DREPT PROCEDURAL FISCAL

PREAMBUL
Sediul materiei: Codul de procedură fiscală – Legea nr. 207/2015.
Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din
raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general
consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege
se prevede altfel. Art. 2 (1).

BAZĂ LEGALĂ
Actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de
administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii
individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.
Administrarea creanţelor fiscale - oricare din activităţile desfăşurate de organele
fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale
raporturilor juridice fiscale;
b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e) aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii.

RAPORTUL DE DREPT PROCEDURAL FISCAL

Raportul de drept procedural fiscal este:
 un raport de drept financiar public
 constituit în legătură cu înfăptuirea relaţiilor ocazionate de administrarea
creanţelor şi a obligaţiilor fiscale.
Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept
procedural fiscal.
Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care
apar în legătură cu creanţele fiscale.
Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
care apar în legătură cu administrarea creanţelor fiscale.

Subiectele
Sunt aceleaşi ca în cazul raportului de drept material fiscal.
Particularitate: în sfera noţiunii de subiect pasiv se includ, după caz:
 împuterniciţii fiscali;
 curatorii fiscali;
 persoanele care sunt obligate, potrivit legii, să îndeplinească obligaţii fiscale
în numele debitorului;
  persoanele obligate de lege să plătească în solidar cu debitorul declarat
insolvabil sau insolvent, obligaţiile restante ale acestuia;
 băncile (și IFN)
Calitatea de subiect activ al acestui raport juridic o are:
 statul,
 unitatea administrativ-teritorială,
Subiecte pasive (de regulă)
 contribuabilul,
 alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport
Subiecte pasive /contribuabili / justițiabili/ administrabili/ administrați/ cetățeni =
oameni simpli? (de regulă).
Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general
consolidat, în condiţiile legii.

Obiectul raportului de drept procedural fiscal

Obiectul raportului de drept procedural fiscal se constituie din conduita subiectelor

sale, constând în acţiuni ori inacţiuni
 referitoare la declararea şi evaluarea materiei impozabile,
 determinarea întinderii obligaţiilor de plată,
 evidenţa operaţiunilor financiare,
 exercitarea căilor de atac cu privire la actele-administrative fiscale etc.

ADMINISTRAREA CREANȚELOR FISCALE

Competenţa generală

Competenţa generală în ceea ce priveşte administrarea, exercitarea controlului şi

emiterea normelor de aplicare cu privire la creanţele fiscale ce se cuvin bugetului general
consolidat aparţine Ministerul Finanţelor, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi
unităţile sale teritoriale, precum şi unităţilor administrativ-teritoriale în cazul creanţelor fiscale
care, potrivit legii, sunt date în competenţa lor de administrare.
Prin excepţie, impozitele, taxele şi alte sume care se datorează potrivit legii în vamă
(taxe vamale, comision vamal ş.a.) sunt administrate de organele vamale, ceea ce presupune că
acestea sunt competente să emită şi actele necesare administrării lor. De asemenea, în cazul
impozitului pe venit, art. 29, alin. 3 din Codul de procedură fiscală, permite ca prin hotărâre de
Guvern să poată fi stabilită o altă competenţă de administrare.

Competenţa teritorială
Pentru stabilirea competenţei teritoriale de administrare a impozitelor şi taxelor sunt
aplicabile dispoziţiile speciale cuprinse în art. 30-35 din Codul de procedură fiscală.
Potrivit acestora, în principiu, este competent să administreze un impozit sau o taxă
organul fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al
plătitorului de venit, după caz.
 Competenţa specială (art.40)
Diversitatea situaţiilor practice în activitatea de administrare a creanţelor fiscale au
determinat reglementarea unor competenţe speciale pentru ipoteza în care regulile prezentate
mai sus nu pot fi aplicate. Astfel, dacă un contribuabil nu are domiciliu fiscal, competenţa
teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus
dispoziţiilor legale fiscale. Aceste dispoziţii se aplică şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor
legale ce se impun în cazurile de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impozitare
reale, precum şi în caz de executare silită.

Conflictul de competenţă (art. 41 și urm.)

Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară
deopotrivă competente sau necompetente.
Prin conflict de competenţă se înţelege conflictul apărut în legătură cu modul de
aplicare a regulilor de competenţă privind administrarea creanţelor fiscale.
În cazul în care apare un conflict de competenţă, organul fiscal care s-a învestit primul
sau care s-a declarat ultimul necompetent continuă procedura de administrare în derulare şi
solicită organului competent să hotărască asupra conflictului.
Organul competent să soluţioneze conflictul de competenţă hotărăşte de îndată asupra
conflictului, iar soluţia adoptată se comunică organelor fiscale aflate în conflict, pentru a fi
dusă la îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor interesate.
În situaţia în care există conflict de competenţă între organul fiscal central şi o
instituţie publică ce administrează creanţe fiscale, conflictul de competenţă se soluţionează de
către Comisia fiscală centrală.

PRINCIPIILE ADMINISTRĂRII CREANȚELOR FISCALE

Principiul legalităţii

ART. 4 c.p.f:
Creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt
cele prevăzute de lege.
Procedura de administrare a creanţelor fiscale se desfăşoară în conformitate cu
dispoziţiile legii. Organul fiscal are obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale
privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane
implicate în procedură.

Aplicarea unitară a legislaţiei

Art. 5 C.P.F:
Acest principiu statuează obligaţia organului fiscal de a aplica unitar prevederile
legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
În cadrul Ministerului Finanţelor Publice funcţionează Comisia fiscală centrală, care
are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal, a
Codului de procedură fiscală, a legislaţiei subsecvente acestora, precum şi a legislaţiei a cărei
aplicare intră în sfera de competenţă a A.N.A.F.
 Exercitarea dreptului de apreciere

art. 6 C.P.F:
Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce
îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege
şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra
tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii
Organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii,
asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
Ori de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească un termen pentru exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unei obligaţii de către contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil

Rolul activ și alte reguli de conduită (derivate din riscul fiscal atribuit
contribuabililor)

Art. 7 C.P.F:
În desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal
înştiinţează contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi
revin acestuia în desfăşurarea procedurii.
Organul fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele
stabilite de lege, precum şi să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor
legislaţiei fiscale, în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a
solicitării contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz.
Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să
utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei
fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să
identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte.
Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de
circumstanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.

În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, procedurile de

administrare se realizează în funcție de clasa/subclasa de risc fiscal în care sunt încadrați
contribuabilii ca urmare a analizei de risc efectuate de organul fiscal.
Contribuabilii se încadrează în 3 clase principale de risc, după cum urmează:
a) contribuabili cu risc fiscal mic;
b) contribuabili cu risc fiscal mediu;
c) contribuabili cu risc fiscal ridicat.
Criteriile generale în funcție de care se stabilește clasa/subclasa de risc fiscal sunt
următoarele:
a) criterii cu privire la înregistrarea fiscală;
b) criterii cu privire la depunerea declarațiilor fiscale;
c) criterii cu privire la nivelul de declarare;
d) criterii cu privire la realizarea obligațiilor de plată către bugetul general consolidat
și către alți creditori.
Dezvoltarea claselor principale de risc în subclase de risc și dezvoltarea criteriilor
generale în subcriterii, precum și procedurile de stabilire a subclaselor și subcriteriilor se
aprobă prin ordin al președintelui A.N.A.F.
Procedura de soluționare a contestațiilor nu se realizează în funcție de clasa/
subclasa de risc.
 Analiza de risc se efectuează periodic, caz în care organul fiscal stabilește și
clasa/subclasa de risc fiscal a contribuabilului, pe care o publică pe site-ul propriu.
Contribuabilul nu poate face obiecții cu privire la modul de stabilire a riscului
și a clasei/subclasei de risc fiscal în care a fost încadrat.

Limba oficială

Acest principiu, bazat pe prevederile Constituţiei, este reglementat prin dispoziţiile

art. 8 din Codul de procedură fiscală şi statuează utilizarea limbii române ca limbă oficială în
activitatea de administrare fiscală. În concret, aplicarea acestui principiu presupune ca toate
actele şi operaţiunile de administrare fiscală să fie întocmite, comunicate ori efectuate, după
caz, în limba oficială a statului.
Dacă la organele fiscale se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte
înscrisuri într-o limbă străină, organele fiscale sunt ţinute să solicite ca acestea să fie însoţite
de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi; în caz contrar, organul fiscal
poate lua decizii fără să ia în considerare actele ori documentele depuse.
Aplicarea acestui principiu nu exclude posibilitatea folosirii limbii materne de către
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Organele fiscale competente teritorial sunt
obligate să asigure condiţiile pentru folosirea limbii materne în toate situaţiile prevăzute de
lege.

