, în cazul barajelor etc. Datorită împiedicării deformaţiilor de umflare
transversală după trei direcţii, procesul de acumulare şi dezvoltare a microfisurilor este
întârziat şi ruperea se produce la valori ale eforturilor unitare mult mai mari decât în cazul
compresiunii monoaxiale.
În zona comprimată a elementelor liniare din beton armat supuse la încovoiere cu sau
fără forţă axială, etrierii împiedică umflarea laterală a betonului din interiorul lor (fig. 2.12).
În acest caz, eforturile unitare de compresiune pe o direcţie şi deformaţiile împiedicate după
celelalte direcţii provoacă o stare de solicitare triaxială. Această stare de tensiuni, obţinută
printr-o armare corespunzătoare, se numeşte confinare şi produce creşterea rezistenţei
betonului comprimat şi a deformaţiilor specifice ultime, sporind astfel ductilitatea
elementului (fig. 2.33).

Fig. 2.12 Împiedicarea deformaţiilor transversale de către etrieri – confinarea

betonului comprimat

13
 Încercările efectuate la compresiune triaxială au arătat că rezistenţa creşte cel mai
mult în cazul compresiunii uniforme, când σ1 = σ 2 = σ 3 , citându-se în literatura de
specialitate şi creşteri de până la 6 - 7 ori faţă de rezistenţa monoaxială R c .
Ruperea se produce prin lunecare după planurile în care efortul tangenţial este
maxim.
Dacă cel puţin una din componentele solicitării este întindere, se constată că
suprafaţa de rupere se aseamănă cu cea corespunzătoare stării de solicitare plană.
De obicei, sporurile de rezistenţă produse de compresiunea triaxială nu se iau în
considerare în calcule, decât în cazul elementelor solicitate la compresiune locală (pentru
betonul simplu, respectiv pentru betonul precomprimat, sub ancoraje).

2.2.1.6 Ruperea betonului la oboseală

În cazul încărcărilor dinamice, repetate ciclic de foarte multe ori, fazele ruperii sunt
aceleaşi ca în cazul încărcărilor de scurtă durată, însă cu scăderea rezistenţelor şi
dezvoltarea unor deformaţii remanente importante.
Încărcările şi descărcările repetate duc la accelerarea procesului de microfisurare şi
de unificare a microfisurilor în fisuri, instalându-se fenomenul de oboseală dinamică.
Sub efectul încărcărilor repetate, variaţia eforturilor unitare în timp poate fi
reprezentată prin sinusoide, caracterizate prin valoarea maximă σ b max , prin amplitudinea
relativă a ciclului (σ b max − σ b min )/ σ b max , prin coeficientul de asimetrie a ciclului
ρ b = σ b min / σ b max şi prin numărul de cicluri n (fig. 2.13a).

Fig. 2.13 Ruperea betonului la oboseală

14
 Fenomenul de scădere a rezistenţei sub efectul unui număr mare de cicluri repetate se
poate ilustra prin curba lui Wohler, sau curba de durabilitate la încărcări repetate,
determinată iniţial pentru oţel, dar valabilă şi pentru beton (fig. 2.13b). Rezistenţa betonului
scade odată cu creşterea numărului de cicluri, n = 1 definind rezistenţa la solicitarea statică
de scurtă durată. Curba tinde către o asimptotă, reprezentând valoarea efortului unitar la
care nu se produce ruperea pentru un anumit număr de cicluri; această valoare este practic
egală cu rezistenţa la microfisurare R 0 şi în calcule este denumită convenţional rezistenţa la
oboseală a betonului.
Cercetările au arătat că scăderea rezistenţei la oboseală nu depinde numai de valoarea
efortului unitar maxim, ci şi de diferenţa de eforturi unitare ∆σ . În figura 2.14 este
reprezentat ansamblul limitelor ∆σ pentru care nu se produce ruperea.
În concluzie, ruperea betonului se produce prin decoeziune sub efectul eforturilor
unitare principale de întindere, când acestea ating valoarea rezistenţei la întindere, indiferent
de tipul de solicitare. Ruperea are un caracter treptat, fiind rezultatul acumulării unei
cantităţi critice de degradări, sub formă de microfisuri, apoi de fisuri.
În toate cazurile de solicitare statică de scurtă durată, se poate considera o comportare
elastică până la valori ale eforturilor unitare egale cu aproximativ jumătate din rezistenţa la

Fig. 2.14 Diagrama lui Goodman pentru determinarea limitelor

eforturilor unitare la oboseală

compresiune sau la întindere - rezistenţele de microfisurare. După depăşirea acestor valori,

comportarea este elastico-plastică, datorită apariţiei şi dezvoltării deformaţiilor ireversibile,
plastice, prin microfisurarea betonului; la rupere sunt predominante deformaţiile plastice.
Aceste deformaţii fiind mici, ruperea betonului simplu are totuşi un caracter casant.

15
 CURS nr. 3

2.2.2 Încercări curente pentru determinarea rezistenţelor

Rezistenţele betonului se determină prin încărcarea unor probe de diferite forme şi
dimensiuni până la rupere.
În practică sunt folosite de obicei două tipuri de determinări:
- pt. controlul calit. bet., probele, sub formă de cuburi, sunt confecţionate cu bet.
din şarjele turnate la o anumită lucrare şi sunt păstrate în cond. date de STAS 1275-89;
- pentru determinarea rezistenţelor reale, obţinute în structuri, probele de formă
cilindrică sunt extrase cu freze speciale (carotiere) chiar din elementul de rezistenţă.
Deoarece rezistenţele betonului sunt mărimi variabile, este necesară respectarea unor
criterii standard pentru determinarea acestora, pentru ca rezultatele obţinute individual să
poată fi comparate cu valorile date în standarde.
STAS 1275-89 reglementează modul de determinare a rezistenţelor.
Rezistenţele bet. sunt mărimi convenţionale, stabilite prin încercări de scurtă durată.
Rezistenţa la compresiune reprezintă principalul criteriu de calitate al betonului.
Determinările cele mai frecvent utilizate sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Încercări uzuale pentru beton
Tipul Tipul
Forma probei Denumire Simbol
rezistenţei solicitării
Rezistenţa cubică (încercare
cub Rb
Compresiune standardizată)
Rezistenţa la monoaxială prismă Rezistenţa prismatică R pr
compresiune cilindru Rezistenţa cilindrică R bc
Rezistenţa la compresiune
Încovoiere grindă armată Ri
din încovoiere
Întindere Rezistenţa la întindere
prismă Rt
monoaxială
cub, fragment Rezistenţa la întindere prin
Întindere prin
Rezistenţa la de prismă, despicare R td
despicare
întindere cilindru (încercare standardizată)
Rezistenţa la întindere din
Întindere prin
grindă încovoiere Rt
încovoiere
(încercare standardizată)

2.2.2.1 Determinarea rezistenţei la compresiune

Rezistenţa cubică R b
La noi în ţară, rezistenţa la compresiune se determină pe cuburi cu latura de 100, 141,
200 sau 300 mm, păstrate în regimul de umiditate şi temperatură prescris şi încercate la 28
de zile de la confecţionare. Încercarea cuburilor se face la compresiune monoaxială, cu
prese hidraulice care realizează o încărcare uniform distribuită pe suprafaţa epruvetei.
Cuburile se încarcă perpendicular pe direcţia de turnare a betonului.

1
 Eforturile unitare de compresiune trebuie să crească constant, cu aproximativ 0,5
N/mm /sec, astfel încât încercarea să nu dureze mai puţin de 30 secunde. Se consideră că un
2

rezultat, folosit pentru aprecierea rezistenţei, este media a trei încercări.

P
Valoarea rezistenţei se determină cu relaţia: Rb = r
A
unde P r este forţa maximă,
A aria suprafaţei perpendiculară pe direcţia de încărcare.
Rezistenţa la compresiune pe cuburi cu latura de 141 mm este principalul criteriu
de calitate al betonului. Ea este o valoare convenţională, folosită pentru definirea calităţii
betonului prin clasa de beton.
Din cauza frecărilor între suprafeţele de contact ale platanelor presei şi ale cubului,
iau naştere eforturi unitare tangenţiale, care împiedică deformaţiile transversale ale
epruvetei la aceste niveluri. Eforturile unitare normale σ b şi cele tangenţiale τ b conduc la
starea de tensiune biaxială din figura 2.15 a, caracterizată prin eforturile unitare principale
σ1 (întindere) şi σ 2 (compresiune). Forma cubului rupt urmăreşte traseul eforturilor unitare
principale de compresiune σ 2 .
Dacă se anulează frecarea între platane şi beton, deformaţiile laterale vor fi mai
accentuate pe toată înălţimea probei şi ruperea se produce prin separarea în stâlpişori (fig.
2.15b); se obţin rezistenţe mai mici decât în cazul precedent, valorile fiind comparabile cu
rezistenţa cilindrică, respectiv cu cea prismatică. Pentru determinarea clasei betonului,
încercarea se realizează fără anularea frecării.

Fig. 2.15 Rezistenţa la compresiune pe cuburi

Rezistenţa prismatică şi rezistenţa cilindrică R pr , R bc

Pentru determinarea rezistenţei prismatice şi cilindrice se folosesc prisme de
100/100/300 mm, respectiv cilindri având înălţimea egală cu dublul diametrului (de
exemplu, 300/150 mm). Epruvetele sunt supuse la compresiune axială, rezistenţele
determinându-se la fel ca în cazul cuburilor. Influenţa frecării epruvetelor cu platanele
presei determină traseul fisurilor, înclinate spre capete şi verticale în zona de mijloc (fig.
2.16a). Ruperea epruvetelor are loc la eforturi unitare mai mici decât în cazul cubului. Dacă
nu se realizează centrarea perfectă, ruperea se poate produce prin lunecare după un plan
înclinat faţă de axa barei la 45... 600.

2
 Este de remarcat faptul că forma prismatică este mai apropiată de forma reală a zonei
comprimate de beton din elementele structurale liniare, decât forma cubică.

Fig. 2.16 Rezistenţa prismatică şi cilindrică

Rapoartele R pr /R b şi R bc /R b depind de raportul dimensiunilor epruvetelor h/a; cu cât

acest raport este mai mare, influenţa frecării dintre platanele presei şi epruvete se resimte pe
o porţiune relativ mai mică şi deformaţiile laterale de alungire sunt libere pe o înălţime mai
mare. La aceeaşi zvelteţe h/a, raportul scade cu creşterea calităţii betonului.
Se observă din figura 2.16 b că în cazul elementelor prismatice cu raportul h/a < 1,
rezistenţa bet. este mai mare decât cea determinată pe cuburi. Această situaţie corespunde
elementelor plane de tip placă, pentru care h p <<l min (l min - deschiderea minimă a plăcii în
plan). Pentru elem. la care raportul h/a este cuprins în limitele 3...4, rezistenţa este mai mică
decât cea determinată pe cuburi, tinzând către o valoare constantă, R pr . (cazul stalpilor).
Corelaţia între rezistenţa prismatică sau cilindrică şi rezistenţa cubică (cuburi cu
latura de 200 mm), bazată pe rezultatele experimentale, este aproximată de relaţiile:
R pr = (0,7...0,8)R b200 (2.13)
R bc = 0,83R b200 (2.14)
La noi în ţară, pentru echivalarea rezistenţei obţinute pe cuburi cu o rezistenţă de
tipul celei prismatice (sau cilindrice), se utilizează relaţia experimentală:
R pr =(0,87 – 0,002R b ) R b [N/mm2] (2.15)
Această relaţie stă la baza determinării rezistenţei unice la compresiune R c în metoda
de calcul la stările limită.
Rezistenţa la compresiune din încovoiere R i
Se determină pe grinzi din beton armat, astfel alcătuite, încât ruperea să se producă în
zona comprimată prin zdrobirea betonului, fără ca în armătură să se atingă limita de curgere
(fig. 2.17a). Această comportare la rupere se obţine supraarmând zona întinsă a grinzii.
Ruperea betonului are loc la o valoare a efortului unitar de compresiune R i , mai mică decât
în cazul cubului şi mai mare decât în cazul prismei, deci forma zonei comprimate a grinzii
este prismatică:
3
 R pr <R i <R b (2.16)
R i ≅ 0,9 R b 200
(2.17)
R i ≅ 1,25 R pr (2.18)
Deformaţiile de compresiune, dezvoltate paralel cu axa grinzii, sunt însoţite de
deformaţii transversale corespunzătoare de întindere, forma zonei comprimate într-o
secţiune transversală fiind cea din figura 2.17b. Deformaţiile de întindere, mai mici într-un
plan orizontal mai apropiat de axa neutră, au tendinţa de a împiedica deformaţia transversală
în planurile mai îndepărtate. Diagrama eforturilor unitare de compresiune din beton înainte
de rupere are forma parabolică (fig. 2.17b) şi este afină curbei σ b − ε b (fig. 2.4).

Fig. 2.17 Rezistenţa la compresiune din încovoiere

2.2.2.2 Determinarea rezistenţei la întindere

Rezistenţa la întindere centrică R t
Pentru a realiza fixarea epruvetelor astfel încât să poată fi încărcate axial, se folosesc
de exemplu probe prismatice, având lipite la capete plăci de oţel legate la un dispozitiv cu
articulaţie, care permite întinderea centrică (fig. 2.18a).
Solicitarea axială necesită centrarea mecanică şi fizică, deci coincidenţa direcţiei de
acţiune a forţei cu axa geometrică a elem..şi cu axa centrelor de greutate ale secţ. transv.,
astfel ca eforturile unitare să fie uniform distribuite în orice secţ. transv. a elementului. Din
cauza neomogenităţii bet. şi a prezenţei microfisurilor iniţiale, eforturile unitare normale de
întindere nu sunt uniform distribuite pe secţ. transv., chiar dacă se realizează centrarea
mecanică şi fizică. Influenţa excentricităţii forţei de întindere este mai defavorabilă asupra
valorii rezist..la întindere, deoarece aceasta este mai mică decât rez. la compresiune.
Ruperea se produce prin despicarea în două a epruvetei, perpendicular pe direcţia întinderii.
În funcţie de calitatea betonului rezistenţa la întindere poate să fie:
R t ≅ (1/20...1/10)R b (2.19)
Rezistenţa la întindere se poate determina şi prin calcul cu formula lui Feret:
R t = 0,5 R b 2/3 (2.20)
Din cauza dificultăţilor de determinare a rezistenţei la întindere axială, se folosesc cel
mai des încercări la care solicitarea de întindere este consecinţa unui alt mod de încărcare.
Rezistenţa la întindere prin despicare R td
Această încercare (metoda braziliană) constă în comprimarea unui cilindru cu
înălţimea şi diametrul de 150 mm, după două generatoare diametral opuse.

4
 Teoretic, pe înălţimea secţiunii lui, perpendicular pe direcţia de încărcare, apar numai
eforturi unitare principale de întindere (problema de elasticitate a lui Hertz). La o încercare
practică, din cauza deformaţiei locale a bet., încărcarea se realiz. după o suprafaţă de o
oarecare lăţime; în consecinţă, în zonele de contact apar eforturi unitare de compresiune. Ef.
unit. de compres. se extind însă pe o înălţime relativ redusă, iar ef. unit. de întindere pot fi
considerate uniform distribuite pe zona de mijloc a epruvetei (fig. 2.18b). Ruperea se
produce din cauza deformaţiile de alungire, perpendiculare pe direcţia de aplicare a
încărcării. Cilindrul se despică în două, când ef. unit. normale de înt. ating val. rezist. la înt.

Fig. 2.18 Rezistenţa la întindere centrică şi prin despicare

Rezistenţa la întindere din despicare R td se determină cu formula:

2P P
R td = = 0,64 (2.21)
πdl dl
în care d şi l sunt diametrul, respectiv lungimea cilindrului.
Încercarea braziliană are avantajul că valorile rez. la înt. nu depind de forma şi
dimensiunile epruvetelor. De aceea, pentru încercare se pot folosi şi alte forme de
epruvete şi anume cuburi sau bucăţi de prismă, rezultate din încercarea la întindere din
încovoiere (fig. 2.18c). Ulterior, cuburile despicate se rotesc cu 900 şi pot fi utilizate
pentru determinarea rezistenţei la compresiune (încercarea suedeză). Dacă determinarea
se face pe astfel de epruvete, rezistenţa la întindere prin despicare se calculează cu relaţia:
2P P
R td = 2 = 0,64 2 (2.22)
πa a
Relaţia dintre R t şi R td este:
R t ≅ (0,85...0,9) R td (2.23)
Rezistenţa la întindere din încovoiere R t
Încercarea se face pe prisme simplu rezemate, având dimensiunile de 100/100/550
mm, supuse la încovoiere prin aplicarea unei forţe concentrate la mijlocul deschiderii.
Folosind schema statică din figura 2.19a, pe o prismă se pot efectua două încercări.
Ruperea se produce în secţiunea de moment încovoietor maxim, printr-o fisură
care apare în zona întinsă, sub forţa concentrată, despicând în două epruveta. Rezistenţa
la întindere din încovoiere are valori mai mari decât la întindere centrică sau la întindere
prin despicare. Creşterea rezistenţei se datorează comportării bet. din zona întinsă, în
condiţiile stării neuniforme de solicitare.
5
 Diagrama de eforturi unitare normale pe înălţimea zonei comprimate, unde
σ b << R i , poate fi considerată liniară. În zona întinsă, distribuţia eforturilor de întindere
se modifică faţă de distribuţia liniară (fig. 2.19c), prin plasticizarea betonului. Astfel,
când în fibra cea mai întinsă de beton se atinge rezistenţa la întindere, efortul se transmite
fibrei de beton alăturate, mai puţin solicitată. Această retransmitere se poate produce
teoretic până la nivelul axei neutre - ipoteza corpului ideal plastic, cu diagrama
dreptunghiulară pentru eforturile unitare normale de întindere (figura 2.19e). Când toată
zona întinsă este plasticizată, se produce fisurarea betonului întins şi ruperea probei.
În realitate, comportarea nu este ideal elastică sau ideal plastică. Zona întinsă se
plasticizează parţial, deci diagrama eforturilor unitare de întindere are o formă curbilinie
(figura 2.19d). Gradul de plastificare al zonei întinse depinde de calitatea betonului,
dimensiunile şi forma secţiunii transversale, schema statică folosită la încercare etc.
Rezist. la înt. din încovoiere scade odată cu creşterea înălţimii secţ. transv.
Rezistenţa la întindere din încovoiere se determină conform normelor româneşti pe
prisme având h= 100 mm, admiţând plasticizarea integrală:
M p 3,5 M p Pl
Rt = = 2
= 0,875 2 (2.24)
Wpl bh bh

Fig. 2.19 Rezistenţa la întindere din încovoiere

2.2.3 Factorii care influenţează rezistenţele betonului

Deoarece cel mai important criteriu pentru calitatea betonului este rezistenţa la
compresiune, analiza se referă în special la această rezistenţă.
Cei mai semnificativi factori sunt: compoziţia, mijloacele de turnare a betonului, modul
de compactare, poziţia elementelor faţă de direcţia de turnare, dimensiunile elementelor,
vârsta betonului, modul de acţiune a încărcărilor, caracteristicile mediului de funcţionare.
Trebuie menţionat că rezistenţa la compresiune este cu atât mai mare, cu cât compactitatea
betonului este mai bună, deci, toate mijloacele care au ca efect mărirea compactităţii asigură
şi rezistenţe cu valori ridicate.
Influenţa componenţilor betonului
Influenţa cimentului se manifestă prin calitate, cantitate şi natură mineralogică:

6
 • calitatea cimentului: rezist. bet. cresc proporţional cu rezist. (clasa)
cim. până la 28 de zile, când rezist. devin aprox. egale (fig. 2.22); în general,
cimenturile cu viteză de întărire mai mică dau bet. cu rezistenţe finale mai mari;
• dozajul de ciment: între dozajul minim de cim. şi cel maxim, rezist. bet.
la compresiune creşte aproape liniar (fig. 2.20); peste 350...400 kg/m3, influenţa
este nesemnificativă şi obţinerea unor rezist. mai mari se face cu alte metode decât
creşterea dozajului; rezist. la întindere este influenţată defavorabil în cazul
dozajelor mari de ciment, deoarece cresc tensiunile iniţiale din contracţie;
• natura mineralogică: cu cât raportul dintre volumele componentelor cristaline şi
gelice este mai mare, rezistenţele betonului sunt mai mari;
• creşterea fineţei de măcinare măreşte rezist. bet. (la întindere), deoarece se produce
hidratarea unei cantităţi mai mari de cim. din unit. de volum.
Raportul A/C este în relaţie directă cu mijloacele de compactare utilizate şi defineşte
consistenţa lui; se alege raportul minim care permite obţinerea unei lucrabilităţi
corespunzătoare, deoarece o cantitate prea mare de apă de amestecare duce la scăderea
compactităţii.
Se poate observa din figura 2.21 că rezistenţele maxime se obţin pentru betoanele de
consistenţă vârtoasă, la un raport A/C cu atât mai mic, cu cât compactarea betonului este
mai bună. Scăderea raportului A/C, compensată prin folosirea adausurilor şi alegerea unei
curbe granulometrice adecvate, favorizează obţinerea unor rezistenţe ridicate.

Fig. 2.20 Influenţa dozajului de Fig 2.21 Influenţa raportului A/C şi a

ciment asupra rezistenţei la modului de compactare asupra rezistenţei
compresiune pe cuburi la compresiune

Agregatele trebuie să respecte condiţii privind granulozitatea, forma, mărimea şi

rezistenţa.
• Curba granulometrică a agregatelor asigură compactitatea maximă prin încadrarea
în zona de granulozitate prescrisă, corespunzătoare dozajului de ciment şi lucrabilităţii
necesare. Cantitatea minimă de apă de amestecare se obţine, pentru acelaşi dozaj de ciment,
folosind agregate cu conţinut mai mare de fracţiune grosieră, deoarece astfel scade suprafaţa
specifică a acestora. Dimensiunea maximă a particulelor φ max , este limitată în funcţie de
dimensiunea minimă a elementului d min :
φ max < (1/3...1/4) d min
7
 • Forma granulelor trebuie să fie cât mai apropiată de cea sferică, (această
formă asigură o compactitate maximă şi o suprafaţă specifică minimă). Dacă agregatele au
forma alungită sau plată, scade lucrabilitatea bet. proaspăt, deci creşte necesarul de apă.
• Rezistenţa agregatelor influenţează defavorabil rezist. bet., numai dacă este mai
mică decât de 1,5 ori rezist. pietrei de ciment; agregatele naturale grele au de regulă
rezistenţa mai mare decât această limită.
• Natura suprafeţei agregatelor influenţează calit. bet. prin aderenţa pe care o
realizează cu piatra de ciment. Utilizarea agregatelor concasate, având o supraf. rugoasă,
conduce la obţinerea unor bet. cu rezistenţe mai mari cu circa 10... 15%, comparativ cu
betoanele confecţionate cu agregate de râu, cu condiţia să fie apropiate de forma sferică.
Aditivii clasici sunt substanţe sau produse chimice introduse în proporţie mică în
beton, în general în momentul preparării, pentru a modifica în sensul dorit proprietăţile
acestuia. Dozajul de aditivi este reglementat în funcţie de tipul lor.
După efectul pe care îl produc, aditivii clasici produşi în România sunt:
- acceleratori de priză şi întărire; clorura de calciu tip C se utilizează pentru
betonări pe timp friguros, sau dacă este nevoie de o decofrare timpurie; deoarece are o
acţiune corozivă, nu se admite folosirea ei în cazul betonului precomprimat;
- întârzietori de priză şi întărire; REPLAST produce o întârziere a timpului de priză
de maxim 18 ore, fiind utilizat la betonări pe timp călduros sau dacă betonul trebuie
transportat la distanţe mari; acest aditiv permite reducerea cantităţii de ciment cu 10%;
- reducători de apă şi antrenori de aer; folosirea aditivului DISAN A conduce la
îmbunătăţirea lucrabilităţii, reducerea tendinţei de segregare, creşterea gradului de
impermeabilitate a betonului, sporirea rezistenţei la îngheţ-dezgheţ repetat; cantitatea de
apă se poate reduce cu circa 10%;
- antigel: ANTIGERO coboară temperatură de îngheţ a apei până la –100C, fiind
folosit pentru betonări pe timp friguros; reducerea cantităţii de apă poate fi de cca 5%.
Aditivii superplastifianţi (FLUBET, VIMC 11, VIMC 22) sunt produse chimice care
adăugate în proporţie de 0,1... 1% substanţă uscată din cantitatea de ciment, permit fie
creşterea lucrabilităţii betonului cu menţinerea raportului A/C, fie scăderea cantităţii de apă
de amestecare necesară pentru obţinerea unei anumite lucrabilităţi. În general,
superplastifianţii acoperă şi celelalte efecte ale aditivilor clasici.
Utilizarea aditivilor cere însă atenţie deosebită, deoarece o eventuală supradozare
poate produce efecte negative.
Influenţa modului de punere în operă
Tehnologiile de punere în operă se referă la toate aspectele care pot asigura calitatea
bet.: păstrarea şi dozarea componenţilor, prepararea şi transportul bet., calitatea şi starea
cofrajelor, turnarea bet. proaspăt, mijloacele de compactare a bet., eventualele tratamente
speciale, îngrijirile din perioada prizei cimentului, protejarea bet. proaspăt etc. Factorul cel
mai important este modul de compactare a bet.. Procedeele de compactare mecanică
utilizate cel mai frecvent sunt vibrarea, vacuumarea, vibrovacuumarea, vibropresarea,
centrifugarea şi torcretarea betonului.
Influenţa formei şi dimensiunilor epruvetelor
Pentru aceeaşi calitate de bet., rezultatele încercărilor sunt diferite în funcţie de forma
epruvetelor utilizate, după cum s-a văzut în paragraful precedent.
8
 Pentru aceeaşi formă a epruvetelor, rezistenţele la compresiune sunt cu atât mai mari
cu cât dimensiunile sunt mai mici, deoarece influenţa frecării între platanele presei şi
epruvetă creşte cu cât înălţimea probei este mai mică. De exemplu, în cazul cuburilor de
100, 200 şi 300 mm se admit factorii de transformare:
0,9 R b 100 = R b 200 = 1,1 R b 300 (2.25)
Influenţa vârstei betonului
Rezist. bet. creşte la început cu viteză mare, la 28 de zile atingându-se pentru bet.
obişnuit aprox. 90% din rezistenţa finală (fig. 2.22). Procesul de hidratare şi întărire a pietrei
de ciment continuă, dar devine din ce în ce mai lent. În cazul bet. păstrate în mediu umed,
rezist. cresc mai lent, dar valorile lor finale sunt mai mari decât ale bet. din mediu uscat.
În practică este nevoie de multe ori să se aprecieze rezistenţa betonului la o altă
vârsta decât de 28 de zile. Se pot folosi legi exponenţiale, de exemplu:
R b,t = R b 28 (1-e-β t) (2.26)
sau, legea logaritmică a lui Skramtaev:
R b,t = R b 28 log t (2.27)
în care:
R b,t este rezistenţa la compresiune a betonului la vârsta de t zile;
R b28 - rezistenţa medie la compresiune a betonului la vârsta de 28 de zile;
t - vârsta betonului în zile.
Relaţia (2.27) se poate aplica numai dacă vârsta betonului nu este prea mare
deoarece, pentru t → ∞, ar rezulta R b,t → ∞.
Influenţa temperaturii mediului
Valoarea rezist. este infl. de temp. mediului la turnarea bet. şi în perioada întăririi lui.
Temp. ideală de turnare pentru bet. obişnuite este cuprinsă între 10...160C. Dacă în
primele trei zile de la confecţionare apar temp. negative, procesul de hidratare este afectat
prin formarea cristalelor de gheaţă. Pierderea de rezistenţă poate fi totală, dacă îngheţul se
produce imediat după terminarea prizei cimentului, când betonul are rezistenţa minimă.
Dacă îngheţul se produce în perioada de priză, după dezgheţ hidratarea cimentului continuă,
dar rezistenţele finale vor fi mult reduse; chiar dacă îngheţul se produce în a treia zi
după turnare, pierderile de rezistenţă pot fi de ordinul a 10...40%. Dacă după dezgheţ se
revibrează betonul, se poate obţine o rezistenţă satisfăcătoare.
În cazul în care betonarea se face în condiţii de îngheţ, trebuie luate măsuri de
protecţie care să asigure în primele 3 zile menţinerea unei temperaturi de cel puţin +50C;
chiar şi în acest caz trebuie să se ţină seama de întârzierea obţinerii rezistenţei prescrise.
Dacă temp. de betonare este prea ridicată, evap. apei se produce cu viteză mărită şi
poate să apară întărirea prematură sau priza parţială, ducând la scăderea rezist. În această
situaţie, temp. mediului conduce la un efect cumulat cu căldura de hidratare.
În condiţii de exploatare, bet. întărit poate să fie expus unor temperaturi excesive.
Influenţa umidităţii relative
În primele zile de la turnare este foarte important să nu se producă pierderi mari de
apă prin evaporare, deoarece acestea pot afecta rezistenţele betonului şi provoacă deformaţii
puternice de contracţie. Din acest motiv, betonul proaspăt trebuie stropit cu apă sau protejat,
de exemplu prin acoperire cu folii.
9
 În situaţia în care se folosesc tratamente termice pentru accelerarea prizei şi întăririi
betonului, acestea se fac în condiţii de umiditate apropiată de 100%.
În figura 2.23 este prezentată influenţa umidităţii mediului asupra rezistenţei
betonului.

