10.1. Definirea sensului vieţii. Interpretarea sensului vieţii umane în etică şi filozofie.

Problema sensului vieţii omului este, prin natura ei, o problemă esenţială a eticii,
exprimând justificarea şi finalitatea ei. Sensul este constitutiv conştiinţei şi cunoştinţei noastre,
ca parte a caracterului lor intenţional. În acest sens, la întrebarea „Care este sensul vieţii?", nu
putem da decât un singur răspuns: El este cel pe care i-l atribuim. Sensul se constituie în
interioritatea umană, fiind rezultatul interacţiunii conştiinţei, ale dublei relaţii cu lumea şi cu
sine. Deci, vom găsi atâta sens în lume, cât vom pune noi înşine prin calitatea noastră de
subiect creator.
• În antichitate, stoicii, adepţii ideii armoniei cosmice, în constituţia căruia intră şi
binele si răul, şi fericirea, si suferinţa, propuneau o integrare în ordinea cosmică prin
cunoaşterea şi înţelegerea ei. Scopul propus de ei poate fi rezumat la „îndură şi
abţine-te". Pentru a evada dintr-o lume a suferinţei şi răului, stoicii propun izolarea
de lume prin apatie, un gen de indiferentă, de igienă sufletească, igienă care ar
contribui la evitarea suferinţelor colective. Însă calea filozofică de salvare
individuală rămâne accesibilă unor cercuri restrânse. Şi, totodată, soluţiile
individuale nu reuşesc să diminueze suferinţele colective.
• Creştinismul propagă ideea ispăşirii. Mântuitorul vine pentru cei care au greşit,
pentru cei care au suferit. El aduce mântuirea. Creştinismul înaintează ideea că soarta
omului se află în mâinile lui.

Prin aceasta el se deosebeşte de filozofia stoicilor şi de alte religii. Aştrii nu sunt cauzele
faptelor omeneşti, ci doar semne pentru ele, create de Dumnezeu.

Ideea creştină a salvării omului prin faptele sale capătă o expresie finită în Epoca
Renaşterii, în filozofia modernă. Astfel, pentru a-şi încheia un adevărat ciclu în filozofia
lui, F. Nietzsche, refuzând sistemul tradiţional de valori, acceptă ideea autodepăşirii printr-
o nouă scară de valori ce plasează în centrul său „instinctul puterii".

În sec. XX au apărut un şir de concepţii care anunţă intrarea culturii europene în „era
nocturnă”. Totodată, se caută soluţii tămăduitoare ale creşterii răului în lume şi, pe această
bază, se crează o întreagă concepţie a speranţei. Spre exemplu, E. Fromm propune lumii
dezamăgite, măcinate de crize, o reînviere a umanului, pe care o condiţionează de o
„revoluţie a speranţei".
Astfel, omul ajunge la o „criză de identitate" ca expresia cea mai gravă a
dezumanizării sale: această criză poate fi soluţionată numai în măsura în care omul revine la
viaţă din nou, devenind activ. Modalitatea acestei reveniri constă în regenerarea speranţei
omului. Erich Fromm asociază speranţa cu acţiunea pentru bine, curaj şi credinţă.