Dreptul de a fi ascultat

Art. 9 C.P.F.
Potrivit acestui principiu, înaintea luării unei decizii referitoare la contribuabil,
organul fiscal este obligat să-i asigure acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere
cu privire la faptele şi împrejurările relevante pentru decizia respectivă.
Totuşi, organul fiscal este exonerat de această obligaţie în următoarele situaţii:
- când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei
fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri
prevăzute de lege. Considerăm că sunt avute în vedere aici situaţiile în care prin întârzierea
luării deciziei materia impozabilă devine susceptibilă de a fi ascunsă ori diminuată, precum şi
cele în care acest fapt determină îngreunarea colectării;
- dacă situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la
cuantumul creanţelor fiscale;
- când se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil printr-o declaraţie sau o
cerere;
- când urmează să se ia măsuri de executare silită. Practic, în acest caz se pune în
executare titlul de creanţă emis pe numele debitorului fiscal, devenit executoriu în condiţiile
legii. Prin urmare contribuabilul a fost deja ascultat, fie în cadrul procedurii de emitere a titlului
de creanţă fiscală, fie cu ocazia soluţionării contestaţiei vizând acel act.
Principiul este de natură să asigure protecţia cetăţeanului în concordanţă cu
prevederile legii fundamentale, potrivit cărora în ţara noastră „drepturile şi libertăţile
cetăţenilor (....) reprezintă valori supreme (....) şi sunt garantate”.

Obligaţia de cooperare

ART. 10
Contribuabilul/ Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea
determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în
întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute,
cu respectarea prevederilor în materie penală şi procesual penală.
Contribuabilul/Plătitorul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării
mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor ce îi stau la dispoziţie.

Secretul fiscal

Art. 11 C.P.F.
Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra
informaţiilor de care a luat cunoştinţă ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
În categoria informaţiilor de natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele
referitoare la contribuabil/plătitor, cum ar fi: datele de identificare, natura şi cuantumul
obligaţiilor fiscale, natura, sursa şi cuantumul veniturilor, natura, sursa şi valoarea bunurilor,
plăţi, conturi, rulaje, transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii,
valoarea patrimoniului net sau orice fel de informaţii obţinute din declaraţii ori documente
prezentate de către contribuabil/plătitor sau terţi.

Buna-credinţă

Art. 12 C.P.F.
Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe
bună-credinţă.
Contribuabilul/Plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite
drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect
datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate.
Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare
procedură de administrare a creanţelor fiscale aflată în derulare.
Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte
contrariul.

Interpretarea legii

(art. 13) C.P.F.

Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum
este exprimată în lege.
În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei
legiuitorului se ţine seama de scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din
documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul de elaborare, dezbatere şi aprobare.
Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul
ce rezultă din ansamblul legii.
Prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în
sensul în care corespund cel mai bine obiectului şi scopului legii.
Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar
nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.
Dacă după aplicarea regulilor de interpretare, prevederile legislaţiei fiscale
rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/ plătitorului.
 Prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere
fiscal

Art. 14 C.P.F.
Veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale
indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii
legale.
Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în
concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile
prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei
operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau
tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora.
Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar
prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea
respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale.

Eludarea legislaţiei fiscale

Art. 15 C.P.F.
În cazul în care, eludându-se scopul legislaţiei fiscale, obligaţia fiscală nu a fost
stabilită ori nu a fost raportată la baza de impozitare reală, obligaţia datorată şi, respectiv,
creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.

ACTELE ADMINISTRATIVE FISCALE

Naşterea şi individualizarea creanţelor fiscal

dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care,

potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care
contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea – art. 21 C.P.F.
Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului de identificare fiscală,
de organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor şi de eliberare a certificatului de
înregistrare fiscală – art. 81 C.P.F.
Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se
înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscal.
În scopul administrării impozitului pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt
contribuabili potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal privind impozitul pe venit, codul de
identificare fiscală este codul numeric personal.