Fig. 2.22 Variaţia rezistenţei la compresiune Fig. 2.23 Evoluţia rezistenţei la

în funcţie de timp şi de calitatea compresiune în funcţie de condiţiile
cimentului (Portland) de umiditate

Influenţa mediului biologic

Mediul poate acţiona asupra betonului şi prin factori biologici. De exemplu, în cazul
construcţiilor din beton agrozootehnice, a rezervoarelor pentru produse biologice, a
bazinelor de epurare a apei, în canalele de colectare a apelor uzate, se pot dezvolta
microorganisme, care provoacă atacul chimic acid sau de altă natură a betonului .

10
 Betonul este un material de construcţie artificial, obţinut din ciment, apă,
agregate şi uneori adaosuri, amestecate în anumite proporţii; după hidratare şi
hidroliză cimentul se întăreşte, înglobând agregatele.

2.3 DEFORMAŢIILE BETONULUI

2.3.1 Natura deformaţiilor betonului
Betonul se încadrează în categoria materialelor deformabile, valorile deformaţiilor
atinse la rupere fiind însă foarte mici, orientativ de ordinul a 0,1...6 mm/m.
Datorită structurii sale mixte, betonul are proprietăţi de deformare influenţate atât de
componenţii lui, cât şi de legătura dintre agregate şi matricea formată din piatra de ciment.
Cauzele care provoacă deformaţii sunt intrinseci (proprii) sau exterioare (încărcări directe,
deplasări impuse, variaţii de temperatură etc).
Astfel, betonul suferă fenomenele de contracţie şi umflare, numite şi deformaţii
proprii, deoarece se produc fără intervenţia unor încărcări exterioare; aceste deformaţii au
un caracter de volum, ca şi cele provocate de variaţiile de temperatură climatice, sau
rezultate din unele procese tehnologice.
Tipurile de deformaţii produse de încărcări sunt impuse de natura solicitărilor, de
durata lor de acţiune, de starea de solicitare (mono-, bi-, sau triaxială) şi de mărimea
eforturilor unitare produse; aceste deformaţii se dezvoltă preponderent pe direcţia de
aplicare a încărcării.
Caracteristicile de deformare pot fi puse în evidenţă dacă se efectuează un ciclu de
încărcăre-descărcare. Se pot distinge trei tipuri ideale de deformaţii, care pot descrie
convenţional şi comportarea betonului sub sarcini.
Deformaţiile elastice ε e au valorile proporţionale cu mărimea efortului unitar produs
de acţiune (după o lege liniară sau neliniară); la încetarea acesteia, corpul revine la
lungimea iniţială (fig. 2.24a); se produc la orice tip de acţiune şi sunt independente de
timp, având un caracter instantaneu.
Deformaţiile plastice ε p apar la un anumit nivel de solicitare, cresc atât timp cât se
menţine încărcarea, iar după încetarea acţiunii, constituie deformaţii permanente sau
reziduale ε p∞ ; în figura 2.24b este arătată curba de deformaţie pentru un corp elastic-plastic.
Deformaţiile vâscoase ε v (denumită în cazul betonului curgere lentă ε c l ) se dezvoltă
în timp şi sunt parţial reversibile după încetarea acţiunii; viteza de lunecare este
proporţională cu mărimea eforturilor tangenţiale. În figura 2.24c este dată curba de
deformaţie a unui corp elastic-vâscos.
Deformaţia totală la o anumită valoare a efortului unitar cuprinde deformaţia elastică
instantanee ε e care se produce la timpul t 0 şi creşterea vâscoasă a deformaţiei ε v în timpul
t 1 , după încetarea acţiunii are loc revenirea elastică şi o revenire parţială a componentei
vâscoase în timp (sau postacţiunea elastică).
Componentele structurale ale betonului se deformează în mod diferit; faza solidă se
deformează elastic, componenta gelică determină deformaţii vâscoase dependente de timp,
1
iar discontinuităţile de structură, în special microfisurile, conduc la dezvoltarea
deformaţiilor plastice.
Dacă forţele exterioare sunt suficient de mari pentru a învinge frecarea dintre granule
şi piatra de ciment, apare deformaţia plastică, sub formă de lunecare intergranulară;
amorsarea deformaţiei se face deci prin compromiterea aderenţei agregat-piatră de ciment.
De aceea, deformaţia plastică produce distrugeri locale ireversibile în masa
betonului. Deformaţiile plastice propriu-zise apar pentru valori ale efortului unitar σ b > R 0 .
În cazul gelurilor, a căror componentă dispersă are rigiditate la forfecare, curgerea
vâscoasă se poate produce numai după atingerea unei anumite limite de curgere.
Amortizarea curgerii lente se produce în urma creşterii cristalitelor (îmbătrânirea pietrei de
ciment), sau a migrării apei adsorbite.
Curbele de descărcare în cazul materialelor cu deformaţii vâscoase sau plastice nu se
suprapun peste curbele de încărcare, închizând o anumită suprafaţă. Acest fenomen este
cunoscut sub numele de hysteresis 1; suprafeţele OAC reprezintă energia disipată din totalul
de energie absorbită (suprafeţele OAB) de corpuri pentru a se deforma (fig. 2.24b,c); se
observă că deformarea elastică nu este însoţită de hysteresis.

Fig. 2.24 Deformaţii elastice, vâscoase şi plastice

Variaţiile de intensitate, durată şi frecvenţă de aplicare, pe care încărcările le pot

suferi pe durata de exploatare a unei construcţii determină apariţia şi suprapunerea mai
multor tipuri de deformaţie şi chiar interacţiunea lor, prezentând interes practic valoarea lor
maximă la un moment dat. Normele de calcul dau procedee de evaluare a deformaţiilor, de
regulă prin scheme simplificate de calcul .
În calculul elementelor structurale se admite în general că deformaţiile betonului
provoacă eforturi numai dacă sunt împiedicate. În cele mai multe cazuri, elementele
structurale nu se pot deforma liber, din următoarele cauze:
- legătura elementelor cu reazemele, (fundaţii, alte elemente structurale) sau
legătura dintre elementele componente, în cazul structurilor static nedeterminate;

1
Hysteresis = decalajul dintre două faze succesive ale unui proces fizic, în cazul legii de variaţie σ − ε , între curba de
încărcare şi curba de descărcare.
2
 - prezenţa armăt.; oţelul are alte caract. de def. ca bet., determinând frânarea
anumitor tipuri de def., de exemplu, a contracţiei bet.;
- frecările care iau naştere din cauza contracţiei neuniforme a straturilor succesive
de beton, turnate în etape diferite sau aflate în medii cu umidităţi diferite; de exemplu, în
cazul elementelor masive, betonul se toarnă în reprize succesive, rezultând straturi de
vârste diferite şi deci cu deformaţii diferite.

2.3.2 Contracţia betonului

Descrierea fenomenului
Betonul suferă deformaţii iniţiale (modificări de volum în absenţa unor solicitări
exterioare), de la începutul prizei cimentului până la întărirea pastei de ciment, iar după ce
acest proces s-a încheiat, datorită variaţiei umidităţii mediului înconjurător.
Scăderea volumului betonului în mediu uscat se numeşte contracţie, iar
fenomenul invers, de creştere a volumului betonului în apă, umflare (fig. 2. 25).
Dacă o probă de beton, păstrată un timp în mediu uscat, este introdusă în apă,
contracţia produsă iniţial se atenuează. O probă din beton relativ tânăr, păstrată alternativ în
aer şi apă, se contractă şi se umflă, fenomenele fiind parţial reversibile; în final, rămâne o
deformaţie din contracţie cu caracter ireversibil. La un timp t, def. totală din contracţie ε c t
are o componentă reversibilă ε c rev şi o componentă ireversibilă ε c i r e v (fig.2.26).

Fig. 2.25 Contracţia şi umflarea Fig. 2.26 Reversibilitatea parţială

betonului a contracţiei

Experimental, s-au constatat următoarele aspecte:

• La betoanele confecţionate cu cimenturi obişnuite, de tip portland, def. din
contracţie este mult mai mare decât cea din umflare. Contracţia betonului păstrat în
condiţii de umiditate relativă normală poate atinge valorile finale ε c ∞ = 0,4...0,8
mm/m, teoretic pentru t = ∞. Deoarece deformaţia specifică din contracţie este mai
mare decât deformaţia specifică limită la întindere, ε tu = 0,1...0,15 mm/m, rezultă
că, în cazul în care contracţia este împiedicată, se produce fisurarea betonului;
• Def. din contracţie şi umflare se dezvoltă după legi neliniare, la o vârstă mică cu
viteză mare, apoi din ce în ce mai lent; în prima lună de la turnare se
consumă circa 30% din deformaţia finală de contracţie, iar după un an, aproximativ
75...90% din def. finală ε c ∞ (fig. 2.25). Amortizarea deformaţiei din contracţie se

3
 produce pe măsură ce întărirea cimentului se apropie de sfârşit, depinzând de tipul
cimentului utilizat; de regulă, pentru betoanele obişnuite, grele, amortizarea se
produce în 3...5 ani, iar în cazul betoanelor hidrotehnice, în 10...15 ani.
• Contracţia şi umflarea sunt fenomene parţial reversibile; dacă bet. este păstrat
alternativ în mediu uscat şi umed, valoarea contracţiei ε c , t la timpul t, respectiv
valoarea finală ε c ∞ sunt mai mici decât pt. betonul păstrat numai în aer (fig. 2. 26).

Cauzele deformaţiilor din contracţie

Până în prezent, nu s-a reuşit elaborarea unei explicaţii pe deplin satisfăcătoare pentru
explicarea evoluţiei deformaţiilor din contracţie şi umflare. Toate teoriile elaborate se
bazează pe ideea că deformaţiile iniţiale ale betonului se datorează deplasării apei în masa
betonului. În betonul proaspăt, apa se deplasează sub influenţa proceselor de transformare a
pastei de ciment în piatră de ciment, iar în betonul întărit, sub efectul variaţiilor de umiditate
şi temperatură din mediul înconjurător.
Se poate concluziona:
• componenta ireversibilă a contracţiei se datorează îmbătrânirii gelurilor,
manifestată prin reducerea progresivă a volumului lor şi creşterea volumului formaţiunilor
cristaline;
• componenta reversibilă a contracţiei este parţial independentă de vârsta betonului,
datorită fenomenului de capilaritate şi parţial dependentă de vârsta betonului, datorită
modificării grosimii peliculelor de apă adsorbite pe suprafaţa gelurilor; deoarece gelurile
îmbătrânesc (se usucă), componenta reversibilă scade în timp (fig. 2.26);
• la nivelul componentelor pietrei de ciment, granulele nehidratate şi cristalele se
opun contracţiei gelurilor, în consecinţă sunt comprimate, iar gelurile sunt întinse; la
nivelul betonului, agregatele împiedică deformarea pietrei de ciment, care este întinsă şi în
unele zone fisurează, când se depăşeşte limita rezistenţei la întindere.
Fenomenele descrise se referă la contracţia denumită şi contracţie hidraulică, produsă
după priza şi întărirea cimentului.
În perioada de întărire a betonului, pot să apară şi alte tipuri de contracţie, depinzând
atât de structura betonului, cât şi de dimensiunile elementelor structurale:
 contracţia chimică a cimentului, sau contracţia intrinsecă; volumul absolut ocupat
de cimentul hidratat este mai mic decât suma volumelor absolute ale cimentului
nehidratat şi apei;
 contracţia termică a miezului construcţiilor masive; căldura degajată în procesul
exotermic de întărire duce la încălzirea betonului din interiorul masivului,
provocând dilatarea lui; prin răcirea ulterioară, se produce contracţia;
 contracţia de carbonatare; se produce la suprafaţa elementelor, numai în anumite
condiţii de umiditate relativă, însoţind reacţia de transformare a hidroxidului de
calciu Ca(OH) 2 în carbonat de calciu CaCO 3 , în contact cu gazul carbonic CO 2 .
Factorii care influenţează contracţia şi umflarea betonului
Starea de umiditate şi temperatură a mediului de păstrare după turnare determină
direct cantitatea de apă care se deplasează în masa betonului şi cea care se pierde prin
evaporare. Cu cât umiditatea relativă este mai mică, iar temperaturile mai mari,
valorile deformaţiilor din contracţie cresc (fig. 2.25).
4
 Volumul gelurilor, rezultate din hidratarea cimentului, creşte odată cu dozajul de
ciment şi cu fineţea de măcinare a cimentului; cu cât volumul gelurilor este mai mare,
deformaţiile din contracţie sunt mai mari.
Agregatele influenţează prin proporţia fracţiunilor de dimensiuni diferite, exprimată
prin curba granulometrică. Contracţia este cu atât mai mare cu cât cantitatea de
agregate este mai mică, în consecinţă:
ε c cimenr > ε c mortar > ε c beton
Posibilitatea de evaporare a apei depinde de:
- volumul, mărimea şi natura porilor; contracţia este mai mare dacă în masa
betonului porii alcătuiesc o reţea continuă, în contact cu exteriorul;
- dimensiunea epruvetelor, prin raportul dintre suprafaţa expusă şi volum,
contracţia fiind cu atât mai mare cu cât suprafaţa specifică dată de acest raport
este mai mare; pentru elemente liniare, contracţia axială este predominantă, în
timp ce la elementele de volum este semnificativă contracţia superficială.
Modul de punere în operă permite reducerea raportului A/C fără afectarea
lucrabilităţii, dacă se utilizează tehnologii adecvate de compactare a betonului. Revibrarea
betonului în perioada de priză reduce deformaţiile iniţiale din contracţie, deoarece reface
structura betonului, anulând astfel efectele negative ale contracţiei iniţiale.
În general, cu cât se obţine o compactitate mai mare a betonului, rezistenţele
betonului vor fi mai mari, iar deformaţiile din contracţie mai mici.

2.3.3 Deformaţiile betonului din variaţiile de temperatură

Pentru construcţiile curente se iau în considerare numai variaţiile de temperatură ale
mediului ambiant, climatice sau tehnologice. Efectul variaţiilor de temperatură asupra
structurilor se consideră ca deformaţii impuse.
Pentru elementele liniare, deformaţiile sub formă de alungiri sau scurtări axiale se
calculează cu relaţia:
± ∆l = l ε ∆ t = l ∆t α (2.18)
l este lungimea iniţială a elementului;
∆ t - gradientul de temperatură, în 0C;
α - coeficientul de dilataţie termică, având valoarea 10-5/0C (sau 0,01 mm/m, 0C)
În cazul constr. hidrotehnice masive, se iau în considerare variaţiile de temp. produse
în timpul hidratării cimentului. Miezul masivului are o temp. mai ridicată decât învelişul,
rezultând o tendinţă de dilatare care supune învelişul la întindere, ca în cazul contracţiei.

2.3.4 Deformaţiile betonului sub încărcări

2.3.4.1 Înc. statice de scurtă durată: curba caracteristică şi modulii de deformaţie
Curba caracteristică a betonului solicitat axial de încărcări de scurtă durată
Legătura între deformaţiile specifice ε şi eforturile unitare normale σ reprezintă
curba caracteristică a betonului. Curba caracteristică se obţine experimental pentru o
încercare de scurtă durată, efectuată cu viteză de încărcare dσ / dt constantă; ramura

5
descendentă a curbei caracteristice poate fi construită dacă încercarea se realizează cu viteză
de deformare dε / dt constantă.
Se observă din figura 2.29 că relaţia σ − ε este neliniară chiar de la trepte de
încărcare mici, din cauza deformaţiilor vâscoase şi plastice care se produc; deoarece
încărcarea este de scurtă durată, deformaţiile vâscoase sunt mici în raport cu deformaţiile
elastice şi plastice.

Fig. 2.29 Curba caracteristică a betonului solicitat Fig. 2.30 Ciclul de

axial până la rupere încărcare - descărcare

Dacă eforturile unitare σ b nu depăşesc limita de microfisurare R 0 , se admite în

general că betonul are numai deformaţii elastice. Peste limita de microfisurare încep să se
dezvolte din ce în ce mai pronunţat deformaţiile plastice. Acest mod de deformare
corespunde cu comportarea materialului elastic-plastic din figura 2.24b, dacă se neglijează
deformaţiile vâscoase. Dacă încărcarea se produce cu viteză redusă (20... 30 min), se pot
dezvolta şi deformaţiile vâscoase.
În funcţie de natura solicitării, deformaţia specifică ultimă, egală cu suma
deformaţiilor specifice elastice şi plastice înregistrate în momentul distrugerii probei:
ε b u = 1,5...3,0 mm / m - compresiune centrică
ε b u = 3,0...7,0 mm / m - compresiune din încovoiere
ε t u = 0,1...0,15 mm / m - întindere
Forma curbei depinde de viteza de încărcare. În figura 2.31 se prezintă rezultatele
încercărilor efectuate cu diferite viteze de încărcare. Se observă că rezistenţele betonului
cresc, iar deformaţiile specifice ultime scad, cu cât încărcarea este aplicată cu viteză mai
mare. Dacă, teoretic, încărcarea ar fi aplicată instantaneu, curba caracteristică ar deveni o
dreaptă, având panta E b = tgα (modulul de elasticitate); deformaţiile, produse tot
instantaneu, ar fi în acest caz numai elastice. De regulă, se admite că def. elastice ale
betonului se produc instantaneu la aplicarea încărcărilor, deşi acest mod de încărcare nu se
poate realiza practic.
Influenţa calităţii betonului asupra proprietăţilor de deformare se poate urmări în
figura 2.32. Se constată că deformaţia corespunzătoare rezistenţei betonului la compresiune
6
(ordonata maximă a curbei caracteristice) este practic aceeaşi ε b c = 2 0/ 00 indiferent de
calitatea betonului, în timp ce deformaţia specifică ultimă diferă mult, ε b u = 2,9...3,7 0/ 00 ,
scăzând odată cu creşterea clasei betonului. Tangentele în origine la curbele σ b − ε b au
pantă diferită; cu cât calitatea betonului este mai bună, panta E b = σ b / ε b este mai mare, deci
deformaţiile elastice constituie o fracţiune mai mare din deformaţia totală a epruvetei.
Pentru betoanele de calitate mai slabă, sunt preponderente deformaţiile plastice.

Fig. 2.31 Influenţa vitezei de încărcare Fig. 2.32 Influenţa calităţii betonului
asupra formei curbei caracteristice asupra formei curbei caracteristice

Un alt factor care influenţează forma curbei caracteristice este vârsta betonului în
momentul încărcării; deoarece rezistenţa creşte în timp, deformaţiile elastice devin mai
pronunţate, deci curba se apropie de tangenta în origine.
Pentru calculul elementelor structurale, curba caracteristică a betonului este stabilită
prin normele oficiale, având exprimări analitice diferite în funcţie de metoda de calcul
acceptată şi în funcţie de nivelul analizei structurii (analiză liniară sau neliniară).
Dacă betonul este solicitat bi- sau triaxial la compresiune, deformaţia specifică ultimă
creşte foarte mult. În figura 2.33 se dă diagrama σ b − ε b pentru un element cilindric
comprimat centric, din beton armat cu fretă în spirală, deci cu deformaţii împiedicate şi
comparativ, curba σ b − ε b pentru un cilindru cu deformaţii transversale libere.

Fig. 2.33 Influenţa confinării betonului asupra deformaţiei specifice ultime de compresiune

Componentele def. specifice pot fi puse în evidenţă dacă o epruvetă din bet. se
încarcă cu viteză redusă până când se atinge o val. a ef. unitar de compr. σ b < R c , apoi se
descarcă. Se obţine o curbă de încărcare-descărcare (fig. 2.30 - patru zone):
• curba de încărcare O–A, cu deformaţii elastice ε e , plastice ε p şi eventual vâscoase
ε v , dând deformaţia specifică totală a betonului;
7
 • curba de descărcare A–B , cu o revenire instantanee ε e p de natură elastico-plastică
datorită închiderii parţiale a microfisurilor; curba de descărcare admite aceeaşi tangentă E b
ca şi curba de încărcare;
• revenirea din deformaţia vâscoasă B–B' (sau deformaţia elastică întârziată ε e i )
produsă într-un anumit interval de timp după descărcarea probei;
• deformaţia plastică ireversibilă 0–B’ (ε p ∞ ).
Dacă se încarcă din nou proba, imediat după descărcarea din punctul A, deformaţia
O–B rămâne în întregime ireversibilă, deoarece revenirea întârziată nu are timp să se
producă.
Decalarea curbei de descărcare faţă de cea de încărcare corespunde modului de
deformare hysteretic, prezentat în figura 2.24.

Modulii de deformaţie ai betonului

Modulii de deformaţie sunt caracteristici fizico-mecanice care reprezintă măsura
proprietăţilor de deformare ale betonului sub sarcini.
Modulul de elasticitate longitudinal E b caracterizează deformarea elastică liniară, pe
direcţie longitudinală, a betonului solicitat la compresiune (fig. 2.29):
E b = tg α = σ b / ε e (2.19)
Se admite în mod curent acelaşi modul de elasticitate (tangentă comună în origine la
curba σ − ε ) pentru compresiune şi pentru întindere (fig. 2.29).
Modulul de elasticitate longitudinal este cu atât mai mare, cu cât calitatea betonului
este mai bună (fig.2.32); se consideră că are valoarea constantă în timp, deşi în realitate
creşte cu rezistenţa betonului.
Conform STAS 5585-71, modulul de elasticitate se determină pe prisme supuse la
compresiune axială; se execută n cicluri de încărcare-descărcare între limitele 0,05R pr şi
0,3R pr , limita superioară de solicitare fiind aleasă astfel, pentru a evita dezvoltarea
deformaţiilor plastice. Valoarea deformaţiilor specifice se determină pentru ultimul ciclu de
încărcare-descărcare, când se constată stabilizarea deformaţiilor permanente (fig. 2.34).
Modulul de elast. (dinamic) se poate determina şi cu ultrasunete propagate în beton.
Val. modulului de elasticitate se poate obţine prin utilizarea unor relaţii specifice:
- conform EC2:
E b = 9,5 (f c k + 8,0)1 / 3 [kN/mm2]
în care f ck este rezistenţa caracteristică la compresiune determinată pe cilindri, în N/mm2;
- conform ACI (American Concrete Institute):
E b = ρ1b,5 0,0426 R b [N/mm2]
în care ρ b este densitatea specifică aparentă a betonului [kg/m3], iar R b , rezistenţa medie la
compresiune pe cuburi la 28 de zile [N/mm2].
Modulul de elasticitate transversal G b se determină cu relaţia:
Eb
Gb = (2.20)
2(1 + ν)
în care ν este coeficientul lui Poisson; pentru ν = 0,2 rezultă G b = 0,4 E b .

8
 Legătura dintre E b , G b şi ν (const. elastice ale bet.), este valabilă în limitele teoriei
elasticităţii, deci dacă eforturile unitare în beton nu depăşesc limita de microfisurare, R 0 .

⇐ cicluri încărcare-descărcare

∆σ
E b = tg α =
∆ε

Fig. 2.34 Determinarea modulului de elasticitate E b

Legătura dintre E b şi E bS se poate stabili eliminând σ b din relaţiile 2.19 şi 2.21:

E b S ε b = E b ε e = E b (ε b − ε p )
 εp 
E bS = E b 1 −  = E b (1 − λ ) (2.22)
 ε b 
în care λ , reprezintă coeficientul de plasticitate şi arată ponderea deformaţiilor plastice în
deformaţia specifică totală a betonului, produsă de efortul unitar σ b :
εp
λ= (2.23)
εb
Teoretic, λ ∈ [0; 1] , fiind funcţie de calitatea şi compoziţia betonului şi de natura,
mărimea şi durata de acţiune a sarcinii. Se admite pentru compresiune λ = 0,7 iar pentru
întindere λ = 0,5; aceste valori arată că la ruperea produsă de încărcări statice de scurtă
durată, cel puţin jumătate din deformaţia totală este deformaţie plastică.
Modulul tangent E bT caracterizează deformaţia totală a betonului, vezi (2.19).
Pentru eforturi unitare σ b < 0,5 R c , E bT ≅ E b ; pentru eforturi unitare depăşind limita
de microfisurare: E bT = f (σ b ).
E bT este coef. unghiular al tangentei la curba caracteristică, în punctul i (fig. 2.29):
E bT = tg γ = dσ b / dε b (2.24)
În proiectare se folosesc modulii long. E b şi transv. G, şi coeficientul lui Poisson .

2.3.4.2 Deformaţiile betonului sub încărcări statice de lungă durată-curgerea lentă

Descrierea fenomenului de curgere lentă (c.l.)
Dacă o probă de bet. e solicit. la un efort const. de compres. un timp mai îndelungat,
se constată după un timp t creşterea deformaţiei specifice în raport cu cea produsă în
momentul aplicării încărcării ε b 0 (fig. 2.35); această creştere sub efectul încărcărilor de
lungă durată constante, sau cu variaţii lente în timp, se numeşte curgere lentă sau fluaj.
Def. specifică finală de c. l. poate fi de 2...4 ori > ca deformaţia elastică instantanee.
Def. de c. l. se dezvoltă în paralel cu cele produse de dif. alte cauze (contracţie,
variaţii de temp., încărcări de scurtă durată statice sau dinamice), influenţându-se reciproc.
9
 La un timp t, sub încărcare constantă, deformaţia totală a betonului este compusă din
deformaţia specifică iniţială ε b 0 şi din creşterea ∆ε b , t (fig. 2.35).
Deformaţia specifică ε b 0 are o componentă elastică ε e şi o componentă plastică ε p t ,
în cazul în care σ b > R 0 . Dacă σ b ≤ R 0 , deformaţia iniţială ε b 0 este considerată de obicei
ca fiind elastică şi se determină cu ajutorul modulului de elasticitate longitudinal E b .
Creşterea ∆ε b , t a deformaţiei specifice a betonului se datorează atât contracţiei ε c , t ,
cât şi curgerii lente ε c l , t . Deformaţiile de curgere lentă şi de contracţie au aproximativ
aceeaşi evoluţie; la început se dezvoltă cu o viteză mare, apoi viteza scade, devenind zero
după un timp, când fenomenele se amortizează.
Dacă o structură static nedeterminată din beton este supusă unei deformaţii impuse,
de lungă durată şi cu valoarea constantă (contracţie, tasare de reazem), se constată, după un
timp t, că efortul unitar produs de deformaţia impusă scade de la valoarea iniţială σ b 0 cu o
cantitate ∆σ b , t (fig. 2.36). Acest fenomen se numeşte relaxare.

