4.2. Concepţiile etice ale lui Epicur.

De numele lui Epicur este legată una dintre cele mai importante tradiţii ale eticii care a
căpătat denumirea de „eudemonism” (gr. eudaimonia – „fericire”), fiind o concepţie etică ce
pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire.
Epicur este adeptul ipotezei care susţine că, rezolvarea problemei etice constă în tălmăcirea

justă a fericirii, deoarece oamenii fericiţi sânt virtuoşi, ei nu duc lipsă de nimic, nu au nici un

temei să se certe între ei – acesta fiind patosul moral al învăţăturii lui.

Etica lui Epicur are un caracter empiric (bazat numai pe experienţă). Dânsul susţine că,
plăcerea şi durerea sânt mobilurile acţiunii, nu numai pentru oameni, ci şi pentru animale. Ca
dovadă că plăcerea este un bine este invocat faptul că oamenii, ca şi animalele, caută plăcerea
şi evită durerea, iar principiul etic ce constă în a fugi de durere şi a căuta plăcerea nu este
derizoriu, întrucât Epicur are o concepţie elevată despre plăcere.

Astfel, Epicur deosebeşte două tipuri de plăceri, şi anume:

a) plăcerea de repaos – calmă şi persistentă, care este lipsa oricărei dureri fizice şi a
oricărei nelinişti sufleteşti;
b) plăcerea în mişcare – vie, rapidă, trecătoare, constând în satisfacerea nevoilor
corporale. Epicur arată că prima este spirituală şi ea este adevărata plăcere,
plăcerea constitutivă. De acest fel – calme, durabile, spirituale – sânt, spre
exemplu, amintirea unei plăceri trecute şi gândul la plăcerile viitoare.

Epicur clasifică, de asemenea, dorinţele în trei grupe:

 naturale şi necesare (foamea, setea, plăcerile auzului, ale vederii);

 naturale şi nenecesare (căsătoria, creşterea copiilor);
 nenaturale şi nenecesare (bogăţia, onorurile).

Omul poate fi fericit, în opinia lui Epicur, satisfăcându-şi dorinţele naturale şi necesare. Pentru
el, idealul este să te faci un mic punct în spaţiu şi în timp pentru a nu lăsa loc durerii. Fericirea nu
poate consta decât în fixarea unei plăceri stabile şi în el minarea a tot ce aduce neliniştea şi
suferinţa.
Pentru Epicur, etica are rolul activ şi puterea de a arăta, teoretic, calea fericirii raţionale. El arată
că trebuie obţinută o independenţă totală faţă de lumea (apatheia) în care viaţa să fie fragilă, iar
neliniştea de moarte să fie eliminată: atunci când ai murit, nu mai simţi nimic şi de ce să te
nelinişteşti atunci când eşti în viaţă, în loc să te bucuri de ea? Mai este necesar, susţine Epicur, de
a elimina şi frica de zei, de reprezentările iluzorii pe care şi le fac despre ei oamenii, deoarece
zeii nu se amestecă în treburile omeneşti.