Determinarea creanţelor fiscal

Determinarea creanţelor fiscale presupune stabilirea subiectului plătitor al

impozitului, determinarea bazei de calcul a acestuia, precum şi calculul sumei datorate cu titlu
de impozit
Subiectul plătitor al impozitului este identificat, de regulă, pe baza declaraţiei date de
acesta sau de un terţ cu ocazia dobândirii unei materii impozabile.
Materia impozabilă se determină, pentru fiecare impozit în parte, pe baza inventarierii
cantitative şi calitative a obiectului impozabil, stabilindu-se apoi baza de calcul asupra căreia
se va aplica cota legală de impunere.
 Practica fiscală cunoaşte două căi principale de evaluare a materiei impozabile şi
anume: evaluarea directă, bazată pe probe, şi evaluarea indirectă, bazată pe prezumpţie.
Evaluarea directă a materiei impozabile se face, după caz, pe baza declaraţiei
contribuabilului ori pe baza declaraţiei unei terţe persoane
Metoda în sine este bazată pe buna credinţă a contribuabilului, precum şi pe eficienţa
cu care se exercită dreptul de control al organului fiscal. Dezavantajul acestei metode este acela
că permite contribuabilului sustragerea de la impunere a unei părţi a materiei impozabile
Evaluarea indirectă a materiei impozabile:
 pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil,
 în sistem forfetar sau
 pe cale administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil permite stabilirea
cu aproximaţie a mărimii acestuia fără a lua în calcul situaţia persoanei care îl deţine.
Aceasta metodă prezintă dezavantajul că poate conduce la o impunere inechitabilă.
Evaluarea forfetară presupune ca organul fiscal să atribuie obiectului impozabil o
anumită valoare, de comun acord cu subiectul impozitului
Metoda este aplicată în situaţiile în care contribuabilii, fie nu au obligaţia ţinerii unei
evidenţe a veniturilor impozabile, fie sunt obligaţi doar la ţinerea unei evidenţe primare a
acestora. În general, această metodă conduce la subevaluarea materiei impozabile.
Evaluarea administrativă a materiei impozabile presupune ca valoarea acesteia să
fie determinată de organul fiscal pe baza datelor de care dispune acesta.
Dacă nu este de acord cu marimea obiectului impozabil, astfel determinată,
contribuabilul are dreptul la contestaţie, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Constatarea şi individualizarea creanţei fiscale

Actele juridice în care se înscriu datele rezultate în cadrul procesului de determinare

a creanţelor fiscale poartă denumirea generică de titluri de creanţă
Principalele acte prin care se stabilesc impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume
datorate bugetului general consolidat sunt
 declaraţiile fiscale şi
 deciziile de impunere emise de organul fiscal

Titlul de creanţă fiscală - Trăsături

Este un act juridic constatator de drepturi şi obligaţii. Prin intermediul său nu se
stabilesc obligaţii fiscale ci doar se constată existenţa obligaţiilor stabilite prin lege şi se
determină întinderea lor;
Se întocmeşte, după caz, atât de către contribuabil, cât şi de către organul fiscal ori
chiar de un terţ, obligat în acest sens potrivit prevederilor legii;
Este executoriu prin el însuşi, nefiind necesară o investire specială în acest sens.
Caracterul executoriu al titlului de creanţă oferă temeiul juridic pentru declanşarea executării
silite în cazul în care stingerea creanţei fiscale constatate în cuprinsul său nu se face pe calea
plăţii voluntare.
 DECLARAŢIA FISCALĂ

Trăsături
În condiţiile sistemului nostru fiscal, bazat pe autoimpunere, declaraţia fiscală este
principalul titlu de creanţă.
Declaraţia fiscală este un act juridic unilateral al contribuabilului, prin care acesta
evidenţiază materia impozabilă pe care o deţine şi întinderea obligaţiei sale fiscale, rezultată
din lege.
Declaraţia fiscală este un act juridic prin care se exprimă, practic, manifestarea de
voinţă a plătitorului de venituri fiscale

Proces

Se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie de organul fiscal

Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet
şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular
Contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale
Declaraţia fiscală completată se semnează de către contribuabil
Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea
din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere.

DECIZIA DE IMPUNERE
Actul juridic unilateral emis de organul fiscal competent prin care se constată,
după caz, obligaţia de plată a contribuabilului, un drept de creanţă al acestuia ori
modificarea bazei de impunere.
Decizia de impunere trebuie să cuprindă (pe lângă celelalte elemente de tip condiţie
fond/formă aplicabile actului administrativ) şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă
sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora,
pentru fiecare perioadă impozabilă.
Deciziei de impunere îi este asimilată declaraţia fiscală a contribuabilului, care include
şi calculul obligaţiei de plată, sub rezerva unei verificări ulterioare. Aceasta produce efectele
juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii sale.