ε b , t = ε b 0 + ∆ε b , t σ b , t = σ b 0 − ∆σ b , t
Fig. 2.35 Deformaţiile betonului în timp Fig. 2.36 Relaxarea betonului

Curgerea lentă şi relaxarea pot modifica deci starea de deformaţii sau/şi starea de
eforturi pe parcursul solicitării de durată.
Curgerea lentă şi relaxarea betonului se produc datorită componentei gelice a pietrei
de ciment, care se deformează ca un corp vâscos, antrenând agregatele şi scheletul cristalin,
caracterizate printr-o comportare elastică. Deoarece în timp gelurile îmbătrânesc, curgerea
lentă are valori semnificative în cazul betoanelor relativ tinere.
Fenomenele reologice (curgerea lentă şi relaxarea) apar şi în cazul altor materiale, ca
masele plastice, oţelul, răşinile, dar au alte cauze.
Deformaţiile specifice de curgere lentă se dezvoltă în timp în funcţie de mărimea
efortului unitar de durată. În figura 2.37 sunt prezentate experimentele lui Rüsch, efectuate
pe mai multe epruvete cilindrice, solicitate la valori ale efortului unitar de compresiune σ b
constante în timp, dar diferite. Se observă din figura 2.37a două zone de comportare diferită,
în funcţie de valoarea efortului unitar σ b .
Zona I: dacă σ b < ηR bc , deformaţiile specifice de curgere lentă cresc în timp cu o
viteză din ce în ce mai mică, tinzând să se stabilizeze (fig. 2.37b). Valoarea efortului unitar

10
ηR bc reprezintă rezistenţa la compresiune sub încărcarea de lungă durată sau la oboseală
statică. Limita admisă de Rüsch pentru efortul unitar de durată este 0,8R bc .
În cadrul zonei I se pot distinge două moduri de deformare sub sarcina de durată:
- Curgerea lentă liniară, pentru 0 < σ b ≤ R 0 , unde R 0 este rezistenţa la
microfisurare; deformaţiile vâscoase de fluaj sunt proporţionale cu efortul unitar de durată
σ b , iar deformaţiile plastice sunt neglijabile.
În acest caz, deformaţia de curgere lentă poate fi dedusă pe baza deformaţiilor
elastice, prin intermediul unui factor de proporţionalitate, conform unei relaţii de tipul:
ε cl t = ϕ( t , t 0 ) ε 0 (2.25)
în care ϕ( t , t 0 ) este caracteristica deformaţiei de curgere lentă a unui beton de vârsta t,
având în momentul încărcării vârsta t 0 (proba a fost deci încărcată perioada de timp t-t 0 );
ϕ( t , t 0 ) arată de câte ori este mai mare deformaţia de curgere lentă faţă de cea elastică.
Domeniul curgerii lente liniare este cel mai frecvent întâlnit în cazul încărcărilor de
exploatare de lungă durată care solicită structurile. Curgerea lentă liniară a betonului păstrat
în aer se amortizează în 3.. .4 ani.
- Curgerea lentă neliniară, pentru R 0 < σ b < ηR bc ; deformaţia de curgere lentă nu
este proporţională cu efortul de durată, deoarece este însoţită de deformaţii plastice, prin
depăşirea pragului de microfisurare. Deformaţiile vâscoase sunt însă preponderente, astfel
încât predomină tendinţa de amortizare.
Creşterea rezistenţei betonului în timp, redistribuirea efortului de la beton la armătură
în cazul betonului armat sau retransmiterea lui spre alte zone în cazul structurilor static
nedeterminate, poate avea ca efect trecerea în domeniul curgerii lente liniare.
Zona II: dacă σ b > ηR bc , deformaţiile de curgere lentă şi deformaţiile plastice, care
sunt în acest caz preponderente, se dezvoltă cu o viteză din ce în ce mai mare, tinzând spre
valoarea critică, de rupere sub încărcarea de lungă durată (fig. 2.37a,c). Ruperea se produce
după un timp cu atât mai scurt, cu cât σ b este mai mare.
Curba σ b − ε b notată cu  în figura 2.37a, reprezintă curba caracteristică pentru
încărcări de lungă durată, iar cu , pentru încărcări de scurtă durată.
Din punct de vedere practic, sub efectul încărcărilor de exploatare predomină fenom.
de curgere lentă liniară. Pe durata de existenţă a unei constr., încărcările prezintă variaţii
semnificative ale intensităţii lor; unele încărcări pot să lipsească perioade lungi de timp.
Prezintă deci interes modul în care deformaţiile de durată evoluează în aceste condiţii.
Efectul descărcării asupra def. de c. l. este (fig. 2.38 ), (pt. simplificare, contracţia nu
s-a reprezentat în această fig.). La aplicarea încărcării se produce deformaţia specifică
instantanee, ε b 0 = ε e + ε pi ( ε pi având valoarea mică, practic neglijabilă în cazul curgerii
lente liniare), apoi până la timpul t se dezvoltă deformaţia de curgere lentă ε cl, t .
Dacă la timpul t se descarcă epruveta, se produce o revenire a deformaţiei, având o
componentă elastică instantanee şi o componentă de natură vâscoasă, dependentă de timp,
(revenirea din curgerea lentă sau deformaţia elastică întârziată). Revenirea din curgerea
lentă are aceeaşi lege de evoluţie ca şi curgerea lentă, dar este mai redusă ca valoare şi se
amortizează într-un timp mai scurt; proba de beton prezintă o deformaţie plastică
remanentă.
11
 Fîg. 2.37 Deformaţiile de curgere lentă în funcţie de mărimea efortului unitar de
compresiune de lungă durată

Explicaţia deformaţiilor de curgere lentă

Cauzele care produc fenomenele reologice sunt: structura complexă a betonului,
transformările prin care trece faza gelică din piatra de ciment în timp şi migrarea apei în
masa betonului sub efectul încărcărilor de durată.
Vâscozitatea gelurilor, mai redusă la început, creşte în timp prin îmbătrânire, astfel
încât deformaţiile cu caracter vâscos se amortizează în timp. O altă cauză a amortizării este
retransmiterea eforturilor la faza solidă din beton.
Pe lângă aceşti factori, curgerea lentă este influenţată şi de schimbul de umiditate
dintre beton şi mediul înconjurător.

Fig. 2.38 Efectul curgerii lente asupra deformaţiilor de curgere lentă

În figura 2.27 s-a arătat efectul pe care îl exercită asupra microcristalelor variaţia
grosimii peliculelor de apă adsorbite; această grosime depinde de umiditatea mediului
12
exterior, cu care sistemul este în echilibru. În cazul contracţiei, evaporarea apei şi scăderea
de volum a betonului în mediu uscat se produce sub efectul unei diferenţe de umiditate
între beton şi mediul ambiant. În cazul curgerii lente, migrarea apei adsorbite de geluri
spre pori de dimensiuni mai mari sau spre exterior se produce sub efectul presiunii
exercitate de încărcare. Încărcarea exterioară de lungă durată, de exemplu de compresiune,
provoacă modificarea volumului betonului, deranjând astfel echilibrul existent între
peliculele de apă care învelesc gelurile. Pentru menţinerea stării de echilibru, grosimea
peliculei de apă trebuie să scadă. La un moment dat, echilibrul se rupe şi apa difuzează
către porii de dimensiuni mai mari, în care nu există presiune. Difuzia apei din micropori
conduce la o reorganizare a scheletului pastei de ciment şi la apropierea cristalelitelor.
După restabilirea echilibrului, fenomenul reîncepe, până la o nouă rupere de echilibru.
Cu cât vârsta betonului în momentul încărcării este mai mare, deformaţiile de curgere
lentă sunt mai mici, deoarece în timp creşte vâscozitatea gelurilor.
Revenirea elastică întârziată se poate explica prin creşterea grosimii peliculelor de
apă adsorbită, adică fenomenul se produce în sens invers.
Curgerea lentă apare la orice tip de solicitare. În cazul întinderii, deplasarea apei se
produce în sens invers faţă de compresiune; în cazul încovoierii, existenţa celor două zone
cu comportare diferită conduc la migrarea apei dinspre zona comprimată spre zona întinsă,
în condiţiile unui regim staţionar de umiditate a mediului.
O altă explicaţie simplă a curgerii lente se referă la echilibrarea sarcinii exterioare de
către componenta solidă, elastică, a betonului (agregatele + cristalele pietrei de ciment +
granulele nehidratate de ciment) şi componenta vâscoasă (gelurile). În momentul aplicării
încărcării, se produce deformarea elastică, forţa exterioară fiind preluată de cele două
componente. În timp, deformaţia vâscoasă a gelurilor, produsă pe direcţia încărcării,
antrenează partea elastică, datorită legăturilor dintre componente; componenta elastică
înmagazinează astfel energie potenţială. Sarcina fiind constantă, rezultă că creşterea
efortului preluat de agregate şi cristale corespunde scăderii forţei preluate de componenta
vâscoasă. Se produce astfel, în timp, o retransmitere a forţei de la geluri la faza solidă. Acest
aspect, precum şi creşterea vâscozităţii gelurilor prin pierderea apei (îmbătrânirea gelurilor),
explică amortizarea fenomenului.
Dacă proba este descărcată după un timp, energia absorbită de componenta elastică
se eliberează, producându-se revenirea din curgere lentă.
Mult timp s-a crezut că deformaţiile de contracţie şi de curgere lentă sunt produse de
aceleaşi fenomene fizice, legate de eliminarea apei prin porii betonului. Experimentele de
curgere lentă, efectuate cu probe de beton pentru care schimbul de umiditate cu mediul a
fost împiedicat (probe în anvelopă termică), au demonstrat că deformaţiile de curgere lentă
se produc chiar dacă nu există contracţie, însă curgerea lentă este diminuată.
Influenţa timpului asupra deformaţiilor de curgere lentă
În figura 2.39 s-au trasat curbele de curgere lentă pentru betoane supuse la acelaşi
efort, încărcate însă la vârste diferite; ca şi în cazul deformaţiei din contracţie, aceste curbe
sunt afine (paralele). Se observă că valoarea deformaţiilor de curgere lentă înregistrate sunt
cu atât mai mici, cu cât vârsta betonului în momentul încărcării a fost mai mare; deoarece
modulul de elasticitate creşte cu vârsta betonului, deformaţia elastică este cu atât mai mică
cu cât betonul este mai în vârstă.
13
 Fig. 2.39 Dependenţa deformaţiilor de Fig. 2.40 Curba σ − ε a betonului
curgere lentă de vârsta betonului la încărcare la încărcări statice de lungă durată

2.3.4.3 Deformaţiile betonului sub încărcări repetate

Înc. rep. dinamice care solicită elem. structurale la un nr. mare de cicluri (de ord.
milioanelor), produc o stare de eforturi unitare în bet. variind între două limite ce pot fi
considerate const., σ b max − σ b min şi au ca efect fenomenul de oboseală. (pctul 2.2.1.)
Cf. fig. 2.30, în urma unui ciclu de încărcare-descărcare rămân deformaţii reziduale,
a căror mărime depinde de valoarea efortului unitar. Rezistenţa şi proprietăţile de deformare
ale bet. se modifică în cursul ciclului de încărcare-descărcare, distingându-se două moduri
de comportare în funcţie de mărimea efortului unitar σ b max (fig.2.41).
* Dacă ef. în bet. nu depăşesc limita de microfisurare σ b max ≤ R 0 , def. remanente se
cumulează de la un ciclu la altul, dar sunt din ce în ce mai mici.
Suma lor tinde către o valoare limită constantă, producându-se o stabilizare a
deformaţiilor (ecruisarea bet.). După un număr n de cicluri, se produc numai
deformaţii elastice (fig.2.41a). Practic, pentru valoarea efortului unitar σ b max = R 0 ,
denumită rezistenţa la oboseală a betonului şi notată R 0b , acesta nu se rupe niciodată.

Fig. 2.41 Curba caracteristică a betonului supus unui ciclu pulsator (σ b min = 0)
* Dacă eforturile unitare depăşesc limita de microfisurare, σ b max > R 0 , deformaţiile
remanente se măresc de la un ciclu la altul, curbura buclelor se schimbă, până când se
produce ruperea la oboseală, cu atât mai repede, cu cât σ b max este mai mare (fig. 2.41b).
14
 În cazul în care numărul ciclurilor de solicitare este redus, dar valoarea efortului
unitar maxim în beton este foarte ridicată, iar viteza de deformare este redusă, se produc
deformaţii remanente inelastice foarte mari, cumulându-se pe parcursul ciclurilor;
fenomenul de hysteresis se manifestă foarte puternic (fig.2.42).

Fig. 2.42 Curba caracteristică a betonului acţionat ciclic peste limita elastică

Dacă numărul ciclurilor de solicitare este redus, dar viteza de deformare sub
încărcare este mare, se poate produce o rupere bruscă a betonului. Seismul provoacă
solicitări ciclice alternante ca cele de mai sus. Betonul nu poate prelua aceste solicitări
alternante, de asemenea, nu este capabil să disipeze energia indusă de seism. Pentru
siguranţa constr. se pune problema ca o parte din energia absorbită în timpul unui ciclu
seismic să fie disipată, pentru a nu se converti integral în energie cinetică. S-a văzut că
această amorsare este posibilă fie prin deformaţii vâscoase, fie mai ales prin deformaţii
plastice. Bet. poate disipa energia absorbită în măsură foarte mică, deoarece def. inelastice
sunt limitate; proprietăţile lui de deformare pot fi însă îmbunătăţite printr-o armare
corespunzătoare. Se obţine o comportare ductilă, cu deformaţii plastice suficient de mari.

2.3.4.4 Deformaţia specifică totală a betonului

Contracţia şi curgerea lentă sunt fenomene care se dezvoltă concomitent, astfel încât
deformaţia totală se obţine admiţând principiul însumării efectelor (fig. 2.43).

Fig. 2.43 Deformaţia specifică totală a betonului

În figura 2.43, timpul t 1 reprezintă momentul aplicării încărcării de lungă durată.

Deformaţia specifică totală a betonului la un timp t este:
ε b , t = ε e + (ε c, t + ε cl, t ) = ε e + ε bd (2.30)
în care: ε b , t este deformaţia specifică totală suprapusă, la timpul t;
ε e - deformaţia specifică elastică;
ε c, t , ε cl, t - deformaţia specifică din contracţie, respectiv din curgerea lentă;
ε bd - fracţiunea de durată a deformaţiei specifice totale a betonului.
15

Fig. 2.44 Mărimea deformaţiilor de durată
(contracţie şi curgere lentă)
Din figura 2.44 se observă că
deformaţiile de durată ε cl, t + ε ct sunt
proporţionale cu efortul unitar în domeniul
curgerii lente liniare, cu excepţia
domeniului eforturilor unitare foarte mici,
când sunt preponderente deformaţiile din
contracţie.
În cazul acţiunilor repetate cu un număr
mare de cicluri, deformaţiile specifice
acumulate pe parcursul acestora (fig. 2.41)
se adună cu cele obţinute din relaţia (2.30).
16
 CURS nr. 5

3. ARMĂTURA

3.1. ROLUL ARMĂTURII ÎN ELEMENTELE DIN BETON ARMAT

Betonul armat este rezultatul conlucrării a două materiale cu propr. diferite, pe
de o parte betonul care preia în bune condiţii eforturi de compresiune şi pe de altă parte
oţelul, sub denumirea de armătură, care poate prelua în bune condiţii ef. de întindere.
Asocierea bet. cu arm. este posibilă datorită aderenţei ce se realizează între bet. şi arm.
Se utilizează: - oţelurile rotunde, specifice bet. armat sau prec. (arm. flexibile),
- profile laminate sau sudate (armături rigide)
- diferite tipuri de fibre (de metal, de sticlă etc.).
Arm. destinată acestui scop, de a prelua in principal ef. de intindere din elem. de b.a.
se numeşte arm. longitudinală de rezistenţă. Sunt cazuri când arm. de rezistenţă se dispune
şi în zonele comprimate, de exemplu, la stâlpii de beton armat, sau în zona comprimată a
elementelor încovoiate, având ca scop sporirea capacităţii portante. De asemenea, în cazul
elementelor încovoiate există şi arm. înclinate, care se obţin prin ridicarea pe reazeme a
arm. longitudinale în vederea preluării ef. unitare principale de întindere.
La armarea plăcilor pe o direcţie, pe cealaltă dir. se dispune armătură de repartiţie.
În cazul stâlpilor, al grinzilor, al altor elemente liniare, transversal se dispun etrieri
pentru fixarea arm. longitudinale în poziţia lor din proiect, aceste bare având şi rol de
rezistenţă în preluarea eforturilor unitare principale de întindere. Etrierii şi fretele (armături
dispuse sub formă de spirală) îndeplinesc şi funcţia de armătură de confinare.
Armătura de montaj este întâlnită în cazul grinzilor din beton armat, dispusă cu
scopul de a fixa în carcase armăturile longitudinale şi transversale de rezistenţă.

3.2 PROPRIETĂŢILE OŢELURILOR FOLOSITE PENTRU ARMĂTURI

Oţelurile specifice folosite pentru arm. elem. din be. se prezintă sub formă de bare
laminate la cald sau sârme trase. În funcţie de proprietăţile lor fizico-mecanice, ele se
clasifică în oţeluri moi, oţeluri semi-dure şi oţeluri dure.

3.2.1 Oţeluri moi

Această categorie de oţeluri se caracterizează printr-un conţinut redus de carbon
(circa 0,2%). Pentru arm. bet. se foloseşte oţelul OB37, iniţialele indicând faptul că este un
oţel O pentru beton B. Cifra din denumirea oţelului indică rezist. de rupere a arm., în
daN/mm2. Particularităţile fizico-mecanice ale acestor oţeluri sunt puse în evidenţă de curba
caracteristică σ a − ε a (fig. 3.1) rezultată din încercări la tracţiune efectuate pe epruvete.
Curba caracteristica σ a − ε a , pentru oţelul OB37, pune în evidenţă:

1
 • limita de proporţionalitate σ p , caracterizată prin proporţionalitate între
deformaţiile specifice şi eforturile unitare şi reprezentată de porţiunea dreaptă OA din
diagramă; modulul de elasticitate este E a = tgϕ = 2,1 ⋅10 5 N / mm 2 ;
• limita de elasticitate σ e , caracterizată printr-o relaţie neliniară dintre σ a şi ε a pe
porţiunea dintre punctele A şi B de pe curbă;
• limita de curgere σ c , cu def. plastice (de curgere) sub efort ct. Lung. palierului de
curgere ε c ...ε 'c (CD) este de 1,5...2% şi scade odată cu creşterea conţinutului de C; pe
parcursul palierului de curgere are loc o restructurare a oţelului ce determină, apoi, zona de
consolidare DE;
• efortul unitar maxim σ max ;
• efortul unitar de rupere σ r ; deoarece raportarea forţei axiale de întindere se face
( )
la aria secţiunii iniţiale a barei πd 02 / 4 , porţiunea descendentă a curbei caracteristice este o
reprezentare convenţională σ r < σ max ; alungirea la rupere ε r este cuprinsă între 20 şi 30%.

Fig. 3.1 Diagrama caracteristică σ a − ε a pentru OB37

S-a dovedit experimental că la oţelurile tip OB, supuse unor def. la rece dincolo de
limita de curgere şi apoi păstrate neîncărcate o perioadă de timp, are loc un proces de
îmbătrânire naturală ce conduce la creşterea cu 10... 15% a rezist. la tracţiune. Oţelurile
astfel prelucrate poartă denumirea de oţeluri ecruisate. În figura 3.1 se prezintă procedeul
de ecruisare, care constă în întinderea barei dincolo de limita de curgere şi apoi descărcarea
din punctul G, pe porţiune GO ' înregistrându-se def. remanentă OO ' . Epruveta reîncărcată,
după un timp oarecare, are o nouă curbă caracteristică O ' GC ' D ' E ' F ' , remarcându-se o
evidentă mărire a rezistenţelor mecanice ale oţelului, însoţită de o reducere a def. de rupere.

3.2.2 Oţeluri semidure

Aceste oţeluri se caracterizează printr-un conţinut de C cuprins între 0,2 şi 0,4%,
precum şi cantităţi reduse de alte elemente de aliere, aşa cum sunt Si, Mn, Cr, Ni şi altele,
care fac ca limita de elasticitate să fie mai ridicată comparativ cu oţelurile moi. În această
categorie sunt cuprinse oţelurile PC, oţeluri cu profil periodic P, laminate la cald C (fig.
3.5). Curba caracteristică a acestor oţeluri are un palier de curgere mai scurt decât cel al
oţelurilor moi, iar alungirea la rupere este în jur de 15%.
2
 Oţelul PC52 are un palier de curgere foarte scurt, în timp ce oţelul PC60 nu are un
asemenea palier. În figura 3.2 se prezintă o comparaţie dintre curba caracteristică a oţelului
PC60 şi curbele caracteristice ale altor oţeluri.
Sârma trasă pentru beton armat cu suprafaţa netedă, STNB şi cea cu suprafaţa
profilată, STPB (fig. 3.5) se încadrează în categoria oţelurilor semidure. Sârma STNB
obţinută prin trefilare are o suprafaţă foarte netedă, ca urmare, conlucrarea cu betonul poate
fi realizată numai în cazul plaselor sudate prin puncte.

Fig. 3.2 Diagrame caracteristice σ a − ε a pentru diferite tipuri de oţel

3.2.3 Oţeluri dure
Conţinutul ridicat de carbon, ce depăşeşte 0,4%, împreună cu alte elemente de aliere
(Si, Mn, Cr, Mi etc.) caract. oţelurile dure şi conduce la o limită de elasticitate ft. ridicată.
La aceste oţeluri diagrama caracteristică nu mai prezintă paliere distincte de curgere, aşa
încât se foloseşte noţiunea de limită convenţională de curgere σ 0, 2 (fig. 3.3).
Diagrama caracteristică σ a − ε a se consideră o linie dreaptă până în punctul A, care
repr. limita de proporţionalitate (0,8σ 0, 2 ) . Punctul B repr. limita convenţională de curgere,
iar zona BC se consideră zonă de consolidare. Alungirea la rupere este mică, 5...6%. În
această categorie se încadrează oţelurile pentru bet. prec. SBP I şi SBP II.

Fig. 3.3 Diagrama caracteristică σ a − ε a pentru oţeluri dure

3.2.4 Procedee de ecruisare

Ecruisarea este un procedeu de îmbunătăţire a calităţii oţelurilor prin solicitarea lor
peste nivelul limitei de curgere şi apoi descărcarea lor până la efort nul. Calităţile dobândite
prin ecruisare se pierd la temperaturi peste 4000C.
Ecruisarea prin întindere se realizează practic prin întinderea armăturilor pe şantier
până dincolo de limita de curgere.
3
 Ecruisarea prin torsionare se realizează prin răsucirea barelor în jurul axei lor. Fibra
axială nu se deformează, ecruisarea fiind mai puternică spre exterior. Oţelul astfel prelucrat
se numeşte oţel torsadat sau TOR (fig. 3.5). În prezent aceste oţeluri nu se mai fabrică la noi
în ţară din cauza neomogenităţii secţiunii după prelucrare şi din cauza unei sudabilităţi
reduse.
Ecruisarea prin trefilare constă în tragerea forţată, la rece, prin filiere (orificii cu
diametrul mai mic) a sârmelor. Astfel se realizează sârmele trase din care se confecţionează
plasele sudate. Sârmele astfel realizate poartă denumirea de STNB şi STPB, adică sârmă
trasă ST, cu profil neted N sau profilat P pentru beton B.
Dacă trefilarea se aplică în combinaţie cu tratamente termice de încălzire izotermică
(patentare), rezultă sârme de înaltă rezistenţă utilizate ca armături pentru betonul
precomprimat. Acesta este un oţel dur, se fabrică până la diametre de 7 mm sub denumirea
de SBP, adică Sârmă pentru Betonul Precomprimat. În acest caz oţelul folosit conţine
carbon în proporţie de 0,6...0,9%, precum şi alte elemente de aliere.
Ecruisarea prin amprentare la rece se face prin trecerea barelor rotunde printr-un
sistem de valţuri cu came. Prin imprimarea amprentelor se produce ecruisarea şi se obţine
un oţel cu profil periodic, denumit SBPA (Sârmă pentru Betonul Precomprimat
Amprentată).

3.3 TIPURI DE ARMĂTURI PENTRU BETONUL ARMAT

3.3.1 Armătura flexibilă
Această categ. de arm. se caract. prin rigiditate redusă, cauzată de secţiuni transv.
foarte mici pentru lungimi uzuale mari. Se realiz. din bare independente, rotunde, netede sau
cu profil periodic, sau sub formă de plase şi carcase plane sudate. În procesul de execuţie
greutatea acestor armături este susţinută de cofraje.
Ca armături flexibile se folosesc următoarele tipuri de oţeluri:
• oţel laminat la cald, neted OB37 sau cu profil periodic PC52; PC60 - STAS
438/1-89;
• sârmă trasă pentru beton armat cu suprafaţa netedă STNB sau cu suprafaţa
profilată STPB - STAS 438/2-92;
• plase sudate uzinate - STAS 438/3-89.

3.3.2 Armătura rigidă

Fig. 3.4 Armătură rigidă din profile sau carcase sudate

Principala caracteristică a acestor armături o constituie rigiditatea ridicată în raport cu
lungimea lor, putând fi folosite ca elemente portante în cursul procesului de execuţie a

4
construcţiei, Se utilizează sub formă de profile independente şi carcase spaţiale sudate,
câteva posibilităţi de realizare fiind prezentate în figura 3.4.
Arm. rigidă se foloseşte în special la executarea clădirilor înalte cu schelet de
rezistenţă mixt oţel-bet.. Arm. rigidă sub formă de carcase spaţiale sudate se foloseşte şi la
construcţiile hidrotehnice masive.
Scheletele de armătură rigidă se calculează ca şi structuri metalice la acţiunea
sarcinilor care intervin în timpul procesului de execuţie, când susţin, de obicei, greutatea
cofrajului şi a betonului proaspăt. După întărirea bet., armătura rigidă conlucrează cu acesta.

3.4. PARTICULARITĂŢI ALE ARMĂTURILOR

Oţelul pentru beton OB37 se prezintă sub formă de bare netede şi este un oţel moale,
care se utilizează ca armătură constructivă şi mai puţin ca armătură de rezistenţă.
Oţelul cu profil periodic, de tip PC, caracterizat de o foarte bună aderenţă cu betonul,
se utilizează în principal ca armătură de rezistenţă. Din această categorie se utilizează două
sortimente, PC52 şi PC60. Profilarea este dată de două nervuri longitudinale diametral
opuse şi nervuri elicoidale situate la distanţe egale, înclinate la 55...650 faţă de nervurile
longitudinale. În cazul oţelului PC52, nervurile elicoidale sunt dispuse în aceeaşi direcţie pe
ambele jumătăţi ale profilului, iar în cazul oţelului PC60 în direcţii contrare (fig.3.5).

Fig.3.5 Tipuri de oţeluri pentru armături

Diametrul nominal al unei bare cu profil periodic este diametrul echivalent al unei
bare rotunde cu suprafaţa netedă, a cărei arie este egală cu aria efectivă a secţiunii barei cu
profil periodic.
Arm. flexibilă independentă din OB37 sau PC52 se poate îmbina prin suprapunere
sau prin sudură, spre deosebire de PC60 care necesită măsuri speciale pentru evitarea
fragilizării zonelor sudate.
Plasele sudate sunt elemente de armătură alcătuite din sârme cu diametrul cuprins
între 3 şi 10 mm, dispuse pe două direcţii perpendiculare şi fixate prin sudură în puncte (fig.
5
3.6). Plasele sudate sunt utilizate în special pentru armarea elementele din beton armat,
plane sau curbe, de tipul plăcilor.

Fig. 3.6 Parametrii plaselor sudate

Carcasele plane sudate se folosesc în mod obişnuit la armarea grinzilor prefabricate

din beton armat sau a elementelor din beton precomprimat (grinzi sau elemente de planşee
şi de acoperiş). Carcasele plane sudate se realizează din bare longitudinale de rezistenţă
având diametrul de cel puţin 12 mm şi din bare verticale cu diametrul de 6... 12 mm, care au
rolul etrierilor (fig. 3.7a), sau din bare longitudinale şi înclinate de rezistenţă (fig. 3.7b).

Fig. 3.7 Carcase plane sudate

Livrarea arm. pt. elem. din bet. armat se face în funcţie de tipul de arm. şi
dimensiunile secţ. transv. (tabelul 3.1) Lungimea de livrare a barelor cu diametrul cuprins
între 14...20 mm este de 10...18m, iar a barelor cu diametrul mai mare de 20 mm, este de 8...
18 m. Legăturile pot fi realizate din bare drepte sau din bare îndoite o dată sau de două ori.
În afara acestor lungimi de livrare, fabricile producătoare pot furniza bare de oţel-beton şi la
alte lungimi, în funcţie de necesităţi. Tabelul 3.1
Livrarea oţelului pentru armăturile betonului armat
Diametrul nominal
Tipul de oţel beton Modul de livrare
mm
6...12 în colaci
OB 37
12...28 în legături de bare drepte
PC52; PC60 6...40 în legături de bare drepte
STNB 3...10 în colaci; panouri de plase

Recepţia oţelurilor pentru armăturile betonului armat se realizează prin efectuarea

unor verificări asupra calităţii acestora. Astfel, se verifică dimensiunile secţiunii
transversale, calitate suprafeţei şi se efectuează încercări standardizate la tracţiune şi îndoire.

6
 4. BETONUL ARMAT

4.1 CONLUCRAREA DINTRE BETON ŞI ARMĂTURĂ

4.1.1 Natura aderenţei
Asocierea şi conlucrarea betonului cu armătura este necesară deoarece, în principal,
armătura are rolul de a prelua eforturile de întindere pe care betonul simplu nu are
capacitatea necesară de a le prelua, rezistenţa lui la întindere fiind foarte mică.
Conlucrarea dintre cele două materiale este posibilă deoarece la suprafaţa de contact
dintre acestea se realizează o legătură cunoscută sub numele de aderenţă, care ia naştere în
cursul procesului de întărire a betonului. Aderenţa împiedică lunecarea armăturii şi asigură
caracterul monolit al elementului de beton armat până la rupere. Chiar dacă betonul solicitat
la întindere fisurează şi armătura lunecă în beton pe o anumită porţiune în imediata
vecinătate a fisurii, conlucrarea dintre cele două materiale continuă să existe pe distanţa
dintre fisuri. Conlucrarea celor două materiale este favorizată de mărimile apropiate ale
coeficienţilor lor de dilatare termică.
Cauze ale aderentei::
• încleierea (adeziunea) pastei de ciment pe armătură;
• încleştarea (împănarea) betonului în neregularităţile de pe suprafaţa armăturii;
• frecarea dintre armătură şi beton în procesul smulgerii barei.
Încleierea reprezintă adeziunea gelurilor din pasta de ciment la suprafaţa
armăturii, care prin întărire, asigură conlucrarea celor două materiale. Aportul încleierii la
valoarea totală a efortului unitar de aderenţă este destul de mic, reprezentând, în medie,
circa 10% din efortul total. Efortul unitar de aderenţă datorită încleierii poate fi determinat
măsurând forţa necesară pentru dezlipirea unei probe de beton turnată pe o placă metalică
şlefuită (fig.4.1a). În cazul barelor netede, ponderea încleierii din eforul unitar total de
aderenţă este mai mare comparativ cu barele cu profil periodic.

Fig. 4.1 Cauzele aderenţei

Încleştarea betonului în neregularităţile de pe suprafaţa armăturilor reprezintă

factorul esenţial în explicarea fenomenului de aderenţă.
Barele cu suprafaţă netedă obţinute prin laminare au pe suprafaţa lor o serie de
neregularităţi variind între (40... 120)µ, neregularităţi inerente procesului de laminare, care
nu sunt însă evidente la o cercetare sumară cu ochiul liber. Pasta de ciment intră în aceste
7
neregularităţi, se întăreşte, iar la smulgerea barei din beton are loc o forfecare a pietrei de
ciment la nivelul neregularităţilor armăturii.
La barele cu profil periodic, la care există - prin laminare - nervuri transversale, de
ordinul milimetrilor, dispuse regulat, efectul încleştării este mult mai mare. La aceste arm.
în momentul smulgerii se creează un plan potenţial de forfecare la nivelul superior al
nervurilor transversale (fig. 4.1b). S-a constatat că efortul unitar de aderenţă datorită
încleştării poate să reprezinte până la 70% din efortul unitar total de aderenţă.

Frecarea dintre beton şi armătură; datorită contracţiei se produce o presiune

concentrică asupra armăturii ceea ce determină o frecare importantă la smulgerea barei
(fig.4.1c). Pe baza cercetărilor experimentale s-a ajuns la concluzia că efortul unitar de
aderenţă datorită frecării reprezintă 15% până la 20% din valoarea efortului unitar total de
aderenţă.

4.1.2 Determinarea efortului unitar de aderenţă

Cea mai simplă metodă pentru determinarea efortului unitar de aderenţă constă în
smulgerea unei bare de oţel dintr-o probă de beton, cubică sau cilindrică. Smulgerea se
poate face solicitând bara la întindere sau, mai rar, la compresiune, măsurând forţa care
trebuie aplicată la un capăt al barei pentru a o face să lunece în proba de beton (fig.4.2)

Fig. 4.2 Determinarea mărimii efortului unitar de aderenţă

Smulgerea barei din beton are aspecte diferite în funcţie de tipul armăturii, astfel, în
momentul distrugerii aderenţei bara netedă lunecă prin beton, manifestându-se numai o
frecare redusă. În cazul barelor cu profil periodic nu se produce cedarea în lungul planului
potenţial de forfecare, ci se formează fisuri interne ca în figura 4.3a, deoarece efortul unitar
principal σ b1 a depăşit rezistenţa la întindere a betonului R t . Aceste fisuri apar în jurul
armăturii şi au o înclinare de circa 600 faţă de axa longitudinală a barei. Def. dinţilor de
beton - formaţi ca urmare a fisurării interne - produce o creştere a presiunii generate de
contracţia betonului asupra armăturii. În plus, porţiunile detaşate din structura bet. la supraf.
de contact cu armătura produc un efect de împănare al armăturii în beton şi în consecinţă o
sporire a presiunilor exercitate asupra barei. Sporirea presiunilor asupra barei atrage după
sine creşterea frecării şi deci a aderenţei dintre beton şi armătură. Eforturile unitare inelare

8
produse de extragerea armăturii, tot ancorată în beton pe măsura creşterii forţei de smulgere,
cresc tot mai mult producând în final despicarea betonului printr-o fisură radială (fig. 4.3b).

Fig. 4.3 Modelul aderenţei dintre beton şi armătura cu profil periodic

În conformitate cu STAS 10107/0-90, efortul unitar de aderenţă τ a se poate lua în

considerare după cum urmează:
• τ a = 2,4 R t pentru bare cu profil periodic;
• τ a = 1,5 R t pentru bare netede;
• τ a = R t pt. bare netede, în pereţii rezerv. şi silozurilor executate în cofraje glisante.
Normele europene EC2 prevăd pentru det. ef. unitar de aderenţă următoarele relaţii:
• τ a = 0,36 R c pentru bare netede
• τ a = 2,25 R t pentru bare cu aderenţă ridicată.
În prezenţa unei presiuni transversale medii p med (N/mm2), perpendiculară pe planul
posibil de despicare, valorile de mai sus se multiplică cu coeficientul 1/(1 - 0,04/ p med ), dar
care nu va depăşi valoarea 1,4.

4.1.3 Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă

Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă transmise de la armătură la beton este
neuniformă în masa acestuia, atât în sens transversal, cât şi în sens longitudinal.
Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă în sens transversal armăturii este funcţie
de dist. de la armătură. La smulgerea unei bare de oţel din bet. acesta se deformează pe o
anumită porţiune, de rază r, denumită zonă de influenţă (fig. 4.4). Se constată că bet. este
puternic antrenat în deformaţii în vecinătatea imediată a armăturii şi că această deformaţie
scade odată cu creşterea distanţei; la o anumită depărtare de arm. bet. nu se mai deformează
oricare ar fi valoarea ef. unitar din arm. Experimental s-a constatat că mărimea zonei de
influenţă creşte cu mărirea diametrului armăturii şi scade la bet. de calitatea superioară.
După unii cercetători raza de acţiune ar fi r = (10... 15)d, alţii însă admit valori mai mici, r =
2,5d. Cunoaşterea zonei de influenţă este necesară pentru o poziţionare mai raţională a
armăturii în secţiunea transversală a elementului, atunci când acest lucru este posibil.
Dacă într-un element din beton se află mai multe armături, influenţa lor poate să se
suprapună prin intersectarea zonelor de influenţă.

9
 Cond. cele mai bune de transmitere a ef. de la arm. la bet. au loc atunci când zonele
de influenţă sunt tangente exterioare şi deci nu se suprapun; în cazurile curente, când
distanţa min. dintre arm. se ia ≥ d sau ≥ 25mm, se produce suprap. zonelor de influenţă.
Distribuţia eforturilor unitare de aderenţă în lungul armăturilor prezintă
importanţă atât pentru calculul forţei de aderenţă cât şi pentru calculul stării de fisurare a
elementelor din beton armat. Pentru o bară înglobată în beton, diagrama reală de distribuţie
a eforturilor unitare de aderenţă are forma din figura 4.5. Pentru cazurile practice s-au admis
diagrame simplificate, mai des folosite fiind diagrama dreptunghiulară şi cea triunghiulară.
Admiţând una din legile de variaţie a ef. unitar de aderenţă, se poate det. lungimea
minimă de ancorare a armăturii în beton din condiţia ca distrugerea aderenţei să se producă
simultan cu curgerea armăturii. În cazul distribuţiei dreptunghiulare cu τ a = τ a med , rezultă:
πd 2 dσ c
σ c = πdl a τ a med de unde: la =
4 4τ a med
Deoarece efortul unitar mediu de aderenţă σ a med este proporţional cu rezistenţa la
întindere a betonului R t , în STAS 10107/0-90 lungimea de ancorare l a se exprimă în funcţie
de raportul R a / R t conform relaţiei (13.5). Modul practic de ancorare în beton a barelor de
armătură este prezentat în detaliu la punctul 13.3.

r - raza de acţiune

Fig. 4.4 Repartiţia transversală a Fig. 4.5 Repartiţia longitudinală a

efortului unitar de aderenţă efortului unitar de aderenţă

4.1.4 Factorii care influenţează aderenţa

Calitatea betonului. Aderenţa creşte odată cu creşterea calităţii betonului, fiind legată
în mod direct de rezistenţa la întindere. Prin urmare toţi factorii care influenţează calitatea
betonului (dozajul şi natura mineralogică a cimentului, factorul A/C, compactitatea etc), şi
în special rezistenţa lui la întindere, vor influenţa şi mărimea efortului unitar de aderenţă.
Dozajul de ciment. Aderenţa se îmbunătăţeşte odată cu sporirea dozajului de
ciment, deoarece mărirea cantităţii pastei de ciment asigură o încleiere şi o încleştare mai
bună la suprafaţa de contact dintre cele două materiale.
Raportul apă-ciment Aderenţa scade odată cu creşterea raportului A/C, atât ca
urmare a reducerii compactităţii betonului cât şi ca urmare a formării unor pungi de apă sub

10
porţiunile orizontale ale barelor. În timp, apa din aceste pungi se evaporă, iar armătura nu
mai rămâne în contact intim cu betonul în zona respectivă.
Compactarea betonului. Utilizarea unor mijloace mecanice de punere în operă
influenţează favorabil rezistenţele betonului, deci şi aderenţa dintre beton şi armătură.
Poziţia armăturii în raport cu direcţia betonării. Armăturile aşezate orizontal, în
momentul turnării şi compactării betonului, prezintă o aderenţă mai slabă decât cele aşezate
vertical, deoarece tasarea betonului proaspăt provoacă pungi de apă şi aer sub armături
reducând suprafaţa de contact dintre armătură şi beton. De asemenea aderenţa dintre cele
două materiale mai depinde şi de tasarea betonului proaspăt. Influenţa tasării plastice a
betonului proaspăt este mai accentuată la barele aşezate la partea superioară a elementelor,
aderenţa acestor bare reducându-se până la 75% faţă de aceea a barelor de la partea
inferioară. Această reducere se datorează apariţiei unor fisuri longitudinale deasupra
armăturii (fig. 11.1g). Aceste bare sunt considerate, conform STAS 10107/0-90, ca
aflându-se în condiţii defavorabile de aderenţa (pct. 13.3.1.1).
Forma secţiunii transversale a armăturii. În condiţii similare de încercare efortul
unitar de aderenţă depinde de forma secţiunii şi de tipul armăturii. În condiţiile aceluiaşi
beton, pentru diferite tipuri de armături au fost stabilite, experimental, următoarele valori ale
efortului unitar de aderenţă (N/mm2):

Se poate constata că cea mai bună aderenţă o au barele cu secţiune circulară, formă
care se foloseşte cu preponderenţă la alcătuirea elementelor de beton armat. În cazul barelor
necirculare compactarea betonului poate fi necorespunzătoare, în colţurile profilurilor se
produc concentrări de eforturi care conduc la distrugeri locale şi în consecinţă aderenţa
scade.
Diametrul şi numărul barelor. În condiţii similare de experimentare, efortul unitar de
aderenţă scade atunci când diametrul d al armăturii creşte, aşa cum se poate constata din
diagrama obţinută experimental şi prezentată în figura 4.6a. Pentru asigurarea unei aderenţe
corespunzătoare, legat de necesitatea înglobării barelor într-un anumit volum minim de
beton, normele prescriu în funcţie de tipul elementului şi al armăturii distanţa minimă dintre
bare. Prevederile pentru stâlpi şi grinzi sunt prezentate la punctele 13.6.1, respectiv 13.7.1.
Grosimea stratului de acoperire cu beton. În funcţie de condiţiile de exploatare,
grosimea stratului de acoperire cu beton a armăturilor, pentru diferite elemente de
construcţii, este cuprinsă între 10...35 mm. Stratul de acoperire cu beton asigură în acelaşi
timp protecţia armăturii împotriva coroziunii, motiv pentru care în anumite condiţii
grosimea lui se majorează. Diminuarea stratului de acoperire cu beton conduce la scăderea
aderenţei deoarece presiunile radiale, exercitate prin contracţia betonului asupra armăturii
(fig. 4.1c), se reduc. Prevederile normelor referitoare la stratul de acoperire cu beton sunt
prezentate la punctul 13.2.

11
 Lungimea de înglobare a barei în beton. Testele experimentale au relevat că efortul
unitar de aderenţă scade odată cu creşterea lungimii de înglobare (fig. 4.6b). Aceste
rezultate sunt o confirmare a faptului că distribuţia efortului unitar de aderenţă în lungul
barei nu este uniformă.
Natura suprafeţei armăturilor. Pe baza rezultatelor experimentale s-a constatat că
barele cu profil periodic laminate la cald (PC) prezintă o aderenţă de 3...5 ori mai mare
decât cea a barelor cu suprafaţa netedă. Efectul ruginii incipiente şi neregularităţile
suprafeţei barei obţinute la laminare (ţunderul) joacă, la scară redusă, rolul profilelor barelor
laminate la cald. Barele ruginite a căror strat de rugină are tendinţă de exfoliere se curăţă cu
perii de sârmă rezultând o rugozitate mai pronunţată şi o aderenţă mai bună.
După activarea aderenţei, care are loc la o deplasare de 0,01 mm a capătului liber al barei,
efortul unitar de aderenţă creşte, valoarea lui maximă atingându-se la o deplasare de 0,25
mm în cazul barelor netede, respectiv 1 mm în cazul barelor cu profil periodic.
Armarea transversală. Ancorarea armăturii în beton şi în special a armăturii cu profil
periodic duce la tensiuni transversale în masa betonului (fig. 4.2b) datorită efectului de
împănare al neregularităţilor. La smulgerea unor bare cu profil periodic s-a observat apariţia
unor fisuri longitudinale şi despicarea epruvetelor în momentul smulgerii (fig. 4.3b).
Armătura transversală sub formă de fretă, etrieri sau plase sudate împiedică deformaţiile
transversale ale betonului, mărind forţa de aderenţă. Pe baza rezultatelor experimentale s-a
constatat că la armăturile cu profil periodic PC, freta sporeşte aderenţa de 3... 5 ori faţă de
ceea înregistrată în cazul elementelor nefretate, în timp ce la barele cu suprafaţa netedă acest
spor este de numai 50%.

Fig. 4.6 Variaţia efortului unitar de aderenţă în funcţie de

diametrul barei şi de lungimea de înglobare

Modul de solicitare. Aderenţa dintre beton şi armătură se diminuează în cazul când

solicitările nu au un caracter static. În cazul elementelor structurilor antiseismice sau a celor
supuse la oboseală, aderenţa dintre beton şi armătură se poate diminua cu până la 25%,
datorită condiţiilor severe de solicitare (13.3.1.1).
Modul de păstrare. Diferenţa dintre eforturile unitare de aderenţă la păstrarea în
mediu umed sau uscat este sensibilă numai la betoane de vârstă mai mare, când probele
păstrate în mediu umed prezintă o aderenţă cu (10...15)% mai mare decât cele păstrate în
mediu uscat. Dacă imediat după turnare survine un îngheţ, aderenţa dintre beton şi armătură
scade foarte mult. Experimental, la betoanele îngheţate s-au înregistrat rezistenţe la aderenţă
mult diminuate faţă de cele întărite normal.

12
 CURS nr. 6

4.2 STADIILE DE LUCRU ALE ELEMENTELOR DIN BETON ARMAT SUB

ACŢIUNEA ÎNCĂRCĂRILOR EXTERIOARE
Betonul şi armătura au proprietăţi fizico-mecanice diferite, puse în evidenţă de curbele caracteristice ale
celor două materiale. Spre deosebire de armătură, betonul se caracterizează şi prin variaţia în timp a
proprietăţilor sale fizico-mecanice. Sub efectul încărcărilor exterioare betonul armat are un comportament ce nu
coincide cu acela al betonului sau al armăturii.
Sub acţiunea încărcărilor exterioare, monoton crescătoare, în elementele din beton armat se produc
modificări cantitative, ale eforturilor şi calitative, ale comportării materialelor, ceea ce permite delimitarea
stadiilor de lucru. Modificările calitative sunt puse în evidenţă prin trecerea de la un comportament elastic la
unul plastic sau de rupere.
Comportarea elementelor din beton armat este influenţată şi de natura eforturilor secţionale - forţă axială
de compresiune/întindere, moment încovoietor, forţă tăietoare, moment de torsiune - precum şi de interacţiunea
acestor eforturi. În cazul interacţiunii forţei axiale şi momentului încovoietor se pot distinge următoarele situaţii:
• axa neutră în secţiune → încovoiere, cazul I de compresiune, sau întindere excentrică cu excentricitate
mare;
• axa neutră în afara secţiunii → cazul II de compresiune, sau întindere excentrică cu excentricitate
mică.
De asemenea, comportarea elementelor din beton armat este influenţată şi de cantitatea de armătură
dispusă în element, exprimată prin procentul de armare p=100A a /A b . Din acest punct de vedere există:
• betonul simplu cu armătură de siguranţă, folosit cu precădere în construcţii hidrotehnice masive etc;
• bet.slab armat, realizat cu procente de arm. reduse pt.cţii hidrotehnice masive etc;
• bet. armat, realizat cu procente mici şi mijlocii de armare (p≅0,1...2,5; 3,0%); folosit cu precădere în
domeniul construcţiilor civile, industriale şi al podurilor;
• betonul supraarmat, realizat cu procente mari de armare (p > 2,5; 3,0%); este o soluţie
necorespunzătoare din cauza folosirii neeficiente a armăturii.
Sub efectul încărcărilor statice - de scurtă durată, monoton crescătoare - se evidenţiază trei stadii
principale de lucru: stadiul I elastic; stadiul II elastico-plastic şi stadiul III plastic, care este stadiul de rupere.

4.2.1 Descrierea stadiilor de lucru

4.2.1.1 Stadiile de lucru ale elementelor cu axa neutră în secţiune
Pentru exemplificarea stadiilor de lucru s-a ales o grindă din beton armat, simplu rezemată, cu secţiune
dreptunghiulară simplu armată, se urmăreşte zona dintre forţele concentrate, zonă supusă la încovoiere pură (fig.
4.7a).
Stadiul I (fig. 4.7b) corespunde situaţiei când încărcările exterioare sunt mici. În aceste condiţii,
întreaga secţiune transversală din beton armat este activă şi se comportă ca un material perfect elastic. Ef.
unitare în bet. şi arm. sunt proporţionale cu deformaţiile specifice. Axa neutră este situată sub axa mediană,
pentru că aria de armătură A a deplasează în jos centrul de greutate al secţiunii neomogene. Rigiditatea la
încovoiere a secţiunii este maximă (fig. 4.8).
Stadiul I este un stadiu stabil şi reprezintă stadiul de exploatare (de lucru) al elem. din beton slab armat,
folosit la elemente la care nu se admite apariţia fisurilor în betonul întins.
Pe măsura sporirii încărcării exterioare, deformaţia specifică din fibra de beton cea mai întinsă tinde
spre deformaţia specifică ultimă ε tu , iar eforturile unitare de întindere tind spre rezistenţa la întindere R t .
Această stare de eforturi şi deformaţii specifice în betonul zonei întinse reprezintă limita stadiului I. La limita
stadiului I (fig. 4.7c) nu mai există proporţionalitate între deformaţiile specifice şi eforturile unitare, betonul
întins fiind puternic plasticizat. Plasticizarea zonei întinse pune în evidenţă prima modificare calitativă în
comportamentul betonului întins.

1
 La limita stadiului I se produce o modificare a rigidităţii elementului (fig. 4.8), iar axa neutră are
tendinţa de urcare, rămânând însă sub axa mediană a secţiunii. Efortul unitar în armătura întinsă, la limita
stadiului I, are valoarea:
0,1...0,15
σ a = ε a E a ≅ ε tu E a = 210000 = 21...31,5 N / mm 2 << σ c
1000
rezultând că ea nu este folosită în mod eficient.

Fig. 4.7 Stadiile de lucru ale unui element din beton armat, supus la încovoiere

Limita stadiului I este o stare instabilă, pentru că, la o uşoară creştere a încărcărilor, momentul
încovoietor exterior M depăşeşte valoarea momentului încovoietor de fisurare M f , fisurarea betonului întins
pune în lumină a doua modificare calitativă în comportamentul elementului, care trece astfel în stadiul II.
Stadiul II (fig. 4.7d) corespunde unui nivel de solicitare produs de încărcările de exploatare, motiv
pentru care se consideră că este stadiul de exploatare pentru majoritatea elementelor din beton armat. În acest
stadiu betonul întins este fisurat, deoarece s-a depăşit rezistenţa lui la întindere. După fisurare, eforturile unitare
în betonul comprimat şi armătura întinsă cresc brusc. Rigiditatea secţiunii este mai mică decât în stadiul I ca o
consecinţă a fisurării secţiunii (fig. 4.8). Axa neutră se deplasează în sus, deasupra axei mediane a secţiunii. În
secţiunea fisurată, imediat sub axa neutră, există o zonă de beton întins şi nefisurat, dar cu extindere mică şi de
aceea, în mod curent, se neglijează. Betonul întins dintre fisuri participă, în ansamblul elementului, la preluarea
eforturilor (fig. 4.9).
Betonul zonei comprimate se comportă elastic, diagrama de eforturi unitare având o variaţie liniară.
Armătura întinsă are, de asemenea, un comportament elastic. Eforturile unitare în beton şi armătură au în
principiu următoarele valori:
σ b ≤ R 0 ≅ 0,5R c
σ a ≅ (0,7...0,8)σ c
Stadiul II, fisurat, cu comportament presupus perfect elastic sub acţiunea eforturilor secţionale
corespunzătoare NE, ME (precum şi QE), constituie baza calculului la stările limită ale exploatării normale şi la
starea limită de oboseală, secţiunea activă fiind formată din betonul comprimat şi armătura întinsă (eventual şi
cea comprimată, dacă aceasta există).
Sporirea încărcărilor conduce la creşterea deformaţiilor specifice şi a eforturilor unitare, în final
ajungându-se la limita stadiului II, când unul din cele două materiale, sau eventual amândouă îşi ating
deformaţiile specifice ultime şi rezistenţele respective. În acest mod se pune în evidenţă cea de a treia

2
modificare calitativă în comportamentul elementului din beton armat. Limita stadiului II este începutul
procesului de rupere.
Începutul procesului de rupere este condiţionat de cantitatea de armătură exprimată prin procentul de
armare. La elementele din beton armat, realizate cu procente de armare mici şi mijlocii, atingerea limitei
stadiului II se produce prin intrarea armăturii întinse în curgere şi începutul plasticizării betonului comprimat,
fenomen pus în evidentă prin curbarea continuă a diagramei de eforturi unitare de compresiune, dar fără a se
epuiza capacitatea portantă a acestuia (fig. 4.7e). În timp ce armătura întinsă curge sub încărcare practic
constantă, se produce rotaţia secţiunii şi în consecinţă creşterea eforturilor unitare în betonul comprimat.
Deoarece se produce o rotaţie a secţiunii transversale, fără creşterea încărcării, în secţiunea respectivă se
consideră că s-a format o articulaţie plastică. Acest tip de articulaţie este caracterizat prin prezenţa unui moment
încovoietor constant M p , denumit moment încovoietor de plasticizare. În ansamblul său, stadiul II este
caracterizat printr-un comportament elastico-plastic.
Stadiul III este stadiul de rupere, când sub efectul momentului încovoietor de rupere M r ambele
materiale şi-au epuizat capacitatea portantă: armătura întinsă continuă să curgă, iar betonul comprimat s-a
zdrobit (fig. 4.7f). Axa neutră este situată cel mai sus posibil, iar rigiditatea la încovoiere a secţiunii este minimă
(fig. 4.8).
În cazul betonului supraarmat, al betonului slab armat şi al betonului simplu cu armătură de siguranţă,
procesul de rupere diferă faţă de ruperea betonului armat. Astfel, în cazul betonului supraarmat ruperea începe
la limita stadiului II prin plasticizarea betonului comprimat, fenomen care continuă până la zdrobirea betonului,
fără ca armătura întinsă să-şi epuizeze capacitatea de rezistenţă (σ a < σ c ) , din acest motiv ruperea are un
caracter casant. Această variantă de armare este o soluţie neeconomică, deoarece armătura nu este folosită la
capacitate maximă.
În cazul betonului slab armat, ruperea începe la limita stadiului II prin intrarea armăturii întinse în
curgere, fiind chiar posibilă depăşirea acestei limite (σ c < σ a < σ r ) . Ruperea se produce prin zdrobirea
betonului comprimat sau prin deformaţii excesive, fără ca betonul să-şi atingă rezistenţa la compresiune.
În cazul elementelor de beton simplu cu armătură de siguranţă efortul unitar din armătura întinsă
parcurge rapid palierul de curgere şi porţiunea de consolidare, ajungând la limita de rupere σ r . În acest caz,
armătura are rolul de a reduce în oarecare măsură fragilitatea betonului simplu, ruperea elemenului în stadiul III
fiind casantă.
Asupra modului de comportare a elementelor din beton armat cu procente de armare mijlocii (p =
0,3...3,0%), supuse la moment încovoietor şi forţă axială, având axa neutră în secţiune, se fac următoarele
aprecieri cu caracter general:
• pe măsura creşterii încărcării se disting două momente importante - fisurarea şi formarea articulaţiei
plastice;

Fig. 4.8 Evoluţia rigidităţii elementelor din beton armat

• rigiditatea elementului se reduce o dată cu creşterea încărcării, fenomen redat de diagrama moment
încovoietor-sagsata din figura 4.8, diagramă obţinută prin analiza pe calculator a comportării
elementului reprezentat în aceeaşi figură;

3
 • ruperea elementelor din beton armat cu procente de armare obişnuite începe la limita stadiului
II, prin curgerea armăturii întinse şi se termină în stadiul III, prin zdrobirea betonului
comprimat; acest mod de cedare are un caracter ductil datorită deformaţiilor plastice mari
produse înainte de rupere;
• în lungul unui element se pot întâlni toate stadiile de lucru, în funcţie de solicitarea acestuia; se poate
constata că elementul lucrează ca un arc de beton cu tirant de oţel (fig. 4.9);
• în structurile static nedeterminate apariţia unei articulaţii plastice nu înseamnă ruperea structurii, ci
numai reducerea gradului de nedeterminare statică şi redistribuirea eforturilor secţionale către alte
zone mai puţin solicitate.