STINGEREA CREANŢELOR FISCALE

Creanţele fiscale - drepturi patrimoniale izvorâte din raporturile de drept material
fiscal, precum şi obligaţiile fiscale corelative acestora
Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare,
prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege – art. 22 C.P.F.

MĂSURILE ASIGURĂTORII
Pentru crearea premiselor stingerii creanţelor fiscale, organele care le administrează
pot institui măsuri asigurătorii. Măsurile asigurătorii sunt reglementate prin dispoziţiile art. 213
al Codului de procedură fiscală sub forma popririi şi a sechestrului asigurătoriu. Ele se dispun
şi se duc la îndeplinire de organele fiscale competente, prin procedura administrative.
Fac obiectul acestor măsuri bunurile mobile şi imobile, proprietate a debitorului,
precum şi veniturile acestuia, când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la impunere,
să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil
colectarea. Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală,
măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate
comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

ÎNCASAREA
Principala modalitate pozitivă de stingere a creanţelor fiscale este încasarea. Aceasta
se concretizează în recunoaşterea şi îndeplinirea de către debitor a obligaţiei de plată a
impozitului, taxei, contribuţiei financiare ori a altei sume datorate bugetului general consolidat.
Denumită în limbaj juridic comun – plată – reglementarea încasării – art. 163 şi urm.
C.P.F.
Titularul dreptului de creanţă, denumit şi creditor bugetar, este orice entitate publică
autorizată prin lege să perceapă sumele prezentate mai sus pentru alimentarea bugetului pe care
îl administrează
Pe de altă parte, titularul obligaţiei de plată este în principiu debitorul fiscal.

Debitor fiscal
În situaţia neîndeplinirii de către debitor a obligaţiei de plată, aceasta este transferată
în condiţiile legii:
- moştenitorului care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
- persoanei care preia, parţial ori integral, drepturile şi obligaţiile debitorului, supus
divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare;
- persoanei căreia i s-a stabilit răspunderea, în conformitate cu prevederile legale
referitoare la faliment;
- persoanei care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului printr-un angajament de
plată ori prin alt act încheiat în formă autentică;
- persoanei juridice, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale
acesteia.

Termen de plată
În sensul dreptului fiscal termenul de plată reprezintă data până la care ori intervalul
de timp în interiorul căruia trebuie îndeplinită obligaţia de plată a sumei datorate bugetului
public
Deşi creanţa fiscală este scadentă la împlinirea termenului de plată, îndeplinirea
obligaţiei se poate realiza atât anterior, cât şi după acest moment. Totuşi, la data împlinirii
termenului de plată, dacă plata nu a fost efectuată, se naşte dreptul organului fiscal de a declanşa
procedura compensării, dacă este posibilă, ori pe cea a executării silite în vederea stingerii
creanţei.
Termenul de plată este specific fiecărui venit bugetar în parte şi se stabileşte, în
principiu, prin actul juridic de reglementare a venitului respectiv. Acesta este un termen de
plată legal şi are caracter imperativ
Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii,
stabilite prin decizie potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării
deciziei, astfel:
 a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată
este până la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată
este până la data de 20 a lunii următoare, inclusiv.

Ordinea stingerii creanţelor fiscale

În principiu, dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe,

contribuţii, ori alte sume reprezentând creanţe fiscale, acesta poate decide ordinea în care va
stinge creanţele respective. Însă, atunci când suma plătită nu este suficientă pentru a stinge
toate datoriile, iar contribuabilul nu a stabilit creanţa fiscală ce urmează a fi stinsă, organul
fiscal este ţinut să respecte o ordine legală.
Ordinea legală – art. 165 C.P.F.
a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale
accesorii, în ordinea vechimii;
b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.
Prin excepţie, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local cu suma
plătită se sting cu prioritate amenzile contravenţionale individualizate în titluri executorii, în
ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip de obligaţie fiscală.

Forme

Plata voluntară se poate efectua sub forma:

 plăţii directe,
 a stopajului la sursă, ori
 prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile.
Plata directă (plăţii în numerar, prin virament, prin mandat poştal etc.)
Stopajul la sursă - suma datorată bugetului public este calculată şi reţinută la sursa de
formare a materiei impozabile. Obligaţia de plată în acest caz se transferă de la debitorul fiscal
persoanei care a calculat şi reţinut suma respectivă şi care este ţinută să o verse în contul
bugetului public, în numele acestuia.
Prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se sting creanţele reprezentând taxe
de timbru datorate pentru iniţierea unor acţiuni, ori pentru autentificarea unor acte.