Fig. 4.9 Element încovoiat din beton armat

4.2.1.2 Stadiile de lucru ale elementelor cu axa neutră în afara secţiunii

Elemente supuse la întindere
Forţa de întindere se află între armături, datorită valorii reduse a momentului încovoietor. Starea de
eforturi unitare este asemănătoare cu cea din zona întinsă a unui element încovoiat, de aceea se remarcă aceleaşi
stadii de lucru ca şi în cazul elementelor cu axa neutră în secţiune. Singura deosebire constă în faptul că limita
stadiului II coincide cu stadiul III, deoarece începutul curgerii armăturii înseamnă în acelaş timp epuizarea
capacităţii portante a elementului; secţiunea activă este dată de aria armăturilor întinse, betonul fiind total fisurat
şi scos din lucru.
Elemente supuse la compresiune
Stadiul I corespunde sarcinilor de exploatare când efortul unitar în beton nu depăşeşte rezistenţa la
microfisurare R o , deformaţiile betonului fiind elastice. Eforturile unitare în beton şi în armătură sunt
proporţionale cu deformaţiile specifice.
Stadiul II se atinge atunci când efortul unitar depăşeşte valoarea rezistenţei la microfisurare R o (pct.
2.2.1 - fig. 2.4).
Creşterea eforturilor unitare în beton determină trecerea în stadiul III de rupere, atunci când se produce
zdrobirea betonului comprimat. Armătura atinge limita de curgere înainte sau simultan cu zdrobirea betonului
comprimat, astfel încât în momentul ruperii elementului ambele materiale şi-au epuizat capacitatea portantă. În
momentul zdrobirii betonului comprimat, armătura poate flamba spre exteriorul elementului, datorită decojirii
stratului de acoperire cu beton.

4.2.2 Analiza stării de tensiune în diferitele stadii de lucru

4.2.2.1 Determinarea eforturilor unitare în stadiul I
Stadiul I al elementelor din beton armat, caracterizat de valori mici ale deformaţiilor specifice şi
eforturilor unitare, este o fază tranzitorie, deoarece sub încărcările de exploatare betonul întins este fisurat. Din
acest motiv, eforturile unitare în stadiul I nu prezintă interes pentru nici o stare limită. Dacă totuşi se doreşte
calculul eforturilor unitare în beton şi armătură, acest lucru se poate realiza pe baza principiilor prevăzute de

4
metoda rezistenţelor admisibile, prin înlocuirea secţiunii reale neomogene cu o secţiune de calcul omogenă
(pct.5.2 - fig. 5.1).
4.2.2.2 Calculul capacităţii portante la fisurare, la limita stadiului I
Calculul capacităţii portante la fisurare în secţiuni normale, se face pe baza diagramei de deformaţii
specifice şi de eforturi unitare din figura 4.10. Se admit următoarele ipoteze:
• capacitatea portantă la fisurare a secţiunii de beton armat se obţine prin adunarea aportului armăturii
la capacitatea portantă a secţiunii de beton simplu, determinată conform capitolului 15.
• pentru elementele cu axa neutră în secţiune, se neglijează influenţa armăturii asupra poziţiei axei
neutre, această ipoteză bazându-se pe rezultate teoretice şi experimentale;
Elemente întinse centric
Având în vedere cele de mai sus, capacitatea portantă la fisurare a elementelor întinse centric este:
N cap f = N bf + N af = A b R t + A a tot σ a
unde:
σ a = ε a E a este efortul unitar în armătura întinsă;
σ a - deformaţia specifică în armătura întinsă, care se obţine plecând de la egalitatea deformaţiilor
specifice ε a = ε tu ;
ε tu = 2R t / E b - deformaţia specifică ultimă la întindere (cap. 15), sau ε tu = 0,10/ 00 (cap. 5.), în
consecinţă efortul unitar în armătură este: σ a = 2nR t sau σ a = 0,0001⋅210000 ≅ 20 N/mm2
În aceste condiţii relaţia capacităţii portante la fisurare este:
N cap f = A b R t + 2nR t A a tot = A b R t + 20A a tot
Elemente încovoiate
Având în vedere cele de mai sus, capacitatea portantă la fisurare a elementelor încovoiate este:
M cap f = M bf + M af (4.1)
unde:
M bf = c pl W f R t este capacitatea portantă a secţiunii din beton simplu (cap. 15)
M af = A a σ a (h 0 − x + y Nbc ) - aportul armăturii întinse la capacitatea portantă la fisurare a secţiunii
din beton armat;

Fig. 4.10 Ipoteze pentru calculul capacităţii portante la fîsurare

W f - modulul de rezistenţă la fisurare (cap.15);

c pl - coeficient ce ţine cont de plasticizarea parţială a betonului întins (cap.15);
σ a = ε a E a - efortul unitar în armătura întinsă;
ε a - deformaţia specifică în armătura întinsă; se obţine plecând de la ipoteza secţiunilor plane:
h0 − x 2R t 2R t
ε a = ε tu ≅ ε tu ; cu ε tu = rezultă: σ a = ε a E a ≅ E a = 2nR t
h−x Eb Eb
n = E a /E b - coeficientul de echivalenţă al armăturii;
y Nbc = I bc / S bc - poziţia rezultantei eforturilor unitare de compresiune, în raport cu axa neutră;
5
 I bc , S bc -momentul de inerţie, respectiv momentul static al zonei comprimate de beton, în raport cu axa
neutră.
Elemente solicitate excentric
Având în vedere cea de a doua ipoteză simplificatoare, este necesar a se cunoaşte capacitatea portantă a
secţiunii de beton simplu solicitată excentric, pentru ca la aceasta să se adune aportul armăturii. Capacitatea
portantă a secţiunii din beton simplu solicitată excentric, cu axa neutră situată în secţiune (cap. 15), se obţine
utilizând modulul de rezistenţă la fisurare W f , cu condiţia ca ecuaţia de momente să fie scrisă în raport cu
punctul K, situat în vârful sâmburelui central corespunzător fibrei întinse (fig. 4.10). În aceste condiţii, ecuaţia
de momente pentru secţiunea simplu armată este:
M  Nrs − c pl Wf R t − A a σ a (h 0 − y bs + rs ) = 0 (4.2)
Capacitatea portantă poate fi exprimată ca moment încovoietor:
M cap f = c pl Wf R t + A a σ a (h 0 − y bs + rs )  Nrs (4.2)
sau ca forţă axială:
[ ]
N cap f = ± M  c pl Wf R t  A a σ a (h 0 − y bs + rs ) / rs
În relaţiile de mai sus, semnul superior corespunde unei forţe axiale de compresiune.
Particularizarea 4.1 Momentul încovoietor capabil la fisurare pentru secţiunea dreptunghiulară
Pentru secţiunea dreptunghiulară W f = c pl W e = 0,29bh2 (conf. cap. 15).
În cazul elementelor încovoiate intervin următoarele particularizări:
I bc = bx3/3; S bc =bx2/2; x = h/2; y Nbc =2x/3;
Valoarea -x + y Nbc devine - x + 2x/3 = -x / 3 = − h/6, astfel încât relaţia (4.1) se pune sub forma de mai
jos:
M cap f = 0,29c pl bh 2 R t + 2nR t A a (h 0 − h / 6 ) (4.1a)
În cazul elementelor solicitate excentric intervine particularizarea: -y bs + r s =− h/2 + h/6 =−h/3> astfel
încât relaţia (4.2) devine:
M cap f = 0,29c pl bh 2 R t + 2nR t A a (h 0 - h/3) ± Nrs (4.2a)
Relaţiile (4.1a) şi (4.2a) se pot înlocui cu relaţii mai simple, plecând de la relaţiile (4.1) şi (4.2) şi având
în vedere că:
ε tu = 0,10/ 00 (cap.5) deci σ a = ε a E a ≅ ε tu E a ≅ 20 N / mm 2
h 0 − h / 6 = (0,95 − 0,166 ) h = 0,783 h
h 0 ≅ 0,95h deci 
h 0 − h / 3 = (0,95 − 0,333) h = 0,617 h
rezultând în final:
pentru încovoiere: M cap f ≅ 0,29c pl bh R l + 16A a h
2
- (4.1b)

pentru solicitări excentrice: M cap f = 0,29c pl bh R l + 12A a h ± Nrs

2
- (4.2b)
Secţiunea (monosimetrică sau dreptunghiulară) nu fisurează dacă:
M ≤ M cap f
Momentul încovoietor exterior se va corecta prin luarea în considerare a efectului excentricităţii
adiţionale (cap. 6) şi a influenţelor de ordinul II (pct. 6.4).

4.2.2.3 Determinarea eforturilor unitare în stadiul II de exploatare

Calculul eforturilor unitare normale în beton şi armături se face admiţând următoarele ipoteze:
• secţiunile plane înainte de deformare rămân plane şi după deformare;
• se neglijează contribuţia betonului întins dintre fisuri la preluarea eforturilor de întindere;
• pentru betonul comprimat şi armături, relaţiile între eforturile unitare şi deformaţiile specifice sunt
liniare (reprezentând deci un comportament perfect elastic).

6
 Pentru a ţine cont de efectul curgerii lente şi al eventualelor deformaţii plastice (neluate în considerare
ca urmare a celei de a treia ipoteze) asupra deformaţiilor specifice şi deci asupra eforturilor unitare, modulul de
elasticitate se introduce în calcule cu o valoare corectată, denumită modul de deformaţie. În cazul elementelor
care prezintă zonă comprimată de beton, modulul de deformaţie se ia în considerare cu valorile de mai jos:
0,8
E 'b = −
E b pentru betoane cu agregate obişnuite
1 + 0,5ν ϕ
0,9
E 'b = −
E b pentru betoane cu agregate uşoare
1 + 0,75ν ϕ
în care:
( )
ν este raportul dintre momentul încovoietor din încărcările de exploatare de lungă durată M ld şi cel
E

din încărcările de exploatare totale (ME);

−
ϕ - valoarea maximă de calcul a caracteristicii deformaţiei în timp a betonului (pct.5.4.3.2).
Pentru calculul eforturilor unitare în stadiul II de exploatare, secţiunea neomogenă de beton armat se
înlocuieşte cu o secţiune omogenă de beton, în care ariile de armătură se înlocuiesc cu arii echivalente de beton.
Această echivalare se face prin multiplicarea ariilor de armătură cu coeficientul de echivalenţă n e , care se adoptă
după cum urmează:
n e = E a / E 'b - pentru cazuri curente;
n e = E a / ψE 'b - pentru un calcul detailat, când prin intermediul coeficientului ψ (cap.12) se ţine cont
şi de aportul betonului întins dintre fisuri.
Determinarea eforturilor unitare normale
a. Elemente cu axa neutră situată în secţiune
În această categorie sunt cuprinse elementele supuse la încovoiere, cazul I de compresiune şi întindere
excentrică cu excentricitate mare (forţa axială situată în afara secţiunii), în aceste cazuri existând o zonă
comprimată de beton.
Relaţiile de calcul se obţin plecând de la starea de eforturi din figura 4.11, implicând un sistem de patru
ecuaţii cu patru necunoscute: σ b ; σ a ; σ a şi x. Sistemul se compune din două ecuaţii de echilibru static (ΣN = 0;
'

ΣM = 0) şi două ecuaţii ce decurg din ipoteza secţiunilor plane, ecuaţii scrise pentru deformaţiile specifice ale
celor două armături A a şi A a .
'

Rezultanta eforturilor unitare de compresiune din beton este:

x σb x σb
N b = ∫ σ by b y d y = ∫ b y y d y = S b net
0 x 0 x
( )
cu S b net = S bc − A a x − a - momentul static al ariei nete comprimate; S bc - momentul ariei
' '

comprimate brute A bc în raport cu axa neutră.

Poziţia rezultantei N b faţă de axa neutră este:

Fig. 4.11 Secţiune solicitată excentric, cu zonă comprimată de beton, în stadiul II

7
 x σb x
∫ σ by b y y d y ∫ byy d y I
2
x 0
=0 = =
b net
y Nb
Nb σb S b net
S b net
x
(
cu I b net = I bc − A 'a x − a ' )2
- momentul de inerţie al ariei nete comprimate; I bc - momentul de inerţie al ariei
comprimate brute A bc în raport cu axa neutră.
Braţul de pârghie dintre N a şi N b este:
z = h 0 - x + y Nb (4.3)
Ecuaţia de proiecţii este:
N E + N a − N b − N 'a = 0
care se poate pune sub forma:
σb
NE = S b net − A a σ a + A 'a σ 'a (4.4)
x
Ecuaţia de momente în raport cu centrul de greutate al armăturii întinse este:
M E + N E (y G − a ) − N b z − N 'a h a = 0
care se poate pune şi sub forma:
σb
ME = S b net z + A 'a σ 'a h a − N E (y G - a) (4.5)
x
Ecuaţiile de compatibilitate pentru deformaţiile celor două armături sunt:
pentru armătura A a : '
pentru armătura A a :
εa h 0 − x
= ε 'a x − a '
εb x =
εb x
h0 − x σ σ h −x
εa = εb ⇒ a = b 0 x − a' σ' σ x − a'
x Ea Eb x ε 'a = ε b ⇒ a = b
x Ea Eb x
rezultând în final:
x − a'
σ = n eσb
'
a (4.6)
x
h −x
σa = n eσb 0 (4.7)
x
Sistemul format de ecuaţiile (4.4...4.7) este un sistem neliniar, a cărui rezolvare directă este dificilă;
pentru rezolvare se procedează în felul următor: expresiile σ a şi σ a , date de relaţiile (4.6) şi (4.7) se înlocuiesc
'

în ecuaţia de proiecţii (4.4), care ia forma:

xN E
σb =
S b net (
− n e A a (h 0 − x ) + n e A 'a x − a ' ) (4.4a)

Rezolvarea stării de tensiune se face prin încercări:

• se alege x
• se calculează σ b cu relaţia (4.4a)
• se calculează eforturile unitare σ a şi σ a cu relaţiile (4.6) şi (4.7)
'

• se verifică satisfacerea relaţiei (4.5)

Particularizarea 4.2 Calculul eforturilor unitare normale pentru o secţiune monosimetrică, dublu
armată, supusă la încovoiere
8
 Ecuaţia (4.4a) devine:
( )
S b net + n e A 'a x − a ' = n e A a (h 0 − x ) (4.4b)

dar având în vedere că S b net = S bc - n e A a (x - a ) , relaţia de mai sus se scrie sub forma:
' '

( )
S bc + (n e − 1) n e A 'a x − a ' = A a (h 0 − x ) (4.4c)
reprezentând ecuaţia de momente statice, în raport cu axa neutră, folosită în vederea stabilirii înălţimii zonei
comprimate.
Având în vedere relaţia (4.3) pentru braţul de pârghie z şi relaţia (4.7) pentru σ a , ecuaţia de momente
'

(4.5) devine:
σb  I b net  x − a'
ME = S b net  h 0 − x +  + A 'a n e σ b (h 0 - a ' ) =
x  S b net  x
(4.5a)
σ
[ ( )(
= b I b net + n e A 'a x − a ' h 0 − a ' + S b net (h 0 - x)
x
) ]
Din ecuţia (4.4b) se obţine S b net = n e A a (h 0 - x) - n e A a (x - a ) , care se înlocuieşte în (4.5a)
' '

rezultând:

ME =
σb
x
[ ( )( ) (
I b net + n e A 'a x − a ' h 0 − a ' + n e A a (h 0 - x) 2 − n e A 'a x − a ' (h 0 − x ) ) ]
respectiv:

ME =
σb
x
[
I b net + n e A a (h 0 - x) 2 + n e A 'a x − a ' ( )]
2
(4.5b)

Se constată că termenul dintre parantezele drepte reprezintă momentul de inerţie al secţiunii omogene în
stadiul II fisurat:
I bi = I b net + n e A a (h 0 − x ) + n e A 'a x − a ' ,
2
( )
2

dar având în vedere că I b net = I bc − n e A a x − a

'
( ) , relaţia de mai sus se scrie sub forma:
' 2

I bi = I bc + n e A a (h 0 − x ) + (n e − 1)A 'a x − a '

2
( )
2
(4.8)
obţinută neglijând momentul de inerţie al armăturilor în raport cu axa proprie.
În aceste condiţii, efortul unitar în betonul comprimat rezultă din relaţia (4.5), care se pune sub forma:
ME
σb = x (4.9)
I bi
în timp ce eforturile unitare în armături se calculează cu relaţiile (4.6) şi (4.7); poziţia axei neutre se obţine din
relaţia (4.4c).
Particularizarea 4.3 Calculul eforturilor unitare normale pentru o secţiune dreptunghiulară dublu
armată supusă la încovoiere
Momentul de inerţie al zonei comprimate (de formă dreptunghiulară) şi momentul static al aceleiaşi
suprafeţe, ambele în raport cu axa neutră, sunt:
I bc = bx 3 /3 , respectiv S bc = 0,5bx 2
Poziţia axei neutre se obţine din (4.4b) care devine:
0,5bx 2 + (n e - 1)A 'a (x - a ' ) = n e A a (h 0 − x ) (4.10)
Eforturile unitare se calculează cu relaţiile (4.9), (4.6) şi (4.7).

b. Elemente cu secţiunea transversală complet fisurată

Calculul eforturilor unitare normale în secţiunile fisurate în întregime (cu e 0 = M / N < h a ) se
E E

determină pe baza stării de eforturi din figura 4.12.

9
 Problema constă în descompunerea forţei NE în două componente paralele cu forţa excentrică. Acesta
descompunere se obţine din condiţia de echilibru a momentelor în raport cu cele două armături.
Condiţiile de echilibru pentru cele două armături sunt:
pentru armătura A a : pentru armătura A :
'

( )
M E + N E x 'G − a ' − A a σ a h a = 0 sau
a

M − N (x G − a ) − A 'a σ 'a h a = 0
E E
E
(
N x − a + e0 − A a σa h a = 0
'
G
'
) ( )
N E x 'G − a − e 0 − A 'a σ 'a h a = 0
din care rezultă:

σa =
N x − a + e0
E
(
; σa =
'
'
G
'
)
N E (x G − a − e 0 )
; (4.11 a,b)
Aa ha A 'a h a
Verificarea calculelor presupune satisfacerea relaţiei N - A a σ a - A a σ a = 0
E ' '

Fig. 4.12 Secţiune fisurată în întregime în stadiul II

Particularizarea 4.4 Calculul eforturilor unitare normale pentru o secţiune dreptunghiulară complet
fisurată
Având în vedere că x G = x G = h/2 , respectiv x G - a = x G - a = h a /2 relaţiile (4.11a) şi (4.11b)
' ' '

devin:
N E (h a / 2 + e 0 ) N E (h a / 2 − e 0 )
σa = ; σa =
'
; (4.11c, d)
Aa ha A 'a h a
Determinarea eforturilor unitare tangenţiale
Efortul unitar tangenţial τ b se calculează cu relaţia lui Juravski:
Q E Si
τb = , unde:
bI i
QE este forţa tăietoare din încărcările de exploatare; pentru elementele cu înălţime variabilă este
necesară o corecţie care să ţină cont de aceasta variabilitate;
S bi - momentul static al porţiunii situate deasupra fibrei în care se determină τ b , faţă de axa ce trece
prin centrul de greutate al secţiunii omogene A i ;
I bi - momentul de inerţie al secţiunii omogene.
Calculul practic al efortului unitar tangenţial maxim, la nivelul axei neutre, τ b max = τ 0 ocoleşte relaţia
de mai sus şi se face pe baza stării de eforturi din figura 4.13, presupunând o grindă cu secţiune variabilă.
Condiţia de echilibru pentru betonul comprimat este:
dN b = dL n cos β1 ; deoarece β1 < β , rezultă dN b ≅ dL n
unde dL n = τ 0 bdx este lunecarea în planul axei neutre, pentru lungimea diferenţială dx.
În acest fel rezultă:
1 d Nb
d N b = τ 0 b d x , respectiv τ0 = (4.12)
b dx
10
 Având în vedere relaţia N b = ME/z, precum şi faptul că atât ME, cât şi z sunt variabile în lungul grinzii
(adică sunt funcţii de variabila x), rezultă:
d ME dz ME
z − ME QE − tg β
d Nb dx dx z
= =
dx z2 z
În aceste condiţii, relaţia (4.12) devine:
1  E ME  Q cE
τ0 =  Q   tg β  = (4.13)
bz  z  bz
ME
unde: Q c = Q  tg β este valoarea corectată a forţei tăietoare de exploatare;
E E
z
I b net
z = h0 − x + - braţul de pârghie în stadiul II, conform stării de eforturi unitare din figura 4.11;
S b net
dacă A a = 0; I b net = I bc ; S b net = S bc ; pentru secţiuni dreptunghiulare cu I bc = bx / 3 şi S bc = 0,5bx ,
' 3 2

rezultă z = h o - x/3; în mod simplificat se poate accepta z≅0,85h 0

Fig. 4.13 Efortul unitar τ 0 şi lunecarea în planul axei neutre

Influenţa variaţiei înălţimii secţiunii asupra forţei tăietoare de calcul este favorabilă atunci când
momentul încovoietor şi înălţimea secţiunii variază în acelaşi sens în lungul elementului (fig. 4.14a,b); în acest
caz, în relaţia (4.13) se utilizează semnul minus.
Determinarea eforturilor unitare principale
Starea de eforturi unitare principale este caracterizată de mărimea şi direcţia lor. În absenţa efortului
unitar σ y , mărimea eforturilor unitare principale, precum şi direcţia acestora se determină cu relaţiile:
2
σ σ 
σ1, 2 = x ±  x  + τ 2xy (4.14)
2  2 
2τ xy
tg 2α = − (4.15)
σx

Fig. 4.14 Regula de corecţie a forţei tăietoare la elementele cu secţiune variabilă

11
 În figura 4.15 sunt prezentate traiectoriile eforturilor unitare principale pentru un element încovoiat
realizat dintr-un material perfect elastic, omogen şi izotrop.

Fig. 4.15 Traiectoriile eforturilor unitare principale - element încovoiat - material perfect elastic,
omogen şi izotrop
Pentru analiza stării de eforturi unitare principale se iau în considerare trei nivele de calcul, pe înălţimea
unei secţiuni simplu armate, fisurată, în conformitate cu figura 4.16: 1-fibra cea mai comprimată; 2-axa neutră
şi 3-centrul de greutate al armăturii întinse. În figura 4.16b se prezintă diagramele de eforturi unitare normale şi
tangenţiale pentru o secţiune curentă fisurată a elementului din beton armat. Diagrama de eforturi unitare
tangenţiale este constantă sub axa neutră; acest lucru se explică prin faptul că în relaţia lui Juravski momentul
static are o valoare constantă, indiferent de nivelul de calcul.
Valorile eforturilor unitare principale şi direcţiile acestora (date prin unghiul α) sunt prezentate în
tabelul 4.1. Tabelul 4.1
Starea de eforturi unitare principale
Nivelul σx τ xy σ1 σ2 tg 2α 2α α
1 − σb 0 0 − σb -0 - 180 - 90
2 0 + τ0 + τ0 − τ0 +∞ - 90 - 45
3 + σa 0 + σa 0 +0 ±0 0

Fig. 4.16 Traiectoriile eforturilor unitare principale - element încovoiat - material

perfect elastic, omogen şi izotrop

Având în vedere valorile din tabelul 4.1, precum şi relaţia (4.13), rezultă că:
Q cE
σ b1 = (4.16)
bz
12
 În figura 4.16c,d se prezintă distribuţia eforturilor unitare principale şi rotaţia lor pe înălţimea secţiunii,
precum şi traiectoriile eforturilor unitare principale în cazul grinzii din beton armat.
Pentru preluarea eforturilor unitare principale de întindere σ b1 cu intensitate constantă sub axa neutră
până în dreptul centrului de greutate al armăturii întinse, este nevoie de armătură înclinată. Etrierii participă, de
asemenea, la preluarea acestor eforturi unitare principale, prin componenta verticală a lui σ b1 .

Determinarea eforturilor unitare în armăturile transversale

Calculul eforturilor unitare în armăturile transversale se face pe baza descompunerii lunecării din planul
axei neutre în componente de compresiune preluate de beton şi componente de întindere preluate de armăturile
transversale - bare înclinate şi etrieri (fig.4.17). În acest scop, elementul de beton armat se modelează ca o
grindă cu zăbrele, barele întinse fiind formate din armături, iar barele comprimate din beton.
Armătura transversală împreună cu betonul comprimat trebuie să preia lunecarea din planul axei neutre
L n pe lungimea aferentă armăturii respective. Această lunecare se determină pornind de la diagrama efortului
unitar principal σ b1 = τ 0 , similară cu diagrama de forţă tăietoare şi de la lungimea elementului care revine
armăturii transversale.
Lunecarea în planul axei neutre este L n = τ 0 ba = σ b1ba , cu a = a i pentru armarea cu bare înclinate,
respectiv cu a = a e pentru armarea cu etrieri. Acesta lunecare produce forţe de întindere în armăturile
transversale (etrieri şi bare înclinate).
Forţa de întindere în barele înclinate este:
N ai = L n cos450 = τ 0 ba i cos 45 0 = σ b1ba i / 2 = A i b / 2
cu A i - aria diagramei de eforturi unitare principale corespunzătoare lungimii a i .
Efortul unitar în armătura A ai este:
N ai Aib
σ ai = = (4.17)
A ai 2A ai
Forţa de întindere în etrieri este:
N ae = L n = τ 0 ba e = σ b1ba e
efortul unitar corespunzător fiind
σ b1ba e
σ ae = (4.18)
A ae
Relaţiile pentru calculul eforturilor unitare în armăturile transversale se folosesc pentru verificarea
acestor armături la starea limită de oboseală (cap. 11).

Fig. 4.17 Eforturi în armăturile transversale

13
 CURS nr. 7

4.3 CONTRACŢIA BETONULUI ARMAT

Contracţia betonului armat este consecinţa contracţiei betonului simplu în condiţiile conlucrării acestuia
cu armătura. Experimental s-a constatat că valoarea contracţiei betonului armat este mai mică decât cea a
betonului simplu. Explicaţia constă în aceea că aderenţa dintre beton şi armătură diminuează tendinţa de
contracţie a betonului, armătura opunându-se contracţiei. În aceste condiţii, în armătură şi beton se nasc eforturi
unitare iniţiale, de compresiune în armătură şi de întindere în beton.
Eforturile unitare iniţiale se pot determina dacă se cunoaşte deformaţia din contracţie a betonului simplu
ε c şi cantitatea de armătură A a din secţiunea transversală. Pentru calcul se admit următoarele ipoteze
simplificatoare:
• secţiunile plane, normale pe axa elementului înaintea manifestării contracţiei, rămân plane şi după ce
elementul a înregistrat deformaţiile din contracţie;
• contracţia se consideră constantă în lungul elementului;
• modulul de elasticitate al betonului rămâne constant în timp;
• valabilitatea legii lui Hooke.
Pentru determinarea eforturilor unitare iniţiale se consideră două prisme identice, de lungime unitară,
una din beton simplu, cealaltă din beton armat cu armare simetrică (fig.4.18).
Se adoptă următoarele notaţii:
ε c - deformaţia din contracţie a betonului simplu;
ε ca - deformaţia din contracţie a betonului armat;
ε b = ε c − ε ca - diferenţa dintre contracţia betonului simplu şi cea a betonului armat care reprezintă
alungirea specifică convenţională a prismei din beton armat;
În aceste condiţii se poate scrie o ecuaţie de echilibru static între rezultantele eforturilor de întindere din
beton şi de compresiune din armătură, adică:
Na = Nb sau:
σa A a = σb A b (4.19)
şi având în vedere că σ a = ε ca E a şi σ b = ε b E b = (ε c - ε ca )E b ,
ε ca E a A a = (ε c − ε ca ) E b A b (4.20)
Utilizând notaţiile:
µ = A a / A b - coeficientul de armare al armăturii A a ;
n = E a /E b - coeficientul de echivalenţă al armăturii A a ,
din relaţia (4.19) se obţine:
σ b = A a / A b σ b = µσ a , iar din relaţia (4.20) rezultă:
εc
ε ca = (4.21)
1 + nµ
Valorile eforturilor unitare de compresiune din armătură şi de întindere din beton vor fi:
εcEa
σ a = ε ca E a = (4.22)
1 + nµ
µε E ε E
σ b = µσ a = c a = c a (4.23)
1 + nµ 1 / µ + n
Din analiza relaţiilor (4.21), (4.22) şi (4.23) rezultă:

1
 • contracţia betonului armat este mai mică decât cea a betonului simplu, şi anume cu atât mai mică cu
cât procentul de armare este mai mare;
• eforturile unitare iniţiale în armătură şi beton sunt direct proporţionale cu contracţia betonului simplu;
• eforturile unitare iniţiale de compresiune din armătură sunt cu atât mai mari, cu cât procentul de
armare este mai mic; la valori reduse ale procentului de armare se poate atinge limita de curgere (fig.
4.19a);
• eforturile unitare iniţiale de întindere din beton sunt cu atât mai mari, cu cât procentul de armare este
mai mare, la valori ridicate ale procentului de armare existând riscul unei fisurări premature a
betonului (fig. 4.19b).
Având în vedere rezistenţa mică la întindere a betonului şi faptul că pericolul de fisurare datorită
eforturilor iniţiale produse de contracţia betonului armat este mai pronunţat în primele zile de la turnare, când
deformaţia de contracţie se dezvoltă puternic, este necesar ca betonul să fie menţinut umed, în prima
perioadă de întărire, pentru a micşora influenţa defavorabilă a contracţiei în această perioadă (pct. 2.3.2).