DAREA ÎN PLATĂ
Darea în plată este o procedură specială (extraordinară) de stingere a creanţelor fiscale
prin trecerea în proprietatea publică a unor bunuri imobile aparţinând debitorului fiscal
Creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere
la sursă şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe transmise spre
colectare organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale administrate de organul fiscal
local pot fi stinse, la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în
proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor
imobile reprezentând construcţie şi teren aferent, precum şi terenuri fără construcţii, după caz,
chiar dacă acestea sunt supuse executării silite de către organul fiscal competent, potrivit
prezentului cod.
 RESTITUIREA
În dreptul fiscal, restituirea reprezintă procedura de stingere a dreptului de
creanţă al debitorului fiscal asupra bugetului public în contul căruia a efectuat o plată
nedatorată
Practic, suntem în faţa unei condictio indebiti (acţiune pentru o plată nedatorată) care
presupune exercitarea de către debitor, după caz, fie a dreptului la restituire, fie a dreptului la
rambursarea taxei pe valoarea adăugată
REGULA: ART. 168 (1) c.p.f. „Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului
orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată”
EXCEPŢIE: ART. 168 (4) c.p.f. „ se restituie din oficiu următoarele sume:
 a) cele de restituit, reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală
a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, care se restituie în termen de cel
mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere;
 b) cele încasate prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a înfiinţat
poprirea, care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării”

COMPENSAREA
Compensatio est debiti et crediti inter se contributio
În dreptul comun: Operaţiunea de stingere concomitentă a obligaţiilor reciproce (de
regulă pecuniare) între doi debitori, atunci când acestea sunt lichide şi exigibile, până la
concurenţa celei mai mici dintre ele
În dreptul fiscal, compensarea este reglementată ca o modalitate de stingere a
creanţelor fiscale prin utilizarea creanţelor debitorului reprezentând sume de rambursat sau
de restituit de la bugetul public, până la concurenţa celei mai mici sume
Condiţii:
 existenţa creanţelor reciproce
 exigibilitatea şi lichiditatea creanţelor respective, precum şi
 neîmplinirea termenului de prescripţie

EXECUTAREA SILITĂ
Garantarea puterii juridice a obligaţiei patrimoniale în cadrul raportului juridic fiscal
se realizează, ca şi în raportul juridic de drept comun, prin instituţia juridică a executării silite.
Astfel, dacă debitorul fiscal nu execută de bunăvoie şi la termen obligaţia de plată a sumelor
datorate bugetului general consolidat, organul fiscal care administrează creanţa fiscală
corelativă acestei obligaţii este îndreptăţit să procedeze la acţiuni de executare silită pentru
stingerea acestora.
Executarea silită privită din această perspectivă apare ca un mijloc coercitiv de
realizare a unei obligaţii juridice, în ipoteza în care această obligaţie nu a fost îndeplinită de
bunăvoie de către subiectul de drept vizat. În cadrul său creditorul îşi poate realiza în mod
efectiv drepturile statornicite în titlul executoriu, prin constrangerea patrimonială a debitorului.
 PRESCRIPŢIA CREANŢELOR FISCALE
Normele generale de drept comun definesc prescripţia ca fiind stingerea dreptului la
acţiune având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Practic, pe calea prescripţiei se stinge dreptul la acţiunea prin care se putea obţine, pe
cale de constrângere, realizarea unui drept.
În materia administrării impozitelor, taxelor şi contribuţiilor pentru asigurările sociale
de stat, prescripţia este supusă dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.
Pe calea prescripţiei, debitorul fiscal este eliberat de obligaţia de a plăti suma
datorată bugetului public, iar creditorul nu mai poate acţiona pentru a recupera de la
debitor suma respectivă.

Termenele de prescripţie

Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu

excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui
pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care
acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Termenul curge de la data
săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească
definitivă.
Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se întrerup:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după
expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere sau
efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate.
Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale
personale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei
fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare
a acestora;
c) pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei
fiscale/verificării situaţiei fiscale personale;
d) pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv şi data
reactivării acestuia.