Fig. 4.18 Contracţia betonului Fig. 4.19 Influenţa procentului de armare asupra
armat eforturilor unitare produse de contracţie

4.4 CURGEREA LENTĂ A BETONULUI ARMAT

Curgerea lentă a betonului armat este consecinţa curgerii lente a betonului simplu, în condiţiile
conlucrării acestuia cu armătura. Experimental s-a constatat că deformaţiile de curgere lentă ale betonului armat
sunt mai mici decât cele ale betonului simplu, pentru aceleaşi valori ale eforturilor unitare. Explicaţia constă în
aceea că armătura, prin aderenţa ce o realizează cu betonul, se opune deformaţiilor vâscoase ale acestuia. În
aceste condiţii, curgerea lentă produce în timp o modificare a stării de eforturi din beton şi armătură, şi anume o
retransmitere a eforturilor de la beton la armătură.
Pentru determinarea valorică a retransmiterii în timp a eforturilor dintre beton şi armătură, în condiţiile
curgerii lente liniare, se acceptă aceleaşi ipoteze simplificatoare admise în cazul contracţiei betonului armat. În
acest scop, se consideră două prisme identice, de lungime egală cu unitatea, una din ele fiind sub acţiunea
sarcinilor exterioare de durată, deci cu manifestarea deformaţiile de curgere lentă ε cla , iar a doua neîncărcată,
pentru a măsura deformaţia specifică din contracţia betonului armat ε ca (fig. 4.20). Deformaţia specifică de
curgere lentă ε cla a prismei din b. a. rezultă scăzând din deformaţia specifică totală ε ta , deformaţia
specifică elastică instantanee ε ea şi deformaţia specifică din contracţie ε ca .
Se fac următoarele notaţii:
σ b şi σ a - eforturile unitare în beton şi armătură, corespunzătoare momentului încărcării epruvete;
σ bt şi σ at - eforturile unitare în beton şi armătură la un timp oarecare t din momentul încărcării
epruvetei;
A a şi A b - ariile secţiunilor de armătură şi beton.
În momentul încărcării epruvetei la sarcina de durată N = const. se produce deformaţia elastică
instantanee comună armăturii şi betonului ε ea , iar sarcina de durată se repartizează celor două materiale:
N = N a + N b = σ a A a + σ b A b = const. (4.24)

2
 Efortul unitar în armătură în momentul încărcării se poate calcula cu formula:
σ a = ε ea E a , iar efortul unitar din beton rezultă din (4.24), adică:
N − σa A a
σb =
Ab
După încărcare, betonul începe să se deformeze vâscos (curge) sub acţiunea sarcinilor de durată,
antrenând prin aderenţă şi armătura care se deformează elastic cu ε cla şi îşi sporeşte în consecinţă efortul de
compresiune în dauna efortului preluat iniţial de beton. Creşterea efortului unitar în armătură este:
∆σ a = ε cla E a
iar efortul unitar în armătură la timpul t va fi:
σ at = σ a + ∆σ a = (ε ea + ε cla )E a > σ a
Ecuaţia de proiecţii la timpul t este:
N = N at + N bt = σ at A a + σ bt A b = const.
din care rezultă efortul unitar în beton:
N − σ at A a
σ bt = < σb
Ab
În tot timpul cât durează deformaţia de curgere lentă (3...5 ani) se produce continuu o retransmitere a
sarcinii totale N, şi anume o parte din ce în ce mai mare trece asupra armăturii, betonul fiind descărcat în mod
corespunzător. Creşterea efortului în armătură şi micşorarea efortului în beton se produce cu o viteză mare la
început şi apoi cu o viteză din ce în ce mai mică, până când fenomenul de curgere lentă se amortizează (pct.
2.3.4.2).
Un factor important care influenţează curgerea lentă a betonului armat este procentul de armare, mărirea
acestuia conducând la reducerea curgerii lente. La procente de armare reduse este posibil să se producă curgerea
armăturii. Creşterea procentului de armare conduce la scăderea lui ∆σ a , ca urmare a reducerii deformaţiei ε cla ,
ajungându-se şi la scăderea efortului unitar în armătură (fig. 4.21a). în privinţa efortului unitar în beton, acesta
scade o dată cu creşterea procentului de armare, pentru că mărirea cantităţii de armătură conduce la un transfer
mai mare de forţă de la beton la armătură şi deci la o creştere a lui ∆σ b (fig. 4.21b).

Fig. 4.20 Curgerea lentă a Fig. 4.21 Influenţa procentului de armare asupra
betonului armat variaţiei eforturilor unitare produse de curgerea lentă

La elemente comprimate centric, sau în zona comprimată a elementelor încovoiate dublu armate,
contracţia şi curgerea lentă a betonului acţionează în acelaşi sens, mărind eforturile unitare de compresiune în
armătură şi micşorându-le în beton.
La elemente de beton armat întinse centric şi în zona întinsă a elementelor încovoiate, curgerea lentă a
betonului acţionează favorabil, în sens contrar cu contracţia, micşorând eforturile de întindere din beton şi
mărind eforturile de întindere din armătură. Relaxarea eforturilor în betonul întins are ca efect întârzierea
formării fisurilor în beton.
Armătura transv. nu influenţează def. de curgere lentă, deoarece aceste def. au un caracter linear.
În construcţiile static nedeterminate, variaţia stării de eforturi produsă de curgerea lentă este un fenomen
mai complex, deoarece în afară de retransmiterea eforturilor unitare de la beton la armătură, se produce şi o
3
modificare a distribuţiei eforturilor între elementele structurii faţă de valorile corespunzătoare momentului
încărcării cu sarcini de durată, deci o modificare a comportării întregii structuri.

4.5 DURABILITATEA BETONULUI ARMAT

Durabilitatea unei construcţii este aptitudinea ei de a menţine, pe toată durata de viaţă, caracteristicile de
rezistenţă şi de exploatare pentru care a fost proiectată şi executată, fără să necesite cheltuieli mai mari decât
cele uzuale de întreţinere.
Durabilitatea este o condiţie necesară siguranţei, definită ca probabilitatea de a îndeplini o anumită
funcţie sub anumite acţiuni.
Măsurile pentru asigurarea unei durate de viaţă adecvate sunt alese în funcţie de condiţiile de mediu şi
de importanţa construcţiei. În general, se estimează să se atingă cel puţin următoarele durate de viaţă:
10 ani, pentru construcţii de importanţă redusă;
50 de ani, pentru construcţii obişnuite;
50... 100 de ani, pentru construcţii foarte importante (spitale, clădiri publice etc);
100... 120 de ani, pentru poduri.
Prin condiţiile de mediu se înţeleg toate acţiunile chimice, fizice şi biochimice la care mat., elem.
structurale sau constr. sunt expuse şi care nu sunt luate în considerare ca încărcări sau acţiuni în proiectare.
Durata de viaţă a unei construcţii depinde atât de comportarea elementelor structurale, cât şi a celor
nestructurale. Este de remarcat faptul că accesoriile, adică partea nestructurală, cum ar fi diferite finisaje,
izolaţii, instalaţii, au în general o viaţă mai scurtă decât a structurii, de aceea trebuie prevăzute măsuri cu privire
la întreţinerea sau înlocuirea lor, pentru a nu afecta siguranţa elementelor structurale.
Se constată în ultimele decenii o creştere a cheltuielilor pentru repararea şi întreţinerea constr. existente;
aceste cheltuieli sunt cu atât mai mari, cu cât calitatea lucrării finalizate este mai slabă, respectiv, în cazul
producerii unor deteriorări, cu cât intervenţia reparatorie se face mai târziu. Rezultă că asigurarea unei
durabilităţi corespunzătoare este o problemă tehnică cu largi implicaţii economice. Această observaţie este
valabilă şi pentru construcţiile din beton armat, considerate prin tradiţie durabile, ceea ce este adevărat în cazul
unor condiţii normale de exploatare.
Presupunând că prin execuţie s-au atins criteriile de proiectare, adică nu s-au înregistrat defecte, după
darea în exploatare a construcţiei pot interveni o serie de factori care pot afecta durabilitatea betonului armat.
Analizele efectuate cu privire la problema durabilităţii au relevat aspecte extrem de complexe, care fac
imposibilă prevederea acesteia sub forma clasică a metodei de calcul la stări limită, deoarece intervin fenomene
care nu pot fi analizate statistic.
S-au constatat următoarele:
• cauzele deteriorării structurilor din beton sunt inseparabile de condiţiile de exploatare şi de
proprietăţile materialelor componente; ele pot fi:
- cauze externe (produse de mediu) de natură fizică, chimică, biochimică sau mecanică, cum ar fi
acţiunea electrolitică, atacul unor substanţe solide agresive care pătrund în beton sub forma soluţiilor,
atacul unor gaze naturale sau industriale, temperaturi extreme, abraziunea etc;
- cauze interne (procese fizice sau chimice din interiorul masei betonului), cum sunt
permeabilitatea betonului, reacţia dintre alcalii şi agregate etc;
• unele constr. prezintă predispoziţie la deteriorare, prin caracteristicile lor de funcţionare,
dimensiuni, poziţia în structură, modul de alcătuire şi în special in cazul unui contact cu un mediu agresiv;
• fenomenele de deteriorare evoluează pe termen lung, cu un caracter progresiv, datorită acumulării
defectelor şi datorită interacţiunii mai multor cauze, de exemplu:
- acţiunea apei de mare asupra betonului este însoţită de efectul distructiv al îngheţului, al impactului
valurilor şi al abraziunii;
- coroziunea armăturilor depinde de concentraţia de CO 2 din mediu, de grosimea stratului de acoperire
cu bet., de starea de fisurare a bet., de tipul de solicitare; de exemplu, rez. la oboseală a armăt. din elem.
supuse la încărcări ciclice scade, dacă acestea sunt plasate într-un mediu agresiv.

4
 Tabelul 4.2
Factori care produc deteriorarea betonului
Factori Mecanismul de acţiune Efectul produs
Pulberile agresive (săruri - coroziunea chimică, în - decalcifierea betonului; formarea unor produşi
pulverulente solubile şi funcţie de natura levigabili; formarea unor geluri greu solubile,
higroscopice) şi gazele agresivităţii agentului lipsite de proprietăţi liante; expansiunea
agresive betonului
- mărirea concentraţiei - intensificarea coroziunii
agentului coroziv
Temperatura ridicată,
- încălzirea inegală - tendinţa de desprindere - descompunerea
incendiile
- reacţii chimice şi pro-cese constituenţilor betonului
fizice
- mărirea umidităţii bet. - agravarea condiţiilor de îngheţ-dezgheţ;
Osmoza favorizarea pătrunderii agenţilor agresivi

- expun. la îngheţ-dezgheţ - exfolierea betonului

Variaţia nivelului apelor
- alternanţa stării de
naturale
saturaţie şi de uscare - accelerarea coroziunii
- viteză mare, cu - eroziune
concentraţie mare de
Efectul apelor curgătoare
particule transportate
- curent de apă turbulent -cavitate
- valuri, nivel variabil al - eroziune, îngheţ-dezgheţ
apei
Apa de mare
- coroziune sulfatică - exfolierea betonului
- cristalizarea sării - presiune internă
Îngheţ-dezgheţ - îngheţarea apei - exfolierea betonului

Principalul factor care afectează durabilitatea este transportul combinat al apei şi al substanţelor
agresive prin masa bet., respectiv între beton şi mediu, având ca efect coroziunea betonului şi a armăturilor.

4.5.1 Coroziunea chimică a betonului

Coroziunea chimică a betonului se produce de fapt prin coroziunea pietrei de ciment şi are ca rezultat un
schimb de masă între beton şi mediul ambiant. Se disting trei tipuri de coroziune, în funcţie de agenţii agresivi
responsabili.
Coroziunea de tipul I se produce prin decalcifierea şi transformarea constituenţilor mineralogici ai
cimentului într-un amestec de geluri de consistenţă moale, care pot fi dislocaţi printr-o acţiune mecanică
(mişcarea apei). Agenţii agresivi sunt în acest caz apele cu conţinut de dioxid de carbon agresiv, apele dulci
(lipsite de duritate), soluţiile de acizi care dau săruri solubile de calciu, soluţiile sărurilor de amoniu (cu excepţia
sulfaţilor) etc.
Fenomenul se produce deci în condiţii de umezeală, datorită prezenţei în atmosferă a gazelor acide, ca
de exemplu CO 2 , SO 2 ; dioxidul de carbon se găseşte şi în apele minerale sau în zonele de descompunere a
substanţelor organice. Apele curgătoare curate, formate din topirea gheţii sau prin condensare, conţin de
asemenea o cantitate mică de CO 2 .
Apele cu conţinut de CO 2 agresiv acţionează asupra hidroxidului de calciu, pe care îl transformă în
bicarbonat de calciu solubil Ca(HCO 3 ) 2 , după reacţiile:
Ca (OH) 2 + CO 2 → CaCO 3 + H 2 O
CaCO 3 + H 2 O + CO 2 → Ca(HCO 3 ) 2
După epuizarea Ca(OH) 2 liber, începe procesul de decalcifiere a hidrosilicaţilor şi hidroaluminaţilor de
calciu; acest fenomen se produce şi în cazul apelor dulci.
5
 Apele menajere, în conductele de canalizare, produc atacul chimic deasupra nivelului de curgere a
apelor, prin prezenţa bacteriilor anaerobe şi aerobe; bacteriile anaerobe reduc compuşii sulfului la H 2 S, care
întreţine oxidarea de către bacteriile aerobe, rezultând în final acid sulfuric.
Coroziunea de tipul II se manifestă, pe lângă decalcifierea constituenţilor mineralogici ai cimentului şi
transformarea lor într-un amestec de geluri de consistenţă moale, prin precipitarea unor geluri formate din
substanţele agresive. Agenţii agresivi sunt grăsimile, soluţiile de zahăr, soluţiile de săruri de magneziu (cu
excepţia sulfatului de magneziu). Aceşti agenţi agresivi reacţionează cu aceeaşi componenţi ai pietrei de ciment
ca în cazul coroziunii de tipul I.
Coroziunea de tipul III este însoţită de fenomene de expansiune în masa pietrei de ciment, din cauza
formării unor compuşi noi, care cristalizează cu multă apă; aceşti compuşi apar în urma contactului cu substanţe
agresive, ca soluţiile de sulfaţi solubili, clorura de calciu, sau unele substanţe organice.
Coroziunea sulfatică este produsă de soluţiile sulfatice, cu care betonul poate veni în contact. De
exemplu, unele argile conţin alcalii, sulfaţi de magneziu şi de calciu, iar apa subterană în contact cu argila
devine o soluţie sulfatică. Betonul din fundaţii este atacat prin pătrunderea acestor soluţii în masa lui. În urma
reacţiilor componenţilor pietrei de ciment cu sulfaţii, rezultă produşi cu un volum considerabil mai mare decât al
compuşilor pe care îi înlocuiesc, astfel încât se produce exfolierea betonului şi distrugerea lui.
Deteriorarea produsă astfel este accelerată de alternanţa stării de saturaţie şi a stării de uscare a
betonului, dacă mişcarea apelor subterane permite acest lucru. Dacă betonul este complet îngropat în pământ,
fenomenul este mai puţin periculos.
Betonul atacat de sulfaţi are un aspect albicios şi este friabil sau chiar moale.
Cele trei tipuri de coroziune se pot produce separat, dar şi în combinaţie.
De exemplu, apa de mare, conţinând NaCl, MgCl 2 , MgSO 4 , CaS0 4 , K 2 SO 4 , CO 2 şi altele, produce
simultan toate cele trei tipuri de coroziune. Pe lângă coroziunea chimică, distrugerea betonului poate fi
accentuată de presiunea exercitată de cristalele de sare, pentru betoanele aflate deasupra nivelului apei de mare.
Betonul imersat în întregime este atacat mai puţin, în timp ce betonul aflat deasupra zonei de variaţie a
nivelului mării (între cotele +3,00 m şi +5,00 m, deasupra nivelului mării) este atacat puternic.

4.5.2 Reacţia alcalii-agregat

Incompatibilitatea agregatelor cu cimentul se manifestă în cazul utilizării la prepararea betonului a unor
agregate care conţin dioxid de siliciu activ şi a cimenturilor bogate în alcalii; formarea unor geluri care se
umflă în contact cu apa (reacţia alcalii-agregat), poate cauza expansiunea betonului.

4.5.3 Coroziunea armăturii

Coroziunea armăturii are loc când pH-ul betonului scade de la valoarea din timpul turnării (≅13), la
valori mai mici (sub 9), dacă agenţii agresivi din mediul ambiant, adică dioxidul de carbon şi ionii de clor,
pătrund prin stratul de acoperire cu beton, ajungând la armături.
În condiţii normale de exploatare, dacă se respectă condiţiile de acoperire cu beton, respectiv
compactitatea satisfăcătoare a acestuia, armătura este bine protejată în mediul alcalin al betonului, dat de
prezenţa Ca(OH) 2 , armătura fiind pasivată.
Prin pătrunderea dioxidului de carbon în masa betonului, se produce reacţia de carbonatare a betonului:
Ca (OH) 2 + CO 2 → CaCO 3 + H 2 O
Carbonatarea este un proces de durată, pătrunzând spre interiorul betonului după un front, conform
schemei din figura 4.22. Adâncimea de carbonatare, adică nivelul mediu până la care s-a produs avansarea
frontului după un anumit timp t de expunere, este proporţional cu t şi depinde de rezistenţa la compresiune a
betonului, de tipul de ciment utilizat, de concentraţia de CO 2 a mediului.
În urma carbonatării stratului de acoperire, alcalinitatea betonului scade şi se produce depasivarea
armăturii, creându-se în lungul ei un potenţial electric diferenţiat. Acest proces constituie premiza coroziunii
electrochimice a barelor de oţel, în prezenţa apei şi a oxigenului. Oxigenul ajunge la armătură prin difuzie prin
stratul de acoperire, apa fiind necesară numai ca soluţie de electrolit. Deci într-un beton saturat cu apă sau într-
un beton uscat, rugina nu se poate produce, în primul caz lipsind oxigenul, iar în al doilea, soluţia de electrolit.

6
 Pe armătură, în urma unei serii de reacţii, se produce în final rugina. Acumularea ruginii produce
creşterea volumului armăturilor; din aceasta cauză, în beton pot să apară fisuri paralele cu armătura, iar dacă
stratul de acoperire este subţire, se poate produce chiar desprinderea acestuia.
Secţiunea de armătură se reduce, fenomenul fiind cu atât mai periculos, cu cât diametrul barelor este
mai mic.
Dacă frontul de carbonatare a atins armăturile după o perioadă mai mare sau mai mică de ani, nu este
obligatoriu ca procesul de coroziune al armăturii să înceapă; acest proces va demara însă atunci când condiţiile
de mediu, prin prezenţa agentului agresiv, vor favoriza acest proces.
Perioada de propagare a coroziunii în armături depinde de viteza de corodare, măsurată în general în
mm/an. Viteza de coroziune depinde de mediul ambiant; în mediile obişnuite din interiorul clădirilor civile, în
general nu apar fenomene de coroziune. În partea exterioară a clădirilor, corodarea este moderată dacă nu există
agenţi agresivi şi umezeală, care să favorizeze transportul acestora în masa betonului. În medii industriale,
corodarea se accelerează în funcţie de tipul de agresivitate a mediului, de concentraţia şi caracterul agenţilor
agresivi, de condiţiile de umiditate.

Fig. 4.22 Mecanismul de coroziune a armăturii

Viteza de corodare este cu atât mai redusă, cu cât grosimea stratului de acoperire cu beton de bună
calitate este mai mare. Armăturile de înaltă rezistenţă, utilizate în general la elementele din beton precomprimat
corodează mai rapid decât armăturile din oţel obişnuit; deoarece de multe ori aceste armături au secţiunea
redusă, pierderile de rezistenţă prin ruginire sunt mult mai semnificative.
În ceea ce priveşte starea de fisurare produsă de acţiuni directe sau indirecte (contracţie, variaţii de
temperatura), unii autori consideră că fisurile nu conduc la accelerarea corodării, cât timp deschiderile fisurilor
nu depăşesc 0,15 mm.
Atacul de cloruri se produce datorită utilizării sărurilor de dezgheţ, a agregatelor marine contaminate
sau a apei de mare; ionii de clor pătrund prin difuzie în porii betonului umpluţi parţial sau total cu apă. în
armăturile din oţel se produce o coroziune locală puternică sub formă de "ciupituri", deoarece depasivarea are
loc pe suprafeţe mici; în plus, ionii de clor acţionează ca şi catalizatori în coroziunea electrochimică a oţelului.

4.5.4 Efectele îngheţului

Betonul este un material geliv, adică suferă degradări în urma îngheţului. Dacă temperatura scade sub
valoarea de îngheţ, apa conţinută în porii capilari din piatra de ciment îngheaţă, mărindu-şi volumul cu
aproximativ 9% şi supunând betonul unei expansiuni. Tendinţe de dilatare în beton sunt cauzate şi de difuziunea
apei, sub efectul presiunii osmotice. De exemplu, o placă de beton care îngheaţă dinspre suprafaţă, va fi mai
grav avariată, dacă apa are acces şi dinspre partea inferioară, deoarece apa migrează prin osmoză spre gheaţă,
mărindu-i grosimea. în felul acesta, conţinutul total de umiditate din beton va fi mai mare decât înainte de
îngheţ.

7
 Dacă se produc mai multe cicluri de îngheţ-dezgheţ, creşterea de volum se cumulează; când se depăşeşte
rezistenţa la întindere a betonului, aceasta fisurează. Distrugerea betonului poate să se limiteze la o exfoliere
superficială, sau să cuprindă toată masa betonului, prin formarea straturilor succesive de gheaţă, începând de la
suprafaţa expusă şi progresând spre adâncime. În final betonul este dezintegrat.
Fenomenele produse de îngheţ sunt mai puţin periculoase dacă un beton este supus la un îngheţ de mai
lungă durată, decât dacă îngheţul alternează cu perioade de dezgheţ.
În cazul drumurilor, se utilizează frecvent săruri (NaCl şi CaCl 2 ) pentru dezgheţare; o parte din sare este
absorbită de beton, dând naştere unei presiuni osmotice ridicate, betonul încălzindu-se. În consecinţă, apa se
deplasează spre zone mai reci din beton, unde îngheaţă; prin acest mecanism condiţiile de îngheţ-dezgheţ se
înăspresc. Dacă soluţia de sare pentru dezgheţ rămâne la suprafaţa betonului, fără să fie curăţată, deteriorarea se
accentuează.

4.5.5 Efectul focului

Comportarea la foc a bet. este relativ bună, sub temperaturi de 300°C efectul acestuia fiind foarte redus.
Criteriile care determină comportarea la foc se referă la evoluţia rezistenţelor mecanice sub efectul temperaturii
ridicate (pericol de colaps), la izolarea termică şi la etanşeitate (compromiterea integrităţii).
ÎN cazul betonului armat, din punctul de vedere al armăturilor, este importantă şi rezistenţa la transferul
de căldură. Elementele din beton expuse la foc se încălzesc inegal, datorită diferenţelor mari de temperatură
între straturi; rezultatul este tendinţa de desprindere, prin separarea straturilor mai calde de cele mai reci.
Desprinderea sau fisurarea poate să apară şi în planul armăturilor compromiţând aderenţa, sau a straturilor de
beton cu proprietăţi diferite în urma compactării inegale la turnare.
Rezist. la foc trebuie să asigure timpul necesar evacuării ocupanţilor, în mod curent 0,5...2 ore.

4.5.6 Efectele uzurii mecanice

Durabilitatea betonului poate fi afectată şi de acţiunile mecanice produse la suprafaţa lui de frecări,
izbiri, spargeri, perforări, cauzate de factori ce ţin de exploatare.
Dacă mediul de exploatare este apa, aceasta poate avea asupra betonului o acţiune mecanică, chimică
sau combinată. Acţiunea mecanică apare la o viteză mare de curgere a apei şi provoacă eroziunea betonului din
construcţiile hidrotehnice sau din infrastructura podurilor, prin materialele abrazive transportate. Evoluţia
eroziunii depinde de cantitatea, forma şi dimensiunile particulelor transportate, de densitatea lor, de prezenta
vârtejurilor etc. Suprafaţa betonului supus eroziunii este netedă şi uzată.
În cazul canalelor deschise sau a conductelor închise pentru transportul apei, apare fenomenul de
cavitaţie. Prin cavitaţie se înţelege efectul provocat de bulele de vapori, care curg odată cu curentul de apă; la
intrarea într-o arie de presiune ridicată se comprimă şi se sparg, provocând un impact extrem de puternic şi
"ciupind" suprafaţa betonului, care se degradează rapid.
Betonul trebuie deci să reziste în condiţii bune pe toată perioada de exploatare prevăzută a construcţiei.
Pentru asigurarea durabilităţii corespunzătoare, sunt necesare măsuri care se referă la întregul proces de
proiectare, execuţie şi utilizare a structurilor din beton armat.
Durabilitatea corespunzătoare poate fi asigurată prin:
• alegerea corespunzătoare a materiilor prime care intră în compoziţia betonului, cu scopul
realizării unui beton cât mai compact, cu rezistenţa ridicată şi cu un grad scăzut de
permeabilitate;
• utilizarea cimenturilor speciale şi a aditivilor;
• aplicarea unei tehnologii adecvate de compactare a betonului;
• impermeabilizarea betonului prin tratarea superficială sau prin hidroizolaţii;
• respectarea prevederilor privind alcătuirea elementelor, în special în ceea ce priveşte grosimea
de acoperire cu beton a armăturilor;
• sporirea secţiunii elementelor faţă de cele rezultate din calcul dacă este necesar;
• drenarea apei sau micşorarea agresivităţii ei.

8
 CURS nr. 8

5. NORME DE CALCUL PENTRU ELEMENTELE DIN BETON, BETON ARMAT

ŞI BETON PRECOMPRIMAT

5.1 EVOLUŢIA NORMELOR DE CALCUL

Betonul a început să fie utilizat pe larg de aproximativ 100 de ani, când experienţa folosirii altor materiale
de construcţii ca lemnul, cărămida, oţelul, era deja consolidată.
Teoria elasticităţii a cunoscut în secolul al XIX-lea o dezvoltare intensă. Navier a pus bazele calculului
construcţiilor ca sisteme elastice. Metoda de calcul elaborată pe baza acestor ipoteze este metoda rezistenţelor
admisibile (MRA). Calculul cu MRA a putut fi aplicată şi elementelor din beton armat, deoarece comportarea lor
sub efectul încărcărilor de exploatare poate fi considerată elastică. Primele norme pentru calculul elem. din beton
armat cu MRA au apărut la începutul secolului în Elveţia (1903), Germania (1904) şi Franţa (1906). În România,
metoda a fost oficializată în 1942 pt. constr. civile şi industriale, şi apoi, pt. poduri din beton armat.
MRA a fost folosită până la jumătatea secolului nostru în Europa, astfel, multe construcţii care
funcţionează şi azi în bune condiţii au fost proiectate şi executate pe baza acestei metode.
Unii autori au remarcat caracterul convenţional şi neeconomic al MRA în calculul betonului armat,
material cu proprietăţi de deformare elastico-plastică şi vâscoasă. În deceniul al patrulea din secolul nostru s-au pus
astfel bazele unei noi metode de calcul, metoda de calcul la rupere (MR), care ia în considerare comportarea
elementelor din beton sub încărcările limită, de cedare. MR a apărut prima dată sub formă de norme în Brazilia
(1937). În ţara noastră a fost folosită din 1949 până în 1969, în paralel cu MRA
Cele două metode de calcul nu pot cuprinde aspectele legate în special de caracterul aleator al valorilor
rezistenţelor şi încărcărilor. De asemenea, sunt neglijate fenomenele de curgere lentă, de relaxare, de ecruisaj şi
altele, care influenţează evoluţia în timp a proprietăţilor materialelor.
Dezv. ştiinţifică generală din primele decenii ale secolului nostru, prelucrarea statistică a unui număr mare
de date şi rezultate experimentale, observarea fenomenelor probabiliste legate de valorile încărcărilor şi ale
rezistenţelor, studiul influenţei timpului asupra comportării materialelor şi altele, au condus la ideea considerării
acestor aspecte în cadrul unei metode unice de calcul, cunoscută sub numele de metoda stărilor limită.
Metoda de calcul la stări limită (MSL), elaborată în deceniul al V-lea al secolului XX, a fost oficializată în
fosta URSS, în 1955 pentru bet. a. şi în 1957 pentru bet. precompr. Studiile efectuate în comun de CEB-FIP şi CIB
(Conseil International de Bâtiment) au fost adoptate de ISO (International Standards Organisation) în 1970, sub
forma unei norme internaţionale, care extinde valabilitatea principiilor generale de vf. a siguranţei, pe baza metodei
stărilor limită, la toate lucrările de construcţii, oricare ar fi natura acestora. A început astfel crearea unor norme de
calcul unice europene, sub forma codurilor europene - EUROCODE .
În România, metoda a fost introdusă în 1963, apoi definitivată în 1969 pentru calculul elementelor de
beton, beton armat şi beton precomprimat, pentru încărcări. Între 1963 şi 1967 a fost folosită în paralel cu MR,
după care devine metodă unică de calcul. MSL a fost extinsă şi la calculul suprastructurilor podurilor de beton.
Metoda de calcul urmăreşte comport. elem. structurale sau a structurilor în ansamblu în situaţii limită, atât sub
aspectul rezistenţei, cât şi sub aspectul funcţionării corespunzătoare sub încărcările de exploatare.
Metoda de verificare la stări limită (ultime şi de exploatare normală) şi regulile de alcătuire conduc la
proiectarea unor structuri sigure şi funcţionale. MSL este folosită practic în toată lumea.
Metodele de calcul adoptate pt. proiectare pot fi diferenţiate în funcţie de modul cum ţine seama de
următoarele două deziderate fundamentale:
- considerarea comportării reale a materialului, a elem. sau a structurii, sub efectul acţiunilor reale;
- aprecierea şi garantarea siguranţei structurii, raportată la toate situaţiile defavorabile care pot
să intervină pe parcursul execuţiei şi a funcţionării ei.
Din punctul de vedere al proprietăţilor materialelor, ipotezele admise au fost specificate mai sus:
MRA consideră comportarea elastică, MR admite solicitarea materialelor la limita lor de rezistenţă, în timp
ce MSL permite nuanţarea comportării în diferite stadii de solicitare.

1
 Proiectarea unei structuri se face cu scopul atingerii exigenţelor de funcţionalitate, confort, aspect estetic,
cerute de beneficiari, realizând în acelaşi timp o siguranţă satisfăcătoare cu un cost cât mai redus.
1. dimensionarea unei structuri, cu scopul determinării dimensiunilor secţiunilor de beton şi a cantităţilor
de armătură; această determinare se face pe de o parte prin calcul, pe de altă parte prin aplicarea unor
prescripţii constructive care ţin seama de aspectele ce nu pot fi exprimate prin calcul;
2. evaluarea capacităţii portante a unei structuri cu caracteristicile de alcătuire cunoscute; în acest caz, se
determină în general efortul secţional capabil, cunoscând dimensiunile secţiunii de beton şi armarea
elementelor.
În primul caz, alegerea calităţii materialelor se face pe baza recomandărilor existente în acest sens, în cazul al
doilea, fie se cunoaşte calitatea materialelor utilizate, fie se determină prin încercări nedistructive.

5.2 METODA REZISTENŢELOR ADMISIBILE (MRA)

Calculul se conduce în stadiul de exploatare, adică stadiul II de lucru. în figura 5.1c,d sunt prezentate
diagramele de calcul ale deformaţiilor specifice şi eforturilor unitare pentru un element încovoiat, cu secţiunea
dreptunghiulară simplu armată.

Fig. 5.1 Diagrame de deformaţii specifice şi de eforturi unitare

în metoda rezistenţelor admise

Elementele din beton armat sunt corpuri omogene, elastice şi izotrope. Ipoteze de calcul simplificatoare:
a) Ipoteza valabilităţii legii lui Hooke admite legătura liniară între eforturile unitare şi deformaţiile
specifice pentru betonul comprimat şi armătură.
b) Betonul întins, fisurat în exploatare, se neglijează; secţiunea, considerată activă pentru preluarea
eforturilor, este formată din betonul comprimat şi din armătura de rezistenţă din zona întinsă (fig.5.1a) şi din zona
comprimată, în cazul elementelor dublu armate.
c) Ipoteza secţiunilor plane (ipoteza lui Bernoulli) admite că secţiunile plane şi normale pe axa barei
înainte de deformare, rămân plane şi normale pe axa barei şi după deformare; deformaţia specifică are deci o
variaţie liniară pe înălţimea secţiunii transversale (fig.5.1c).
d) Ipoteza compatibilităţii deformaţiilor permite determinarea coeficientului de echivalenţă. Datorită
aderenţei, deformaţiile dintre două fibre alăturate, de beton şi de armătură sunt egale, deci ε a = ε b . Conform legii
σa σb E
lui Hooke, = , sau σ a = a σ b = n e σ b . Astfel, un efort axial N poate să fie preluat de beton
Ea Eb Eb
N = A b σ b sau de armătură N = Aa σ a = Aa n eσ b , adică o secţiune unitară de armătură preia un efort unitar
de ne ori mai mare decât o secţiune unitară de beton:
neAa=Ab, în care coeficientul de echivalenţă ne este dat de relaţia:
Ea
ne = (5.1)
Eb
Introducerea coeficientului de echivalenţă permite transformarea secţiunii active eterogene, formată din
beton şi armătură, într-o secţiune echivalentă omogenă, ideală de beton (fig. 5.1b) şi determinarea eforturilor
unitare σ şi τ în beton şi în armătură cu ajutorul formulelor lui Navier şi Juravski.
Relaţiile de calcul au la bază condiţia ca eforturile unitare rezultate din acţiunile exterioare de
exploatare să fie mai mici sau cel mult egale cu rezistenţele admisibile, adică:
2
 Rb σ
σ b q ≤ σ b ad = ; σ a q ≤ σ a ad = c (5.2a, b)
cb ca
σ b q , σ a q sunt ef. unitare normale maxime în beton şi în armătură sub efectul acţiunilor de exploatare q,
determinate ca pentru corpuri elastice, utilizând caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale ideale;
σ b ad , σ a ad - rezistenţele admise ale betonului şi oţelului, rezultate din reducerea rezistenţelor medii prin
coeficienţii de siguranţă şi având valorile stabilite în funcţie de calitatea materialelor;
Rb – rez. bet. la compr.: Rb = Rpr (elem. cu axa neutră în afara secţ.) sau Rb = Ri (axa neutră în secţiune);
σ c - limita de curgere a oţelului;
cb, ca - coeficienţii de siguranţă ai betonului şi oţelului, având rolul de a acoperi toţi factorii defavorabili
care pot conduce la scăderea rezistenţelor materialelor:
cb = 2,5...3,5 ; ca = 2,0
Coeficientul de siguranţă al betonului are valori mai mari (mai defavorabile), deoarece betonul are o rupere
casantă, iar rezistenţele lui prezintă o variabilitate mai mare decât rezistenţele oţelului.
Relaţia pentru verificarea efortului unitar tangenţial maxim τ , determinat pe baza formulei lui Juravski, are
aceeaşi structură ca pentru eforturile unitare normale σ .
Calculul elementelor de rezistenţă se bazează pe ecuaţiile de echilibru static între eforturile secţionale
produse de acţiuni şi rezultantele interioare ale eforturilor unitare, utilizând şi ipotezele simplificatoare admise (fig.
5.1e). În practica de proiectare, se utilizau tabele de calcul sau nomograme, alcătuite pe baza relaţiilor de calcul.
Concluzii privind metoda rezistenţelor admisibile
• Vf. ef. unit. în domeniul elastic are un caracter convenţional; metoda ignoră proprietăţile reale ale b.a.,
material eterogen, anizotrop, cu deformaţii elastico-vâscos-plastice. Siguranţa este exprimată separat pentru cele
două materiale, nu se poate stabili un coeficient de siguranţă pentru element sau secţiune.
• MRA exprimă corect comportarea elem. sub efectul încărcărilor statice de scurtă durată, dar nu poate lua
în considerare efectul modificărilor în timp a stării de ef. sau def. datorită influenţei timpului. .
Ipotezele de calcul admise au fost preluate pe baze noi în metoda de calcul la stări limită, pentru verificările
elementelor la stările limită ale exploatării normale şi la starea limită de oboseală.

5.3 METODA DE CALCUL LA RUPERE (MR)

Calculul elem. conform MR la rupere se face sub efectul încărcărilor care produc cedarea elem., prin
epuizarea capacităţii de rezistenţă sau pierderea stabilităţii. Această situaţie apare în stadiul ultim, de rupere.

Fig. 5.2 Diagrame de deformaţii specifice şi de eforturi unitare în metoda la rupere

Ipotezele de calcul admise sunt prezentate în continuare.

a) Ipoteza secţiunilor plane a lui Bernoulli este admisă şi pentru stadiul III de lucru (fig. 5.2b); în cazurile
curente, când σ a = σ c , nu este necesară utilizarea acestei ipoteze.
b) În betonul comprimat, efortul unitar este egal cu rezistenţa medie la compresiune din încovoiere Ri, sau
cu rezistenţa medie prismatică Rpr; diagrama de calcul în cazul elementelor încovoiate se admite de formă
dreptunghiulară, pe înălţimea x=0,8xr, în care xr este poziţia reală a axei neutre (fig. 5.2b,c).
c) În stadiul ultim, în arm. întinsă sau compr. ef. unit. este egal cu val. medie a limitei de curgere σ c .
3
 d) Betonul întins, fisurat, nu se ia în considerare în calculul capacităţii portante a elem., astfel încât
secţiunea activă este formată din betonul comprimat şi armătura întinsă şi comprimată, după caz (fig. 5.2a).
Relaţia generală de calcul, care exprimă siguranţa în MR, pune condiţia ca eforturile secţionale, rezultate
din acţiunile de exploatare multiplicate printr-un coeficient unic de siguranţă, să fie mai mici sau cel mult egale cu
capacitatea portantă secţională a elementului, ceea ce se poate scrie sub forma:
c Sq ≤ Sr (5.3)
Sq este efortul secţional (solicitarea) produs de încărcările medii de exploatare q;
Sr – ef. secţional de rupere, egal cu capac. port. secţională, det. pe baza rezist. medii ale b. şi oţelului;
c – coef. de siguranţă unic al secţiunii elem., care ţine seama de posibilitatea variaţiilor în sens defavorabil
ale încărcărilor şi rezist.. Val. coef. unic de sig., situate în intervalul 1,3...2,4 sunt condiţionate de:
- gruparea încărcărilor: în situaţiile în care intervin încărcări cu o frecvenţă accidentală sau excepţională, c
este mai mic decât în cazul încărcărilor cu frecvenţă mare de apariţie şi durată lungă de acţiune;
- ponderea încărcărilor cu o variabilitate mai mare: cu cât raportul dintre încărcările utile şi încărcările
permanente este mai mare, c este mai mare;
- modul de cedare al elementelor: c este mai mare în cazul cedării casante, prin zdrobirea betonului
comprimat sau prin eforturile unitare principale de întindere (cazul tăierii) şi mai mic în cazul cedării ductile, când
ruperea începe prin curgerea armăturii.
Concluzii privind metoda de calcul la rupere
• În MR coef. unic de siguranţă al elem apare explicit în formulele de calcul, spre deosebire de MRA, în
care coeficienţii de siguranţă ai oţelului şi betonului sunt cuprinşi în valoarea rezistenţelor admise.
• Metoda ţine seama de propr. reale ale mat. la determinarea capacităţii portante, conducând la soluţii mai
economice şi alcătuiri mai raţionale dpdv al dispunerii armăturilor decât metoda rezistenţelor admise.
• Vf. experim. este simplă, încercările pe elem. structurale (grinzi, stâlpi, plăci) dau direct ruperea.
Nu se dau informaţii cu privire la comportarea elementelor în stadiul de exploatare.
Calculul bazat pe capacitatea portantă limită a elem. structurale a fost preluat de metoda de calcul la stări
limită, în verificările stărilor limită ultime, cu schimbările care ţin de caracterul metodei.

5.4 METODA DE CALCUL LA STĂRI LIMITĂ (MSL)

5.4.1 Generalităţi
În procesul de evaluare a siguranţei sau a capacităţii unei structuri de a satisface criteriile de performanţă
legate de destinaţia ei, trebuie să se ţină seama de toţi factorii de risc care pot interveni:
• în timpul concepţiei construcţiei, prin alegerea amplasamentului (teren de fundare, condiţii de mediu,
zonă seismică) şi prin procesul de proiectare (materialele şi tipul de structură alese, schematizarea
structurii pentru calcul, metoda de calcul adoptată pentru stabilirea stării de solicitare şi de deformare);
• în timpul execuţiei, prin: abateri de la dimensiunile geometrice, nerealizarea calităţii prescrise a
materialelor, situaţiile tranzitorii de încărcare (la transport, montaj etc);
• în perioada de utilizare a structurii, prin: modificările acţiunilor (intensitate, distribuţie etc), modificările
în timp ale caracteristicilor fizico-mecanice ale materialelor, avarierea unor elemente, modificarea
condiţiilor prevăzute de funcţionare.
Factorii care au cel mai mare impact în proiectare sunt proprietăţile materialelor de constr. şi acţiunile.
Variabilitatea acestor factori se ia în considerare prin valorile parametrilor lor, prin care intervin în calcule.
MSL schimbă radical conceptul de siguranţă, fiind fundamentată pe teoria probabilităţilor şi utilizând în
mare măsură statistica matematică pt. determ. valorilor celor mai defavorabile ale parametrilor consideraţi.
Aprecierea siguranţei se face în raport cu diferite stări limită. Astfel, devin posibile: stabilirea siguranţei la
nivel de material, secţiune, element sau structură şi urmărirea siguranţei în orice moment al duratei de existenţă a
unei construcţii, pe baza variaţiei în timp a parametrilor care caracterizează acţiunile şi materialele.
Asigurarea raţională a constr. în raport cu stările limită este reflectată de raportul optim siguranţă/ preţ de
cost. Nivelul de asigurare care trebuie atins şi menţinut prin proiectarea, execuţia şi exploatarea unei construcţii
depinde de importanţa funcţională a acesteia şi de durabilitatea necesară. Din acest punct de vedere, construcţiile se
grupează în clase de importanţă în funcţie de următoarele criterii:
 consecinţele depăşirii stărilor limită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor;
4
  importanţa econ. a exploatării continue a constr. şi consecinţele ieşirii din funcţiune, pe o perioadă,
 importanţa exploatării continue pt. viaţa spirituală a colectivităţii şi consecinţele depăşirii unei stări
limită pentru valorile cultural artistice;
 durata estimată de funcţionare a construcţiei.
Actele normative se grupează conform schemei următoare:
Standarde de gradul I, referitoare la principiile de bază pentru asig. constr.: STAS 10100/0-75 „Principii
generale de verificare a siguranţei construcţiilor”, la clasificarea şi gruparea acţiunilor: seria STAS 10101/0,1,2....;
Standarde de gradul II, referitoare la proiectarea elem. de constr. dintr-un anumit material; de exemplu,
STAS 10102-75 „Constr. din beton, b. a. şi b. precompr.. Prevederi fundamentale pentru calc. şi alcăt. elem.”;
Standarde de gradul III, care detaliază standardele de gradul II pt. dif. categ. de constr.; de exemplu, STAS
10107/0-90 „Construcţii civile şi industriale. Calculul şi alcătuirea elem. din b., b. a. şi b. prec.” sau STAS
10111/2-87 „Poduri de cale ferată şi şosea. Suprastructuri din b. b. a. şi .b. prec. . Prescripţii de proiectare”;
Standarde de gradul IV, pt. calculul şi alcăt. anumitor tipuri de structuri executate dintr-un anumit material;
de exemplu, planşee din beton armat şi beton precomprimat, cadre din beton armat, diafragme din beton armat etc.
Ţinând seama de faptul că ţara noastră este situată într-o zonă geografică cu activitate seismică, este
obligatorie, pentru orice tip de construcţii, respectarea prevederilor „Normativului pentru proiectarea antiseismică
a construcţiilor de locuinţe, social-culturale, agrozootehnice şi industriale”, indicativ P100-92.

5.4.2 Principiile fundamentale ale metodei de calcul la stări limită

Metoda de calcul la stări limită are la bază două principii fundamentale:
1) se consideră diferite stări limită pt. constr., definite prin criterii, fie de rezistenţă, fie de funcţionare
corespunzătoare; răspunsul struct. la aceste SL se stabileşte pe baza comportării reale a materialelor;
2) se consideră independent variabilitatea factorilor care intervin în calc. elem. structurale, pe baza unui
sistem diferenţiat de coef. de sig., utilizaţi pt. det. intensităţii acţiunilor, a val. rezist. mat., alti parametri.
Prin SL se înţelege sit. în care o constr. încetează să satisfacă cel puţin una din cerinţele pt. care a fost proiectată.
Atingerea sau depăşirea unei stări limită are ca efecte:
• pierderea capacit. unei constr. de a asigura o exploatare coresp. destinaţiei pt. care a fost proiectată, sau
• distrugerea parţială ori totală a unei construcţii, punând astfel în pericol vieţi omeneşti şi/sau bunuri
materiale cu valoare economică sau culturală.
În acest mod, definirea unor SL privind comportarea elem. structurale, sau a unei structuri de rezistenţă în
ansamblu, se face pentru două stadii de comportare: stadiul de exploatare şi stadiul ultim, de rupere.
În funcţie de consecinţele atingerii diferitelor SL ( STAS 10100/0-75), ele se grupează în două categorii:
Stări limită ultime SLU, care implică pierderea capacităţii portante prin ruperi de orice natură, fenomene
de instabilitate a poziţiei sau formei, deformaţii remanente excesive (în stadiul ultim) sau ruperea casantă datorită
oboselii (în stadiul de exploatare); pe baza acestor moduri de comportare, se definesc:
- starea limită de rezistenţă;
- starea limită de stabilitate a poziţiei sau a formei;
- starea limită de oboseală.
Stări limită ale exploatării normale SLEN, care implică deplasări (statice sau dinamice) sau fisurări care
afectează buna funcţionare a construcţiei, în stadiul de exploatare; în cazul struct. din b. a., se consideră:
- starea limită de fisurare;
- starea limită de deformaţie.
Fenomenele care conduc la atingerea unor stări limită pot interveni individual sau se pot combina între ele
în sens defavorabil. Obişnuit, se consideră că aceste fenomene se produc independent. Se apeleaza la teoria
matematică a probabilităţilor, pe baza unor metode de studiu statistic. Având în vedere că nu toţi parametri pot fi
apreciaţi pe bază probabilistă, sub forma actuală MSL este o metodă semiprobabilistă de calcul.
Calculul probabilist utilizat se încadrează în metoda valorilor extreme, referitor la relaţia care există între
acţiuni şi rezistenţe, relaţie care determină gradul de asigurare; de regulă, se iau în considerare valorile minime ale
rezistenţelor şi valorile maxime ale intensităţii acţiunilor, ceea ce implică acceptarea unui anumit risc.
Pt. a introduce în calcule variabilitatea în sens defavorabil a val. acţiunilor şi proprietăţilor materialelor, se
lucrează cu valori caracteristice sau normate, considerate ca valori de referinţă, respectiv cu valori de calcul,

5
deduse pe baza valorilor caracteristice. Efectele defavorabile ale variaţiei dimensiunilor geometrice ale secţiunii de
b. şi de arm., ale elem. sau structurii se iau în considerare împreună cu efectul variabilităţii rezist.entelor.
Val. caracteristice ale rezist. mat. sunt acele val., ale căror realizare poate fi garantată statistic cu o
probabilit. de cel puţin 95%; în cazul acţiunilor, se ia în considerare specificul variabilit. fiecărui tip de acţiune.
Valorile de referinţă cele mai reprezentative sunt:
• rezistenţele caracteristice ale materialelor Rk;
• intensităţile normate (sau caracteristice) ale acţiunilor, de exemplu qn.
Valorile de calcul sunt utilizate în verificările la diferite stări limită şi se stabilesc astfel, încât să acopere
abaterile posibile, în sens defavorabil, faţă de valorile caracteristice.
Valorile de calcul reprezentative sunt:
• rezistenţele de calcul ale materialelor, care pot fi:
Rk
valori de calcul de bază R =
*
(5.4)
γ
valori de calcul R=mR *
(5.5)
• intensităţile de calcul ale acţiunilor, de exemplu:
q = qn n (5.6)
Coeficienţii parţiali de siguranţă y, m, n, care intervin în stabilirea valorilor de calcul, variază în funcţie de
starea limită luată în considerare, de comportarea materialelor în structură etc.
Coeficienţii de siguranţă ai materialelor, γ ( γ b pentru beton şi γ a pentru armătura betonului armat) ţin
seama de posibilitatea scăderii valorilor caracteristice ale rezistenţelor Rk, datorită variabilităţii statistice a calităţii
materialelor şi, în anumite limite, a caracteristicilor geometrice ale elementelor de construcţii, în mod uzual, aceşti
coeficienţi au rolul de a reduce valorile normate.
Valorile de calcul de bază ale rezist. R* se afectează de un coeficient al condiţiilor de lucru pentru material
m, prin care se corectează simplificările admise în calcule şi abaterile sistematice de la valorile de referinţă.
Pentru alte caracteristici ale mat., ca: moduli de elasticitate, densităţi, deformaţii, evoluţia lor defavorabilă
se ia în considerare, în general, prin reducerea val. mărimilor de calcul în care intervin (modulul de elasticitate
intervine la calculul rigidităţii, deformaţia de durată a betonului reduce valoarea modulului de deformaţie totală).
• Coeficienţii încărcărilor sau acţiunilor ţin seama de posibilitatea depăşirii în sens defavorabil a valorilor
normate ale acţiunilor, datorită variabilităţii statistice ale acestora. Se notează în general cu n, iar în ideea unificării
normelor europene de calcul, în standardele pentru acţiuni revizuite după 1990, apare notaţia γ , astfel încât relaţia
(5.6) se scrie: q = qn γ.
Valorile coeficienţilor acţiunilor pot fi supra- sau subunitare, după cum este mai defavorabil în verificările
la diferite stări limită şi sunt date pentru fiecare tip de acţiune în parte.
• Coeficienţii condiţiilor de lucru pentru capacitatea portantă a secţiunilor, a elementelor sau a structurii,
notaţi tot m, se introduc în mod suplimentar, de exemplu, pentru calculul elementelor liniare întinse, pentru calculul
capacităţilor portante ale elementelor din beton precomprimat; aceşti coeficienţi au rolul de a corecta simplificările
introduse de schemele admise în calcule şi de a ţine seama de abaterile sistematice datorite diverşilor factori.

5.4.3 Caracteristicile de rezistenţă şi de deformaţie ale materialelor

5.4.3.1 Variabilitatea rezistenţelor

Rezistenţele materialelor depind de natura materialului (oţel sau beton), tehnica de realizare (pe şantier sau
în fabrică), tehnica verificării calităţii, condiţiile de păstrare etc. În consecinţă, atât rezistenţele materialelor, cât şi
celelalte caracteristici fizico-mecanice, prezintă o variabilitate pronunţată.
Prelucrarea statistică a valorilor experimentale ale rezistenţelor betonului şi oţelului are ca scop stabilirea
valorilor minime care pot fi garantate cu o anumită probabilitate, în condiţiile de execuţie specifice fiecărui
material. Pe baza acestor valori se definesc calităţile materialelor.
Dacă se det. rezistenţa la compresiune pe un număr n de cuburi din beton din aceeaşi şarjă, se observă că
rezultatele diferă, chiar dacă s-au respectat aceleaşi condiţii de execuţie, păstrare şi încercare pentru toate probele.

6
 Rezultatele obţinute se ordonează în funcţie de mărimea lor şi se grupează în intervale egale de valori.
Reprezentând grafic frecvenţa de apariţie a valorilor rezistenţelor în fiecare interval Ri-1 - Ri (adică numărul de
rezultate care se încadrează în limitele intervalelor considerate), se obţine histograma pentru şirul de rezultate
analizate (fig. 5.3a). Dacă numărul de rezultate tinde către infinit, histograma tinde către o curbă, cunoscută sub
numele de curba de distribuţie a frecvenţelor sau probabilităţilor. Aria de sub curba de distribuţie, cuprinsă într-un
interval Ri-1 - Ri, reprezintă probabilitatea ca o valoare considerată a variabilei să fie situată în acest interval.
Această arie se obţine prin integrarea funcţiei de densitate a probabilităţilor, f(R), care poate avea diferite forme
matematice .

a) histograma b) curba de rezistenţă normală

Fig. 5.3 Legea de distribuţie a rezistenţelor

Pt. bet. şi oţel se admite în mod curent legea distribuţiei normale a lui Gauss-Laplace, apropiată de curba
reală de distribuţie a rezistenţelor (fig. 5.3b). Mărimile caracteristice pentru legea distribuţiei normale sunt:
−
R=
∑ R - media aritmetică pentru cele n valori ale rezistenţelor, cu cea mai mare frecvenţă de apariţie;
n
2
 −

∑R − R 
S=   - abaterea medie pătratică sau abaterea standard, marcând împrăştierea rezultatelor
n −1
faţă de valoarea medie; cu cât abaterea medie pătratică este mai mică, împrăştierea este mai mică, iar curba de
distribuţie este mai strânsă (fig. 5.4a);
S
cν = −
- coeficientul de variaţie sau valoarea relativă a abaterii standard, care caracterizează
R
omogenitatea calităţii unui material; cu cât cν este mai mic, materialul este mai omogen.
Rezistenţele caracteristice sunt valorile minime ale rezistenţelor, determinate prin acceptarea unei anumite
probabilităţi (exprimată în %) de a avea şi valori mai mici, conform relaţiei:
− −
R min = R − tS = R (1 − t c ν ) (5.7)
în care coeficientul t este stabilit în funcţie de numărul de date prelucrate şi de riscul acceptat.
Conform normelor româneşti, rezistenţele caracteristice se determină cu relaţia:
−
R min 5% = R k = R (1 − 1,64 c ν ) (5.8)
în care valoarea coeficientului t = 1,64 corespunde unui număr de rezultate n ≥ 120 şi unui risc acceptat de 5%;
aceasta înseamnă că 5% din rezultate pot să fie mai mici decât Rmim sau altfel spus, 95% din rezistenţe au valori
garantat mai mari decât rezistenţa caracteristică (fig.5.3b).

5.4.3.2 Betonul
Clasa betonului
Definirea calităţii betoanelor se face prin clasele de beton.
Clasa betonului este rezistenţa caracteristică la compresiune Rbk, valoare minimă garantată cu probabilitatea
de 5% de a nu fi depăşită în sens defavorabil.
Rezistenţa caracteristică nominală Rbk, este dată de relaţia (5.8), aplicată betonului:
7
 −
R bk = R b min.5% = R b (1 - l,64c ν ) (5.9)
−
unde R b se determină pe cuburi cu latura de 141 mm, conform punctului 2.2.2. În condiţii obişnuite, cv = 0,15
−
pentru compresiune, deci R b min.5% = 0,754 R b .
Notarea clasei se face cu literele Bc (beton de clasă), urmate de valoarea rezistenţei minime la compresiune
exprimată în N/mm2, de exemplu, Bc 20, C 15/20; această mărime apare numai în denumirea clasei, nu este o
valoare care operează în calcule.
Definirea calităţii betonului prin clase înlocuieşte clasificarea mai veche după mărci, noţiune care mai este
folosită în practică, pe şantiere.
−
Marca betonului reprezintă valoarea medie a rezistenţei la compresiune pe cuburi, adică R b . Notarea
−
mărcilor se face cu litera B, urmată de valoarea rezistenţei medii R b , exprimată în daN/cm2, de exemplu
B250.

Rezistenţele caracteristice ale betonului

Rezistenţa caracteristică la compresiune a betonului se bazează pe o valoare unică, acceptată convenţional,
care înlocuieşte cele două rezistenţe reale Ri (în cazul elementelor încovoiate) şi Rpr (în cazul stâlpilor). Această
mărime se apropie de rezistenţa prismatică sau cilindrică şi se determină cu relaţia (2.15):
Rck = (0,87 – 0,002Rbk)Rbk, în N/mm2 (5.10)
Rezistenţa caracteristică la întindere a betonului depinde de tipul de agregate folosite:
- pentru betonul obişnuit (cu agregate grele, naturale) se utilizează o formă adaptată a relaţiei (2.20)
Rtk = 0,22 (Rck)2/3 în N/mm2 (5.11a)
- pentru betonul cu agregate uşoare (betoane uşoare):
 0,7δ u 
R tk , u = R tk  0,3 +  (5.11b)
 2400 
în care δu este densitatea aparentă a betonului uşor, exprimată în kg/m3.
Rezistenţele de calcul ale betonului
Rezistenţele de calcul ale betonului se stabilesc cu relaţiile (5.4) şi (5.5), adaptate pentru beton:
R ck R
R c = m bc R *c = m bc ; R t = m bt R *t = m bt tk (5.12; 5.13)
γ bc γ bt
R *c , R *t sunt valorile de bază ale rezistenţelor de calcul.
R ck R
R *c = ; R *t = tk (5.14; 5.15)
γ bc γ bt
Rc, Rt - rezistenţele de calcul ale betonului la compresiune şi la întindere;
mbc, mbt - coeficienţii condiţiilor de lucru ai betonului la compresiune şi la întindere, care ţin seama de o
posibilă scădere a rezistenţelor datorită influenţei poziţiei de turnare, a condiţiilor de solicitare care favorizează
ruperea casantă, a dimensiunilor reduse ale elementelor; valorile coeficienţilor se dau în anexa 3;
γ bc , γ bt - coeficienţii betonului la compresiune şi la întindere, având valorile γ bc = 1,35 , respectiv
γ bt = 1,35 ; valoarea coeficientului de siguranţă la întindere este mai mare decât la compresiune, din cauza
împrăştierii mai mari a valorilor rezistenţelor la întindere;
În cazul elementelor din beton simplu şi în cazul betoanelor uşoare Bc30 şi Bc35, se utilizează coeficienţii
0,9 mbc = 0,9 mbt.
Rezistenţa de calcul la oboseală a betonului (la compresiune), pentru elementele supuse la încărcări
repetate, se determină cu relaţia:
R oc = m bc m 'bc R *c (5.16)

8
 m 'bc este coeficientul suplimentar al condiţiilor de lucru al betonului la oboseală, determinat cu relaţia:
m 'bc = 0,6 + 0,5 ρ b ≤ 1,0 (5.17)
ρb - coeficientul de asimetrie al unui ciclu de încărcare-descărcare (vezi pct. 2.2.1):
ρ b = σ b min / σ b max (5.18)
σ b min ,σ b max - eforturile unitare de compresiune minim şi maxim, în fibra extremă, cea mai comprimată
de beton, determinate în stadiul II de lucru, sub efectul încărcărilor de exploatare corespunzătoare verificării la
starea limită de oboseală.
Alte caracteristici de calcul ale betonului
Diagrama σ b − ε b
Diagrama convenţională de calcul admite, faţă de diagramele reale σ − ε descrise, unele aproximaţii:
pentru compresiune (fig. 2.4), ramura descendentă a diagramei se înlocuieşte cu un palier, iar pentru întindere (fig.
2.7), se consideră diagrama fără ramură descendentă; pentru deformaţia specifică ultimă ε bu , în mod curent nu se
iau în considerare factorii care pot influenţa valoarea ei, de exemplu, efectul confinării prin armarea transversală.
Conform STAS 10107/0-90, pt. calc. elem. din b. a. solicitate la încovoiere cu sau fără efort axial:
- pt. zonele comprimate ale elem.r din beton obişnuit, conform figurii 5.5a, se admite parabolă de gradul
doi între punctele 0 şi A, respectiv palier între A şi B; pt. elem.e din beton uşor, diagrama biliniară din fig. 5.5b;
- pentru zonele întinse, parabola din figura 5.5c.
Modulul de elasticitate longitudinal Eb, având aceeaşi valoare pentru betonul solicitat la compresiune şi la
întindere, este dat în tabele, în funcţie de clasa de beton.
Modulul de elasticitate pentru betonul uşor se calculează cu relaţia:
E bu = E b (δ u /δ) 2 (5.19)
în care δ u , δ sunt densităţile aparente ale betonului uşor şi betonului obişnuit.
Modulul de elasticitate transversal Gb se ia:
Gb = 0,4 Eb respectiv Gbu = 0,4 Ebu (5.20; 5.21)
Coeficientul de deformaţie transversală are valoarea: ν = 0,2
Coeficientul de dilataţie liniară termică αt, în domeniul –350...+800, are valorile:
α t = 1 ⋅10 −5 pentru betoane obişnuite
α t = 0,8 ⋅10 −5 pentru betoane uşoare

a) beton obişnuit b) beton uşor

Diagrame σ b − ε b pentru compresiune

Deformaţii specifice ultime:

• pentru compresiune:
ε bu = 3,5 0/00 – clasa < Bc35
ε bu = 3,0 0/00 – clasa ≥ Bc35
• pentru întindere
Diagrame σ t − ε t pentru întindere ε tu = 0,1 0/00
Fig. 5.5 Diagrame de calcul σ − ε pentru beton

9
 Deformaţia specifică de durată a betonului
Deformaţia specifică totală a betonului ε bt , după consumarea deformaţiilor în timp din contracţie şi din
curgere lentă, se determină cu relaţia:
ε bt = ε b 0 + ε bd
ε b 0 este fracţiunea iniţială a deformaţiei specifice, calculată cu modulul de elasticitate longitudinal;
ε bd - fracţiunea de lungă durată a deformaţiei specifice.
Cele două fenomene de durată, contracţia şi curgerea lentă, se influenţează reciproc, astfel încât deformaţia
totală de durată este mai mică decât suma celor două deformaţii.
Se admite simplificat că def. de durată ε bd (0/00), datorită contracţiei şi curgerii lente să se det. cu relaţia:
− −
ε bd = ϕ ε b 0 ≥ ε c (5.22)
Semnificaţia acestui procedeu de calcul este următoarea: dacă deformaţiile specifice produse de încărcările
de durată (deformaţiile de curgere lentă) au valori reduse, se ia în considerare numai valoarea maximă de calcul a
−
deformaţiei specifice datorită contracţiei ε c ; în cazul în care deformaţiile de curgere lentă depăşesc deformaţia
specifică maximă de contracţie, se consideră valoarea cumulată a acestor deformaţii, calculată pe baza valorii
−
maxime de calcul a caracteristicii deformaţiei în timp, ϕ (fig. 2.14).
Valoarea maximă a caracteristicii deformaţiei de durată a betonului arată de câte ori creşte deformaţia
specifică sub încărcările de lungă durată (pentru t = ∞), faţă de deformaţia specifică elastică iniţială ε b 0 şi se
determină cu relaţia:
−
ϕ = k1 k 2 k 3 ϕ0 (5.23)
Valoarea maximă de calcul a deformaţiei specifice datorită contracţiei rezultă din relaţia:
−
ε c = k 3 k 4 k c εc (5.24)
În relaţiile (5.23) şi (5.24), s-au utilizat următoarele valori de calcul:
ϕ 0 - valoarea de bază a caracteristicii deformaţiei de durată, dată în anexa 5; pentru elementele din beton
uşor, ϕ 0,u = ϕ 0 (E bu / E b ) ;
ε c - valoarea de bază a deformaţiei specifice datorată contracţiei, dată în anexa 6;
k - coeficienţi care exprimă influenţa vârstei betonului (k1), a mărimii efortului unitar maxim de
compresiune σ b (k2), a umidităţii relative a mediului (k3), a dimensiunilor absolute ale secţiunii elementelor (k4) şi
a modului de realizare (kc = 1 pentru betonul armat).

5.4.3.3 Oţelul pentru armăturile betonului armat

Tipurile de oţel fabricate la noi în ţară pentru betonul armat sunt barele laminate la cald PC60, PC52, OB37
şi sârmele trefilate STNB, STPB, prezentate în capitolul 3. Caracteristicile mecanice ale oţelului (rezistenţa de
rupere la tracţiune, limita de curgere, alungirea minimă la rupere etc.) sunt cele date în standardele de produs.
Rezistenţele oţelului
Rezistenţele caracteristice ale oţelului pentru armăturile betonului armat Rak sunt valorile minime pentru
limita de curgere, convenţională sau naturală, precizate şi garantate în standardele de produs:
Rak = RP 0,2 sau σc min (5.25)
Rp 0,2 este lim. min. convenţ. de curgere a oţ. laminat la cald fără palier de curgere şi a oţ. trefilat (σ0,2 min);
σc min - limita de curgere naturală pentru oţelul laminat la cald care prezintă palier de curgere (OB37).
Rez. caracteristice definite mai sus corespund unei probabilităţi mai scăzute, de circa 2,3%, ca efortul de
curgere să fie mai mic decât limita indicată. Această asigurare se adoptă din necesitatea de a acoperi efectul mai
defavorabil al variabilităţii dimensiunilor geometrice ale armăturilor asupra rezistenţei.
Determinarea rezistenţelor caracteristice se poate face conform relaţiei (5.8):
10
 −
R ak = (l - 2c ν ) R a (5.26)
în care coeficientul t = 2 corespunde probabilităţii acceptate de 2,3%.
Rezistenţele de calcul ale armăturilor se det. cf. relaţiilor (5.4) şi (5.5), scrise pt. armăt. betonului armat:
R ak
R a = m a R *a = m a (5.27)
γa
R *a este valoarea de bază a rezistenţei de calcul, determinată cu relaţia:
R ak
R *a = (5.28)
γa
Ra -rezistenţa de calcul a armăturilor pentru betonul armat;
ma - coeficientul condiţiilor de lucru al armăturilor;
γa - coeficientul de siguranţă al armăturii: γa = 1,15 pentru armăturile din oţel PC60, PC52 şi OB37 şi 1,2
pentru armăturile din STNB;
Având în vedere că, uzual, ma = 1,0, rezultă R a = R a .
*

Rezistenţa de calcul la oboseală a armăturii, pentru elementele care se verifică la starea limită de oboseală,
se determină cu relaţia:
R oa = m oa m sa R *a (5.29)
m oa este coeficientul de reducere a rezistenţelor de calcul sub efectul solicitării repetate;
m sa - coeficientul care ţine seama de reducerea rezistenţelor armăturii datorită înnădirilor prin sudură.
Coeficienţii m a şi m a se dau în anexele 8 şi 9, în funcţie de tipul oţelului şi de coeficientul de asimetrie
o s

ρa pentru armătura care se verifică:

ρ a = σ a min / σ a max (5.30)
în care: σa min , σa max reprezintă efortul unitar minim, respectiv maxim, din armătura considerată.

Alte caracteristici de calcul ale oţelului

Modulul de elasticitate al armăturilor are următoarele valori:
Ea = 210000 N/mm2 pentru oţelul de tip PC 60, PC 52 şi OB 37;
Ea = 200000 N/mm2 pentru STNB şi STBP.
Diagrama σ a - ε a Conform STAS 10107/0-90, diagramele convenţionale de calcul utilizate sunt:
• pentru oţelul laminat la cald (PC60, PC52, OB37), diagrama biliniară cu palier din figura 5.6a; în cazul
elementelor participante la structuri antiseismice, în zonele în care armăturile pot avea deformaţii mari şi când acest
lucru este defavorabil pentru calculul în restul zonelor, se admite diagrama biliniară cu consolidare din figura 5.6a
(linia punctată), deci atingerea unei rezistenţe de calcul de l,25Ra;
• pentru sârme (STNB, STPB), diagrama biliniară cu consolidare din figura 5.6b; în calculul de rezistenţă
simplificat se utilizează diagrama biliniară echivalentă punctată cu l,05Ra.

ε au = 50 0/00 - pentru cazul când intervin încărcări seismice

ε au = 10 0/00 - pentru cazul încărcărilor obişnuite
Fig. 5.6 Diagrame de calcul σ − ε pentru oţel

11
 5.4.4 Acţiunile în construcţii
În elementele structurale, solicitările apar ca efect al diferitelor acţiuni; se consideră acţiune orice cauză
care poate produce o stare de eforturi într-un element structural.
Acţiunile se modelează în calcule prin:
- încărcări, reprezentate prin diferite sisteme de forţe (acţiuni directe);
- deformaţii sau deplasări impuse, cum ar fi cele produse de variaţiile de temperatură, de contracţie şi
curgere lentă, de tasările de reazeme, de precomprimarea betonului (acţiuni indirecte).
Parametrii care caracterizează acţiunile sunt: intensitatea, amplitudinea, modul şi direcţia de aplicare,
frecvenţa de apariţie şi durata de acţiune.
Principalul criteriu de apreciere a modului cum acţionează încărcările este frecvenţa de apariţie a unui
anumit tip de încărcare, la o anumită intensitate maximă. În STAS 10101/0A-75 se face clasificarea acţiunilor.
Conform principiilor de bază ale MSL, se utilizează noţiunile de intensităţi normate şi intensităţi de calcul
Intensităţile normate ale acţiunilor reprezintă valori de referinţă, (STAS 10101/0...-75/-90). Intensităţile
normate ale acţiunilor determinate pe bază de prelucrare statistică reprezintă în general valori maxime, cu o
anumită probabilitate p (%) de a fi depăşite într-o anumită perioadă de timp:
−
q n = q max p% = (1 + t c ν ) q
Intensităţile de calcul se obţin prin înmulţirea valorilor normate cu coeficienţii acţiunilor, ni sau γi conform
relaţiei (5.6), prin care se ţine seama de abaterile posibile în sens defavorabil faţă de valorile normate, datorită
variabilităţii statistice a acţiunilor. Coeficienţii ni, pentru fiecare acţiune în parte, se stabilesc pentru verificările la
diferite stări limită conform standardelor şi normelor de specialitate.
Tabelul 5.1
Clasificarea încărcărilor
Categorii de Exemple
Simb. Mod de acţiune:
acţiuni
Permanente P continuu, cu intensitate practic - greutatea elementelor structurale şi
constantă în timp nestructurale de închidere, finisaj, izolaţii
- efortul de precomprimare
- greutatea şi presiunea pământului etc.
Temporare: intermitent, sau cu o intensitate
variabilă în timp:
- Cvasiperma- C - pe durate lungi, sau în mod - greutatea elementelor nestructurale cu
nente frecvent poziţie variabilă
- contracţia betonului
- încărcări din depozite, arhive etc.
- Variabile V - pot lipsi pe intervale lungi de - încărcările climatice:zăpadă, vânt -
timp, sau au intensitatea foarte încărcări tehnologice
variabilă - încărcări din circulaţia oamenilor,
mobilier etc.
Excepţionale E intervin foarte rar, cu intensitate - seism
mare - vânt în regim de rezonanţă
- şocuri din explozii etc.

În cadrul unor stări limită, pentru intensităţile de calcul se utilizează şi noţiunea de fracţiune de lungă
durată a acţiunilor. Acţiunile cvasipermanente Cn se consideră în întregime de lungă durată, ca şi cele permanente
Pn. Pentru acţiunile variabile Vn, se admite că o parte din acestea, obţinute prin multiplicare cu coeficientul nd ≤ 1,0,
pot fi aplicate timp îndelungat, restul acţiunii considerându-se de scurtă durată.
În consecinţă, fracţiunea de lungă durată a acţiunilor se obţine din relaţia Pn + Cn + nd x Vn.
Pentru det. celor mai defavorabile solicitări posibile în orice secţiune de calcul a elementelor structurale,
efectul acţiunilor se cumulează în cadrul unor grupări.
Prin gruparea acţiunilor se ţine seama de posibilitatea apariţiei simultane, cu efect defavorabil, a diferitelor
acţiuni considerate cu valoarea lor de calcul, având în vedere specificul stării limită la care se face verificarea.

12
 În tabelul 5.2 se prezintă cele două categorii de grupări ale acţiunilor, utilizate în determinarea celor mai
defavorabile efecte ale acestora: grupările fundamentale şi grupările speciale.
În grupările fundamentale GF se consideră:
- acţiunile permanente Pi;
- acţiunile temporare, cvasipermanente Ci sau variabile Vi, a căror prezenţă simultană este practic posibilă.
În grupările speciale GS se consideră:
- acţiunile permanente Pi;
- acţiunile temporare (Ci şi Vi), a căror prezenţă în momentul apariţiei unei acţiuni excepţionale este
posibilă; dacă acţiunea excepţională E este seismul, dintre acţiunile temporare se iau în considerare numai
cele gravitaţionale;
- o acţiune excepţională, E.
Intensităţile de calcul ale acţiunilor, în grupările fundamentale şi speciale se calculează cu relaţiile
(5.31...5.35) din tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Gruparea încărcărilor pentru verificarea la diferite stări limită
Starea limită la care se face verificarea Gruparea de încărcări Relaţia

Gruparea fundamentală de încărcări - GF

∑ n i Pi + ∑ n i C i +n g ∑ n i Vi
n n n
SLU De rezistenţă şi de stabilitate (5.31)
i i i

∑ Pi + ∑ C i + ∑ n i Vi + Vob
n n d 'n
De oboseală (5.32)
i i i

Verificări sub efectul încărcărilor ∑ Pi + ∑ C i + n g ∑ Vi

n n n
(5.33)
SLEN totale de exploatare i i i

Verificări sub efectul fracţiunilor de ∑ Pi + ∑ C i + ∑ n i Vi

n n d n
(5.34)
lungă durată i i i

Gruparea specială de încărcări - GS

∑ Pi + ∑ C i + ∑ n i Vi + E1
n n d n
SLU De rezistenţă şi stabilitate (5.35)
i i i

Observaţie: în relaţia (5.32), Vi sunt date de încărcările variabile care nu produc oboseala, iar Vob de acţiunea care
'n

produce ciclurile de solicitare.

Dacă se iau în considerare mai multe acţiuni variabile, se introduc coeficienţii de grupare ng cu valoare
subunitară, pentru a ţine seama de probabilitatea mai redusă ca aceste acţiuni să apară simultan cu intensitatea lor
maximă: ng = 1 pentru 1 variabilă; ng = 0,9 pentru 2 sau 3 variabile; ng = 0,8 pentru 4 sau mai multe variabile.
Pt. acţ. variabile de pe planşeele clădirilor etajate, în situaţii în care este improbabil ca acestea să acţioneze
cu intensitate maximă, se pot introduce coeficienţi suplimentari de reducere, denumiţi coeficienţi de simultaneitate.
Eforturile secţionate produse de acţiunile grupate conform relaţiei (5.31) se numesc obişnuit eforturi de
calcul (M, N, Q, Mt), iar cele care sunt produse de acţiunile grupate conform relaţiilor (5.32...5.34), eforturi de
( E E
exploatare M , N , Q , M t .
E E
)
Alte reguli privind alcătuirea grupărilor de încărcări sunt date în STAS 10101/0A-77.

5.4.5 Verificarea siguranţei construcţiilor

În principiu, condiţia de siguranţă impusă unui elem. sau structură de rezistenţă, constă în menţinerea
capacităţii portante a elem. sau a structurii, la o valoare mai mare decât cea a efectelor acţiunilor, grupate conform
principiilor prezentate. Se admite că atât acţiunile, cât şi cap. portantă ating valorile lor cele mai defavorabile.
Pentru a satisface condiţiile impuse de verificările la stările limită ultime, elementele de rezistenţă trebuie
astfel calculate şi alcătuite încât să răspundă următoarelor cerinţe:
 rezistenţa dezvoltată să fie mai mare decât eforturile produse de încărcări; comportarea sub încărcări să
fie ductilă, acest aspect fiind controlabil prin procentele de armare şi dimensiunile de beton adoptate;
 zvelteţea să fie limitată, astfel ca să nu se producă cedarea datorită efectelor de ordinul II;
13
  să se evite ruperile casante datorate oboselii materialelor, provocată de încărcările ciclice;
 să fie suficient de rigide la deplasări laterale sub efectul încărcărilor orizontale seismice, astfel încât să
se limiteze def. remanente, respectiv avarierea unor elem. nestructurale (pereţi de umplutură, izolaţii, instalaţii etc);
 structurile în ansamblul lor să fie stabile la răsturnare în cazul acţiunii unor forţe orizontale mari.
Cerinţele de exploatare corespunzătoare se referă la următoarele aspecte:
 săgeţile sau rotirile elem. structurale, produse de încărc. de exploatare, pot cauza un efect psihologic
neplăcut la circulaţie, sau pot afecta buna desfăşurare a unui proces tehnologic, chiar dacă nu afectează rezist.
elem.; starea de fisurare, prin mărimea deschiderii fisurilor, poate să pericliteze în timp durabilitatea elementelor,
favorizând corodarea arm.; este necesar ca mărimea deformaţiilor, respectiv a deschiderii fisurilor să fie limitată;
 din analiza stadiilor de lucru rezultă că starea de ef. în elem. din b. armat poate fi considerată elastică
sub efectul acţ. care apar în timpul exploatării; în b. comprimat nu se depăşeşte în general limita de microfisurare,
iar în armături, limita de proporţionalitate a oţelului.
Siguranţa unui elem. structural sau a unei structuri în ansamblu este exprimată prin probabilitatea de
atingere sau depăşire a unei SL. Această probab. trebuie să fie sufic. de redusă pe durata de existenţă a construcţiei.

5.4.5.1 Stări limită ultime, SLU

Starea limită de rezistenţă
Starea limită de rezistenţă corespunde situaţiei în care se produce ruperea elementelor în secţiuni normale,
înclinate sau paralele cu axa lor. Relaţia generală de verificare este:
Smax ≤ Rmin (5.36)
Smax este efortul secţional maxim (solicitarea maximă), determinat în secţiunea de verificare sub efectul
acţiunilor de calcul, în gruparea cea mai defavorabilă, conform relaţiilor (5.31) şi (5.35) din tabelul 5.2;
Rmin - efortul secţional capabil minim (capacitatea portantă minimă) al secţiunii verificate, determinat pe
baza valorilor de calcul ale rezistenţelor, considerând o stare de eforturi corespunzătoare stadiului ultim.
Calculul la starea limită de rezistenţă conduce la determinarea dimensiunilor secţiunilor de beton şi a
cantităţii de armătură, prin satisfacerea condiţiei (5.36).
În cazul elem. cu o stare de solicitare complexă, vf. relaţiei (5.36) se referă la fiecare efort secţional în parte:
- încovoiere cu tăiere: M ≤ M cap ; Q ≤ Q cap
- întindere sau compresiune cu încovoiere:
( )
M ≤ M cap şi ± N ≤ ± N cap , cu N cap = f M cap ; Q ≤ Q cap
- încovoiere cu torsiune: M < M cap ; Q ≤ Q cap ; M t ≤ M t cap
- străpungere, în cazul plăcilor rezemate direct pe stâlpi: Q ≤ Q cap
- lunecare între două elemente din beton turnate în etape diferite, sau din materiale diferite: L ≤ L cap
Starea limită de stabilitate a formei sau poziţiei
a. Starea limită de stabilitate a formei ia în considerare posibilitatea ca pentru elementele zvelte, supuse la
compresiune cu încovoiere, efectele de ordinul II să conducă la creşterea solicitării exterioare.
În cazul plăcilor curbe subţiri, la care se poate produce pierderea stabilităţii formei, de regulă efectele de
ordinul II se iau în considerare în mod simplificat, prin reducerea suplimentară a rezistenţei de calcul a betonului.
În cazul elementelor liniare, de exemplu al stâlpilor, efectele de ordinul II se pot exprima prin diferenţa
dintre momentul încovoietor rezultat din calculul de ordinul II şi cel rezultat din calculul de ordinul I.
Pentru aceste structuri, secţiunea transversală şi alcătuirea de ansamblu se aleg astfel, încât majorarea
momentelor încovoietoare datorită efectelor de ordinul II să nu depăşească 50%, adică să fie satisfăcută condiţia
M II
η= ≤ 1,5 (5.37)
MI
în care: MI = M este momentul încovoietor de ordinul I, determinat pe stâlpul nedeformat;
MII - momentul încovoietor de ordinul II, determinat pe stâlpul deformat.
În cazul unui efect moderat de ordinul II (η ≤ 1,2), calc. de stabilitate a elem. liniare poate fi înlocuit
simplificat cu un calcul la SLR; SL la care se face vf. se numeşte stare limită de rezistenţă şi stabilitate.

14
 b. Starea limită de stabilitate a poziţiei este o verificare necesară în unele situaţii particulare, în care
structuri întregi, sau unele componente structurale prefabricate, sunt solicitate de sisteme de forţe astfel, încât se
poate produce răsturnarea sau lunecarea lor.
Structurile se consideră corpuri rigide şi trebuie să satisfacă relaţia de verificare:
M rc ≤ m s M sl (5.38)
în care: Mrc este momentul de răsturnare convenţional;
Msl - momentul de stabilitate limită;
ms - coeficientul condiţiilor de lucru al structurii.
Starea limită de oboseală
Starea limită de oboseală se vf. pt. elem. structurale supuse la acţiuni dinamice ciclice, care produc
fenomenul de oboseală în beton şi în armături.
Vf. la oboseală sub efectul acţiunilor grupate (5.32), constă în respectarea condiţiilor de mai jos:
σ b ≤ R oc ; σ a ≤ R oa (5.39; 5.40)
în care: σ b , σ a sunt eforturile unitare normale maxime în beton şi în armătură, determinate în stadiul II;
R oc , R oa - rezist. de calcul la oboseală ale bet. şi armăturii, determinate cu relaţiile (5.16) şi (5.29).
La nivelul axei neutre, eforturile unitare principale de întindere σ1 trebuie să fie preluate de beton şi de
armătură, utilizând pentru acestea rezistenţele corespunzătoare la oboseală.

5.4.5.2 Stări limită ale exploatării normale, SLEN

Starea limită de deschidere a fisurilor
Betonul lucrează în stadiul de exploatare cu zona întinsă fisurată, acest fenomen fiind inevitabil; fisurile se
produc aproximativ perpendicular pe direcţia eforturilor unitare principale de întindere, orientarea lor depinzând de
tipul de solicitare, iar deschiderea lor, de mărimea încărcărilor.
Fisurarea nu afectează în general buna funcţionare sau durabilitatea, cât timp deschiderile fisurilor nu
depăşesc anumite limite şi mediul nu este agresiv; asupra deschiderii fisurilor, respectiv asupra distanţei dintre
fisuri se poate acţiona prin armare.
Condiţia de verificare sub efectul acţiunilor de exploatare, grupate conform tabelului 5.2, relaţia (5.33), se
scrie sub forma: α f ≤ α f admis (5.41)
în care: αf este deschiderea medie a fisurilor normale sau înclinate, calculate în stadiul II de lucru;
αf admis - valoarea admisă, prescrisă, a fisurilor în funcţie de mediul de expunere şi de solicitarea
elementului, dată în capitolul 11 sau în prescripţii speciale.

Starea limită de deformaţie

Deformaţiile prea mari ale elementelor structurale pot cauza avarii în elementele nestructurale, pot provoca
dereglări în funcţionarea corespunzătoare a unor utilaje sau pot produce senzaţii de disconfort.
Verificarea se face punând condiţia ca, sub efectul grupării încărcărilor conform relaţiei (5.33) şi eventual
(5.34), în funcţie de condiţiile specifice prezentate în capitolul 12, săgeata totală sau o fracţiune a săgeţii să nu
depăşească valorile admise. Condiţia se poate exprima prin relaţiile:
fmax ≤ fadmis sau ∆fmax ≤ ∆fadmis (5.42; 5.43)
fmax, ∆fmax reprezintă săgeata maximă totală sau o fracţiune din ea;
fadmis sau ∆fadmis - valoarea admisă, prescrisă în norme, în funcţie de tipul elementului structural.

15